Andre Gide

André (Paul Guillame) Gide (n. 22 noiembrie 1869, Paris - d. 19 februarie 1951, Paris)
a fost un scriitor, umanist şi eseist francez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul
1947.
Tinereţea şi rădăcinile sale
Gide a fost unicul fiu al lui Paul Gide şi al soţiei sale, Juliette Rondeaux. Tatăl său se
trăgea dintr-o familie de hughenoţi din sudul Franţei, mama sa, de ascendenţă normandă,
chiar dacă crescuse şi fusese educată în religia protestantă, aparţinea unei familii Romano-
catolice, stabilită la Rouen. Când Gide a împlinit 8 ani a fost trimis la Şcoala Alsaciană din
Paris, dar educaţia sa a fost întreruptă de atacuri de natură nevrotică. După moartea prematură
a tatălui său în 1880, mama sa a preluat fost cea care a trebuit să se ocupe de educația sa. A
fost dat pe mâna unei guvernante indiferente şi a unor institutori. În perioada cât a locuit în
Rouen, Gide s-a ataşat puternic de verişoara sa, Madeleine Rondeaux.
Gide s-a întors la Şcoala Alsaciană pentru a-şi pregăti examenul de bacalaureat, şi după
ce l-a trecut în 1889, şi-a dedicat viaţa scrisului, muzicii şi călătoriilor. Prima sa operă a fost
un studio al unei tinereţi neliniştite intitulat (Caietele lui André Walter) (1891). Scris la
persoana întâi, ca majoritatea operelor sale de mai târziu, ea împrumută elementele
confesiunii, cea care avea să-i aducă lui Gide faima care l-a consacrat.
Perioada simbolistă
În anul 1891 un coleg de şcoală, scriitorul Pierre Louÿs, l-a introdus în cercul După-
Amiezelor de Marţi, patronat de poetul simbolist Stéphane Mallarmé iar pentru o vreme opera
sa a fost influenţată de ideile curentului simbolist. Operele sale (Narcis) (1891), Le (Călătoria
lui Urien) (1891), (Tentativa dragostei) (1893) aparţin toate acestei perioade. În 1893 Gide
întreprinde prima sa călătorie în Africa, sperând că va scăpa astfel de restricţiile impuse de o
severă educaţie protestantă. Contactul său cu lumea arabă l-a ajutat să se elibereze de
convenţiile sexuale şi culturale ale epocii victoriene, recunoscută pentru puritanismul său
excesiv. A rezultat o revoltă in statu nascendo împotriva propriilor înclinaţii homosexuale,
existente la modul latent.
Poemul în proză Roadele pământului (1897) reflectă eliberarea sa din angoasele
păcatului şi acceptarea propriilor impulsuri, indiferent cât de neconvenţionale ar fi fost
acestea. Cu toate acestea, după întoarcerea la Paris, relaxarea aceasta s-a pierdut total, căci
scriitorul s-a întors în saloanele pariziene, extrem de "înţepate". Va satiriza acest mediu în
povestirea Paludes (Mlaştini) (1894) - o minunată parabolă a animalelor, care, deoarece
locuiesc în peşteri întunecate, sfârşesc prin a-şi pierde vederea şi a orbi. În 1894 Gide s-a
reîntors în Africa de Nord unde a întâlnit cuplul format din Oscar Wilde şi Lord Alfred
Douglas, care l-au încurajat să-şi recunoască homosexualitatea ascunsă cu mare grijă. A fost
rechemat în ţară din pricina bolii mamei sale; aceasta a murit în luna mai 1895. În luna
octombrie 1895 Gide s-a căsătorit cu vara sa Madeleine, care anterior îi refuzase cererea în
căsătorie.
În 1896 a fost ales primar al comunei La Roque - era în acel timp, la doar 27 de ani, cel
mai tânăr primar francez. Deşi şi-a luat misiunea în serios a reuşit să termine Fructele
pământului în 1897 şi nu a avut prea mare succes, deşi după cel de-al doilea război mondial a
fost considerat cel mai influent dintre textele autorului. Se pare că generaţia de cititori se
schimbase iar modul de valorizare a textului era diferit.
Anii de maturitate
Cu Prométhée mal enchaîné (1899) (Prometeu rău înlănţuit), Gide se întoarce la stilul
său satiric din Călătoria lui Urien şi Mlaştini, care constituie ultima încercare de a descoperi
valorile individuale. Operele scrise în această perioadă fac parte din zona cea mai bogată în
sensuri a creaţiei sale. L'Immoraliste (1902) (Imoralistul), La Porte étroite (1909)(Poarta
îngustă) şi La Symphonie pastorale (1919) (Simfonia pastorală) reflectă încercarea lui Gide de
obţine armonia în familia sa şi de studiere a relaţiilor interumane. Ele marchează şi un pas
semnificativ în privinţa interesului pentru problemtica psihologică. Imoralistul şi Poarta
îngustă au fost scrise sub forma unor proze, cărora Gide le dă numele de "récit" adică în
aparenţă povestiri de o simplitate studiată dar foarte ironice în care un narator la persoana
întâi revelează ambiguităţile morale înnăscute ale vieţii cu ajutorul unor amintiri. În aceste
opera Gide realizează nişte capodopere ale construcţiei clasice şi foloseşte un stil pur, foarte
simplu. În viaţa sa în această perioadă Gide trece printr-o perioadă de angoasă şi de adânci
suferinţe sufleteşti.
Deşi dragostea pentru Madeleine i-a oferit ceea ce el numea "orientarea sa mistică", s-a
descoperit a fi incapabil de a avea o relaţie apropiată şi permanentă cu aceasta, de a-şi
reconcilia dragostea cu setea lui permanentă de libertate şi cu pornirile sale interioare sau cu
setea sa insaţiabilă de experienţe noi. Les Caves du Vatican (1914) (Pivniţele Vaticanului)
marchează tranziţia la a doua fază a carierei lui Gide. El a numit acest text o şotie, prin care
desemna o operă satirică ale cărei personaje cam nebunatice sunt tratate în maniera unei farse
în interiorul unei structuri narrative absolute neconvenţionale. Aceasta a fost de altfel prima sa
operă cu caracter anticlerical.
Criticul literar şi eseistul
La începutul anilor 1900 Gide a început să fie cunoscut şi în calitatea sa de critic literar
şi de eseist şi în 1908 s-a aflat printre oamenii de cultură care au fondat faimoasa revistă
literară La Nouvelle Revue Française, cea care a dat contur şi personalitate literaturii franceze
până la declanşarea primul război mondial. În jurul revistei s-a creat o adevărată emulaţie şi a
apărut şi editura N.R.F., care publica literatură franceză contemporană şi care avea să se
transforme în prestigioasa editură Gallimard. În timpul războiului Gide a lucrat la Paris, iniţial
pentru Crucea roşie, apoi într-o casă de convalescenţă pentru soldaţi, iar apoi a adăpostit în
casa sa refugiaţi de război. În 1916 s-a reîntors la Cuverville, casa sa după căsătorie şi s-a
reapucat de scris. Războiul i-a amplificat dramele interioare şi în 1916 începuse deja să scrie
un al doilea Jurnal (publicat in 1916 sub titlul Numquid et tu?) în care a înregistrat căutarea sa
permanentă a lui Dumnezeu. În final, incapabil să iasă din această dilemă, exprimată prin
declaraţia "Catolicismul este inadmisibil, protestantismul este intolerabil, dar cu toate acestea
mă simt creştin până în măduva oaselor"), s-a hotârât să-şi construiască o etică proprie, prin
care să trasforme simţul vinovăţiei în Eul său cel mai profund. Acum, din dorinţa de rupe
orice legătură de trecut, şi-a început autobiografia intitulată, Si le grain ne meurt (1926) (Dacă
totul moare), o naraţiune a propriei sale vieţi, din copilărie până în epoca acestei maturităţi
creatoare. În 1918 amiciţia cu tânărul Marc Allégret a produs cea mai serioasă criză din
căsnicia sa, în care soţia sa într-un atac de gelozie a distrus cea mai dragă posesiune a lui
Gide, scrisorile trimise ei în perioada lor de corespondenţă îndrăgostită.
După război
După război tumultul său sufletesc s-a mai liniştit şi scriitorul a început să capete figura
liniştită din pozele realizate la bătrâneţe. A luat decizia să-şi admită deschis sexualitatea şi a
scris în 1918 Corydon (un dialog Socratic în apărarea homosexualităţii, anunţat încă din
autobiografia sa). Publicarea lui Corydon în 1924 a fost dezastruoasă iar Gide a fost atacat
chiar şi de cei mai apropiaţi dintre prietenii săi. Gide a scris în această epocă singurul său
roman recunoscut ca atare de scriitor, Les Faux-Monnayeurs (1926) (Falsificatorii de bani). El
înţelegea prin asta că prin scop, dimensiuni şi intenţii naraţiunea aceasta era diferită de
celebrele sale şotii. E o construcţie complexă, în care rudele sau profesorii unui grup de
adolescenţi exercită atitudini corupătoare, atât în săli de clase cât şi în exteriorul lor.
Falsificatorii de bani reia toate temele preferate ale lui Gide printr-o progresie de scene, prin
care acesta dorea să exprime structura fracturată a unei zile reale.
În 1925 Gide călătoreşte din nou în coloniile franceze din Africa ecuatorială. La
întoarcere va publica Voyage au Congo (1927) (Călătorie în Congo), în care critică dur
politica Franţei coloniale. Gide se implică activ în politică iar umanismul său se manifestă
prin aceste luări de poziţie în favoarea celor obidiţi. Pentru un timp va crede şi în comunism,
în 1936 va vizita Uniunea Sovietică, şi, deşi se declară iniţial încântat de cele văzute va reveni
asupra impresiilor iniţiale în alte două cărţi, în care îşi exprima deziluzia faţă de Stalinism, şi
anume în volumele Retour de l'U.R.S.S. (1936) (Întoarcerea din URSS) şi Retouches à mon
retour de l'U.R.S.S. (1937) (Post-scriptum la Intoarcerea din U.R.S.S.).
Opera de senectute
În 1938 soţia lui Gide, Madeleine, a murit. După o lungă perioadă de separare, boala ei
îi reduce împreună. Pentru scriitor ea fost marea sa dragoste. Odată cu izbucnirea celui de-al
doilea război mondial, Gide a început să aprecieze valorile tradiţionale şi să aprecieze
trecutul. Din 1942 şi până la sfârşitul războiului Gide va locui în Africa. Aici scrie piesa de
teatru Tezeu, a cărei intrigă simbolizează chiar această întoarcere a lui Gide către trecut, căci
Tezeu se poate reîntoarce la Ariadna doar pentru că este agăţat de firul subţire al tradiţiei.
În iunie 1947 Gide a obţinut primul său titlu onorific, cel de doctor în litere la
Universitatea din Oxford. În acelaşi an, în luna noiembrie, i se acordă Premiul Nobel pentru
literatură. În 1950 va publica ultimul volum din Jurnal, o înregistrare a vieţii sale din 1889 şi
până la vârsta de 80 de ani. Jurnalul acesta, cu peste un million de cuvinte este o naraţiune în
care a înregistrat experienţe, impresii şi crize morale, pe o perioadă care depăşeşte 60 de ani şi
constituie un document de o bogăţie sufletească extraordinară. După publicarea sa Gide a
renunţat complet la scris.
Clasic al literaturii universale
Gide a militat pentru cunoaşterea de sine şi sinceritate iar această credinţă a fost
îmbogăţită de umanismul său şi de apelul continuu la toleranţă pe care l-a susţinut prin
intermediul întregii sale opere. Deşi a fost o figură literară nu lipsită de controverse în plan
biografic, Gide a fost considerat un spirit revoluţionar, care a sprijinit deschis calea libertăţii
individuale şi a sfidat principiile moralităţii înguste, mic burgheze.
Încă înainte de moartea sa a fost recunoscut în unanimitate drept un umanist şi un
moralist în descendenţa vechii tradiţii a moraliştilor francezi din secolul al XVII-lea.
Caracterul nobil şi puritatea şi înălţimea stilului său i-au asigurat un loc în Panteonul
literaturii franceze, dar şi universale din toate timpurile.
Vasta operă a lui Gide rămâne, dintr-un anumit punct de vedere, o confesiune scrisă,
inițiată din nevoia de a comunica ceea ce simțea a fi adevărat despre el însuși. Acest om, care
a pretins că drama centrală a existenței sale a fost dragostea pentru verișoara—și apoi soția—
Madeleine Rondeaux, a posedat, probabil, una din cele mai mari capacități de înțelegere și o
mare luciditate în fața unor idei diferite de ale sale.
„Nu-mi plac buzele tale”, i-a declarat cândva Oscar Wilde. „Sunt drepte, ca ale cuiva
care n-a mințit vreodată”. Această permanentă luptă pentru adevăr a caracterizat întreaga viață
și operă a lui André Gide...