Curs 5 Caragiale Momente şi schiţe

Universul social al Momentelor. Tipologii și mitologie caragialiană. Personajul

auctorial. Tipul lui Mitică. Tema şi variaţiunile ei. Tehnici de realizare a schiţei:
mozaicul, anecdota, dialogul de versiuni contradictorii, schimbul de bilete,
telegrame, scrisori anonime (Al. Călinescu). Zona tragicului: Inspecţiune.
25 de minute..., Ultima emisiune, Inspecțiune, Situațiunea, O lacună..., Atmosferă
încărcată, Telegrame, Temă și variațiuni, Moșii (Tablă de materii), CFR, Căldură mare

Există două tipuri de artiști, după cum a spus R. Rorty (Contingență, ironie,
solidaritate, 1989, 1998): „metafizicianul” și „ironistul”. Primul are o vocație pentru
autocreație, autonomie individuală, originalitate, viață privată, adevăr (Kierkegaard,
Nietzsche, Baudelaire, Proust, Heidegger, Nabokov). Cel de-al doilea se dorește un
concetățean, preocupat de intersubiecivitate, practici sociale și chestiuni comunitare,
angajat în efortul de a face instituțiile și practicile noastre mai empatice (Mill, Dewey,
Habermas, Rawls). E vorba de artiști obsedați de o metafizică a esteticului și de artiști
preocupați de lumea socială. Caragiale s-ar plasa în a doua categorie, în special pentru
schițele sale.
Momente (1901) este una dintre cele mai importante opere ale lui Caragiale,
clasicizând un gen în literatura română, genul scurt, schiţa, în condiţiile în care literatura
ţintea la opere de amploare şi pe teme majore, precum istoria naţională, iar nu pe schiţa
de moravuri de mici dimensiuni. Textele au apărut, multe dintre ele, în „Moftul român”
(care e ceva „neserios”, asumat ca atare de autor, cum subliniază Florin Manolescu), dar
şi în marele cotidian de informaţie „Universul”; sunt texte concepute pentru marele
public, cititor de gazete şi interesat de politică şi de faptul divers, Florin Manolescu
susține în cartea sa că inițiativa ține de o mişcare antisnoabă, caracteristică pentru
Caragiale, adversar al „moftului”, şi într-o perioadă de diferenţiere şi specializare a
artelor şi publicurilor, când unii scriitori (esteţii modernişti, simbolişti, socialiştii
umanitarişti, sau sămănătoriştii naţionalişti) afişau pretenţii exclusiviste cu privire la
„nobleţea” artei. Dar, ca să nu exagerăm, trebuie să spunem că ziarele de mare tiraj au
cultivat, de la sfârșitul secolului XIX și până în interbelic, obiceiul de a ceda coloane
întregi pe prima pagină oamenilor de cultură, artiștilor, criticilor literari, astfel că a
publica proză în ele nu era neapărat o extravaganță. Este drept că arta lui Caragiale a fost
socotită, de unii comentatori și de autorități culturale ale vremii, drept „neserioasă”, în
contextul epocii: ea apărea în acelaşi timp cu România pitorească, cu Cântece de vitejie,
cu Vlaicu Vodă, cu Şoimii lui Sadoveanu, cu Apus de soare, cu o întreagă literatură
naţionalistă, patriotică în sentiment, „nobilă” în expresie, „clasică” sub raportul situării
canonice.
Scrisul lui Caragiale forţează orizontul de aştepare al publicului și prin
deschiderea limitelor literarului. Al. Călinescu, în Caragiale sau vârsta modernă a
literaturii, susține că scriitorul se orientează spre genul „scurt” într-o perioadă de
saturaţie a literaturii „nobile” şi „serioase”, de epuizare a unor specii prestigioase precum
epopeea, destupând căi de progres nebănuite. După teoria poeticienilor ruşi din şcoala
formalistă, în primul rând Boris Tomaşevski, e vorba de o activare a dialecticii margine-
centru, când specii anterior marginale devin centrale, iar cele anterior respectate îşi pierd
interesul, se erodează (exemplificând cu A.P. Cehov, dar şi cu Alphonse Allais). Astfel,
la Caragiale devin literatură biletele, telegramele, procesele verbale, articolele de gazetă,
adresele oficiale şi scrisorile de delaţiune, ca să nu mai vorbim de bancurile cu Mitică şi
de „gogoşile” mai vechi din Claponul, actualizate ca schiţe după douăzeci de ani. O
răsturnare literară, migraţie a marginii către centru şi invers.
Universul tematic al „momentelor” cuprinde, amestecate, proze cu şi despre
politică, uneori cu bătălii electorale sau cu ciocniri de idei despre mersul ţării şi
„situaţiunea internaţională”, texte despre chefuri la berărie, cafenea, lăptărie sau
simigerie, istorii feroviare şi altele descriind noile forme de colocvialitate şi sociabilitate
dintr-o Românie în plin avânt de modernizare şi democratizare, istorii din şcoală şi de la
tribunal sau din cabinetul avocatului, procese verbale agramate ale poliţiştilor, mostre de
aberaţii verbale ale unei prese neprofesioniste, pline de entuziasm dar lipsită de resurse
intelectuale. Personajele sunt burghezi de treabă, proprietari sau „amploiaţi”, dar şi
lucrători, nivelaţi democratic de consumul universal de bere, de mişcarea prin acelaşi
univers, de citirea aceloraşi tipuri de gazete, având aceleaşi mijloace de locomoţie şi
folosind acelaşi limbaj. Tema majoră, supratema Momentelor ar putea fi socialul,
comunicarea şi relaţiile umane din pragul modernităţii, felul în care omul modern tipic,
mijlociu, îşi construieşte identitatea prin relaţionare cu ceilalţi (egalii săi) şi prin raportare
la deţinătorii puterii. Lumea în care trăieşte Mitică al lui Caragiale este o lume urbană,
nouă, cu obiecte şi moduri de existenţă noi, care produc comportamente inedite:
tramvaiul, trenul de plăcere, gazeta, telegraful, astronomia amatoare, cafeneaua, repaosul
duminical, schimbul de locuinţă, mersul la avocat, procesul judiciar, şcoala publică,
ceaiul la „five o’clock” etc. Ea produce un nou tip de om: individul obişnuit, curios faţă
de viaţa publică, cu tabieturi „comunitare” precum berea la grădină, care face politică
asemenea tuturor celorlalţi şi îşi împrumută ideile şi chiar frazele din gazete. Este un tip
care a fascinat psihologii, sociologii şi filosofii în special la sfârşitul secolului XIX şi
începutul secolului XX: de la Gustave Le Bon cu Psihologia mulţimilor (1896), până la
„omul-masă” al lui Ortega y Gasset din Revolta maselor (1926). E o lume a Miticilor și
Costicilor, a lui Lache şi Mache, Mihail Constantinescu și Constantin Mihăilescu
(Groanica sinucidere...), Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu (din Triumful talentului),
personaje care, onomastic, îşi seamănă atât de mult încât pot fi substituite unul altuia,
oameni mediocri, de serie, trăind într-un univers la fel de ordinar: în Căldură mare,
strada Sapienţii sună aproape identic cu strada Pacienţii (ambele făcând parte din lexicul
comic, ridicol-latinizant, al lumii lui Caragiale). În aceeaşi schiţă, d. Mitică Popescu,
„propitar”, se confundă cu un alt domn, Costică Popescu, tot „propitar”.
Limitele universului Momentelor, deşi par destul de strict circumscrise prin
nivelul social şi prin limbajul utilizat, tind să înghită Bucureştiul tot şi ţara toată. Pe lângă
numeroasele schiţe bucureştene, câteva sunt moldoveneşti (High-life, Telegrame), iar
„pedagogul absolut” Marius Chicoş Rostogan e ardelean, ceea ce completează tabloul
naţional. Social, există de asemenea o diversitate bine studiată. Vezi 25 de minute...,
Ultima emisiune, Amicul X, Identitate, Moşii (Tablă de materii), unde moftangii sunt şi
„măriile lor”, şi miniştrii, şi cerşetorii, târgoveţii, cască-gură şi vilegiaturiştii, printr-o
nivelare expresivă, realizată la nivel de limbaj: în 25 de minute regina devine „madam
Carol”, iar în High-life, Esmeralde Piscopesco devine Măndica Piscupescu. Astfel lumea
morală a Momentelor se lărgeşte, îi cuprinde pe toţi şi devine caracteristică nu doar
pentru o felie socială bine delimitată, pentru burghezie de exemplu (aşa cum a vrut să
creadă critica comunistă din anii 1950), ci pentru o ţară întreagă. Pentru că de fapt
Caragiale are ambiţia de a da o imagine a lumii româneşti pe latura morală, descriind
tipuri caracteristice, ilustrative, exemplare, în care cititorii sunt invitaţi să recunoască
nişte tare naţionale. De fapt, proza lui Caragiale se citeşte cu plăcere nu pentru că a
„satirizat” imbecilitatea mic-burghezilor de la 1900 (asta n-ar interesa pe nimeni, ar fi un
fel de Anton Bacalbaşa mai evoluat, care satiriza armata brutală şi stupidă de atunci), ci
pentru că a dorit şi a reuşit să dea o figură coerentă, critică și ironică, a „spiritului”
românesc în latura lui publică, gregară şi gălăgioasă, flecară şi simpatică, poltronă şi
oportunistă, ticăloasă şi orgolioasă etc. Este totodată o imagine convingătoare a
modernităţii incipiente şi a tarelor acesteia, continuate într-o formă sau alta şi mai târziu.
De asemenea, trebuie remarcată complexitatea tratării estetice, care se foloseşte
nu doar de o temă ofertantă, ci şi de eficienţa unui limbaj comic care dublează iscusinţa
temei. În Momente Caragiale practică tehnica îmbinării contrastelor, prin care lumea
politică se contaminează de familiaritatea cazanieră, domestică, trivială. În Situaţiunea,
d. Nae vorbeşte despre criză, agresându-l prin incoerenţă şi aplomb pe narator, care la
final împrumută ironic vorbirea d-lui Nae, altfel un palavragiu incorigibil şi inutil: „ar
trebui o tiranie ca-n Rusia”. Dar schiţa arată că individul cel mai dur şi radical politic e un
ins sensibil, fricos, măcinat de grijile de acasă, unde nevasta întâmpină o „situaţiune” mai
dificilă decât criza mondială, căci e în travaliu. În O lacună..., Lache Dăscălescu face
teoria violentă a nevoii de pedeapsă capitală în ţară, deşi pe el îl aşteaptă cucoanele la
masă, unde se va cânta la pian şi bărbaţii vor asculta muzica, transportaţi. În Iniţiativa...,
amicul Mitică face mare scandal că statul nu se implică mai mult în problemele
cetăţenilor săi, el fiind foarte tulburat pentru că doicii copilului său i-a secat laptele. În
orice împrejurare, pentru chestiuni meschine, de interese sau de bani, personajele invocă
situaţia politică sau economică a ţării. În Telegrame, două familii politice din provincie
se ceartă de la bani şi de la orgoliul de familie, cu înjurături la cafenea şi reclamaţii la
guvern. Finalul îi aduce pe toţi să se „pupe piaţa endependenţi”, pentru că în lumea lui
Caragiale nu există linie de mijloc între ură şi pupături. De asemenea, există un kitsch
politic, al naţionalismului utilizat demagogic, corupt fiind într-o franceză aproximativă:
„piaţa endependenţi”. Sunt şi scene de arivism electoral, precum liderul studenţilor ajuns
zbir al poliţiei, Coriolan Drăgănescu, din Tempora... În Atmosferă încărcată, un cetăţean
nu poate să bea liniştit o bere, agresat fiind de indivizi cu convingeri politice ferme, care
vor să-l atragă de partea lor şi îl apostrofează violent când nu reuşesc; cetăţeanul,
echidistant, citeşte ziarul guvernului şi pe al opoziţiei unul lângă altul şi face media
evenimentelor ca să le aproximeze amploarea. Politica este privită de la firul ierbii, de
jos, din direcţia unui individ care nu înţelege deciziile ei şi nu îşi asumă vreo participare
la actul de guvernare, pentru că atunci când o face, când vrea să devină „revoluţionar şi
om politic”, el înţelege asta drept a face carieră de bătăuş electoral, ca Niţă din schița
omonimă sau popa Petcu din Art. 214. Există apoi şi o comedie a presei, vestită încă de la
Temă şi variaţiuni, care consideră că limbajul presei este unul diform, exprimând o
gândire diformă, şi deformând sistematic adevărul în spirit partizan (Temă şi variaţiuni,
Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii, Înfiorătoarea şi îngrozitoarea şi oribila
dramă din strada Uranus, Reportaj, O cronică de Crăciun, Duminica Tomii).
 Relaţia cu cititorul. Se spune că schiţele lui Caragiale sunt „dramatice”, că pot fi
puse în scenă, şi se spune că acesta ar fi un merit al lor. În realitate, e important că ele
reuşesc să creeze un personaj pur şi simplu prin amprenta „auditivă” a personalităţii sale
(cum observa Tudor Vianu), conturând caractere cu un set de replici şi un context al
enunţării. Dar prozele dramatizate nu au nici un merit special faţă de prozele
nedramatizate. În ele, tot Caragiale prozatorul ne interesează, şi acesta este remarcabil
chiar şi atunci când se retrage din scenă, pentru că e o retragere tactică. Dovada e în CFR,
unde doi amici dialoghează cu un al treilea, aparent încornorat de nevastă. Cititorul e al
patrulea participant la dialog, şi lui i se alimentează bănuieli neortodoxe, care fac tot
hazul textului.

Limbajul, caragialismele. Lumea lui Caragiale are unele atribute „munteneşti”

sau bucureştene, dar ar fi greşit să credem că el e interesat pur şi simplu de specificul
verbal al unui oraş. Apar în schiţele lui Caragiale „bucureştenisme” şi o pronunţie
iotacizantă, cu dese greşeli de acord: „mă-nţelegi”, „pot pentru ca să zic”, „asta devine
că”. Dar mai e şi limbajul bufon practicat în Un pedagog de şcoală nouă şi adesea în
corespondenţa cu Paul Zarifopol şi alţii: limbajul caricatural ardelenizant, vizând ticurile
de „încetineală metodică” ale ardelenilor. Acesta satirizează şovinismul şi academismul
ridicol, ridicând fronda împotriva pretenţiei de cultură, dar şi împotriva violenţei
pedagogice în şcoli: „Şcolerul acuma, după memorare numai, căci memoria e, cum zice
Tubinghen, pur animală, răspunghe ca animalul: numerele pare, reşpeckive cele cu soţiu,
le-au invăntat Pitagora, iar mai apoi cele impare, reşpeckive cele fără soţiu, le-au invăntat
Eratoskenes!”; „metoda intuikivă moghearnă”; „frakie ghe ghincolo” etc. Este un reflex
târziu al comediei limbajului arhaizant, latinizant de la sfârşitul anilor 1860 criticat de
Maiorescu în Despre scrierea limbii române, şi al ziaristicii pompoase, într-o limbă
nefirească, practicată de Românul lui C.A. Rosetti.
Un limbaj redundant, plin de emfază retorică, foarte clişeistic, cu o mulţime de
întorsături de frază gazetăreşti. Elemente de limbaj administrativ, popularizate de ziar şi
asimilate în vorbirea comună, pe ton ironic: „a se slăbi”, ca în schiţa caragialiană Ţal!...
Limba lui Caragiale e un artefact foarte original, inspirat puternic de limbajul gazetelor
vremii, dar care nu se reduce la el (vezi Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale de
Ioana Pârvulescu). Semnificaţia utilizării acestui limbaj nu este doar de a semnala prostia
celor care-l utilizează, ci şi de a explica relaţia oamenilor cu lumea din jur, supunerea lor
la „norma” unei „înţelepciuni publice” care nu există de fapt, apetenţa lor pentru idei
primite de-a gata, rapiditatea cu care se lasă confiscaţi de fraze goale, adică raportul lor
de cedare rapidă în faţa manifestării unei autorităţi, oricât de false. (Flaubert scrisese
puţin mai devreme Dicţionar de idei primite de-a gata.) Eroii lui Caragiale nu au opinii
ale lor, dar le vehiculează cu multă violenţă pe cele ale altora. Limbajul pe care îl
folosesc nu e corect, dar asta nu împiedică răspândirea lui pe baza simplei autorităţi a
masei, a opiniei publice. Se sugerează că personajele nu sunt capabile sau nu doresc să-şi
însuşească un limbaj şi o gândire ale lor, personale, deoarece vorbeşte gura fără ele. Nu e
vorba deci numai de erori de stil, de folosirea unor figuri (deşi pleonasmul, anacolutul,
oximoronul, circularitatea sunt şi figuri de stil), ci de erori de gândire, pentru că în lumea
lui Caragiale nu doar limbajul nu funcţionează cum trebuie, ci logica însăşi este viciată.
False silogisme în răspunsuri de banc: „-De ce trage clopotele, Mitică? – De frânghie,
monşer”, sau dialoguri aparent corecte, dar care introduc greşeala logică: „Salutare,
musiu Costică. – Pardon, din contra, că mă cheamă Mitică”.
Aici trebuie evocată schiţa Căldură mare, text care studiază folosirea greşită a
limbii şi a logicii, printr-o serie amplă de confuzii, false atribuiri, sofisme, mistificări. Un
astfel de text subliniază la Caragiale o preocupare pentru mecanismele gândirii şi modul
în care limitările limbajului o pot mistifica. Şi tot un studiu al virtuţilor comunicative ale
limbii este şi Telegrame, în care telegrafierea inconstantă, cu prea multe detalii, unele
triviale, face textul ridicol; altul scrie elegant, în franceză, pentru a încheia cu o drăcuială
neaoşă; un procuror face rezumatul cazului, telegrafiind prea lung eufemisme ce puteau fi
eliminate: „vorbe triviale incapabile a vi le reproduce”, „lovindu-l piciorul spate gios”;
sau, pentru a-şi lua precauţii într-o telegramă către ministru: „Agrisorul plecat înjurând
ameninţând guvern de bandiţi, propriile cuvinte”. Frazele telegrafiate devin ambigue,
putând fi completate în mai multe feluri, unele comice, sugerând imoralitate, altele doar
prostie: „panica domneşte cetăţeni”, „cuţitul os”, „bandiţi regimului acest secol lumină”.
În plus, această ridicolă bastonadă provincială, care se termină cu „pupat toţi piaţa
endependenţi”, are, se vede, rolul de a cimenta relaţiile oportune, reciproc avantajoase,
între partidele opuse: în final, „prefectul asasin” recomandă primului-ministru „persoana
ştiută, de care acuma garantez”, şi într-adevăr Costăchel Gudurău este numit. Astfel, prin
procedeul ştiut, lumea caragialiană se deschide şi cuprinde guvernul şi tronul.

Enigmele: Inspecţiune, La Paşti, Lanţul slăbiciunilor, La Paşti, Căldură mare,

Două loturi, Repaos duminical. Proză care îşi programează ambiguitatea pentru a reţine
astfel atenţia cititorului şi după încheierea lecturii, care mistifică cititorul prin informaţii
parţiale. Schiţa se transformă, uneori, într-un joc propus cititorului care, vigilent, trebuie
să urmărească şi să detecteze mistificarea propusă: în Lanţul slăbiciunilor, elevul salvat
de la picarea examenului nu este cel propus iniţial, în Căldură mare, domnul care-l caută
pe d. Costică pe strada Sapienţii se învârte în cerc dintr-o simplă confuzie, în La Paşti,
Lache şi Mache îşi schimbă încălţările care-i rod între ei, aşa că la sfârşit umblă cu
stângul în dreptul şi viceversa, despre cazul din Două loturi a vorbit Florin Manolescu. În
Repaos duminical, mai mulţi amici se îmbată de necaz că n-au ce face în duminica liberă
obligatorie prin lege, deşi, aflăm dacă urmărim cu atenţie textul, acţiunea se petrece într-o
joi, nu într-o duminică. În fine, Inspecţiune prezintă cazul unui casier care se sinucide,
nervos din cauza felului în care depind casierii de inspectori, fără însă ca el personal să
aibă un motiv pentru asta; schiţa are, în cele din urmă, rolul de a pregăti în mod oblic, cu
o ironie rece, vestea sinuciderii lui nenea Anghelache, aducând-o în scenă pe îngereasca
sa soră şi apoi pe Mitică, mort de beat, în descrieri ce sugerează apropierea misterului
morţii.

Caracterul unitar, compact al volumului, care îl apropie de capodoperă:

continuităţile, „marginile” lumii din Momente (25 de minute, Ultima emisiune, Amicul
X...), permutabilitatea personajelor şi a numelor (Mitică şi Costică, Lache şi Mache, Niţă
Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu, ca şi seria din Cum se naşte o revistă, e drept, aici mai bufon şi
neserios; numele false, trădătoare ale neseriozităţii: Bob Schmecker din Identitate),
prezenţa de fraze şi personaje-simbol (Mitică este omniprezent, tipul glumeţ, volubil, în
care lui Caragiale i-a plăcut să vadă reprezentantul plenipotenţiar al lumii sale), existenţa
unui limbaj comic, fără funcţie de comunicare (marea trăncăneală, dar mai mult decât
atât, e un limbaj cu funcţie de afirmare sociologică şi reflecţie ontologică: „Lumea
aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic
înfiinţat de-a binele, nimic durabil”). O funcţie de omogenizare a lumii schiţelor are
limbajul, împărtăşit de aproape toate personajele. În 25 de minute, familia regală nu
vorbeşte, tăcerea ei fiind o formă de curtoazie pe care le-o face autorul, dar nici nu
protestează la interpelările destul de vulgare ale mahalagiilor şi burghezilor veniţi în gară
să-i întâmpine, aşa că se lasă asimilaţi, practic, de lumea lor. În Situaţiunea, naratorul
încearcă să ţină piept unui Nae volubil, agresiv, plin de aplomb şi cam agramat. Va reuşi
doar în final, când îi va împrumuta ticurile verbale, consfințind astfel victoria simbolică a
acestuia: „e aşa de târziu, care nu pot pentru ca să mai merg”. Astfel că şi naratorul,
conştiinţa critică a acestei lumi, se lasă înghiţit, complice, de lumea personajelor lui.
Lumea lui Caragiale devine tot mai completă în Momente. De pildă, în O
conferenţă are loc reapariţia „venerabilei madam Trahanache”, prezidenta Societăţii
pentru Protecţia Muzelor Daco-Romane, „ramolisită”, care trăieşte mai mult la Paris, cu
sugestia continuităţii lumii comice a lui Caragiale în afara limitelor ei, diferitele sectoare
comunicând între ele. „Conferinţa” e dilatată cu exemple bufone (comicul enorm!): „O
cireadă de boi şi de viţei pasc iarbă” etc. Naratorul pare a fi mereu echivalent cu un nenea
Iancu ironic şi autoironic, care îşi aminteşte că a fost sufleur în tinereţe şi ţine prelegeri
despre semnificaţia artei unui public de „moftangii”, sau este obligat să suporte, după o
cină aleasă, lectura unui studiu despre „Femeia la români” scris de către graţioasa sa
gazdă.