Student: Amariei Andreea, anul al II-lea

Limba și literatura română - Literatură universală și comparată

Cumulul de funcții sintactice

În cele ce urmează, vom dezbate subiectul Cumulul de funcții sintactice , o problemă
teoretică a sintaxei limbii române, comparând patru puncte de vedere ale unor diferiți
sintacticieni.

Într-o primă ipostază vom vorbi despre părerea Mioarei Avram în legătură cu acest
subiect, apoi adăugând și cercetările altor sintacticieni.

În volumul al doilea din Gramatica limbii române, editura Academia, anul 1966, Mioara
Avram prezintă elementul predicativ suplimentar(una dintre denumirile atribuite acestei
probleme) ca fiind „ partea secundară de propoziție care însoțește un verb, exprimând o
caracteristică sau o acțiune simultană cu acțiunea verbului și referitoare la nume(sau construcții
echivalente) cu diferite funcțiuni pe lângă acel verb”

Exemplu: „Măi babă, noi ne ducem, zise el. Să te găsesc sănătoasă.

Să vii sănătos. ”

Conținutul elementului predicativ suplimentar privește numele, dar este exprimat prin
intermediul verbului însoțit. În felul acesta, elementul predicativ suplimentar apare drept o parte
secundară de propoziție, cu dublă subordonare.

În opinia Mioarei Avram, elementul predicativ suplimentar poate funcționa ca:

a) Subiect: „ S-a întors bolnavă și plângând la părinții săi”(Sadoveanu)

b) Complement direct: „ O tânără doamnă italiancă, văzând-o bolnavă și plângând, veni
la ea să-i dea de ajutor”( Sadoveanu)
c) Complement indirect : „ De mult toată lumea îi zicem Graziella” (Caragiale)

În Gramatica limbii române explicată – Sintaxă , autoarea extinde folosirea termenului la

partea de propoziție corespunzătoare, astfel încât atributul circumstanțial este acela care termină
„un substantiv sau un echivalent al acestuia, exprimând totodată un raport circumstanțial referitor
la predicat”

În Gramatica Academiei,(pg. 340-341) Mioara Avram revine asupra acestei părți de

vorbire și o prezintă sub denumirea de element predicativ suplimentar, respectiv propoziție
predicativă suplimentară. Față de cele prezentate mai sus, arată ca numele la care se referă - în

afară de verb - elementul predicativ suplimentar poate îndeplini nu numai funcția de SB, CD, CI,
ci și pe ceea de complement de Agent(„ Lui nu-i plăcea țigara decât fumată singur”)

1
Student: Amariei Andreea, anul al II-lea
Limba și literatura română - Literatură universală și comparată
Dintre toate aceste referințe cele mai frecvente sunt construcțiile referitoare la subiect și
complement direct.

În ceea ce privește aspectul nominal și aspectul verbal al elementului predicativ verbal,

Mioara Avram prezintă următoarele:

În primă fază, după mijloacele de exprimare și după faptul că exprimă o caracteristică sau

o acțiune, elementul predicativ suplimentar este de doua feluri:

a) Nominal( exprimat prin substantiv, adjectiv, pronume, numeral)

b) Verbal( verbe la gerunziu sau infinitiv)

Elementul predicativ suplimentar de tip nominal se acordă cu numele la care se referă în

număr și gen la fel ca numele predicativ.

În ceea ce privește părerea Luminiței Hoarță Cărăușu, în Dinamica morfosintaxei și

pragmaticii limbii române actuale,2007 aceasta prezintă într-un mod diferit problema
elementului predicativ suplimentar, numindu-l „funcție cu dublă subordonare simultană,
deoarece, spune ea, „această denumire subliniază diferența în raport cu celelalte funcții sintactice
subordonate, și anume, aceea că funcția sintactică cu dublă subordonare ce subordonează
simultan la doi agenți, unul de tip verbal și unul de tip nominal, cumulând funcțiile sintactice
impuse de aceștia”

Din punct de vedere al conținutului, prezintă aceasta, funcția sintactică cu dublă

subordonare simultană este caracterizată de faptul că este,concomitent, determinant al verbului și
al numelui, arătând „ o lucrare sau o stare simultană cu lucrarea sau starea exprimată prin verbul
determinat”(Taktin, Gramatica, pg. 194)

Din punct de vedere al formei, funcția cu dublă subordonare simultană, se caracterizează

prin faptul că două structuri primare se transformă într-o structură derivată și prin caracterul
ternar al structurii.

„Numai eu stau aici nemernic/ bun doar de-nnecat în ape”

Gramatica limbii române explicată - Sintaxa, 1982 prezintă și cercetarea Mariei

Rădulescu , care este preocupată de următorul enunț „ Fetița aleargă voioasă”. Aceasta
consideră că enunțul de mai sus provine prin „condensarea gândirii” din fraza: fetița aleargă și
este voioasă. Adjectivul „voioasă” nu se comportă ca un nume predicativ obișnuit, ci determină
acțiunea verbului prin starea pe care o are obiectul simultan cu acțiunea. În propoziția
„condensată”, adjectivul „voioasă” apare ca „ determinant atât al unui substantiv cât și al unui
verb” , Maria Rădulescu propune ca acest adjectiv să reprezinte o parte de propoziție de sine
stătătoare pentru care propune denumirea de„ nume predicativ circumstanțial”

2
Student: Amariei Andreea, anul al II-lea
Limba și literatura română - Literatură universală și comparată
Un al treilea cercetător care își prezintă opiniile în legătură cu elementul predicativ
suplimentar este Silvia Niță, în cadrul aceleiași cărți( Gramatica limbii române explicată –
Sintaxă), dar și în cadru aceleași propoziții, fetița aleargă voioasă, consideră că sensul acestei
propoziții poate fi redat nu numai prin fetița aleargă și este voioasă ci și prin în timp ce fetița
aleargă este voioasă sau fetița aleargă fiind voioasă.

Contrar părerii Mariei Rădulescu, Silvia Niță propune următoarea teorie: „având în
vedere că reconstituirea gândirii pentru aflarea sensului comunicării se poate face prin
dezvoltarea adjectivului voioasă într-o nouă propoziție aflată în raport de coordonare sau de
subordonare cu propoziția fetița aleargă – autoarea prezintă ca „adjectivul voioasă este
predicat, care propune să fie numit <<predicat circumstanțial>>”( LR- Predicatul
circumstanțial, 1959, pg. 93-98)

O altă părere, iar din punctul meu de vedere fiind cea mai susținută, este cea a Mihaelei
Secrieru, în volumul Cumulul de funcții sintactice(elementul predicativ suplimentar) în limba
română, 2001 , care propune o nouă teorie, aducând în discuție insuficiența semantică.

Din punct de vedere semantic, determinatul în discuție este un factor de coerență,

înțelegând prin această compatibilitate semantică, dublată și de coeziune structurală față de ambii
regenți într-un enunț sintactic, răspunde simultan și unul verb, dar și unui nume. Aceasta părere
se regăsește și în cadrul altor cercetări.

Ceea ce este nou față de cercetările precedente, remarcă M. Secrieru, este faptul că în
cadrul acestui nivel se remarcă o consecință a raportului sintactic dintre regentul verbal și
termenul dublu subordonat, dând impresia unei insuficiențe semantice, prin faptul că verbul
pare a atrage total în sfera sa semantică intensiunea determinanuntului.

„ Nu ți-aș fi crezut așa moral”

Despre insuficiența semantică vorbește si D. Crașoveanu(1970:229) „ insuficiența

semantică nu caracterizează verbul și nu este un datum, ea nu este o trăsătură intrinsecă a
verbului, așa cum nu este nici o trăsătură intrinsecă a determinantului cu dublă funcție sintactică.
Toate verbele sunt suficiente semantic”

El este aici.(1)

El este bun.(2)

Se pune problema de ce în exemplele de mai sus în prima propoziție(1) verbul este

considerat suficient semantic, iar în (2) nu este suficient semantic.

În volumul precizat mai sus, Mihaela Secrieru face lumină în cazul acestei probleme,
propunând următoarele: în structura (2) „impresia” de insuficiență semantică este declanșată de
determinantul verbului, fără, însă, ca acest determinant să fie insuficient, adică să-și transfere

3
Student: Amariei Andreea, anul al II-lea
Limba și literatura română - Literatură universală și comparată
propria insuficiență verbului, determinantul ca și verbul și ca numele implicat, luați separat [el],
[este],[bun], permit o semioză.

Luați separat toți termenii sunt suficienți semantic, iar în proximitate succesivă apare
impresia de insuficiență semantică, insuficiența nu poate apărea decât la punctul de întâlnire
între termenii unui raport sintactic, adică, mai exact, la nivelul raportului sintactic dintre
determinant și determinat.

Din punct de vedere morfologic, segmentul „este bun” și „este aici” răspunde schemei
abstracte: verb+adverb, mai exact verbul „a fi”+adverb. Observăm că adverbul-adjectiv sau
cumulul morfologic din structura(2) stabilește un raport sintactic și cu numele supra-ordonat de
la care preia categoriile gramaticale și prin care își păstrează și calitatea de adjectiv.

Teoria „Bello-Jespersen-Hjelmslev”, mai exact teoria „oridinelor” părților de vorbire,

reiterată di de J Lyons(1965) ierarhizează părțile de vorbire după criteriul raporturilor dintre ele:

a) numele este o categorie de ordin I

b) verbul, adjectivul de ordin al II-lea
c) adverbul, de ordin al III-lea

În ceea ce privește terminologia folosită pentru această funcție sintactică, există mai
multe variante: „ atribut circumstanțial” (Mioara Avram,1956)

„nume predicativ circumstanțial”(Maria Rădulescu,1957)

„predicat circumstanțial”(Silvia Niță,1958)

”element predicativ necesar”(D. Crașoveanu, 1970)

Acestea sunt doar câteva din denumirile folosite pentru această realitate sintactică:
„cumul de funcții sintactice”(S. Statti,1972, Gh. Trandafir 1985) .

Termenul de cumul de funcții sintactice este cea mai potrivită denumire în opinia
Mihaelei Secrieru, menționând: „ se numește cumul de funcții sintactice(polisemie sintactică)
proprietatea unul constituent subordonat unui anumit termen regent( Nivelul sintactic al limbii
române-Secrieru Mihaela) de a prezenta simultan funcții sintactice multiple egale sau diferite ca
importanță.

În opinia mea, subiectului dezbătut i se potrivește cel mai bine denumirea de „cumul de
funții sintactice„ , deoarece acest „cumul„ prezintă ambele funcțtii sintactice generate, putând fi
analizate în paralel, nefiind eliminată nici una dintre acestea.

4
Student: Amariei Andreea, anul al II-lea
Limba și literatura română - Literatură universală și comparată

Bibliografie:

1. Dimitriu, Corneliu, Gramatica limbii române explicată, Sintaxă, Editura Junimea,

1982.

2. Gramatica limbii române. ed. a II-a, vol. II, Editura Academiei, București, 1966.

3. Hoarță, Cărăușu, Luminița, Dinamica morfosintaxei și pragmaticii limbii române

actuale, 2007

4. Secrieru, Mihaela, Cumulul de funcții sintactice(„elementul predicativ

suplimentar”) în limba română, Iași, 2001.

5. Secrieru, Mihaela, Nivelul sintactic al limbii române, Editura Sedcom Libris, Iași,
2006