Comicul și râsul. CARAGIALE .

NOTIȚE DE CURS

Critici ai comicului

Hobbes: râsul – o desfigurare a chipului; glumă ce trebuie dezaprobată. Descartes: râsul exprimă o
superioritate inferioară, o predispoziție spre agresivitate – semn al unei viziuni pesimiste

Max Nordau: râsul e „particular spiritelor rudimentare, non-intelectuale”

Nietzsche: râsul e o gravă infirmitate a naturii umane.

Renașterea: râsul creator și regenerator; în clasicism: râsul se referă la fenomenele negative

Apologeți ai comicului

Bergson: indiferența constituie „mediul natural al râsului”, iar emoția – „cel mai mare dușman”.
Bergson: un personaj e comic exact în măsura în care se ignoră că e așa; Comicul are nevoie de un ecou
– nimeni nu râde singur.

Ionesco: „când ajung să mă detașez de lume și am puterea de a o privi, ea mi se pare comică în

neverosimilul ei”. „Comicul e mai tragic decât tragicul, pentru că din comic nu există ieșire”

Andre Maurois: „fiecare popor râde de ceea ce se teme și veberează mai mult”. Alain: ridicolul e
„culmea importanței, fără importanță”; ridicolul: ceea ce nu se potrivește, strident prin inadecvare – vezi
DON QUIJOTE; Unamuno, Ortega y Gasset; Eliade, Invitație la ridicol.

Râsul- e condiționat psihologic de simpatie și antipatie

Jean Paul: lipsa râsului trădează absența seriozotății.

Volkelt: comicul nu se opune nici tragicului și nici sublimului, ci non-comicului, seriosului; seriozitatea e
condiția comicului

-tragicul se desparte de comic doar în artă, nu și în viață: teatrul absurdului-Ionesco

-râsul: eliberare (Aristotel); comicul – eliberează sentimentul fricii de viață; Kant: râsul și plânsul relevă
sănătatea omului; despre frivolitate – PALEOLOGU – ABISALUL CARAGIALE

MODUL SATIRIC

-satura: ghiveci, amesctec eterogen. AUERBACH: realismul e punctul de plecare pentru comedie și satiră.

-satira autentică: „combină agresivitatea cu viziunea fantastică a unei lumi metamorfozate”; marele
satiric „atacă nu numai oamenii, deprinderile sau lucrurile de îndreptat, dar proiectează și o lume de vis,
în care lumea reală pare o răsturnare fantastică sau pare travestită”
-satira „presupune victoria pe tărâm ideal, când victoria pe tărâm material lipsește”

-SARCASMUL: batjocură, implicație afectivă; un tip de „antiteză cu accentul contrastant de natură

volitivă, și nu afectivă ori intelectuală” (M. Dragomirescu); ALUZIA e opusă sarcasmului – e „o satiră mai
inocentă și mai dreaptă”

PAMFLETUL: inițial, o comedie în versuri; apoi, un text de dimensiuni reduse – atacul la persoană

MODUL PARODIC

PARODOS: contra-cântec; „o intrare laterală pentru cor și orchestră”: o parte din piesă în care corul intră
în scenă; PARODIA: imitație comică a unei opere serioase – vizează subiectul sau procedeele de
expresie; HILARODIA: specie a mimus-ului, o parodie a tragediei; orice sistem de corsi e ricorsi oferă
premisele parodiei – care e o artă în sine, o artă liberă a procedeului dezvăluit, anunțat ca procedeu
literar folosit; PASTIȘA: o imitare totală, minuțioasă, a unei opere la nivel formal – exercițiu de stil

BURLESCUL (din lat. BURRA – lână, haină lățoasă) – o exagerare ce reflectă dorința creatoare a
parodistului; formă dramatică – spectacol cu măști; MIHAIL RALEA: burlescul e un tip de comic trivial;
parodia critică litera unei opere, pe când burlescul – spiritul

MODUL GROTESC (din lat. GROTTA – în Cinquecento: decorațiile și pictura unor edificii romane
subterane )– simbioza regnurilor; asociere contrastivă de elemente, deformare caricaturală; VOLKELT:
grotescul e comicul jos, un mod fantastic; HUGO: monstruosul, oribilul; BAUDELAIRE: COMICUL
ABSSOLUT – se opune comicului obișnuit. COMICUL- imitație; GROTESCUL – creație caracterizată prin
violență, delir, hiperbolic

-GROTESCUL: „nu e o categorie a percepției, ci a concepției și figurării lumii” (se opune idilicului):
tensiune, contrast;

MIHAIL BAHTIN: CARNAVALESCUL (GROTESCUL CA EXPRESIE A PLENITUDINI VIEȚII, A ENERGIEI VITALE)–

forma populară a râsului festiv, în care comicul, socialul și corporalul uman formează o entitate vie,
veselă și agreabilă

MODUL IRONIC

-metoda socratică: „interogarea prin simularea ignoranței”; „diminuarea de sine prin disimulare” –
ALAZONEIA (lauda de sine) – se opune ironiei. CA FIGURĂ RETORICĂ: SIMULARE PER CONTRARIUM –
simularea unei contradicții între expresie și sens; MORALA IRONIEI: inadaptarea. ATITUDINEA ironiei –
din percepția contradicțiilor lumii; perioadă de criză a gândirii. Ironia se bazează pe RELAȚIE – asocierea
a două realități disjuncte. IRONIA ROMANTICĂ – vizează ontologicul și esteticul. Ironia socratică – eticul
și axiologicul. KIERKEGAARD: ironia e un stadiu intermediar între starea estetică și cea morală; e o
METODĂ, un act individual

CINISMUL: a spune adevărul fără menajamente

ZEFLEMEAUA: compromite, dar nu distruge

ADRIAN MARINO. DRAMA- acțiune; COMEDIA: gest

Definiția comediei e „interesată de automatism și stereotipie, de mecanizarea eroilor comici”. Tipul

comic pur e BUFONUL, care se exprimă cel mai adecvat prin MASCĂ și MARIONETĂ; COMEDIA – cea mai
universală compunere literară

JEAN DE SANTEUIL: RIDENDO CASTIGAT MORES

SCHILLER: comedia e superioară tragediei. Din Poetica lui ARISTOTEL lipseste comicul (vezi Umberto Eco,
Numele trandafirului)

SIMȚUL COMIC: „include în toate manifestările sale un element satiric, ofensiv”. PROCEDEUL ESENȚIAL:
DEMASCAREA; „denunțarea falsității și imposturii de orice speță” – „operație gravă, implicând
responsabilitatea actului de acuzare și condamnare”.

COMICUL: „atacă frontal prejudecățile, supestițiile, miturile, clișeele, formele goale, fenomenele de
opresiune și rutină, moravurile osificate”; SPIRITUL COMIC – „implică ireverența și insubordonarea, cere
libertate de gândire, consolidarea mentalității laice, profane – singura care face posibilă apariția criticii”.

„perspectiva comică reflectă altitudinea morală; conștiința unui ideal contrariat, a unei valori înalte
negate sau minimalizate”. SENTIMENTUL COMIC: expresia unei valori implicite, a unei concepții de viață.

COMICUL: e „cel mai filosofic dintre genuri, diametral opus ilarității goale, specifică ființelor comune,
superficiale, care nu pun în râsul lor nimic, niciun entuziasm, nicio trăire, nicio idee”.

SENTIMENTUL COMIC adevărat „privește dintr-o perspectivă universală, absolută”. În esență, COMICUL
„nu poate fi vesel, ci trist, expresie a unei decepții sau nemulțumiri interioare, produsul unei judecăți
negative, prin raportare spontană la o normă implicită, ignorată sau călcată”.

COMICUL-„PERCEPȚIA UNIVERSULUI ȘI VIEȚII SUB SPECIA CONTRASTULUI”. –distanțare; luciditate;

autoreflectare prin dedublare.

-sentimentul comic: e „produsul supremei conștiințe de sine, produsul ultim al autoreflectării sub formă
esențial autocritică”.

-autoridiculizarea și autoparodia definesc comicul în starea lui cea mai pură, cea mai nativă.

-„actorul sau personajul comic care-și bate joc de el însuși: reprezintă un adevărat prototip al eroului
comic, iar comedia-spectacol, care ia ca temă comedia reală a existenței, sub formă de teatru în teatru,
reprezintă suprema situație comică, împinsă la ultima soluție posibilă” – vezi D-ale carnavalului

PARODIA: caricatura tuturor genurilor (438).

MIRCEA MUTHU: BALCANISMUL – presupune „sentimentul hipertrofic al istoriei vitrege”; „o artă a

cuvântului ce recuperează și răscumpără, la modul tragic sau parodic, o istorie națională dramatică”. –„o
subtilă și uneori șocantă asociere de stări contrastante”; „dramă și parodie a unor vremuri de răscruce”;
„produs citadin”; „apetență pentru parodie și vocație epică; fenomen autohton de donquijotism literar”.
PARODIA dovedește sănătatea morală a balcanicului, definit de obicei ca spirit tranzacțional; parodia e
conștiința de sine a literaturii, ce apare în toate epocile alexandrine.

Bibliografie

Marian Popa, Comicologia

Adrian Marino, Dicționar de idei literare

Mircea Muthu, Literatura română și spiritul sud-est european

G. Călinescu, Istoria literaturii...(cap. despre Caragiale si SPECIFICUL NAȚIONAL)

Henri Bergson, Râsul

Sigmund Freud, Comicul și umorul

Alexandru Paleologu, Abisalul Caragiale (vol. Despre lucrurile cu adevărat importante)

Val Panaitescu, Humorul, 2 vol., Editur Polirom, 2003

Erasmus, Lauda prostiei (Laus stultitiae)

Sarcini de lucru:

1. Analizați discursurile lui Cațavencu și Farfuridi din O scrisoare pierdută, care ilustrează ideologia
liberală (Cațavencu), respectiv conservatoare (Farfuridi). Surprindeți elementele specifice logicii
afective (anacolutul șcl.) – pana saptamana viitoare
2. Scrieți un scurt eseu în care să comentați afirmația potrivit căreia absența râsului trădează
absența seriozității – de trimis pe email pana vineri
3. Vizionați spectacolul regizat de Liviu Ciulei din 1982, cu piesa O scrisoare pierduta; vizionați
filmul lui Lucian Pintilie, De ce trag clopotele, Mitică? (1981) – pana saptamana viitoare