Sunteți pe pagina 1din 42

Studiu de caz :

Diversitatea tematica,stilistica si de viziune


in opera marilor clasici

Realizat de

Epoca marilor clasici


"Epoca ce urmeaz, a lui Eminescu, Caragiale i ceilali, duce cultul formei
pn la exagerare... - Garabet Ibrileanu
In deceniile care urmeaza Unirii
Principatelor (1859), istoria tarii noastre
cunoaste cateva evenimente importante. Am
vazut ca scriitorii vremii au fost constienti ca O
erade renastere si civilizatie s-a deschis tarii
noastre (cum se spunea in Revista romana
alui Odobescu).Una dintre cele stralucite epoci
din cultura noastra numita Epoca marilor
clasici este considerata pe drept cuvant aceea
din deceniile VII-IX ale secolului al XIX-lea, cand
apar operele exceptionale ale lui
Caragiale,Creanga, Slavici, Eminescu ,Critica lui
Maiorescu, revistele Convorbiri
literare,Contemporanul si Literatorul. De
aceasta epoca se leaga cateva din cele mai
mari realizari ale teatrului,prozei, poeziei,

Junimea si convorbiri literare


Junimea a fost considerata in epoca
si dupa aceea cel mai de seama cenaclu
si cea mai importanta societate culturala
din istoria literaturii romane. In 1867,
Junimea scoateo revista proprie. Revista
se intituleaza Convorbiri Literare si
primul numar apare la Iasi la 1martie
1867. De aici inainte, activitatea
societatii, se reflecta in revista. Aceasta
are o viata lungain cadrul careia publica
toti scriitori de seamaai epocii : Ion Luca
Caragiale , Ion Creanga , Ioan Slavici ,
Mihai Eminescu si multi altii . Fiecare
mare clasic are cate o opera
fundamentala : I.L Caragiale (O scrisoare
pierduta) , Ion Creanga (Amintiri din
copilarie) , Ioan Slavici (Moara cu noroc)
si Mihai Eminescu ( Luceafarul).

Ion Luca Caragiale


Ion Luca Caragiale s-a nascut la data de 13
februarie (stil vechi 1 februarie) in satul Haimanalele
, judetul Prahova, fiind primul nscut al luiLuca
tefan Caragialei alEcaterinei Chiriac Karaboas.
Conform unor surse, familia sa ar fi fost de
originearomn.Tatl su, Luca (1812 - 1870), i
fraii acestuia,Costachei Iorgu, s-au nscut
laConstantinopol, fiind fiii lui tefan, un buctar
angajat la sfritul anului 1812 deIoan Vod
Caragean suita sa.
Atras de teatru, Luca s-a cstorit n 1839 cu
actria i cntreaa Caloropoulos, de care s-a
desprit, fr a divora vreodat, ntemeindu-i o
familie statornic cu braoveanca Ecaterina, fiica
negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.
A decedat la data de 9 iunie 1912 , la Berlin.

A fost undramaturg,nuvelist,pamfletar,poet,scriitor, director de


teatru, comentator politic iziaristromn. Este considerat a fi cel mai
maredramaturgromn i unul dintre cei mai importaniscriitori romni.
Mihail Dragomirescu afirma : Arta dramatica si nuvelistica a lui
Caragiale poate servi de model pentru toate timpurile; si cine-si da
seama de bogatia de forme, cele mai multe din ele desavarsite, ale
povestirilor salenu poate sovai un moment sa vada intr-insul pe unul
dintre cei mai mari artisti literari ai tuturor vremurilor.
In totalitatea ei, opera
lui Caragiale contureaza
doua universuri distincte:
unul comic si altul tragic, cel
din urma fiind ilustrat prin
Napasta si cateva nuvele,
ca O faclie de Paste si In
vreme de razboi.

Celelalte piese de teatru


si schitele alcatuiesc un
univers comic atat de
original si de romanesc,
incat a patruns in stratul cel
mai profund al constiintei
noastre artistice. Replici
intregi sau situatii
caragialiene apar spontan
in mintea tuturor,
fenomenul curent al citarii
dovedind extraordinara
rezistenta a spiritului
caragialian.

Prin schite se largeste considerabil orizontul uman


si social caracteristic operei comice a lui Caragiale.
Scrise intre 1878 si 1909, dar mai ales in jurul anului
1900 cand a avut un contract cu ziarul Universul,
adunate apoi in volumul Momente (1901), aceste
miniaturi literare au, fiecare in parte, un farmec
deosebit, iar in totalitatea lor contureaza o lume
extrem de pitoreasca in infatisarile ei publice si
particulare.
Comediile sunt inspirate din viata burgheziei
romane din a doua jumatate a secolului trecut si
surprind puternicul contrast dintre fondul si forma,
dintre pretentiile si realitatea unei clase care trece
printr-un moment favorabil afirmarii ei. Caragiale
prezinta evolutia burgheziei, formele prevenirii ei,
trasaturile afisate si cele reale, ambitia si orgoliul
acestei lumi in transformare.
In comedii, Caragiale creeaza situatii si tipuri
specifice de o mare forta de sugestie. Personajele,
memorabile, sunt realizate intr-o viziune clasica, in
sensul ca se incadreaza intr-o tipologie cosmica,
avand o dominanta a caracterului.

Una dintre cele mai apreciate comedii este O


scrisoare pierduta. In cadrul acesteia, orizontul social si
tipologic se largeste prin cuprinderea marii burghezii
romane, ajunsa la putere si roasa de ambitii. Eroii piesei
se caracterizeaza printr-o crestere brusca a instinctelor
de parvenire. Interesele lor, contrare la un moment dat,
se armonizeaza in final, pentru ca toti sunt niste vanatori
de profituri intr-un regim curat constitutional.
In cuprinsul scrisorii pierdute se intalnesc procedee ,
motive si modalitati care actioneaza simultan,
dramaturgul speculand aspectele comice ale
evenimentelor, ale comportarii oamenilor, ale circulatiei
ideilor si cuvintelor.
Exista, in primul rand, un comic al situatiilor, rezultat
din fapte neprevazute si din grupuri insolite (triunghiuri
Trahanache Tipatescu Zoe, cuplul Farfuridi
Branzovenescu, combinatiile diverse de adversari etc.).
Caragiale foloseste o serie de scheme tipice cunoscute in
literatura comica universala: incurcatura, coincidenta,
echivocul, revelatiile succesive etc. Fiecare scena in parte
si piesa in totalitatea ei se dezvolta pe astfel de scheme,
incat se poate afirma ca la Caragiale predominanta este
o situatie comica, in care evolueaza personaje cu
trasaturi comince, avand idei si un limbaj comic.

In al doilea rand, exista un comic al intentiilor, care reiese din atitudinea


scriitorului fata de evenimente si oameni. Substanta piesei este supusa unor
modalitati de tratare diferite: ironica, umoristica, sarcastica, groteasca .
Caragiale este un scriitor obiectiv, in sensul capacitatii de a creea viata, dar nu e
un scriitor indiferent. El pare ca-si iubeste personajele, este ingaduitor fata de
ele, dar nu iarta trasaturile prin care oamenii devin ridicoli si le evidentiaza in
mod subtil, tratandu-i cu ironie, cu umor, punandu-i in situatii absurde sau
grotesti, demontand mecanismele sufletesti si reducandu-i uneori la conditia
simplificata a marionetei.
Exista, in al treilea rand, un comic al caracterelor. In comedia clasica,
principalele caractere comice sunt avarul, ipocritul, mincinosul, gelosul,
ingamfatul, risipitorul, laudarosul etc. Personajul purtator al unui astfel de
caracter este rezultatul unui proces de abstractizare si tipizare, pentru ca esenta
lui e ascunsa uneori sub aparente inselatoare. Caragiale creeaza si el, ca rezultat
al unui asemenea proces, o tipizare comica, asa cum s-a aratat mai inainte.

In al patrulea rand, putem vorbi de un


comic de limbaj cu totul remarcabil la un
scriitor care are capacitatea iesita din comun
de a retine cele mai fine nuante ale limbii
vorbite. Procedeele comice cele mai frecvente
aplicate la acest nivel sunt repetitia aproape
obsendanta a unei specificitati de limbaj, care
deplaseaza atentia de la fondul comunicarii la
forma ei, si interferenta de registre ale
limbajului, adica interferenta stilurilor.
Ion Luca Caragiale nu este un scriitor numai
al romanilor. Pornind de la realitati romanesti,
creand scene si tipuri originale, el s-a ridicat la
o valoare artistica universala prin puterea de
generalizare si sinteza operei lui, prin
increderea in posibilitatile omului de a se
perfectiona. Mesajul lui Caragiale este mesajul
etern al artei, ceea ce explica interesul
constant fata de dramaturgia lui nu numai al
spectatorului roman, ci si al celui de
pretutindeni, el fiind unul dintre marii clasici.

Ion Creanga
Ion Creang(n.1 martie1837,Humuleti;
d.31 decembrie1889,Iai) a fost unscriitor
romn. Recunoscut datorit miestriei
basmelor, povetilor i povestirilor sale, Ion
Creang este considerat a fi unul dintre
clasicii literaturii romne mai ales datorit
operei sale autobiograficeAmintiri din
copilrie.
Data naterii lui Creang este incert. El
nsui afirm nFragment de biografiec s-ar
fi nscut la1 martie1837.O alt variant o
reprezint data de10 iunie1839, conform
unei mitrici (condici) de nou-nscui din
Humuleti, publicat de Gh. Ungureanu.
Creang a mai avut nc apte frai i
surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor,
Vasile i Petre. Ultimii trei au murit n
copilrie, iar Zahei, Maria i Ileana n1919.

Ion Creanga este, ca scriitor, dupa marturisirile


unora, o descoperire a lui Eminescu.
Acesta l-ar fi indemnat sa scrie iar in toamna anului
1875 erau vazuti impreuna la sedintele societatii
Junimea.
Ion Creanga este scriitorul roman cel mai apropiat
de spiritul creatiei folclorice. Socotit la inceput autor
poporal, el s-a dovedit, in realitate, un artist profund
original, care a creat, pornind de la folclor, o opera de
neta individualitate, cu elemente caracteristice, de
neconfundat, rezultat al unei inteligente artistice
superioare si al unei inzestrari lingvistice remarcabile.
Dupa aparitia povestilor, Creanga a publicat in
Convorbiri literare in 1881-1882 trei parti din Amintiri
din copilarie. Partea a patra a vazut lumina tiparului
postum in 1892. Amintirile cuprind povestea copilariei
sau, mai degraba, spectacolul varstei fericite. Prin
amanunte, copilaria reconstituita a apartinut biografic
lui Creanga, prin semnificatie este universala, apartine
tuturor.
Copilaria apare ca o epoca de aur, ca un taram al
bucuriei si al inocentei, fara griji si suspine, in care
fantezia completeaza realitatea, iar jocul este suprema
preocupare.

S-ar putea spune, deci, ca in Amintiri, Creanga


zugraveste copilaria vesela si nevinovata si ca
Nica este copilul universal de pretutindeni si de
oricand, in care toti ne regasim cu nostalgie.
Acestei copilarii ideale i se ofera un mediu real de
existenta, un cadru uman si geografic, care este
cel al tinutului natal. Satul Humulesti este taramul
de basm al candorii infantile si chiar daca in
realitate cum dovedesc documentele era un
sat mic cu oameni nevoiasi, pentru Creanga era
un sat mare, razasesc.
Din paginile Amintirilor iese cu pregnanta la
iveala satul romanesc traditional. Creanga
cunoaste psihologia oamenilor, raporturile lor in
viata sociala, superstitiile lor.
Aceasta opera cuprinde un numar relativ mare
de personaje, unele memorabile, fara insa ca
scriitorul sa le acorde un relief deosebit. Ele sunt
conturate sumar, prin caracterizare directa, prin
actiune si prin vorbire.

Universul Amintirilor este atat de


puternic dominat de personalitatea lui Nica,
incat intamplarile se structureaza in jurul
aceleeasi idei a frumusetii copilariei fara
sa intereseze prea mult ordinea desfasurarii
lor.
Astfel realizata, Amintiri din copilarie
ramane o opera unica in literatura romana
prin forta cu care a reusit sa comunice
miracolul copilariei, prin farmecul neegalat
al limbajului si prin umor. Pentru constiinta
romaneasca, ea este amintirea copilariei
fiecaruia din voi.
Respectand schema traditionala,
Creanga devine original prin abundenta
detaliilor specifice, prin insistenta asupra
aspectului particular, prin nuantarea
miscarilor, a gesturilor, a vietii sufletesti.
Creanga improvizeaza pe marginea schemei
universale a basmului o imagine a vietii
taranesti de altadata, cu tipurile ei morale,
cu traditiile si obiceiurile ei, cu deprinderile
de comportament si cu limbajul ei specific.

Unitatea operei poate fi constatata si la nivelul


stilului. Desi scrise, frazele lui Creanga urmaresc sa
creeeze impresia de spunere, ca si cum ar fi adresate
ascultatarilor, nu cititorilor. Cu ochii pe carte, ascultam
o voce apropiata care, printre intamplarile
comunicate,are variatii de ton, este serioasa si
glumeata in sunetul ei, intervine ca a doua expresie pe
langa expresia literara (Vladimir Streinu). De aceea,
principala trasatura a stilului lui Creanga este
oralitatea, care rezulta dintr-o combinatie inimitabila de
procedee ale limbii vorbite. Semnul distinct al oralitatii
este, mai intai, abundenta expresiilor onomatopeice, a
interjectiilor si a verbelor imitative . Senzatia de
oralitate e provocata si de multimea expresiilor
specifice limbii vorbite ( vorba ceea,hat bine,si
pace buna), a zicerilor tipice, a intebarilor si
exclamatiilor (ori mai stii pacatul!,grozav s-a
speriet! ),etc. Orala e si sintaxa frazei. Autorul lasa
cuvintele sa se insire dupa o ordine a vorbirii, si nu a
scrisului, unde topica e mai controlata.
Toate aceste trasaturi pot crea impresia ca limba lui
Creanga reproduce exact vorbirea moldoveneasca de la
mijlocul secolului trecut. Dar, de fapt ne aflam in

Umorul lui Creanga se vadeste, inainte de toate, in exprimarea posnasa,


in sucirea mucalita a frazelor, intr-o siretenie sintactica in care cazi ca intr-o
capcana. Alteori, cuvintele capata forme neasteptate sau sunt asezate in
combinatii surprinzatoare. Astfel, mos Chiorpec, ciubotarul il intampina pe
Nica strigand: He,he! Bine ai venit, nepurcele!. Voia buna e intretinuta si de
placerea scriitorului de a-si presara naratiunea cu zicale, cu expresii populare
si vorbe de duh, prin care se caracterizeaza o situatie, se ingroasa o
trasatura, se face o aluzie sau, pur si simplu, se provoaca rasul.
Umorul e starnit prin alte procedee: prin caracterizare ironica, prin nume
sau porecle comice (Trasnea, Gatlan, Duhu, Bodranga), prin
prezentarea unor oameni si scene care starnesc hazul.
Ca tabloul procedeelor sa fie complet, sa le amintim si pe cele din
povesti: integrarea personajelor negative traditionale
prostul,lenesul,zmeul,dracul,moartea,etc intr-un univers comic.

Dupa cum se vede, umorul este la Creanga trasatura specifica,semn de


vitalitate, de veselie contagioasa, atitudine pe care o propune cititorilor ca
solutie de viata. Ca scriitor, Creanga este o fiinta joviala si sociabila, care
rade din inima, rade spre a starni hazul. Rasul lui nu este un ras de
distantare, care pedepseste, care batjocoreste. Creanga nu este un satiric,
rasul lui e mai degraba un semn al dragostei de oameni, e un ras optimist,
care elibereaza, care creeaza buna dispozitie.
Desi simtul umorului este la Creanga o problema de temperament, in
opera el se realizeaza intr-o viziune si cu mijloace populare, ceea ce este
inca o dovada a faptului ca fondul sau spiritual primar este echivalent cu
fondul spiritual al folclorului romanesc. El se ridica la nivelul cel mai inalt a
artei literare culte, realizand o literatura cu specific national, care a ajuns sa
se inscrie universal, prin faptul de a fi fost mai intai romanesc.

Ioan Slavici
Ioan Slavici(n.18 ianuarie1848,iria,comitatul
Arad, d.17 august1925,Crucea de Jos,judeul
Vrancea) a fost
unscriitor,jurnalistipedagogromn, membru
corespondent (din1882) alAcademiei Romne.
Primele urme ale numeluiSlavicin zona iriei,
apar n recensmintele din1746i1747, cnd un
Slavit Arzinte i un Slavity Szav sunt nscrii drept
iobagi cu statut dehospites(oaspei), iar
dup1770Slaviciierau nu mai puin de apte familii.
Cu certitudine se cunoate c bunicul poetului,
pe latura patern, a fost Ilie Slavici, nscut n1782i
decedat n1829, iar din cstoria acestuia cu Maria,
nscut n1783, au rezultat apte copii, printre care
i tatl poetului, Sava Slavici, nscut n1818.
Sava se cstorete n1842cu Elena Borlea,
care provenea dintr-o familie veche i numeroas
ntins n mai multe sate din zon,iar din cstoria
lor au rezultat cinci copii, dintre care au supravieuit
doar scriitorul i sora sa mai mare, Maria.

Ioan Slavici a fost una din personalitatile proeminente


ale scrisului romanesc. Format de Scoala Transilvaneana
in spiritul dorintei de neam si al pretuirii creatiei
populare, Slavici isi desavarseste invatatura dupa
obiceiul vremii la Pesta si apoi la Viena, unde, in anii
studentiei, se imprieteneste pentru toata viata cu
Eminescu.
Intors in tara, Slavici continua sa manifeste acelasi
spirit activ. Eminescu il introduce la Junimea, unde il
cunoaste si se imprieteneste cu Ion Creanga, avand
preocupari si idei literare asemanatoare.
Concomitent cu alte activitati, Slavici a desfasurat o
prestigioasa activitate didactica, predicand literatura,
istoria si filozofia. A scris si manuale scolare.
De-a lungul intregii vieti, Slavici a desfasurat o ampla
activitate de presa. Il aflam mai intai redactor la Curierul
de Iasi, apoi timp de cativa ani lucrand, alaturi de
Eminescu si Caragiale, in redactia ziarului bucurestean
Timpul. Mai tarziu conduce cotidianul sibian Tribuna,
unde indrumeaza primii pasi in literatura si inlesneste
debutul poetului George Cosbuc. Impreuna cu acesta si
cu Caragiale fondeaza apoi revista Vatra.

Slavici a inceput sa scrie la indemnul lui M. Eminescu, care multa vreme i-a facut
cu discretie indreptari pe manuscrise. A debutat in 1871, la Convorbiri literare,
cu comedia Fata de birau.
Dar ceea ce l-a impus in cultura romaneasca este, mai presus de orice,
vigurosul sau talent de prozator. Cele mai valoroase roade pe care le-a dat acest
talent al lui Slavici sunt insa cele din domeniul nuvelisticii. Nuvelele, aparute in
sase volume, au contribuit la progresul literaturii romane in directia oglindirii
realiste a vietii sociale, prin evocarea procesului de formare a micii burghezii
rurale si de pauperizare a populatiei satesti, prin crearea de personaje
reprezentative, care intruchipeaza conflictele si trasaturile esentiale ale acestei
lumi. In nuvelele lui Slavici gasim, de asemenea, o reflectare ampla a vechilor
randuieli rurale, a obiceiurilor si datinilor, a credintelor si superstitiilor, a
moralelor si a prejudecatilor oamenilor simplii.

Eroii lui Slavici, adesea conventionali, sunt


construiti pentru a ilustra anumite principii etnice,
pe care omul trebuie sa le respecte in viata, daca
tine la linistea lui sufleteasca. Unul dintre pacatele
pe care Slavici le-a sanctionat necrutator a fost si
ispita banului. In abordarea acestei teme, el
recepteaza modalitatile variate in care relatiile
capitaliste, ce incepusera sa patrunda in viata
satului transilvanean isi pun pecetea pe constiinta
oamenilor. Aceasta tema a fost reluata si in
romanul Mara. Dar in niciuna dintre opere, Slavici
nu a atins un nivel atat de inalt al artei sale de
prozator realist modern ca in nuvela Moara cu
noroc.
Tema acestei nuvele o constituie urmarile
negative, consecintele nefaste pe care setea de
imbogatire le are asupra vietii sufletesti a
individului, asupra destinului omenesc. La baza ei
se afla convingerea autorului ca goana dupa avere,
in special dupa bani, zbuciuma tihna si amaraste
viata omului, genereaza numeroase rele, iar in cele
din urma duce la pierzanie. Aceasta convingere
este ilustrata cel mai bine in nuvela prin destinul
cizmarului Ghita.

Devenit carciumar la moara cu noroc, el este un


personaj puternic individualizat, mai ales printr-o mare
varietate de trasaturi sufletesti contradictorii, izvorate
din incompatibilitatea dintre atractia irezistibila spre
imbogatire si simtul innascut al demnitatii, dorinta lui
de a ramane om cinstit. Prin Ghita, Slavici exemplifica
o drama a omului.
Slavici nu infrumuseteaza cu nimic viata
personajelor sale. Procentul de duritate si afectiune,
de bunatate si rautate, de hotarare si slabiciune pe
care il aflam in fiecare din ele face din Slavici un
observator fara partinire, cu spirit realist desavarsit.
Dar in conceptia lui Slavici viata fiecarui personaj
este vazuta ca un destin propriu care oricum se va
implini. De aceea el nu se simte in niciun fel obligat sa
explice nimic ci numai sa descrie cat mai fidel
intamplarile ce il imping pe fiecare personaj pe drumul
destinului. Astfel, observand dezumanizarea lui Ghita,
Slavici noteaza : Atat se simtea de ticalosit si de slab
in el insusi, incat nu ai putea sa-si dea seama ce poate
si ce nu poate sa faca si asa incetul cu incetul se lasa
in voia intamplarii. Personajele insesi sunt convinse
ca au o soarta dinainte stabilita careia nu i se pot
opune.

Arta personajului epic atinge in Moara


cu noroc un nivel de maiestrie ridicat si in
ceea ce priveste portretistica literara.
Portretul fizic este concis, redus la esential,
realizat aproape cu aceleasi mijloace ca la
predecesorii sai. Procedeul folosit de Slavici
se observa cel mai bine urmarind de-a lungul
nuvelei modul in care se incheaga portretul
moral al lui Ghita.
Slavici da o mare atentie felului in
care se exprima personajele, stiind ca astfel
poate patrunde intr-o sfera originala, unde
receptarea lumii si a vietii este mai
autentica. Remarcabile sunt, in stilul lui
Slavici, expresiile, zicatorile si proverbele,
anumite capitole ale nuvelei ilustrand parca
adevarul invariabil al acestora.

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu(nscutMihail Eminovici; n.15
ianuarie1850,Botoani d.15 iunie1889,Bucureti) a fost
unpoet,prozator ijurnalistromn, socotit de cititorii romni i de
critica literar postum drept cea mai important voce poetic
dinliteratura romn
Data si locul nasterii
ntr-un registru al membrilorJunimiiEminescu nsui i-a trecut
data naterii ca fiind20 decembrie1849, iar n documentele
gimnaziului din Cernuiunde a studiat Eminescu este trecut data
de14 decembrie1849. Totui,Titu Maiorescu, n lucrareaEminescu
i poeziile lui(1889) citeaz cercetrile n acest sens ale luiN. D.
Giurescui preia concluzia acestuia privind data i locul naterii lui
Mihai Eminescu la15 ianuarie 1850, n Botoani. Aceast dat
rezult din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre
botezuri din arhivabisericii Uspenia (Domneasc)dinBotoani; n
acest dosar data naterii este trecut ca 15 ghenarie 1850, iar a
botezului la data de 21 n aceeai lun. Data naterii este confirmat
de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care ns susine c locul
naterii trebuie considerat satu lIpoteti.

Familia Eminescu
Mihai Eminescu este al aptelea dintre cei
unsprezece copii aicminaruluiGheorghe
Eminovici, provenit dintr-o familie de rani
romni din nordul Moldovei, i alRaluci
Eminovici, nscutJuracu, fiic
destolnicdinJoldeti.
Cel mai mare poet roman si unul din marii
lirici ai lumii, Mihai Eminescu, s-a nascut in 1850
la Botosani, si natura Bucovinei e de la inceput
prezenta in opera lui.
Prima poezie, care l-a facut cunoscut unui
public restrans, este o elegie fara titlu, semnata
M. Eminovici si tiparita alaturi de alte sase poezii
intr-o brosura. Adevaratul sau debut literar se
face insa la revista Familia , in acelasi an
(1866), cu poezia De-as avea.
Ne vom da seama mai bine de idealurile si
de limbajul liricii lui Eminescu in urmatoarele
perioade.
Trei teme esentiale pot fi desprinse din poezia
lui Eminescu, in jurul carora se grupeaza

Natura este una tipic romantica. Ea apare poetului sub doua


infatisari principale. Intai, ca toti romanticii, poetul e atras de o natura
de inceput de lume, de material care se naste din haos. El imagineaza
in Scrisoarea I un astfel de inceput si o astfel de nastere a
universului :

La-nceput, pe cand fiinta nu eram, nici nefiinta,


Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,
Cand nu se-ascundea nimica, desi totul era ascuns
Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns.
Fu prapastie? Genune? Fu noiam intins de apa?
N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,
Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,
Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza.
Aceste imagini cosmogonice le gasim si in multe alte poezii, ca si
in marele poel Luceafarul, unde Hyperion face o calatorie spre
originile universului, spre locul de unde totul se naste. De romantismul
acesta al viziunii se leaga la Eminescu predilectia pentru universal
noptii, al stelelor si al lunii, al visului, al imensitatilor, cum sunt cerul si
marea.

In al doilea rand, natura eminesciana se infatiseaza, mai ales in poeziile de


dragoste, ca o natura placuta, luminoasa, blanda si ocrotitoare. Poetul nu e
numai un iubitor de mari spatii cosmice, departate si reci ca acelea de unde vine
Hyperion in Luceafarul, sau misterioase, nepatrunse, ca acelea din Scrisoarea
I, ci si un iubitor de spatii familiare, apropiate. Un astfel de spatiu este evocat
in poezia La mijloc de codru:

La mijloc de codru des


Toate pasarile ies,
Din huceag de alunis
La voiosul luminis,
Luminis de langa balta,
Care-n trestia inalta
Leganandu-se din unde

Aici observam cat de armonioasa este aceasta a doua natura eminseciana.


Cerul si pamantul se patrund, soarele si luna se oglindesc in lac, alaturi de
chipul iubitei. E o natura paradisiaca, in care isi fac aparitia vietati obisnuite. Ea
protejeaza pe intragostiti.

Dragostea (ilustrata in poezii cunoscute,


ca: Pe langa plopii fara sot, Sara pe deal,
Atat de frageda, etc.), a doua tema, isi are
universal ei, direct legata de natura. In
general, dintre cele doua naturi pe care leam notat la Eminescu, a doua cea familiarprotectoare, formeaza cadrul obisnuit al
dragostei. In Lacul, Dorinta si in alte
poezii, poetul isi cheama iubita in codrul cu
verdeata sau pe malul lacului incarcat cu
flori de nufar; femeia, la randul ei, vrea sa-l
smulga din nouri si ceruri nalte, adica din
visari filozofice, si sa-l aduca pe pamant,
alaturi de ea. Majoritatea poemelor erotice
ale lui Eminescu incep cu o chemare in
aceasta natura obisnuita (vino-n codru la
isvorul) si se incheie cu o stare de visare,
de placuta cufundare a gandurilor si a
simtirilor in fosnetul frunzelor, in murmurul
apelor, in dulcea batere de vant

De fapt, acest lucru arata ca iubirea


este legata de natura la Eminescu intr-un
chip mai profund decat s-ar lega
sentimentele perechii de indragostiti de
cadrul in care ei se gasesc. Iubirea e o
forma de a participa la viata lumii, a
universului. Indragostitii ce se lasa in voia
dragostei lor ajung sa se contopeasca cu
ritmul neobosit al naturii insasi. Nu-si pun
intrebari, ci viseaza cu ochii deschisi
patrunsi de armonia codrului si de muzica
astrelor. Starea aceasta seamana cu
somnul, cu visul, si este esential romantica.
Pentru romantici, natura este eterna, spre
deosebire de om, care e muritor. De aceea
omul prin iubire, prin contemplatie
visatoare, prin somn aspira sa se
contopeasca cu natura: el vrea sa-si uite
contitia trecatoare, sa se bucure de
eternitatea lumii insasi in care se afla.
Iubirea e o cale de acces spre eternitatea
naturii.

A treia tema esentiala a liricii lui


Eminescu o constituie istoria. Ca si
natura, istoria, ca tema a operei literare,
reprezinta tot o descoperire a
romanticilor. In comparatie cu natura,
care la Eminescu este eterna, istoria e
locul schimbarilor si de aceea ea se
infatiseaza poetului ca o expresie a
stradaniei omului de a schimba destinul
rau. Aceasta stradanie este insotita de
satisfactie,dar si de nemultumiri
profunde, ce genereaza uneori
sentimentul zadarniciei. Memento mori,
subintitulat de poet Panorama
desertaciunilor, este poemul succesiunii
civilizatiilor spre un scop adesea
necunoscut.
Pe vasta panza a timpului se perinda
Codri de secoli, Oceane de popoare,
de la primitivii care In pustiu alearga
vecinic, fara casa, fara vatra, trecand
prin Babilon, Egipt, Palestina, Grecia,
Roma, pana la Dacia mareata si
legendara. Dacia este evocata adesea de
Eminescu,in opozitie cu lumea decazuta

Tema poemului trebuie


legata de prezenta
cugetatorului, care
gramadeste lumea intr-un
singur semn; cu alte cuvinte,
cauta sa afle intelesuri, sensul
istoriei.
Trecutul acesta glorios se
opune prezentului si in
Scrisoarea III, care se
incheie cu un veritabil pamflet
politic.Eminescu nu e numai
poetul evocarii unei istorii
indepartate, ci si martorul
uneia
contemporane.Rezumand
aceasta a treia tema esentiala
a licricii eminesciene, putem
spune ca istoria apare la
Eminescu indisolubil legata de
ideea de patrie. El nu scrie
despre tara doar cu ocaza
sarbatorilor nationale; lirica lui
e permanent strabatuta de
sentimentul iubirii de tara.

Pareri critice
Eminescu este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs
umanitatea. Avem convingerea c dac mai tria, sntos, nc douzeci de ani, el
ar fi fost considerat, fr putint de contestare, ca unul din cei mai mari creatori
de poezie din ntreaga literatur a lumii. [...] Dar Eminescu nu este numai un poet
de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dinti care a dat un stil sufletului
romnesc si cel dinti romn n care s-a fcut fuziunea cea mai serioas a
sufletului daco-roman cu cultura occidental - Garabet Ibraileanu
"Mintea lui Eminescu lucreaz cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creatiei,
adic cu cele mai nalte concepte furite de ratiunea omului. Printre acestea,
ideea eternittii stpneste mintea sa ntr-asemenea msur, nct una din
atitudinile cele mai obisnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor n
perspectiva eternittii. Este, n toat poezia lui Eminescu, o considerare a
lucrurilor foarte de sus si foarte de departe, dintr-un punct de vedere care
rusineaz orice ngustime a mintii, orice egoism limitat. Marea superioritate
intelectual a poetului este una din formele cele mai izbitoare ale manifestrii lui
si aceea care explic prestigiul att de covrsitor al operei sale. Tudor Vianu

CONCEPTIA DESPRE POEZIE SI MISIUNEA POETULUI


Aparuta in Convorbiri literare in 15 august 1870,
Epigonii a facut mare impresie asupra junimistilor din cauza
frumusetii versurilor, cum isi va aminti Iacob Negruzzi, si
totodata datorita originalitatii cugetarii cu care negresit ca,
in fond, nu era cu putinta sa ne unim.Din acest lung poem
aflam prima oara ce credea Eminescu despre poezie si poeti.
Autorul evoca cu emotie zilele de-aur a scripturelor romane,
adica ceea ce el considera a fi fost epoca de glorie a literaturii
noastre, aceea cuprinsa intre sfarsitul secolului al XVIII-lea si
jumatatea secolului al XIX-lea. Eminescu stie prea bine ca
majoritatea poetilor acelui timp erau importanti nu atat pentru
valoarea in sine, estetica, a poeziei, cat si pentru sinceritatea
idealurilor lor patriotice. Lui Eminescu I se pare ca urmasii
acestora sunt niste simple epigonii care au pierdut orice
sinceritate a simtirii. Partea a doua a poemului este o satira la
adresa epigoniilor, simtirii reci, harfe zdrobite, mici de zile,
mari de patimi, inimi batrane, urate

Sigur ca aceste idei trebuie interpretate ca


expresie a unui sentiment foarte subiectiv de
nemultumire al poetului.In cea mai stralucita
epoca din literatura noastra, el vedea imitatia si
lipsa idealurilor. Junimistii nu erau de acord nici
cu critica aceasta exagerata a prezentului, in
literatura careia ei credeau, nici cu
supraestimarea literaturii trecutului, pe care ei o
credeau slaba. Conceptia lui Eminescu difera de
a lui Maiorescu in aceasta privinta. Dreptatea
era de partea criticului. Observam indiferent de
justetea unor consideratii, ca poetul pune un
mare accent pe traditia nationala, fiind un mare
iubitor al istoriei tarii sale, ale carei figuri le-a
evocat.

PROZA EMINESCIANA.INCERCARI DRAMATICE

Desi poezia este partea cea mai cunoscuta a operei lui


Eminescu, ea nu e singura. Stim deja ca poetul a fost si unul din
marii gazetari ai secolului al XIX-lea, publicand mai ales in ziarul
Timpul articole politice sau pe diferite alte teme, care au avut
un mare ecou in epoca. Dar Eminescu a scris si proza literara.
Prozele antume cele mai cunoscute sunt nuvele Sarmanul
Dionis si Cezara. Dintre postume, vom aminti un roman
neterminat din tinerete,Geniu pustiu, la care se adauga
numeroase alte povestiri, de obicei numai schitate de Eminescu.
Incercarile dramatice ale lui Eminescu se compun dintr-un
numar destul de mare de piese de teatru incepute si
neterminate de autor, uneori doar din simlpe planuri si ciorne.
Mai ales in tinerete, poetul a fost urmarit de ideea de a scrie
teatru. Nici unul din aceste fragmente nu a fost tiparit de poet.
Ca si o parte din proza si poezie, teatrul a fost descoperit dupa
moartea lui Eminescu, in manuscrisele pastrate de Titu
Maiorescu.
Toate aceste incercari sunt imprimate pentru a vedea cat de
vaste erau preocuparile poetului si ce pondere acorda el istoriei
nationale ca sursa de inspiratie pentru scriitori.

Poezia Luceafarul
Luceafruleste una dintre cele mai
celebre poezii ale luiMihai Eminescu,
nceput nc n1873, dar scris i
finisat de-a lungul multor ani pn
la publicarea sa n aprilie1883
nAlmanahul societii
studenetiRomnia JundinViena.
Dup publicarea la Viena, poemul a
fost reluat apoi n acelai an n
revistaConvorbiri literarei n final n
volumul princeps intitulat Poesii
sub ngrijirea luiTitu Maiorescu.

George Calinescu afirma : Acest poem a fost socotit de


toti ca inima gandirii poetului.Luceafarul este pentru
multi un tratat de metafizica , acoperit in eturile
miturilor , o stea rasturnata in apa tremuratoare a unui
put adanc ce nu poate fi scoasa de cat cu iscusite laturi
metodice . Orice cercetator al lui Eminescu simte o
datorie de onoare sa dea o interpretare a poemului ,
fireste , mereu alta si asa se intampla ca in jurul aceteia
presupune fantani de intelepciune s-au ridicat stelele
inalte ale unei exogeze.
Geneza si surse de inspiratie
Luceafarul cunoaste un lung process de elaborare
concretist in cinci variante integral. In scrierea acestei
capodopere sunt valorificate :
a) Izvoare folclorice : basmul cules de germanul Kunisch
Fata in gradina de aur,basmul Miron si frumoasa
fara corp si mitul zburatorului.
b) Izvoare folclorice : Eminescu este influentat de
filozofia lui Schopenhauer

Tematica
Criticul literar George Munteanu considera
ca sinteza epico-lirico-dramatica este ceruta nu
numai de estetica romantismului ci mai ales de
statutul estetic al Luceafarului conceput ca mit
al cunoasterii.
Tema iubirii imposibile , tema geniului ,
tema timpului , a vietii si a mortii , motivul
creatorului , motivul visului , al oglinzii sau al
zborului interstelar , toate de origine romantic ,
sunt sumate mitului cunoasterii. Luceafarul ,
fata de imparat , Catalin sunt ipostaze ale
umanului , aflate pe diferite trepte ale
cunoasterii. Iubirea este cea care ii
transfigureaza si le permite accesul la o
cunoastere mai inalta. Nici Luceafarul , nici fata
de imparat, nici Catalin nu mai sunt aceiasi
dupa experienta iubirii.

Semnificatia titlului
Sinteza a liricii eminesciene , poemul filozoficoalegoric Luceafarul ilustreaza problematica
omului de geniu , in relatia sa cu lumea ,
iubirea , cunoasterea.
In sens denotativ,titul desemneaza steaua cea
mai stralucitoare de pe cer , vazuta de pe
pamant si anume planeta Venus.
In sens conotativ , allegoric , luceafarul devine
pentru poet simbolul omului de geni , dotat cu
o inteligenta superioara , insetat de absolut si
capabil de sacrificiu in iubire.
Incipit
Poemul debuteaza cu formula binecunoscuta de deschidere
a basmului(A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata)
care fixeaza timpul actiunii , de altfel , nedeterminat.
De asemenea , primele doua strofe prezinta si unul dintre
personajele principale ale textului : fata de imparat
caracterizata printr-o serie de epitete si comparatii ce
contureaza unicitatea ei.

Frumusetea aceteia este subliniata prin adjectivul la superlativ in forma populara


(O prea frumoasa fata) , unicitatea ei se releva si prin descendenta nobila din
rude mari imparatesti , prin calitatile ei deosebite si mandra in toate cele ,
precum si prin comparatiile cu fecioara intre sfinti si luna intre stele. Autorul o
asaza pe fata intr-o pozitie privelegiata de superioritate fata de omul comun
dandu-i dreptul sa aspire la vesnicie si numurire
Structura poemului .
Acest poem filozofic este alcatuit din patru tablouri:
-tabloul intai : cuprinde strofele 1-43 , reuneste planurile universal si terestru care
aspira unul spre celalalt la fel ca in vechile mituri in care cerul se logodeste cu
pamantul.
-tabloul al doilea : cuprindre strofele 44-64 si identificam urmatoarele secvente
poetice : - portretrul lui Catalin
- jocul erotic initiat de Catalin
- Catalina se prinde in acest scenariu erotic , initiat de Catalin.

-tabloul al treilea : cuprinde strofele 65-85 si


identificam urmatoarele secvente poetice:
-zborul intergalactic al Luceafarului
-monologul luceafarului adresat
demiurgului
-raspunsul demiurgului se constituie ca o
lectie data lui Hyperion incercand sa ii
tempereze elanul.
-tabloul al patrulea : cuprinde strofele 86-98 .
In tabloul al IV-lea se revine la ingemanarea
planurilor universal si terestru.

In concluzie se poate spune ca Eminescu poate fi luat in cosiderare ca un poet


national dar si ca poet universal pentru ca, prin valoarea operei, isi deschide aripile
asupra unui domeniu de sensibilitate si gandire capabil sa reflecte deopotriva ceea ce
este specific fiecarui popor in parte si ceea ce este comun tuturor popoarelor la un
moment dat.Eminescu reprezinta sinteza traditiei si a noutatii, a elementelor artistice
romanesti si a celor universale; prin el, literatura noastra atinge o culme si isi face
totodata iesirea necontestabila in lume.
Avand in vedere contributia remarcabila a celor patru mari scriitori in literatura
romana, scriitori ce apartin categoriei marilor clasici atat pe plan national, cat si pe plan
universal,putem afirma ca operele lor si-au pus amprenta pe cultura poporului roman,
au stabilizat si inradacinat originile nobile ale romanilor,reusind prin acestea sa ramana
un adevarat model pentru urmatoarele generatii de scriitori.