Strategii didactice în predarea-învățarea istoriei

Strategia de predare-învăţare este expresia unităţii organice a metodelor, procedeelor,

mijloacelor de învăţământ şi a modurilor de organizare a învăţării (frontal, individual, pe
grupe), în derularea lor secvenţială pentru obţinerea obiectivelor instructiv-educative.
Metodele didactice reprezintă startegii didactice folosite de profesor în activitatea
instructiv-educativă prin intermediul cărora urmărește să transmită elevilor cunoștințe și
informații cât mai accesibile cu putință. Ele pot fi clasificate după mai multe criterii:
1. din punct de vedere istoric:
a. metode tradiționale, clasice (expunerea, conversația, exercițiul);
b. metode moderne (problematizarea, învățarea prin descoperire, observația,
algoritmizarea).
2. în funcție de specialitate:
a. metode generale (expunerea, prelegerea, conversația);
b. metode particulare (exercițiul, exemplul).
3. după modul de prezentare a cunoștințelor:
a. metode verbale, bazate pe cuvântul scris sau vorbit;
b. metode intuitive, bazate pe observarea directă.
4. după gradul de angajare a elevilor la lecție:
a. metode expozitive sau pasive, axate pe învățarea mecanică și pe ascultarea pasivă;
b. metode active, care se bazează pe participarea directă a elevului.
5. după forma de organizare a muncii:
a. metode individuale;
b. metode de predare-învățare în grupuri;
c. metode frontale;
d. metode combinate.
6. în funcție de axa de învățare prin receptare (mecanică) sau prin descoperire (conștientă):
a. metode de învățare mecanică (expunerea, demonstrația);
b. metode de învățare prin descoperire dirijată (conversația euristică, instruirea
programată, studiul de caz);
c. metode de învățare prin descoperire – propriu-zisă (observația, exercițiul, rezolvarea
de probleme).
 Dacă în învățământul din România de dinainte de 1989 se foloseau în special metode
pasive, tradiționale care puneau în centrul activității didactice profesorul, după această dată,
pe parcursul evouțiilor politice, culturale și economice, cadrele didactice s-au orientat spre
metode active, moderne ce vizează atragerea elevilor în obținerea de informații noi prin
propriile metode de cercetare.
Există situații sau lecții unde timpul scurt sau programa încărcată nu permit
profesorului folosirea unor metode didactice active; se are în vedere în acest caz activizarea
pe cât posibil a metodelor pasive prin atragerea elevilor în procesul de predare-învățare.
Este indicată în activitatea didactică corelarea mai multor metode de către profesor
astfel încât să se atingă obiectivele propuse la începutul predării și anume, atragerea elevilor
în procesul instructiv-educativ prin cercetare individuală, investigație proprie și interes pentru
studiul istoriei.1
Pentru o alegere adecvată a metodelor pentru fiecare lecție în parte, profesorul trebuie să aibă
în vedere următoarele cerințe :
 să cunoască fundamentele teoretice ale metodelor și modalitățile de folosire practică
a cestora în predarea istoriei în școală;
 să evite folosirea exagerată a formelor expunerii, să găsească modalități prin care
elevii să fie în permanență activizați, minimalizând efectele pasive ale diferitelor
metode;
 să cultive metode de autoinstruire, să- i înarmeze pe elevi cu tehnici de învățare;
 să renunțe la o metodă dominantă, în favoarea unei varietăți și flexibilități
metodologice;
 să țină seama de tipul de lecție și de momentele lecției, unele metode pretându-se mai
bine pentru predarea cunoștințelor, altele pentru momentul de evaluare de la
începutul orei, sau pentru momentul de fixare de la sfârșitul activității.
O metodă nu este bună, sau nu în sine, ci prin raportarea ei la situația didactică.
Calitatea metodologică ține de oportunitatea folosirii unei anumite metode față de o anumită
situație de învățare, de modul în care se realizează corelarea între metodă, materialul didactic
de care dispunem. (ex: folosirea învățării prin descoperire depinde de existența materialului
didactic distributiv, care să fie studiat individual, sau pe grupe de elevi; în cazul în care nu

1
Alice Ionela Roaită, Didactica istoriei: un manual pentru profesorul de istorie, Ediția a II-a, revizuită și
adăugită, Pitești, Editura Paralela 45, 2012, pp. 135-136
avem cantitatea necesară de copii ale materialului respectiv, ne vom limita la folosirea
demonstrației).2
În continuare voi prezenta câteva metode ce pot fi folosite în cadrul orelor de istorie.
Expunerea este o cale simplă, directă și rapidă de transmitere pe cale orală de către profesor a
unor cunoștințe noi în structuri bine închegate și de prezentare de către elevi a conținutului
învățat la istorie. 3
Povestirea este o formă de expunere cu caracter narativ și descriptiv a dinamicii, frumuseții
și dramatismului faptelor istorice în mod clar, logic, accesibil, gradat, captivant, convingător,
expresiv fără să se abată de la adevărul istoric. Această metodă trezește în rândul elevilor
interes pentru o temă istorică, dar conduce în același timp la formarea de convingeri,
deprinderi și manifestări afective. Povetirea poate fi însoțită de imagini, documente istorice,
tablouri, hărți. Profesorul de istorie alege tema povestirii în funcție de conținutul lecției, de
eveniment sau fapt istoric.
Exemplu: Povestiți, pe baza documentului primit, modul de acțiune al armatei lui Mihai
Viteazul în timpul bătăliei de la Călugăreni.
Această metodă didactică poate fi modernizată sau activizată prin implicarea elevilor în actul
educativ: elevii să povestească pe baza unor activități didactice (vizite la muzeu, vizionarea
unor filme istorice sau tablouri) impresiile obținute sau extrase din acestea.4
Brainstorming este o metodă prin care se dezvoltă creativitatea elevilor prin exersarea
gândirii divergente, care solicită găsirea unor soluții proprii pentru problemele propuse.
Brainstorming-ul poate avea mai mlte variante:
a. brainstorming-ul cu schimbare de roluri – care solicită elevilor abordarea problemei din mai
multe puncte prin schimbarea rolurilor.
Exemplu de introducere a metodei: Ce ați face în locul lui Decebal, la venirea romanilor la
Dunăre?
b. metoda FRISCO – propune abordarea unei probleme din mai multe perspective pe baza
unui rol specific prin care se acoperă și o anumită dimensiune a personalității.
Exemplu: Cum vedeți viața pe pământul țării noastre înaintea dacilor și romanilor?
c. metoda 6-3-5 (brainwriting) – este o metodă asemănătoare cu brainstorming-ul, are specific
numai notarea ideilor originale și esențiale. Elevii grupați câte șase scriu fiecare timp de cinci
2
Gabriela Gruber, Didactica istoriei și formarea de competențe, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2016, p.
131
3
Alice Ionela Roaită, Didactica istoriei: un manual pentru profesorul de istorie, Ediția a II-a, revizuită și
adăugită, Pitești, Editura Paralela 45, 2012, p. 150
4
Alice Ionela Roaită, Didactica istoriei: un manual pentru profesorul de istorie, Ediția a II-a, revizuită și
adăugită, Pitești, Editura Paralela 45, 2012, p. 150
secunde, trei soluții la problemapropusă pe o foaie, într-un sens stabilit (de la stânga la
dreapta), fiecăruie dintre cele cinci colegi de grup. Prin această preluare a ideilor colegului se
deschid perspectivele șe se îmbunătățesc ideile fiecărui participant.
Exemplu: Găsiți trei soluții pentru rezolvarea cererilor revoluționarilor din 1848!
Avantajul metodei constă în faptul că dezvoltă gândirea critică și oferă elevilor timizi
posibilitatea de a se exprima.
d. metoda Philips 6-6 se poate în grupuri mari de șase elevi, fiecare având moderatorul și
purtătorul său de cuvânt. După ce se dezbate șase minute problema, purtătorii de cuvnt
prezintă soluțiile grupurilor, iar moderatorii sintetizează și aleg soluția cea mai eficace.
Exemplu de probleme:
Cum putea fi limitate efectele Primului Război Mondial?
La ce s-a gândit voievodul Mircea cel Bătrân când a acceptat să participe la cruciadă?
Metoda întărește coeziunea grupului.5
Modelarea este o modalitate de cunoaștere a realității prin intermediul unor modele
materiale, sau ideale, ca analoage, substitute ale obiectelor și fenomenelor reale. Este o
metodă bazată pe folosirea analogiei, constând în redarea în formă simplificată, schematizată
a unor obiecte, fenomene, mai greu de urmărit prin observare directă. După modul de a
reproduce originalul, modelarea poate fi :
 prin similaritate
 prin analogie
Modelarea prin similaritate constă în folosirea modelelor materiale (obiectuale, substanțiale)
fizice, care reproduc cu ajutorul diferitelor materiale, obiectele și fenomenele lumii reale.
După gradul de simplificare a originalului, modelele materiale sunt de mai multe tipuri:
 modele izomorfe, similare – reproduc cu fidelitate obiectul original, în privința formei
exterioare, a structurii interne, dar se diferențiază de el, prin dimensiuni micșorate:
machete ale unor cetăți, fortificații, castele, mulaje după sigilii, steme, hărți în relief,
copii realizate după obiecte produse în antichitate. Nu trebuie confundate cu materialul
didactic specific lecțiilor de istorie. Pot fi confecționate de elevi, pentru că presupun
un proces de elaborare mentală.
 modele substitutive - structurate în alt mod decât originalul, cu scopul de a evidenția
unele caracteristici funcționale ale acestora. Ex: harta electrică care reprezintă aspecte

5
Alice Ionela Roaită, Didactica istoriei: un manual pentru profesorul de istorie, Ediția a II-a, revizuită și
adăugită, Pitești, Editura Paralela 45, 2012, p. 143
 ale vieții economice, etape ale desfășurării unui eveniment. (variantă: harta interactivă
realizată la calculator).
Modelarea prin analogie realizată prin modele ideale (abstracte, mentale) constau din
modelele grafice (diagramele), modelele matematice (simbolice), modele ideale care redau
concepte (noțiunile), planul de idei al lecției, schemele grafice.
Schemele grafice pot fi utilizate cu succes în lecțiile de istorie pentru a facilita
procesul de formare a noțiunilor.6
Mijlocele de învățământ reprezintă totalitatea materialelor și instrumentelor folosite de
profesor în procesul de predare de către profesor și de învățare de către elev, în scopul
obținerii cunoștințelor de istorie, dar și în evaluarea obiectivă.
Sunt instrumente menite să ușureze transmiterea unor cunoștințe, formarea unor
deprinderi, evaluare unor achiziții, realizarea unor aplicații practice în cadrul procesului
instructiv-educativ.
Structura mijloacelor de învățământ:
Mijloce vizuale: diapozitive, diafilme, folii transparente, manuale, hărți și atlase, tablouri,
documente istorice.
Mijloace audio: banda magnetică, emisiuni radiofonice, casetofon.7
Mijloacele de învățământ se dovedesc utile în condițiile în care profesorul le
integrează corect în lecție. Ele trebuie raportate la obiectivele instruirii, la conținutul lecției, la
metodele și procedeele didactice, dar și la experiența acestuia.

Bibliografie:
 Alice Ionela Roaită, Didactica istoriei: un manual pentru profesorul de istorie, Ediția
a II-a, revizuită și adăugită, Pitești, Editura Paralela 45, 2012
 Gabriela Gruber, Didactica istoriei și formarea de competențe, Târgoviște, Editura
Cetatea de Scaun, 2016

6
Gabriela Gruber, Didactica istoriei și formarea de competențe, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2016, p.
149
7
Alice Ionela Roaită, Didactica istoriei: un manual pentru profesorul de istorie, Ediția a II-a, revizuită și
adăugită, Pitești, Editura Paralela 45, 2012, p.162