Sunteți pe pagina 1din 18

Universitatea „Lucian Blaga”

Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” Sibiu

Comunicarea interculturală

Îndrumător:
Lect. Univ. Drd. Diana Mihăescu
Masterand:
Chira Nicolae
An I
Sibiu
2011

1
Comunicarea interculturală

Conceptul de comunicare

Moto: „Comunicarea este o dimensiune centrală a vieţii noastre culturale; fără


ea, orice tip de cultură moare. În consecinţă, studiul comunicării presupune
studiul culturii în care este integrată”1. (John Fiske)

Omul este o fiinţă comunicaţională. Fără a comunica cu lumea, cu sine şi mai ales cu Dumnezeu
omul nu poate trăi. Chiar şi dogma Sfintei Treimi prezintă ca esenţial elementul comunicării între
Persoanele Ei. Persoana umană, creată după chipul lui Dumnezeu [Fac. 1, 27], tinde spre desăvârşirea
comunicării. De asemenea, fără comunicare omul îşi pierde ceva din caracterul lui de persoană căci
comunicarea între persoane presupune şi individualitatea, unicitatea. Comunicarea susţine şi animă viaţa.
Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument spiritual al omului în
procesul socializării sale.
Comunicarea umană se ocupă de sensul informaţiei verbale, prezentată în forma orală sau scrisă
şi de cel al informaţiei non verbale, reprezentată de paralimbaj, mişcările corpului şi folosirea spaţiului.
Originea cuvântului se găseşte în verbul latin „comunico, -are”, care, la rândul său se presupune a
proveni din adjectivul „munis, -e”, cu sensul de „care îşi face datoria, îndatoritor, serviabil”; cuvântul
include deci ideea unei atitudini de deschidere, interes şi bunăvoinţă faţă de celălalt/ceilalţi2.
Conform punctului de vedere al specialiştilor în domeniu, cuvântul a intrat în limba română mai
întâi cu forma „cuminecare” sens ecleziastic, cultural, şi anume acela de „a împărtăşi, a face ceva să
devină prin luarea de cunoştinţă un bun comun, a deveni părtaş la ceva, a unifica”. Ulterior, limba română
a preluat şi sensul laic al cuvântului dat de neologismul „comunicare”, dublet etimologic ce defineşte, pe
lângă numeroase alte semnificaţii, baza organizării existenţei sociale determinate de modul de realizare a
raporturilor interumane3.

1
John Fiske, Introduction to communication studies, Routledge, 2nd edition, 1990, apud Alexandru Ţintea, Anca Olteanu,
Dana Porumbu, Mihaela Guranda, Comunicarea în perspectivă interculturală, în coord. Liviu Plugaru şi Mariela Pavalache-
Ilie, Educaţie Interculturală, Psihomedia, Sibiu, 2007, p. 76; Etimologia cuvântului “comunicare”: “înştiinţare”, “ştire”,
“veste”; “raport”, “relaţie”, “legătură”, Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998
2
Conf.univ.dr. Adriana Chiriacescu, Comunicare interumana. Comunicare in afaceri. Negociere, Accesibil la adresa:
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=287&idb 1. 12. 2o1o; adjectival munis, -e, al cărui înţeles era
“care-şi face datoria, îndatoritor, serviabil”, iar mai târziu, în epoca clasică, “ce aparţine mai multora sau tuturor”. Verbul
communicare însemna, printre altele, şi punerea în comun a unor lucruri de indiferent ce natură, Maria Palicica, Gavrilă
Codruţa, Ion Laurenţia, Pedagogie – pentru învăţământul agricol, Ed. Mirton, Timişoara, 2007, p. 152
3
Conf.univ.dr. Adriana Chiriacescu, art.cit.; Provenit prin filieră franceză, verbul a comunica are în limba română un “frate
bun”, fapt ce ne îndreptăţeşte să vorbim de existenţa unui dublet etimologic. Cu transformările proprii trecerii de la latina
vulgară la proto-română, lat. communicare a fost moştenit sub forma a cumineca, având sensul de “a se împărtăşi” (în
accepţia ritualului creştin). Înţelesul exista şi în latina târzie, unde a dat naştere lui excommunicare, adică “a opri de la
împărtăşanie” - ceea ce echivala cu excluderea din comunitatea religioasă. Iată cum pentru pentru noi, românii, sensul
originar al comunicării este deopotrivă profan şi sacru: comunicarea stă la baza organizării sociale, mijlocind raporturile
“orizontale” dintre oameni, dar angajând şi aspiraţiile lor “verticale”, într-o mişcare ascensională către planurile superioare ale
existenţei; Evelina Graur, Tehnici de comunicare, Ed. Mediamira, Cluj-Napoca, 2001, p. 7
2
„Cuminecarea”, consideră Corneliu Mircea „porneşte ca şi comunicarea, de la făpturile aflate în
plină împărtăşire şi dezvăluire de sine, de la (cel puţin) două entităţi ale fiinţei, care îşi părăsesc ţinutul
limitat şi se deschid înspre adevărul lor, dăruind şi primind deopotrivă … Acesta ar fi momentul
fundamental, momentul „princeps”, care transformă, defineşte şi întemeiază fiinţele comunicante,
împingându-le într-o nouă, mai adevărată şi mai profundă realitate a lor…”. Dar „… fiinţa umană nu se
termină şi nu sfârşeşte cu cele două fiinţe pentru că [ea] se împărtăşeşte fără contenire din fiinţa tuturor
făpturilor lumii … De aceea există şi va exista „un rest” ce se va completa mereu, cu fiecare nou act
comunicant pentru a rămâne neacoperit mereu, îndemnând fiinţele să comunice, să se cuminice”4.
A comunica nu trebuie să însemne doar „a împărtăşi ceva”, ci şi „a fi în stare să te prezinţi pe tine
ca identitate personală”5.
Din perspectiva situaţională, a comunica înseamnă: a vorbi, a modula intonaţia, a te comporta
într-un anumit fel, a adopta mimica, gesturileşi atitudinile corespunzătoare, a alege o anumită atitudine, a
pregăti acţiuni combinate, a elabora dispozitive fizice sau normative, a acţiona asupra elementelor
mediului înconjurător, totul pentru a rezolva, cât mai bine cu putinţă, o problemă legată de un fapt de
viaţă6.
„A comunica înseamnă a supravieţui şi a învăţa şi pe alţii să supravieţuiască. Comunicarea este
primul semnal dat de viaţă. E strigătul copilului abia născut, dovada dată celor din jur că trăieşte. Este
şoapta adolescentului că trăieşte el şi a luat act şi de trăirea specială, anume, a unei alte persoane. Este
mormăitul nesigur al bătrânului care nu este pregătit pentru dispariţie. Comunicarea este aerul pe care îl
respirăm de dimineaţa până seara, iar unii, cei pentru cei care ştiu că bufniţa simbolizează vederea prin
întuneric, este şi aerul pe care îl respiră de seara până dimineaţa, citind o carte sau scriind o carte. Care
poate fi doar cartea propriei lor vieţi pe care nu o acceptă îngropată.” (Anghel 2005: 9)7.
Scopurile comunicării: Schimbul de informaţii nu este unicul scop al comunicării. Psihologia
comunicării ne atrage atenţia că, în mod implicit, oamenii urmăresc şi alte scopuri atunci când comunică:
acelea de a-şi afirma statutul de prestigiu, de a se impune în faţa altei persoane sau a grupului, de a primi
un răspuns afectiv, de a scăpa de plictiseală sau de a fugi de singurătate, sau purşi simplu de a se auzi
vorbind. În toate aceste cazuri este vorba de satisfacerea unor nevoi sufleteşti profund umane, pe care nu
avem dreptul să le dispreţuim, însă trebuie să le cunoaştem cât mai bine pentru a putea înţelege corect
reacţiile semenilor noştri.
Printre cele mai frecvente scopuri ale comunicării se găsesc următoarele : să fim receptaţi (văzuţi,
auziţi, citiţi); să fim înţeleşi (mesajul nostru să fie decodificat corect); să fim acceptaţi (mesajul nostru să

4
Corneliu Mircea, apud Adriana Chiriacescu, art.cit.
5
A. Marga, Raţionamente, comunicare, argumentare, Ed. Dacia, Cluj, 1991, p. 276, apud Mihai Lescu, Comunicarea şi
cartea, în coord. Victor Moraru, Societatea şi comunicarea în tranziţie, Chişinău, 2008, p. 210
6
Văduva, M., D., Formarea interculturală al profesoruluişi capcanele implicitului psiho- socio-cultural, p.206, în Cozma, T.
(coord.), O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Iaşi, Ed. Polirom, 2001, p. 205-214, apud Manuel Ferreira
Patrício, Despre Educaţia Interculturală, în Perspective Interculturale III, Timişoara, 2000, p. 77, accesibil la:
http://www.intercultural.ro/carti/persp_intercult_ro.html#I, 25. 11. 2010
7
Claudia Ghisoiu, Rezumat teza de doctorat: Identitate şi comunicare interculturală. Dinamica identitară din Uniunea
Europeană
3
nu fie respins); să provocăm o reacţie (o schimbare de percepţie, de gândire, de interpretare, de atitudine
sau de comportament)8.
Comunicăm pentru a ne transmite ideiile, sentimentele, emoţiile, părerile, pentru a influenţa,
pentru a ne corela între noi rezultatele muncii, pentru a ne socializa9.
Elementele de bază ale procesului de comunicare sunt transmiţătorul sau sursa (persoana care
iniţiază comunicarea, transmite mesajul) şi receptorul sau destinaţia (persoana care primeşte mesajul).
Între cele două puncte ale comunicării se află mesajul (informaţia) care se codifică într-un semnal.
O comunicare (informaţie sau mesaj) trebuie să fie astfel transmisă încât receptorul să o înţeleagă,
să o poată recepţiona, înregistra şi accepta10. A comunica presupune transfer de informaţie în ambele
sensuri.
Răspunsul receptorului la mesajul transmis ne demonstrează dacă acesta a fost bine înţeles.
Reacţia respectivă se numeşte feedback şi încheie cercul comunicării deoarece receptorul, la rândul său,
codifică o informaţie (răspunsul la mesaj) şi o comunică transmiţătorului. Putem deci considera că în
procesul comunicării rolurile se schimbă mereu: receptorul devine transmiţător şi invers.
Tipuri de comunicare:
În funcţie de criteriul de clasificare, au fost definite mai multe tipuri de comunicare, dintre care:
a. comunicarea intrapersonală (comunicarea cu sine),
b. comunicarea interpersonală,
c. comunicarea intergrupală,
d. comunicarea în masă;
e. Comunicarea verbală (lingvistică),
f. comunicarea nonverbală (pre-lingvistică),
g. comunicarea paralingvistică (ceea ce comunicăm prin ritmul vorbirii, prin timbrul şi prin
tonul vocii sau prin alte elemente nonverbale, dar care se manifestă tot timpul comunicării
verbale);
h. Comunicarea informală,
i. Comunicarea formală (instituţională),
j. Comunicarea privată (confidenţială) ,
k. Comunicarea publică
Pentru oameni, relaţiile create prin comunicare contează uneori mult mai mult decât conţinutul
informaţional transmis, astfel că rolul ei este acela de a crea comuniunea şi comunitatea. Întemeietorul
Şcolii de la Chicago, pragmatistul John Dewey, plasează comunicarea în spaţiul de interferenţă dintre
societate şi comunitate, considerând comunicarea un mod de a exista al comunităţii: “Nu numai că
societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect să spunem că ea există în
transmitere şi în comunicare. Este mai mult
decât o legătură verbală între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc în
comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei
8
Borţun, D., Comunicare şi relaţii publice (Curs). Studii aprofundate, apud Manuel Ferreira Patrício, art.cit., pp. 77-78
9
Simona Iovănuţ, Comunicarea, Ed. Waldpress, 2001, p. 6
10
Finalitatea procesului de comunicare există în masura în care mesajul codificat de emiţător este decodificat şi acceptat de
receptor, la Evelina Graur, Tehnici de comunicare, Ed. Mediamira, Cluj-Napoca, 2oo1, p. 7
4
ajung să deţină în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie să aibă în
comun scopuri, convingeri, aspiraţii, cunoştinţe -o întelegere comună- “acelaşi spirit”, cum spun
sociologii.
Comunicarea, ca interacţiune socială, este procesul prin care indivizii din aceeaşi cultură sau din
culturi diferite îşi transmit reciproc mesaje. Întregul proces este influenţat de cultura căreia îi aparţin
deopotrivă emiţătorii şi receptorii. Cum, când, unde, în ce fel, prin ce mijloace se comunică sunt chestiuni
dictate de cultura fiecăruia.
Comunicarea interpersonală - este cea mai important formă de comunicare şi cel mai des
folosită. Oamenii nu pot evita acest tip de comunicare; existentţa lor socială depinde de abilitatea cu care
pot angaja discuţii cu alţii. Viaţa de familie, relaţiile cu prietenii, activitatea profesională, toate depind de
această calitate.
Pentru o bună comunicare ar trebui să cunoaştem care sunt barierele11 cu care ne confruntăm în
comunicare.
Fizice: deficienţe verbale, acustice, amplasament, lumină, temperatură, ora din zi, durata intâlnirii, etc.
Semantice: vocabular, gramatică, sintaxă, conotaţii emoţionale ale unor cuvinte.
Determinate de factori interni:
Implicare pozitivă: Îmi place Ion, deci ascult ceea ce are de spus.
Implicare negativă: Mirela m-a bârfit acum 10 ani, deci interpretez tot ceea ce spune ca fiind împotriva
mea.
Presupuneri subiective: Arăţi exact ca unchiul meu pe care nu pot să-l sufăr, aşa că ori de câte ori
vorbeşti îl aud pe el.
Agenda ascunsă: Îndată ce termin şedinţa mă voi putea duce să joc baschet. “Hai să discutăm acest
subiect în şedinţa următoare”.
Lumi ascunse: Toţi avem “lumi imaginare”… interpretarea noastră personală a lucrurilor şi ideilor…pe
care le protejăm cu grijă.
Alte bariere:
Diferenţele de percepţie: Modul în care privim noi lumea este influenţat de experienţele noastre
anterioare, astfel că persoane de diferite vârste, naţionalităţi, culturi, educaţie, ocupatie, sex,
temperamente, etc. vom avea alte percepţii şi vor recepta situaţiile în mod diferit.
Concluzii grăbite: Adeseori vedem ceea ce dorim să vedem şi auzim ceea ce dorim să auzim, evitând să
recunoaştem realitatea în sine. Aceasta ne poate duce la ceea ce se spune ”face doi plus doi sa dea cinci “.
Stereotipii: Învăţând permanent din experienţele proprii vom întâmpina riscul de-a trata diferitele
persoane ca şi cum ar fi una singura: “daca am cunoscut un inginer (sau student, maistru, vânzator, etc) i-
am cunoscut pe toţi”.
Lipsa de cunoaştere: Este dificil să comunicăm cu cineva care are o educaţie diferită de a noastră, ale
cărui cunoştiinţe asupra unui subiect de discuţie sunt mult mai reduse.
Lipsa de interes: Una din cele mai mari bariere ce trebuiesc depăşite este lipsa de interes a
interlocutorului faţă de mesajul dumneavoastră. Trebuie să vă aşteptaţi şi la această posibilitate: oricum
sunteţi mai interesaţi de problemele noastre decât de ale altora. Acolo unde lipsa de interes este evidentă

11
Simona Iovănuţ, op.cit., pp. 13-15
5
şi de înţeles, trebuie să acţionati cu abilitate pentru a direcţiona mesajul dumneavoastră astfel încât să
corespundă intereselor şi nevoilor celui ce primeşte mesajul.
Emoţii: Emotivitatea emiţătorilor şi receptorilor de mesaje poate fi deasemenea o barieră. Emoţia
puternică este răspunzatoare de blocarea aproape completă a comunicării.
Personalitatea: Nu numai diferenţele dintre tipurile de personalităţi pot cauza probleme ci adeseori,
propria noastră percepţie a persoanelor din jurul nostru este afectată şi, ca urmare, comportamentul nostru
influenţează pe acela al partenerului comunicării. Aceasta “ciocnire a personalităţilor” este una dintre cele
mai frecvente cauze ale eşecului în comunicare. Nu întotdeauna suntem capabili să influenţăm sau să
schimbăm personalitatea celuilalt dar cel puţin, trebuie să fim pregătiţi să ne studiem propria persoană
pentru a observa dacă o schimbare în comportamentul nostru poate genera reacţii satisfăcătoare. Acest tip
de autoanaliză nu poate fi agreată de oricine şi oricum.
Când am învăţat limba noastră nativă, inconştient învăţăm şi cultura noastră. În schimb, dacă o
persoană învaţă altă limbă sau creşte vorbind mai multe limbi, persoana poate fi conştientă de diferitele
moduri prin care fiecare limbă îi permite vorbitorului să o perceapă sau să descrie realitatea. Aceste
diferenţe de percepţie sunt diferenţe în cultură. Astfel că legătura dintre limbă şi cultură este faptul că sunt
ca o oglindă una pentru cealaltă. Fiecare reflectă şi este reflectată de cealaltă.
Omul este înainte de toate o fiinţă care caută adevărul şi care se străduieşte să-l trăiască şi să-l
aprofundeze într-un dialog necontenit care implică generaţiile trecute şi viitoare. O astfel de căutare
deschisă a adevărului, reînnoită cu fiecare generaţie, caracterizează cultura naţiunii12.
Orice activitate umană se situează în interiorul unei culturi şi interacţionează cu ea. Pentru ca
această cultură să se constituie corespunzător, e necesar ca orice om să fie implicat, să-şi dezvolte în
cadrul ei creativitatea, inteligenţa, cunoaşterea lumii şi a oamenilor. Mai mult el să-şi investească în ea
capacitatea de stăpânire de sine, de sacrificiu personal, de solidaritate şi disponibilitate pentru promovarea
binelui comun. Omul nu e un simplu purtător de cultură, ci în anumite împrejurări omul abandonează
acest rol pasiv devenind „factor activ de schimburi culturale”13.
„Pentru a-l cunoaşte pe om, omul adevărat, omul întreg, trebuie să-l cunoaştem pe Dumnezeu,
spunea Papa Paul al VI-lea şi îndată o cita pe Sfânta Ecaterina din Siena, care exprima în rugăciune
aceeaşi idee: „în firea ta, Dumnezeire veşnică, îmi voi cunoaşte firea”14.
Cuvântul latin cultura, care înseamnă cultivare, creştere, educaţie, formare, dezvoltare, derivă din
cultus care înseamnă veneraţie, adoraţie, cult. Aceasta trimite spre rădăcinile religioase ale culturii.

12
Papa Ioan Paul II, Enciclica Centesimus annus, în Ioan I. Ică jr. şi Germano Marani, Gândirea Socială a Bisericii, Ed.
Deisis, Sibiu, 2002, pp. 175-176
13
T. Tentori, Antropologia culturale, Roma, 1992, p. 125, apud Luigi Padovese, Dimensiunea social a gândirii patristice, în
Ioan I. Ică jr. şi Germano Marani, op.cit., p. 270; a se vedea şi Conf.univ.dr. Nicolae Frigioiu, Antropologia Culturii, p. 2,
accesibil la adresa: http://www.scribd.com/doc/17190636/Antropologia-Culturii-Curs# 27. 11. 2o1o În fiecare societate,
cultura corespunde în acelaşi timp unui mod particular de a trăi, de a gândi, de a acţiona, unei forme originale a civilizaţiei
într-o societate dată, într-un grup sau la un individ şi unei mişcări dialectice între transformările materiale suferite şi
schimbările voluntare. În această mişcare, grupul sau individul îşi aduce partea sa activă şi constructivă în practica de zi cu zi,
în transformarea societăţii şi a civilizaţiei sale. Fără o cultură creatoare de valori, civilizaţia, fixată în structuri rigide şi
nereînnoibile, este sortită morţii.
14
Paul VI, Omilie la ultima sesiune publică a Conciliului Vatican II (7 dec. 1965), AAS 58 (1966), p. 58 apud Papa Ioan
Paul II, art. Cit., în Ioan I. Ică jr. şi Germano Marani, op.cit., p. 179
6
Creându-l pe om, Dumnezeu l-a pus în Rai şi i-a poruncit să lucreze şi să păzească creaţia Sa [Fac. 2, 15].
Ca păstrare şi îngrijire a lumii înconjurătoare, cultura este o lucrare poruncită omului de Dumnezeu.
Părinţii şi dascălii Bisericii au subliniat originea divină a culturii. Clement Alexandrinul, mai cu
seamă o înţelegea ca un rod al creativităţii omului sub conducerea Logosului: «Scriptura dă numele
comun de înţelepciune tuturor ştiinţelor şi artelor lumeşti, la tot ceea ce poate realiza mintea omenească ...
pentru că fiecare artă şi fiecare cunoaştere vine de la Dumnezeu». Iar Sf. Grigorie Teologul scria: «Aşa
cum în armonia muzicală fiecare coardă produce un sunet diferit, unul înalt, unul jos, tot aşa Artistul şi
Cuvântul Creator, ridicând diferiţi inventatori, ai diferitelor ocupaţii şi arte, le-a dat pe toate la dispoziţia
celor care le doresc, pentru a ne uni prin legătura comuniunii şi iubirii de oameni şi pentru a ne face viaţa
mai civilizată»15 şi tot el spunea: «oricine are minte recunoaşte educaţia (paideusin) drept primul bine
pentru om. Şi nu numai nobila noastră educaţei, care... are drept obiect numai mântuirea şi frumuseţea
contemplaţiei minţii, ci şi educaţia din afară, pe care din ignoranţă mulţi creştini o detestă şi o socotesc
nedemnă de încredere, primejdioasă şi abătând de la Dumnezeu»16.
„Cultura seculară poate fi purtătoare a Veştii celei bune”17. Acest lucru e deosebit de important în
acele cazuri în care influenţa creştină în societate slăbeşte sau când puterea lumească intră în luptă
deschisă cu Biserica. Astfel în anii ateismului de stat, liteatura clasică, poezia, pictura şi muzica au
devenit pentru mulţi aproape unica sursă de cunoaştere religioasă.
Conceptul de cultură
Termenul de „cultură“ a fost introdus în antropologia socială, devenind un termen tehnic, de către
Eduard B. Tylor, pionierul britanic al acestei discipline. În introducerea la Cultura Primitivă (1871), el
descrie cultura ca „acel complex care include cunoaşterea, credinţele, artele, dreptul, morala, obiceiurile
pe care şi le-a însuşit omul ca membru al societăţii”18. Însă extraordinara proliferare a conceptului şi,
implicit, a termenului de cultură ne obligă la o sistematizare după criterii axiologice, funcţionale,
structurale şi tehnice ale acestuia.
Cultura: „este vie şi în continuă transformare”19, ea „este ridicarea omului deasupra stării
naturale prin dezvoltarea şi exercitarea puterilor sale spirituale şi morale“ (W. Lewis)20.
Din punct de vedere tradiţional, conceptul de cultură este legat de noţiunea „cultura spiritului“,
prin analogie cu ideea de cultură a ogoarelor, prezentă la Horaţiu şi Cicero, (cultura agrorum). Ca şi în
procesul agricol unde ţărâna, bogată în posibilităţi, trebuie să fie lucrată pentru a rodi, tot astfel cultura
spiritului presupune ideea mai generală a unei formări, pregătiri, educaţii, de care toate fiinţele umane,
indiferent de grupurile de care aparţin, ar trebui să beneficieze. Această concepţie presupune ideea unui

15
Sinodul episcopal jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse, Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, în Ioan I.
Ică jr. şi Germano Marani, Gândirea Socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, pp.255-256
16
Ibidem , p. 257
17
Ibidem, p. 256
18
Conf.univ.dr. Nicolae Frigioiu, Antropologia Culturii, p. 2, accesibil la adresa:
http://www.scribd.com/doc/17190636/Antropologia-Culturii-Curs# 27. 11. 2o1o; vezi şi Lect. Univ. Claudia Buruiană,
Antropologie cultural şi socială – note de curs, accesibil la adresa: http://psihoteca.info/2009/11/10/claudia-buruiana-
antropologie-culturala-si-sociala/ 27. 11. 2o1o
19
Prof.dr. Constantin Sasu, Noi provocări privind predarea disciplinei “Comunicarea Interculturală în afaceri”, articol
accesibil la adresa: http://management-intercultural.com/wp-content/uploads/2009/08/mi-19-sasu.pdf, la 25.11.2010
20
Conf. Univ. Dr. Nicolae Frigioiu, op.cit.
7
patrimoniu cultural, compus din bunuri şi valori universal transmise de la o generaţie la alta 21. Educaţia
devine tot mai mult intenţionată şi programată şi are funcţia de a face posibil accesul la acest patrimoniu
cultural.
Cultura unei populaţii reprezintă ansamblul ideilor, concepţiilor, credinţelor, ritualurilor,
instituţiilor etc. care este istoric şi contextual determinat, şi care este deopotrivă transmis de la o generaţie
la alta şi recreat de către fiecare generaţie în parte22.
Privită în ansamblul ei, cultura poate fi considerată ca procesul eliberării treptate de sine a omului.
Limbajul, arta, religiile reprezintă etapele diferite ale acestui proces. În fiecare din ele omul descoperă şi
demonstrează o putere nouă - puterea de a construi propria sa lume, o «lume ideală»23.
Sensuri generale ale "culturii"
O primă accepţiune este cea care se referă la identitatea colectivă. Aceasta este o concepţie care
ne pune în faţa ochilor tabloul unei lumi în care culturile stau alături una faţă de cealaltă, fiecare grup
valorizând-o pe a sa. Cultura înlocuieşte în acest caz societatea.
O altă concepţie despre cultură este cea care a fost promovată de Iluminism şi care s-a difuzat în
societatea liberal-democratică: este vorba despre cultura ca civilizaţie sau ca "establishment" [cultura
dominantă]. Este acea variantă pusă azi în discuţie de campionii multiculturalismului din America, care o
denunţă ca opresivă, celebrând în schimb diversitatea şi afirmând cultura marginalului, a minorităţilor, a
dizidenţilor, a colonizaţilor.
Un alt sens este cel care ne este cel mai familiar [în România], şi anume cel al culturii ca şi
realizare spirituală sau artistică exemplară, "înaltă". Ca atare însă, aceasta nu este văzută doar ca
realizare individuală, ci este capitalizată ca "bun al naţiunii", element de patrimoniu şi i se conferă un
caracter solemn, dacă nu sacru. Cel mai adesea acest sens al culturii este alocat exclusiv culturii elitelor,
fiind şi un criteriu sau un reper pentru catalogarea a ceea ce nu este cultură, a ceea ce e considerat kitsch
sau "subcultură". E un sens restrictiv care monopolizează utilizarea termenului de cultură doar în raport
cu excepţionalul cultural. Între criticii "culturii elitelor" se remarcă Bourdieu care o denunţă ca obiectivare
a diferenţei de statut şi mijloc pragmatic prin care diferenţele de clasă se reproduc.
Cultura de masse (pop culture) este o altă variantă, care până nu demult (mai precis, până la
valorizarea ei de către postmodernism) a fost analizată în special de curente de stânga (Şcoala de la
Frankfurt) ca mijloc de anesteziere, anihilare, alienare a individului din societatea de consum un produs
al capitalismului târziu24.
Oamenii din cele mai multe culturi au un anumit comportament atunci când au de face cu
persoane din grupul din care fac parte şi un alt comportament atunci când au de face cu personae din alte
grupuri. Nivelele de formalitate, tonul, limbajul şi gesturile sunt diferite în cele două situaţii. Adolescenţii,

21
Ibidem
22
Gabriel Troc, Antropologie culturală, articol accesibil la adresa: http://www.scribd.com/doc/17190646/Antropologia-
Culturii-de-GabrielTroc, la 27. 11. 2o1o
23
Conf. Univ. Dr. Nicolae Frigioiu, op.cit.
24
Gabriel Troc, op.cit.; Rodica Roxana Anghel, Receptarea mesajului mediatic:dimensiuni şi implicaţii educaţionale,-
Rezumat Teză de doctorat susţinută sub îndrumarea Prof. Univ. Dr. Constantin Cucoş, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale
Educaţiei, Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 2010, accesibil la
http://www.uaic.ro/uaic/bin/download/Academic/Doctorate_martie_2010/PopescuGh.RodicaRoxanacs.Anghel.pdf
8
de exemplu, cunosc acest fapt foarte bine. Ei par să fie alte persoane atunci când vorbesc cu prietenii lor
decât atunci când vorbesc cu părinţii sau profesorii.
Educaţia în perspectiva deschiderii către valori multiple reprezintă un demers pe deplin justificat,
întrucât vizează mai buna inserţie a individului într-o lume spirituală polimorfă şi dinamică.
O cultură este mare nu numai prin ea însăşi, prin propriile mecanisme autoreproductive sau
autocontemplative, ci şi prin "metabolismul" creşterii şi transformării ei, prin felul în care permite
deschideri spre reverberaţii din exterior. Se concretizează cu acest prilej o dinamică specifică dintre
închidere şi deschidere, o relaţie pulsatorie care generează sporirea culturală. Acest raport dintre general şi
particular, dintre continuu şi discontinuu, dintre asumare şi negare trebuie actualizat, într-un mod specific,
şi la nivel şcolar. Experimentarea diferenţei trebuie să înceapă încă de pe băncile şcolii şi va continua
întreaga viaţă.
O regulă de primă importanţă pentru o comunicare interculturală eficace este, întâi de toate, de a
cunoaşte convenţiile propriei culturi.
Identitatea culturală este un proces deschis. Întâlnirea cu altul, ca termen generic pentru alteritatea
culturală, poate produce schimbări la nivelul eului fie în sensul deschiderii, fie în sensul opus, al
încapsulării culturale. Iar problema întîlnirii a devenit tot mai mult un subiect adus în discuţie de evoluţia
societăţii contemporane, în care ritmul schimbărilor interculturale este tot mai intens.
Cultura se dobândeşte prin procesul de „inculturare”, care presupune învăţarea de către oameni,
încă de la cele mai fragede vârste, mai întâi a lucrurilor elementare pentru supravieţuire (copiii învaţă de
la părinţi să mănânce, să bea, să meargă, să vorbească), apoi pe măsura dezvoltării ca fiinţe biologice şi
sociale, însuşirea acelor norme, atitudini, comportamente etc. care sunt considerate dezirabile de către
cultura proprie.
„Inculturarea” sau învăţarea culturală are loc în mai multe feluri: prin interacţiunea cu ceilalţi,
prin observare, prin imitare, ca şi prin alte mijloace, cum sunt contactul din priviri, utilizarea tăcerii şi a
spaţiului, înţelegerea conceptului şi a importanţei „atractivităţii”, din părerile cu privire la îmbătrânire şi
bătrâneţe, prin învăţarea limbii materne, prin preferinţa pentru activitatea fizică sau pentru cea
intelectuală, prin modul în care este preferabil să se rezolve conflictele etc. Toate aceste lucruri ca şi multe
altele sunt învăţate în mod inconştient, prin interacţiunile cu alţi oameni, în cadrul unor grupuri sociale şi
instituţii, formale sau informale, precum familia, şcoala, biserica, grupul de prieteni, colegi etc.
Pentru ca o cultură să existe, să reziste şi să se perpetueze e necesar ca ea să transmită „mesajele”
şi elementele ei esenţiale. De aceea, cultura este un continuu proces de comunicare, de transmitere a ceea
ce se numeşte moştenire culturală. Totodată noile obiceiuri, valori, principii, comportamente etc. trebuie
de asemenea să fie comunicate fiecărui individ din acea cultură, ceea ce se realizează prin interacţiunile
sociale.
Atunci când oameni din culturi diferite vin în contact, în diverse împrejurări şi din felurite motive,
ei aduc cu sine, inconştient, în aceste comunicări, elementele, trăsăturile, modalităţile de prezentare şi
comunicare specifice culturii lor. Diferenţele dintre aceste elemente specifice şi necunoaşterea sau
neacceptarea lor sunt, cel mai adesea, cauzele unor dificultăţi, nereuşite, chiar conflicte ce duc la
comunicări ineficiente.
Comunicarea interculturală. Posibilităţi şi limite

9
Legându-ne de conceptualizare, descoperim că termenul de comunicare interculturală a fost
folosit prima dată de Edward Hall (1959) în lucrarea „Silent Language”, unde abordează aspecte legate
de importanţa comportamentului nonverbal în comunicare, definind comunicarea nonverbală ca pe un
schimb care nu implică cuvinte25.
Obiectul de studiu al disciplinei comunicare interculturală există din cele mai vechi timpuri ale
istoriei şi civilizaţiei omenirii, când indivizi şi grupuri din culturi diferite au interacţionat, în diverse
contexte şi din diferite motive. În ce priveşte cultura europeană, asemenea contacte au avut loc încă din
Antichitatea greco-romană, fie sub forma unor schimburi economice, comerciale şi implicit cultural-
artistice, fie sub forma, mai agresivă, a războaielor de cucerire de teritorii, populaţii, culturi străine. În
aceste forme, contactele interculturale au continuat în epocile istorice următoare: în Evul Mediu când,
având ca suport cultura greco-romană, care asimilase deja o serie de caracteristici, influenţe ale culturilor
orientale, s-au conturat principalele caracteristici ale culturii europene moderne; în Renaştere, când a avut
loc descoperirea „Lumii Noi” de către conchistadorii spanioli şi s-au pus bazele imperiilor coloniale de
mai târziu.
Comunicarea interculturală este acel schimb sau tranzacţie valorică, însoţită de înţelegerea
semnificaţiilor adiacente, între persoane sau grupuri care fac parte din culturi esenţialmente diferite.
Schimburile se pot realiza la nivel ideatic, verbal, nonverbal, comportamental, fizic, obiectual,
organizaţional. Pot fi implicite sau explicite, inconştiente sau deliberate.
Constantin Cucoş (2000, p.136), la rândul lui, defineşte comunicarea interculturală ca un
„schimb sau tranzacţie valorică însoţit de înţelegerea semnificaţiilor adiacente, între persoane sau grupuri
care fac pate din culturi diferite. Schimburile se pot realiza la nivel ideatic, verbal, nonverbal,
comportamental, fizic, obiectual, organizaţional.”
Comunicarea interculturală mai poate fi definită ca abilitatea de a comunica verbal şi nonverbal
cu indivizi din alte culturi astfel încât toţi indivizii participanţi la comunicare să codificeşi să decodifice
mesajele comunicateşi să evite pe cât posibil interpretărileşi evaluările eronate.(Michael Hinner,1998,
p.53)26.
Exista douăsprezece surse de neîntelegeri si erori de comunicare interculturală: relaţia dintre
bărbaţi şi femei, maniera de a arăta respect, percepţia timpului şi spaţiului, tabu-urile, eticheta de afaceri,
mesajele non-verbale, limba şi translatorul, îmbrăcămintea, argumentaţia şi puterea de convingere ,
mediul politic şi religios, prejudecăţile şi importanţa acordată cuvântului scris27.
O definiţie atotcuprinzătoare asupra interculturalităţii ne oferă Micheline Ray: „Cine spune
intercultural, spune în mod necesar, plecând de la sensul plenar al prefixului inter-, interacţiune, schimb,
deschidere, reciprocitate, solidaritate obiectivă”28.

25
Manuel Ferreira Patrício, Despre Educaţia Interculturală, în Perspective Interculturale III, Timişoara, 2000, accesat la:
http://www.intercultural.ro/carti/persp_intercult_ro.html#I, 25. 11. 2010
26
Ibidem, p. 82
27
Comunicarea interculturală, art. accesibil la
http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/comunicare/COMUNICAREA INTERCULTURALA 952142023.php
28
Pierre Dasen, Christiane Perregaux, Micheline Rey, Educaţie interculturală: experienţe, politici, strategii. – Iaşi: Polirom,
1999, p. 166, apud Ludmila Lazăr, Comunicarea interculturală în Republica Moldova: aspecte contextuale, în coord. Victor
Moraru, Societatea şi comunicarea în tranziţie, Chişinău, 2008, p. 237
10
A promova comunicarea interculturală în ziua de astăzi, înseamnă a dori să-i cunoaştem mai bine
pe semenii noştri, să-i înţelegem şi să-i acceptăm, pentru a face comunicarea să fie mai eficace.
Contactele din ce în ce mai numeroase cu oamenii din alte ţări ne fac să reflectăm în primul rând asupra
noastră, asupra eficienţei modului nostru de a comunica. Dacă astăzi comunicarea interculturală la nivel
global este un fapt inevitabil, atunci la nivel naţional ea a fost şi este o realitate imanentă procesului de
dezvoltare socială.
Comunicarea interculturală investighează acele elemente ale culturii care influenţează în cea mai
mare măsură interacţiunea între membrii a două sau mai multe culturi, atunci când indivizii se află în
situaţii de comunicare interpersonală (Samovar, Porter, 2003)29.
Yoshikawa30 (1987) clasifică comunicarea interculturală în patru tipuri:
tipul etnocentric – (Având două culturi, Aşi B, cultura B va fi întotdeauna o umbră a culturii A. Cultura B
nu are unicitate iar diferenţierea este ignorată. Comunicarea este într-un singur sens, iar feed-back-ul nu
există.)
tipul controlat – (Se recunosc elementele de unicitate ale culturii B, dar sunt manipulate pentru a atinge
scopurileşi obiectivele culturii A.)
tipul dialectic – (Modul de comunicare dialectic are trei potenţiale finalităţi:
a. prima: tezele culturii A întâlneşte teze opuse în cultura Bşi transced într-o noua cultură C;
b. a doua: este dizolvarea culturii A în cultura B, devenind o parte a culturii B,
c. a treia: cultura B devine o parte a culturii A.
Toate aceste finalităţi au la bază comunicarea bazată pe fuziune.)
tipul dialogat - (Culturile Aşi B sunt distincte, independente, comunică şi interrelaţionează, dar fiecare
cultură îşi păstrează integritatea.) 31.
Fenomenul transmisiei culturale este deosebit de complex. Sensurile difuziunii culturale sunt
multiple şi destul de greu de reperat. Pentru a avea totuşi o imagine asupra acestui proces, vom apela la
modelul transmisiei culturale ce este propus de Berry şi colaboratorii săi (1992, p. 18):
A. Transmisie verticală (de la antecedenţi direcţi)
1. enculturaţia generală
2. socializarea realizată de părinţi
B. Transmisie oblică (de la alţi adulţi)
a) din propriul grup
1. enculturţia generală
2. socializarea specifică
b) de la alte grupuri
1. aculturaţia generală
2. resocializarea specifică
C. Transmisie orizontală (de la congeneri, persoane de aceeaşi vârstă)
1. enculturaţia generală
29
Rodica Pascu, Comunicare interculturală, Sibiu, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2007, p. 5
30
Yoshikawa, Muneo Jay (1987), The Double-Swing Model of Intercultural Communication between the East and the West,
In Communication Theory, ed. Lawrence D. Kincaid. San Diego: Academic Press.
31
Manuel Ferreira Patrício, art.cit., pp. 82-83
11
2. socializarea specifică de la cei de aceeaşi vârstă.
Comunicarea culturală este cu atât mai dificilă cu cât cea mai mare parte a elementelor ei
componente sunt destul de evanescente, mai puţin vizibile şi mai greu comprehensibile. Precum
aisbergul, a cărui măreţie nu se vede, două treimi din el fiind cufundate, tot aşa, cea mai mare parte a
culturii rămâne ascunsă celor care iau contact pentru prima dată cu ea. Este drept că aspectele exterioare
ale culturii (arhitectura, artele, îmbrăcămintea, ritualurile etc.) sunt uşor reperate şi cunoscute. Rămân însă
mentalităţile, concepţiile, idealurile - un câmp vast, aproape indeterminat. O comunicare interculturală
veritabilă cere timp şi răbdare din partea protagoniştilor. Cu cât cunoaşterea unei culturi străine se
adânceşte, cu atât marja viitoarelor descoperiri se lărgeşte. Familiarizarea cu o parte invizibilă a
aisbergului stârneşte curiozitatea pentru aflarea altora. Cumulul valoric achiziţionat precum şi
antecedentele culturale funcţionează ca un filtru de lecturare a noilor stimuli culturali. Predeterminările
culturale (cultura iniţială a celui care se apropie de una străină) sunt resemnificate ele însele prin
comparări cu noile date culturale. Cunoscându-i pe alţii, mă cunosc mai bine şi pe mine. Învăţarea
interculturală constituie o coordonată importantă a oricărui program de educaţie. Ea are ca obiectiv
cultivarea receptivităţii faţă de diferenţă, integrarea optimă a noutăţii valorice, mărirea permisivităţii faţă
de alteritate, formarea unei competenţe interculturale.
Comunicarea interculturală pune faţă în faţă două tendinţe oarecum contradictorii: stabilitate şi
schimbare. Adaptarea constituie în sine o mişcare contradictorie. Ea presupune deschidere asupra
mediului dar şi o receptare a unor stimuli aşa cum sunt ei la un moment dat printr-o necesară dar dificilă
acomodare. Sunt situaţii când mediul presează asupra noastră, obligându-ne să ne transformăm. Apare
acum procesul de asimilare, în sens piagetian, respectiv de modificări interne datorate modificărilor
externe. Ca subiect autonom, structurat, trebuie să receptez modificările exterioare pentru a face din ele
modificările mele interne, după legile mele proprii. Acomodările şi asimilările nu sunt separate unele de
altele; ele lucrează împreună, reglând şi echilibrând relaţia individului cu lumea.
Comunicarea interculturală presupune „ca cel ce se angajează în cunoaşterea străinului, să-l
perceapă ca seamăn şi ca diferit”32.
Capacitatea de interculturalitate este rezultatul unui proces de învăţare. Ea tinde către două
obiective: lărgirea capacităţii de percepţie pentru tot ceea ce este străin, capacitatea de a-l accepta pe altul
ca fiind altceva.
Termenul de “intercultural” este utilizat atât din cauza sensului bogat al prefixului “inter”, ca şi a
sensului (antropologic) al cuvântului “cultură”. Astfel, când spunem intercultural, spunem în mod necesar
interacţiune, schimb, reciprocitate, interdependenţă, solidaritate. Spunem, de asemenea: recunoaşterea
valorilor, a modurilor de viaţă, a reprezentărilor simbolice la care se raportează fiinţele umane, individul
sau grupurile în relaţiile cu semenii şi în înţelegerea lumii; recunoaşterea interacţiunilor care intervin la un
moment dat între multiplele aspecte ale aceleiaşi culturi şi între culturi diferite în timp şi în spaţiu
Mediul cultural, care fiinţează la un moment dat, este fundamental şi simptomatic pentru crearea
unei identităţi. Suntem ceea ce suntem nu numai prin determinaţii fizico-materiale, ci şi prin asumpţiile
sau referinţele noastre spirituale. Înainte de a fi diferiţi din punct de vedere psiho-somatic, ne diferenţiem
32
J. R. Ladmiral, E. M. Lipianski. La communication interculturelle. – Paris: Armand Collin, 1989, p. 142, apud Ludmila
Lazăr, Comunicarea interculturală în Republica Moldova: aspecte contextuale, în coord. Victor Moraru, Societatea şi
comunicarea în tranziţie, Chişinău, 2008, p. 239
12
şi pornind de la valorile pe care le adorăm sau le întrupăm. Suntem limitaţi sau determinaţi de trăsăturile
corpului nostru, dar suntem încapsulaţi şi împachetaţi într-un perimetru spiritual pe care greu îl putem
pune între paranteze.
Educaţia este purtătoare prin ea însăşi a unui etos eminamente spiritual. Ea nu numai că facilitează
individului accesul la zestrea culturală, dar se converteşte în instanţă culturală sui-generis. "Educaţia este
producătoare de cultură (şi nu numai reproductivă). Acest lucru îi conferă o responsabilitate: îi revine
acesteia (alegere eminamente etică) sarcina de a selecta între o perspectivă segregaţionistă sau
asimilaţionistă, care construiesc închiderile şi imperialismele culturale de mâine, sau o perspectivă a
partajului şi schimbului, care stimulează diversificarea intereselor culturale, curiozitatea, creativitatea,
deschiderea şi împărtăşirea" (Rey, 1996, p. 22). Şcoala este un loc al omogenizării sociale, unificând
conştiinţele şi raliindu-le la valori generale. Când intră în ea purtători ai diversităţii, aceştia sunt îndemnaţi
prin toate mijloacele să se racordeze la standardele statornicite, dar să şi difuzeze sau să propună valori
proprii
Abordarea interculturală în educaţie constituie o nouă manieră de concepere şi implementare a
curriculumurilor şcolare şi o nouă atitudine relaţională între profesori, elevi, părinţi. Perspectiva
interculturală deschide noi piste de manifestare a diversităţii şi deferenţelor. Poziţionarea interculturală nu
se reduce la o prezentare cumulativă a unor cunoştinţe despre valorile altora, ci înseamnă cultivarea unor
atitudini de respect şi de deschidere faţă de diversitate. Această atitudine se naşte printr-o permanentă
comunicare cu alţii şi printr-o decentrare atentă şi optimă faţă de propriile norme culturale. Nu trebuie
idealizată această întâlnire. Sunt multe situaţii în care aceste contacte pot genera tensiuni, situaţii
problematice. Dacă şcoala nu-şi va adapta opţiunile integrative, exploatând numai valorile macro-
colectivităţii şi ocultând valorile individului care se inserează în clasă (avem în vedere pe un nou venit, de
pildă), atunci ea practică un asimilaţionism mascat, păgubitor pentru ambele instanţe.
În lumea antropologiei culturale, Alfred Kroeber ajunge la o următoarea intelegere, în 1915, in
eseul sau clasic intitulat «Super-organicul», afirmând aici este că criteriul decisiv în definirea umanului
propriu-zis este cultura, motiv pentru care antropologia culturală acţionează pe un câmp mai larg decât cel
al antropologiei sociale, interpretând societatea umană ca produs cultural şi nu ca producătoare de cultură.
În acord cu această orientare a gândirii, aş defini cultura astfel: “cultura este realitatea pe care omul o
adaugă la raţiunea pură, ca fruct al activităţii spiritului său creator”33.
Pentru a putea pătrunde în semnificaţia unui mesaj cultural, diferit de cel propriu, trebuie să
avem noi înşine un inventar – „concept” – de abilităţi comunicaţionale, în funcţie de care să decodificăm
şi să recodificăm, astfel încât mesajul „negociat” de către interlocutori să aibă un sens împărtăşit de
toţi34.
Problema comunicării interculturale în învăţământ conduce în mod firesc la soluţionarea unor
probleme cum ar fi: cum percepe profesorul diferenţa culturală, cum îşi adaptează stilul comunicativ la
profilul cultural al elevului, care sunt pericolele folosirii unor stereotipuri de categorisire a alterităţii în
educaţie, ce posibilităţi are profesorul de a înţelege şi a valorifica potenţialurile culturale diferite ale

33
Manuel Ferreira Patrício, art.cit.,
34
Ibidem
13
elevilor, care este aportul profesorului, elevilor, părinţilor la dezamorsarea unor neînţelegeri interculturale
etc.
În ceea ce priveşte comunicarea didactică într-o situaţie interculturală, profesorul este cel care
conduce comunicarea şi trebuie să conştientizeze mecanismele care pot duce la distorsiuni sau chiar la
conflicte atât la nivelul elevilor cât şi la nivelul propriei persoane. Una din exigenţele formării cadrului
didactic este aceea de formare a competenţelor interculturale.
Umanitatea vede în educaţie, ca practică socială curentă şi permanentă, un „instrument
indispensabil pentru a atinge idealurile păcii, libertăţii şi dreptăţii sociale” 35. Dincolo de aceasta, educaţia
este o expresie a afecţiunii noastre faţă de copiişi tineri,şi o încercare de a-i pregăti pentru a-şi ocupa
locurile cuvenite în sistemul educativ, în familie şi în comunitatea locală şi naţională. Se impune astfel, ca
educaţia să aibă o atitudine înţeleaptă faţă de schimbările şi mutaţiile profunde, complexeşi
interdependente ce caracterizează societatea contemporană.
În orice întâlnire dintre doi oameni are loc o negociere de sens, lucru care reprezintă însăşi esenţa
faptului de a comunica: a atinge un sens împărtăşit de ambele părţi. Această afirmaţie este valabilă în
contextul intercultural pentru că adevărata comunicare presupune a ajunge la un acord, prin faptul că
mesajul emis de către destinatar primeşte acelaşi sens în momentul receptării lui de către interlocutor .
Specific comunicării interculturale este faptul ca protagoniştii ei nu au aceleaşi referinţe culturale
sau nu utilizează aceeaşi limbă. Astfel, când acest proces de cunoaştere prin comunicare este îngreunat
apar deseori disensiuni între grupurile de referinţă, ceea ce numim conflict. În viziunea multora acest
lucru înseamnă existenţa agresivităţii. Cercetătorii contemporani tind să elimine aceasta prejudecată prin
abordarea lui ca o ocazie. Într-adevăr conflictul poate fi o ocazie pentru ca în viitor relaţiile să fie
benefice . Însă cum este posibil acest lucru? Prin utilizarea diverselor metodeşi tehnici de comunicare.
Orice comunicare interculturală poate fi situată pe un continuum între interpersonal şi intergrup în funcţie
de gradul în care celălalt ni se pare a fi un străin.
Scopul acestui tip de comunicare este acela de a-i arăta interlocutorului nostru ca deşi suntem diferiţi, toţi
avem aceleaşi drepturi, baza pentru o comunicare deschisa fiind constituita din respect reciproc.
Educaţia interculturală urmăreşte două obiective: primul se referă la păstrarea diversităţii
culturale a populaţiei şcolare care vizează pe de-o parte adaptarea educabilului la mediul său propriu, la
cultura sa particulară, iar pe de altă parte adaptarea la mediu în condiţiile de coexistenţă a mai multor
grupuri culturale; al doilea obiectiv defineşte specificitatea educaţiei interculturale prin aceea că ea
promovează interacţiunea culturală, cultura conjugată. Ca instrument de transmitere a moştenirii culturale
acest tip de educaţie îşi propune să evidenţieze toate culturile, în diferenţele lor specifice cu bogăţiile lor
indispensabile36.
Cele două categorii de obiective pot conduce la formarea unor atitudini, conduite, comportamente
interculturale cum ar fi: deschiderea spre alte culturi, atitudinea de a percepe pozitiv ceea ce nu este al
nostru, atitudinea favorabilă de a explora moduri existenţiale diferite în vederea deschiderii către alţii,
performanţa de a cuceri identităţi mai largi, mai globale precum cea de cetăţean european, cetăţean al

35
Delors, J. (coord), Comoara lăuntrică, Raportul către UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru Educaţie în secolul
XXI, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 10, apud Ibidem, p. 86
36
Maria Palicica, Gavrilă Codruţa, Ion Laurenţia, op.cit., p. 82
14
lumii fără însă a renunţa la propriile noastre identităţi, capacitatea de a recunoaşte, de a relativiza propriile
repere etno-socio-centriste fără a le renega dar şi fără a le transforma în ceva absolut.
Problema comunicării interculturale în învăţământ conduce la soluţionarea unor probleme cum ar
fi: perceperea de către profesori a diferenţelor culturale, adaptarea de către aceştia a stilului comunicativ
la profilul cultural al elevilor, înţelegerea şi valorificarea potenţialelor culturale diferite ale elevilor şi
contribuţia lor ( a profesorilor), precum şi a elevilor şi părinţilor la dezamorsarea unor tensiuni
interculturale. Pentru rezolvarea acestor probleme, educaţia interculturală reprezintă o pistă de importanţă
primordială.
În cadrul comunicării didactice în context intercultural, profesorul este cel care, conducînd
comunicarea, trebuie să fie conştient de mecanismele ce pot adduce distorsiuni nu numai la nivelul
elevului, ci, mai ales, la nivelul propriei persoane. Astfel, formarea lui intercultural trebuie să vizeze şi
respectivul aspect, plecînd de la o analiză atentă a reprezentărilor acestuia de comunicare. Reuşita în
comunicarea interculturală depinde, astfel, de indivizi concreţi, de caracteristicile lor şi de modul în care,
pe baza acestor caracteristici, îşi structurează reprezentările asupra realităţii. Comunicarea interculturală
autentică poate căpăta, într-o dimensiune analogică, structura unui edificiu la a cărui zidire au participat
ambii interlocutori: profesorul şi elevul. La rîndul său, profesorul se formează ca membru al unei culturi
şi, în acest mod, structura sa psihosocioculturală este realizată conform tiparelor /stereotipurilor mediului
din care provine. Este, ca toţi ceilalţi, un rod al autobiografei pe care şi-a construit-o. Doar o formare
interculturală, menită să-i dezvăluie mecanismele implicitului căruia îi este supus în mod inconştient,
poate oferi cadrul unei deconstrucţii şi decentrări care să-i deschidă calea spre dobîndirea unei
competenţe interculturale transferabile elevilor săi. În acest context, activitatea de învăţare devine o
învăţare a acceptării alterităţii, un proces de formare a maturităţii culturale concretizate în competenţa
interculturală.37
Competenţa interculturală semnnifică acea capacitate relaţională de a intra în raport cu persoane
aparţinînd altor culturi, demonstrând permisivitate, respect şi înţelegerea semnificaţiilor culturale
diverse.
Şcoala are o dublă misiune: să permită fiecăruia să crească, să-şi dezvolte spiritul, sufletul, corpul
şi inima; să permită copiilor să înveţe să trăiască împreună, să trăiască unii cu alţii, ca persoane diferite.
Acest lucru nu este tocmai simplu. Cele două aspecte ale acestei misiuni nu sunt contradictorii,
însa misiunea în sine este paradoxală fiindcă această dezvoltare este uneori împiedicată de ceilalţi. Nu pot
să spun ceea ce vreau, fiindcă risc să obţin un răspuns agresiv. Nu pot să reacţionez aşa cum aş vrea de
fiecare dată, pentru că pot risca bătaia de joc a altora sau chiar respingerea. Este posibil, deci, ca ceilalţi să
mă împiedice să fiu eu însumi sau, dimpotrivă, ca eu să îi împiedic pe ei. Ce inseamnă atunci sa înveţi să
devii tu însuţi şi, în acelaşi timp, să înveţi să trăieşti cu ceilalţi? Înseamnă să trăieşti. Vă propun trei
termeni: diferiţi, egali şi asemănători.
Putem învăţa să recunoaştem şi să numim acel ceva în care suntem diferiti. Interculturalitatea are
adeseori acest înţeles: înainte de orice, respectul diferenţelor. Este, fară doar şi poate, un lucru pozitiv, dar
nu suficient pentru a învăţa să trăim împreună. "Voi sărbătoriţi într-un fel, la noi e diferit."

37
Olga Duhlicher, Otilia Dandara, Competenţa de educaţie interculturală, dimensiune a comportamentului professional al
profesorului, art. în Didactica Pro..., Nr.2(48), 2008, p. 25ul 2008
15
Dar diferit nu înseamna inegal. "La tine acasă sărbătoriţi noul an într-un mod. La noi e diferit."
Nu putem face din această diferenţă de calitate o diferenţă măsurabilă ăi ierarhizabilă. Nu putem spune:
"La tine nu e aşa de bine ca la mine." Noi, cadrele didactice, suntem garanţii acestei rigori a spiritului
care veghează asupra respectului diferenţelor.
Suntem diferiţi, dar nu înseamnă că unul este mai bun decât celălalt. E vorba aici de
interculturalitate. Nu doar între culturi diferite, dar şi între grupuri, între familii, între persoane. Avem, toti,
o cultură asemănătoare, aceea a sfârşitului secolului XX; avem, în acelasi timp, culturi diferite: cele care
ţin de religiile noastre, de ţările noastre, de grupul nostru etnic, de valorile politice, sociale, de familiile
noastre. Suntem apropiaţi şi îndepărtaţi în acelaşi timp, asemănători şi diferiţi şi avem, cu toţii, un
potenţial valoric egal.
Recunoaşterea şi estimarea acestor diferenţe şi similitudini este unica posibilitate ca oamenii să
poată deveni cu adevărat solidari.
A fi autonom înseamnă a gândi şi a acţiona prin sine însuşi. Autonomia nu trebuie confundată cu
independenţa, ea înseamnă aptitudinea interioară a persoanei de a cauta un sens vieţii sale. Orice societate
depinde, atât în ceea ce priveşte existenţa sa, cât şi dezvoltarea ei, de un echilibru între afirmarea de sine a
individului şi interesul colectiv. Realizarea acestui echilibru duce la o conştiinţă crescută a libertăţii
interioare şi constituie baza unui sentiment de identitate şi de respect de sine, de respect al celuilalt38.
Definesc aici autonomia ca o capacitate de a deveni tu însuţi în interacţiune cu ceilalţi. Aş deveni eu
însămi creând relaţii pozitive cu ceilalţi. Este esenţial să favorizăm dezvoltarea persoanei şi, în acelaşi
timp, să favorizăm relaţii constructive în grup.
Autonomia şi interculturalitatea sunt strâns legate. Nu pot să mă deschid celuilalt decăt în măsura
în care am eu însămi sentimentul de a fi un individ unic. Sau, invers, în măsura în care am cu ceilalţi
relaţii pozitive şi binevoitoare, pot trăi sentimentul propriei mele identităţi. Dacă venim din culturi
diferite, bogăţia poate fi imensă. A deveni autonom îmi permite să mă integrez într-o societate
multiculturală. Dimensiunea interculturală în educaţie este un drum care favorizează acest sentiment de a
fi în realitatea cotidiană o individualitate care nu seamănă cu nimeni şi cu nimic.

Bibliografie:

1. Anghel, Rodica Roxana, Receptarea mesajului mediatic:dimensiuni şi implicaţii


educaţionale,- Rezumat Teză de doctorat susţinută sub îndrumarea Prof. Univ. Dr.
Constantin Cucoş, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Al. I. Cuza,
Iaşi, 2010, accesibil la

38
Bruno Bettelheim, Inima conştientă, în Perspective interculturale III, accesibil la adresa:
http://www.intercultural.ro/carti/persp_intercult_ro.html#I 26.11.2010
16
http://www.uaic.ro/uaic/bin/download/Academic/Doctorate_martie_2010/PopescuGh.Rodic
aRoxanacs.Anghel.pdf
2. Bettelheim, Bruno, Inima conştientă, în Perspective intercultural III, accesibil la adresa:
http://www.intercultural.ro/carti/persp_intercult_ro.html#I 26.11.2010;
3. Buruiană, Lect. Univ. Claudia, Antropologie cultural şi socială – note de curs, accesibil la
adresa: http://psihoteca.info/2009/11/10/claudia-buruiana-antropologie-culturala-si-sociala/
27. 11. 2o1o;
4. Comunicarea interculturală, art. accesibil la
http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/comunicare/Comunicare Interculturala
952142023.php 25.11.2010;
5. Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998;
6. Chiriacescu, Conf.univ.dr. Adriana, Comunicare interumana. Comunicare in afaceri.
Negociere, Accesibil la adresa: http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?
id=287&idb 1. 12. 2o1o;
7. Duhlicher, Olga, Dandara, Otilia, Competenţa de educaţie interculturală, dimensiune a
comportamentului professional al profesorului, art. în Didactica Pro..., Nr.2(48), 2008;
8. Frigioiu, Conf.univ.dr. Nicolae, Antropologia Culturii, p. 2, accesibil la adresa:
http://www.scribd.com/doc/17190636/Antropologia-Culturii-Curs# 27. 11. 2o1o
9. Ghisoiu, Claudia, Rezumat teza de doctorat: Identitate şi comunicare interculturală.
Dinamica identitară din Uniunea Europeană;
10. Graur, Evelina, Tehnici de comunicare, Ed. Mediamira, Cluj-Napoca, 2001;
11. Iovănuţ, Simona, Comunicarea, Ed. Waldpress, 2001;
12. Ică, Ioan I. jr. şi Marani, Germano, Gândirea Socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2002;
13. Lazăr, Ludmila, Comunicarea interculturală în Republica Moldova: aspecte contextuale, în
coord. Victor Moraru, Societatea şi comunicarea în tranziţie, Chişinău, 2008;
14. Lescu, Mihai, Comunicarea şi cartea, în coord. Victor Moraru, Societatea şi comunicarea în
tranziţie, Chişinău, 2008;
15. Palicica, Maria, Codruţa, Gavrilă, Laurenţia, Ion, Pedagogie – pentru învăţământul agricol,
Ed. Mirton, Timişoara, 2007;
16. Pascu, Rodica, Comunicare interculturală, Sibiu, Editura Universităţii „Lucian Blaga”,
2007;
17. Patrício, Manuel Ferreira, Despre Educaţia Interculturală, în Perspective Interculturale III,
Timişoara, 2000, accesat la: http://www.intercultural.ro/carti/persp_intercult_ro.html#I, 25.
11. 2010;
18. Sasu, Prof.dr. Constantin, Noi provocări privind predarea disciplinei “Comunicarea
Interculturală în afaceri”, articol accesibil la adresa: http://management-
intercultural.com/wp-content/uploads/2009/08/mi-19-sasu.pdf, la 25.11.2010;

17
19. Troc, Gabriel, Antropologie culturală, articol accesibil la adresa:
http://www.scribd.com/doc/17190646/Antropologia-Culturii-de-GabrielTroc, la 27. 11.
2o1o;
20. Ţintea, Alexandru, Olteanu, Anca, Porumbu, Dana, Mihaela Guranda, Comunicarea în
perspectivă interculturală, în coord. Liviu Plugaru şi Mariela Pavalache-Ilie, Educaţie
Interculturală, Psihomedia, Sibiu, 2007.

18