Europa Multiculturală

Capitolul I

1.1 Definiţia multiculturalismului

1.2 Avantajele şi dezavantajele multiculturalismului

Capitolul II

1.1 Europa Creştină

1.2 Multiculturalismul în Europa Antică şi Multiculturalismul în Europa Modernă

Capitolul III

Studiu de caz- Ţganii în Europa

 Multiculturalismul

Multiculturalismul reprezinta discursul modernitaţii târzii, care prezintă, interpretează

si reevalueaza experienţa sociala a diversitaţii şi a diferenţelor. În construcţia identitaţii
sociale, multiculturalismul se opune strategiilor omogenizate ale modernitaţii,
considerându-le suficiente si opresive, punând accentul pe diferenţe si diversitate.

Multiculturalismul promoveaza instituţionalizarea comunitaţilor care conţin mai multe

culturi, in context politic acest termen se foloseşte pentru o varietate de sensuri, de la
advocacy de respect egal cu culturi diferite într-o societate, la o politică de promovare de
întreţinere a diversităţii culturale, a politicilor în care oameni de diferite etnii sau grupuri
religioase sunt abordate de către autorităţile astfel cum sunt definite de către grupul din
care fac parte.
Fiecare ţara abordeaza multiculturalismul in stilul său propriu, insă cu toate acestea s-au
dezvoltat prin intermediul politicilor guvernamentale două strategii principale diferite şi
aparent incompatibile, prima concentrându-se pe interacţiunea si comunicarea între
culturi iar cea de-a doua pe diversitate culturala si unicitate.

Multiculturalismul a fost politica oficiala in mai multe natiuni occidentale din anii
1970, pentru motive care au variat de la ţară la ţară, inclusiv faptul că multe dintre marile
oraşe ale lumii occidentale sunt din ce în ce realizate dintr-un mozaic de culturi1.
Multiculturalismul se referă la o abordare teoretică si o serie de politici adoptate în
Europa vest, state-naţiune, precum in Asia, America si Africa unde culturile sunt diverse
si multiculturale in sens descriptiv.

Multiculturalismul este definit în mai multe moduri, unele dintre ele nesatisfăcătoare.
Spre exemplu, multe dintre definiţiile lui nu surprind o teză acceptată de toţi
multiculturaliştii ci doar teze susţinute numai de către unii dintre aceştia. Ele sunt, altfel

1
"Multiculturalism and the Dynamics of Modern Civilizations"
spus, definiţii ale unui anumit tip de multiculturalism şi nu ale multiculturalismului în
genere2.
În funcţie de argumentele aduse în favoarea politicii de acomodare culturală, pot fi
deosebite mai multe tipuri de multiculturalism. Unul dintre acestea este
multiculturalismul ospitalităţii. Astfel, pentru a legitima politica de acomodare culturală,
unii dintre multiculturalişti invocă argumentul că noile patrii ale imigranţilor au obligaţia
morală de a crea condiţiile necesare pentru ca aceştia să se simtă bineveniţi.
Multiculturalismul răspunde necesitaţilor unei lumi în schimbare în care exprimarea
diverselor identităti capătă forma unor răspunsuri în faţa provocărilor aduse atât de către
statul naţional, cât si de sfera transnaţională si globală.
Este interesant de ştiut că multiculturalismul, ca o teorie a drepturilor minorităţilor, se
raliază unei ofensive mai largi împotriva unor caracteristici ale filosofiei politice liberale,
precum neutralitatea statului sau dreptatea procedurală.

Procesul globalizării ne aşează în faţa unei continue resituări a raporturilor

minoritate/majoritate, în spaţii culturale şi la nivel global, şi ne împinge către o continuă
întelegere, acceptare si afirmare a diversitaţii. Ca ideologie a diversitaţii,
multiculturalismul îmbraca mai multe forme:
1. Diversitatea3 subculturală, în cadrul căreia membrii statului fac parte dintr-o
cultură comună dar împartaşesc şi o serie de credinţe si practici particulare, astfel
indentitatea culturală nu intră în conflict cu cultura dominantă.
2. Diversitatea comunitară, în cadrul căreia există comunităţi organizate şi conştiente
de sine, care promovează credinţe si practici diferite.
3. Diversitatea perspectivală, în cadrul căreia o parte din membrii unei societăţi
critică valorile şi principiile culturii dominante şi încearcă să o reconstituiască
potrivit altor valori care trebuie să ţină cont de prezenţa în viaţa publică a
minorităţilor şi de necesitatea lor de a se afirma ca entităţi disctincte în sfera
puterii politice.

2
Aşa stau lucrurile, spre exemplu, în cazul definiţiilor care identifică multiculturalismul cu teza existenţei
unor drepturi culturale ale minorităţilor sau cu tentativa de legitimare a unei „politici a recunoaşterii”.
3
C.C Watson, Multiculturalism, Open University Press 2000
Gândirea postmodernă4 a pus în evidenţă relaţiile de putere care se află în spatele
revendicărilor privind identitatea culturală. În numele dreptului de exercitare a puterii se
ajunge la o împingere a drepturilor individului în favoarea impunerii în sfera publică a
drepturilor de grup datorită faptului că apartenenţa la grup este cea care creează cadrul
general de regăsire a identităţii personale.

Multiculturalism şi autonomie

Obţinerea autonomiei este un principiu invocat de minorităţi drept element

constitutiv al conservării identităţii de grup. Autonomia culturală incearcă să conserve
tradiţiile unei comunităţi, incercând să creeze un ritm al vieţii comunitare care să
funcţioneze după regulile tradiţiei, potrivit sistemului de valori rezultat din
dezvoltarea istorică a comunităţii şi din experienţa intersectării unei tradiţii cu alta.
Autonomia culturală este acceptată si încurajată de multiculturalism doar ca un factor
de conservare a identitaţii şi ca o modalitate de creştere a puterii unei comunitaţi care
se afla într-un raport de discriminare si dezavantaj.

Multiculturalism şi canon cultural

O critică majoră la adresa multiculturalismului vizează doimeniul educaţiei.

Principala acuzaţie este legată de faptul că multiculturalismul optează pentru introducerea
în canonul academic occidental a unor teme, domenii si cursuri care sunt considerate
marginale si nereprezentative. Multiculturalismul încearca să aducă o schimbare de
mentalitate in rândul populaţiei dominante şi să aduca în planul echilibrului şi egalitaţii
publice unele clase discriminate precum persoanele de culoare, oamenii săraci, imigranţii,
femeile, etc.

Multiculturalism şi/sau interculturalism

4
Monica Spiridon, Splendoarea şi mizeriile unui concept: multiculturalismul
 Disputa pentru impunerea în cadrul cultural românesc a unuia dintre cei doi termeni
pentru afirmarea diversităţii nu pare o simplă „ceartă de cuvinte”, cei doi termeni se
presupun reciproc în aşa fel încât fac referinţă la o realitate comună. Multiculturalismul
pleacă de la starea de fapt a multiculturalitaţii 5şi incearcă o reconstrucţie a spaţiului
cultural comun în care identităţile minoritare sunt privite ca parteneri egali.

In cazul Franţei noţiunea de „minoritate” nu este relevantă în cadrul legal şi

instituţional. Constituţia defineşte Republica ca indivizibilă şi există o politică oficială
care unifică populaţia legal şi social, aceasta pentru a se asigura, în contextul francez, că
Naţiunea coincide cu Statul. Drepturile minorităţilor, libertatea religioasă, sunt guvernate
nu de legile publice, ci de exerciţiul privat al libertăţilor publice. Legislaţia franceză
recunoaşte discriminarea pe motive religioase, dar asumpţia comună este că iscriminarea
religioasă este asociată cu discriminarea rasială6.

Avantajele si dezvantajele multiculturalismului

Multiculturalismul se face cunoscut prin difetenţe culturale, politice si de

identitate.Noţiunea de multiculturalism sau multicultural nu are sens unic si exact stabilit.
Ideea de diversitate o puteam considera un avantaj, deoarece pluritatea grupurilor de
indivizi este benefică societăţii de azi. filozof nu se poate opune multiculturalismului
deoarece riscă sa fie etichetat rasist.
A.Multiculturalismul este sau nu o expresie a pluralismului?
Concepţia de pluralism este relativă, deoarece ne confruntăm cu o problemă majoră,
cea a dreptăţii. Nu putem gândi dreptatea intre indivizi, grupuri sau state din moment ce
nu avem norme sociale pentru toţi. Nu putem distinge situaţiile bune de cele rele daca nu

5
Adrian Marino, Multiculturalitatea, lumini şi umbre
6
Open Society Institute: France, 2002
avem valori împărtăşite.Dreptatea trebuie determinată de „o lege universala”, „un cod” de
principii morale ce se aplică tutuor fără situaţii particulare.
Walzer consideră că, o dreptate universală este iluzorie, deoarece nu poti delimita o
graniţă clară intre o morală acoperitoare si moralele particulare. 7„În orice situatie sunt
posibile două soluţii: fie definim o lege universală care înglobează totul şi interzicem
legile particulare, fie nu recunoaştem decât legile particulare si refuzăm orice idee de lele
universală”.Walzer exprimă o preferinta pentru a doua solutie care este favorabilă
respectului faţă de culturi. Gândirea lui Walzer se intersectează cu ideile
multiculturalismului, din moment ce niciun criteriu nu poate fi cu adevărat universal, deşi
fiinţele umane incearcă să işi creeze o morală în funcţie de experienţele personale.În
lucrarea sa „What it means to be a American(1992)”,Walzer refuză să facă apologia
diversităţii care ar crea in comunitaţile etnice ,lingvistice sau regionale, autodeterminarea
si explodarea statului naţiune. Multiculturalismul este conceput de către el ca un program
in sânul societăţii liberale,pentru a lupta împotriva integrării naţionale.
Horance Kallen este primul autor care a descris Statele Unite ca o „naţiune de
naţionalităţi”.Acesta distingea naţiunea, o comunitate republicană in interiorul căreia
fiecare este cetăţean, si naţionalităţile ale căror temelii se bazeaza pe religie si
cultură.Pentru Kellen era vorba despre a opune statelor-naţiuni din Lumea Veche o
societate plurală unde naţionalităţile migrante sa poate spera la o viata mai buna formând
un tot.Walzer nu este de acord cu proiectul lui Kallen deoarece nu corespunde realităţii
din Statele Unite, însă reia unele idei.I se pare o soluţie bună susţinerea şi incurajarea
pluralismului cultural in diferite locuri unde sunt stabilite relaţiile de comunicare,
identitatea americană ramânând neschimbată definită prin cetăţenie si democraţie.Walzer
arată un comportament ostil faţă de multiculturalismului politic, deşi sunt victimele unor
inegalitaţi, propagă replierea comunitară.
„Într-un anumit sens”,scrie el, „cele care produc aceste patologii si aceste excese sunt
eşecurile multiculturalismului, în primul sens al termenilor-cel al lui Kellen si al meu.”

B. Multiculturalismul: diversitate culturală contra cetăţenie egalitară

7
.Istoria ideilor politice Olivier Nay Ed.Polirom 2008
 Taylor si Kymlicka filozofi renumiţi nu incearcă să accentueze diferenţele culturale
ci incearcă să păstreze legaturile dintre comunitaţi. Amândoi incearcă să precizeze că
apartenenţa la cultură nu împiedica libertatea individuală. Adică unui individ nu trebuie
să i se impuna o identitate în mod autoritar: acesta trebuie să aibă mereu posibilitatea de a
ieşi sau de a intra într-un grup cultural. Cei doi accentueză faptul că, relaţia dintre
grupuri, în societatea multiculturală, trebuie să se bazeze pe o egalitate confrom statului
respectiv.
8
Aceştia mai precizează că, niciun „drept cultural nu poate justifica practicile
contrare marilor valori democratice si liberale, cum sunt libertatea de opinie si de
exprimare, dreptul la demnitate sau drepturile civile.”

C.Obiecţiile faţă de multiculturalism

Reacţiile filozofilor cu privire la multiculturalism sunt diverse. Jurgen Habermas
are o poziţie nuanţată.În Europa secolului XXI filozoful german a luptat intens pentru un
„patriotism constituţional” ce respectă diversitatea culturală.Ei considera ca cea mai bună
soluţie constă in promovarea locurilor de identitate al naţiunii, dând la o parte expresia
politică a statului.
În Franţa multiculturalismul şi comunitarismul deranjează partea
republicană.”Dreptul la diferenţă” este protejat (deoarece Consiliul constituţional
recunoşte libertatea de conştiinţă şi de exprimare. Însă acesta trebuie exercitat doar in
domeniul privat şi să nu treacă în spaţiul public, acest lucru face ca statul să restrângă
exercitarea libertăţii individuale.
Sylvie Mesure şi Alain Renaut se răscoală pentru ca cetăţenii să aiba dreptul de a-şi
exprima preferinţele in democraţie. În Franţa sunt puţini autori care blamează
multiculturalismul din pucnt de vedere moral, iar obiectivele sale nu diferă de cele ale
9
liberalismului, promovând libertatea si egalitatea intre fiinţele umane.
Dominique Schnapper expune în mod amănunţit diversitatea culturală, protejează
demnitatea colectivă a grupurilor sociale si recunoaşte pluralismul ca fiind o valoare

8
.Ibidem 1
9
. Doctrină care, opusă socialismului şi dirijismului, proclamă principiul nonintervenției statului în
economie, în relaţiile economice existente între indivizi, grupuri sociale sau naţiuni; promovează ideea
libertăţii economice, a liberului schimb, a liberei concurenţe etc. (sursă DEX)
centrală a societăţii moderne. Dominique subliniază că apartenenţa unui individ la
naştere la o comunitate riscă să limiteze libertatea acestuia . Ea scoate in evidenţă faptul
că recunoşterea unor drepturi particulare pentru unele grupuri trage dupa sine existenţa
acestora,deşi ele nu sunt decât nişte constructe istorice care trec neîncetat prin procese de
schimbare.Acest lucru fiind o problema majoră deoarece exista riscul de a pune in
evidenţă doar ce îi diferenţiază pe cetăţeni şi nu ceea ce îi uneşte, fapt ce poate determina
mişcarea lentă a punerii în discuţie a principiilor ce asigură integrarea socială. Dominique
mai pune la îndoiala posibilitatea de a face un spaţiu public fără existenţa unei limbi
publice comune (acest lucru negat de statele multinaţionale).
10
„În final, pentru filozofii republicani, tocmai unitatea naţiunii ,văzută ca o „comunitate
de cetăţeni” situata deasupra celorlalte comunitaţii sociale, este cea care pare să fie
ameninţată de proiectul societăţii multiculturale.”

Europa creştină

Singularitatea Europei

Europa a fost marcată din punct de vedere religios faţa de alte state prin
originalitate ce constituie o dată capitală : este singurul care a fost creştinat in
totalitate.Edictul de la Milano oficializează existenţa creştinismului in întregul Imperiu
Roman,iar la sfârşitul secolului al –IV- lea , Teodosie îl transformă în religie de stat
,suspendând cultul imperial interzicând cultele păgâne.
Pentru foarte multe popoare , convertirea a insemnat evenimentul fondator al
natiunii : pentru ele , ca şi pentru indivizi , a căror botezare marca odinioară intrarea in
existenţă , nasterea si botezul se confundă. Chiar si astăzi ele işi atribuie ca dată naşterii
convertirea suveranului lor. Celebrând an de an pe 20 august sărbătoarea Sfantului
Ştefan , uns de catre papă in ziua de Crăciun a anului 1000, Ungaria cinsteşte amintirea
intemeietorului statului si comemorează naşterea naţiunii11.
10
.Ibidem 2
11
Rene Remond : Religie şi Societate în Europa . Iaşi editura Polirom pag 19
 Creştinismul şi-a pus ştampila asupra continentului.Europa s-a inveşmântat cu o
amplă şi albă matie de biserici.Pretutindeni s-au intemeiat mănăstiri ai căror călugări au
contribuit la desţelenirea pământurilor.

Destrămarea unitătii

Creştinismul s-a impărţit in mărturii rivale ce-şi disputau cu gelozie onoarea de a

fi singura expresie autentică a adevărului creştin.Destrămarea unitătii creştine religioase a
Europei s-a produs in două faze disctincte.
Prima fază a fost la puţin timp după evanghelizarea continentului : este vorba
despre consumarea rupturii dintre Biserica Occidentului , grupată în jurul succesorului
lui Petru cu scaunul la Roma, lângă mormântul prinţului apostolilor şi Biserica
Orienteului , ce recunoştea întâietatea de onoarea a patriarhului de Constantinopol.
Cea de-a doua este mai recentă , incepând din secolul al- XVI-lea este ce a
Reformei care a consfinţit divizarea Europei creştine.Incepând din acest moment există
mai multe Europe religioase care se luptă intre ele cu o inverşunare ce-şi are rădăcinile in
certitudinea de a deţine adevărul ,dorinţa de a-l transmite şi altora şi osârdia
credincioşilor, motive aparent dezinteresate ce se adaugă la toate celelalte raţiuni pe care
şefii de stat si popoare le găsesc in ambiţie sau lăcomie.
„Ciudat cum ,intr-o Europă descrisă ca devenind , la nivel de masă , indiferent
fată de fenomenul religios ,taberele opuse pot fi desemnate ,precum in Irlanda de Nord
,prin denominaţia lor confesională”.Neîntelegerea reciprocă si resentimentul provocat de
persecuţiile anterioare sunt ultimele răbufniri ala fanatismelor de alta dată. .12

Diferite tradiţii ecleziologice

Cea mai mare parte a răspunsurilor oferite din confesiunile cu referire la problema
relaţiilor pe care le întreţin cu societatea şi cu puterea politică este situaţia care comportă
încă un element de natură să o complice. Într-adevăr deşi problema se pune pentru toate
aceste confesiuni ,ele sunt departe de a-i aduce soluţii asemănătoare : diversitatea lorse
extinde şi la capitolul relaţiilor cu societatea.Nu toate Bisericile trag aceleaşi concluzii

12
Rene Remond : Religie şi Societate în Europa . Iaşi editura Polirom pag 27
din distincţia evanghelică între ce-i al Cezarului şi ce-i al lui Dumneyeu.În privinţa a ceea
ce ar trebui să fie relaţiile dintre Biserică şi putere , există aproape tot aâtea interpretări şi
definiţii câte confesiuni.
Ierarhic mai mult sau mai putin ori face loc unei anumite exprimări democratice ,
principiul de organizare internă al Bisericilor constituie un alt factor de diferenţiere.Tipul
de disciplină nu numai că induce o anumită concepţie asupra organizării societăţii civile
dar şi in plusfasoneză comportamente , creează obiceiuri ,modelează sensibilităţi.Din
acest punct de vedere , catolicismul roman , anglicanismul si luteranismul se deosebesc
profund de confesiunile prezbeteriene calviniste sau scoţină, a căror funcţionare se
bazează pe participarea credincioşilor la administrarea cultului : primele , mai dispuse
prin insăşi natura lor să accepte orice autoritate superioară ,fie ea politică sau
ecleziastică , să-i arate respect şi supunere, celelalte , care practică deliberare colectivă
predispuse să accepte o funcăionare democratică şi mai inclinate spre contestarea
deciziilor emanate de la o autoritate

Mai multe Europe religioase

Prima Europă a rămas romană , deşi forma poate da naştere la confuzii , deoarece
e greu de spus că această Europă ar fi fost mai puţin transformată de Reforma catolică
decât cealaltă de Reforma propriu-zisă. Ea constituie un asamblu teritorial relativ
compact şi aproape dintr-o singură bucată ce reuneşte Peninsula Iberică – cu Spania ,
bastion al Contrareformei , unde catolicitatea si hispanitatea se confundă şi Portugalia -
intreaga Peninsula Italică , Regatul Franţei , de unde Aşa yisa Religie Reformată a fost
oficial stârpită după Edictul de la Fontainebleau care l-a abrogat pe cel de la Nantes şi a
pus capăt uneia dintre rarele experienţe de pluralitate confesională13.
Cea de-a doua Europă este cea a reformelor , căci este lipsită de omogenitate şi se
imparte singură între mai multe confesiuni.Este şi ceea ce o deosebeşte de Europa
catolică, iar apologia Contrareformei nu va pierde ocayia de a folosi diferenţa pe post de
argument , opunându-şi unitatea diviziunilor din sînul protestantismului .Această Europă
îşi are centrul de greutate in partea de nord a continentului.Ţările scandinave, Suedia ,

13
Rene Remond : Religie şi Societate în Europa . Iaşi editura Polirom pag 30
Danemarca , şi o parte a lumii germanice au imbrăţişat de la bun inceput Reforma
luternă.
A treia Europă este cea a ortodoxiei , având drept centre de greutate
Constantinopolul si Moscova .Ea acoperă pătrimea de sud-est a continentului , însă
trebuie să îndure jugul necredincioşilor din momentul in care turcii au pus piciorul in
Europa , la începutul secolului al –XV-lea .Aceştia au supus una după alta populaţiile din
Balcani şi Europa dunăreană,nimicind rând pe rând regatele creştine.Refluxul a inceput
aproape imediat : un secol mai târziu ,Ungaria şi-a redobadit libertatea ,dar Serbia
,Grecia,Albania,Bulgaria si provinciile române rămân sub dominatie turcească.Aşa incât
islamul reprezintă o a patra componenta a Europei religioase. 3

Un model european al relaţiilor dintre religie şi societate

Acest studiu nu conţine o concluzie finală , deoarece nici istoria ale cărei
principale capitole sunt expuse aici nu a ajuns incă la final.In contradicţie cu ce au
crezut ,poate, unii , ultimul cuvânt nu a fost spus i prin urmare nu ar putea fi nici
scris.Problemele dintre cele mai tradiţionale prind iar să se ivească intr-un loc sau
altul.Apar noi mize care pun sub semnul intrebării soluţiile acceptate.De puţină vreme ,
ţările care menţineau de patru secole si jumătate o Biserică de stat işi pun problema
pertinenţei acestei formule sau au inceput deja sa o modifice.Evoluţia este aşadar departe
de a se fi incheiat , iar asupra cursului ei planează incertitudinea : eventualitatea unei
intoarceri din drum nu este deloc exclusă. 14
Fără a avea concluzii ,observaţiile sunt bine venite.Voi incepe cu câteva reflecţii
pe care mi le inspiră intoarcerea la această istorie.Recitind pagine care s-au umplut
încetul cu încetul , îmi dau seama de locul pe care îl ocupă în cuprinsul lor
catolicismul.Nu a fost căutat nici deliberat .Acest loc nu este expresia unei preferinţe ,nu
se datorează indeosebi unui interes inegal.Vrem să credem că nu reflectă o inegalitate a
competenţelor de la o religie sau o ţară la alta.Cauza nu este nici vreo superioritate
numerică.Ea ţine în esenţă de două trăsături care singularizează catolicismul printre

14
Rene Remond : Religie şi Societate în Europa . Iaşi editura Polirom pag 237
celelalte confesiuni creştine şi care au efecte directe asupra raporturilor cu societatea :
unitatea şi concepţia sa aparte asupra relaţiilor dintre credinţă şi activităţile sociale.
Pe de altă parte , Magisteriul roman a emis dintotdeauna pretenţia de a difuza o
învăţătură morală , de a defini o doctrină privitoare la organiyarea societăţilor şi de a
preciza consecinţele credinţei pentru viaţa comunităţilor : papii intervin din ce in ce mai
mult în toate probleme legate de viaţa oamenilor în societate ajunge , din respect faţă de
realite , să menţioneze mai des catolicismul.
Continentul European a fost marcat in a doua jumătate a secolului XX de două
evenimente majore: pe de o parte , construcţia instituţionalizată europeană , incepută în
1957 şi care se află intr-o fază de transformare continuă şi pe de altă parte , divizarea
Europei in două blocuri ideoligice ,fenomen ce a incetat să mai existe dar alea cărui
urmări sunt resimţite si in prezent.Odată cu prăbusirea sistemului comunist , o altă
fractură , mult mai profundă decât o divizare politică ce a durat in find doar câteva
decenii ,a putut fi resimţită,poate nu la fel de intens ca cea dintâi: cea intre Ortodoxie si
Catolicism.Unitatea politică europeană nu poate sa ignore această despărtire , care
datează ce putin de la schisma din 1054 , urmată de altele de mai mică intensitate.Aceste
eveniment nu a marcat de fapt o ruptură radicală faţă de unitatea creştinismului european
care este uneori idealizată , prin contrapunere cu un prezent marcat de o presupusă
plurlitate religioasa extremă.
Europa de astăzi nu se identifică doar cu creştinismul si din acest motiv este forate
importantă evidenţierea moştenirii religioase non-creştine a Europei, in special iudaică si
musulmană.Nu trebuie uitat ca musulmanii au avut o contribuţie la naşterea civilizaţiei
europene in bayinul mediteranean . Ideea unui islam separat de un Occident iudeo-creştin
nu are acoperire dar are, aşa cum remarca Tariq Modood un grad de influenţă
ridicat.Islamul aparţine aceleiaşi tradiţii ca şi cre15ştinismul şi iudaismul cu care imparte
16
aceeaşi perspectivă monoteistă ,diferenţele de viziune asupra relaţiilor persoană –
comunitate şi respectiv normă religioasă- normă juridică neputând fi subestimate ,dar nici
exagerate .
Europa in ultimii ani a devenit, o comunitate culturală şi religioasă, existentă de
veacuri, şi una politică, au reapărut câteva controverse ce agită spiritele elitelor
15

165
Radu Carp:Dumnezeu la Bruxelles- Religia în spatiul public european Cluj+Napoca Editura Eikon pag71
universitare occidentale. Una dintre acestea are drept nucleu o realitate istorică şi
religioasă ce priveşte rădăcinile creştine ale Europei. În ce sens, mai ales Occidentul a
recunoscut această stare de fapt? Care este rostul elitelor universitare şi culturale în
convertirea acestui fapt într-un articol dintr-o viitoare Constituţie Eropeană? Cât de mult
agită spiritele specialiştilor, formatori de opinie, o asemenea constatare doar privind ceea
ce ne înconjoară, şi nu numai în Orientul ortodox, manifest ataşat unui creştinism
cotidian? Care sunt aceste rădăcini, cele mai evidente din punct de vedere cultural?
Acestea sunt doar câteva interogaţii care se cer a fi, pe cât posibil, luminate. Iar în mod
sigur nucleul teologic şi creştin al acestei dezbateri este evident.5

Măreşte”Dosarul” rădăcinilor Europei creştine

Fără a ne ataşa de evidenţele matricelor culturale impregnate de creştinism, în

Europa întreagă, vom convoca două nume, cel puţin, care, în ultimii ani, au susţinut, nu
fără a produce agitaţii, rădăcinile creştine ale Europei. Vivacitatea cu care le-au fost
respinse tezele şi lucrările spune mult despre o anumită tabără care cu greu acceptă nu
numai evidenţele, ci şi un spirit universalist, împăciuitor. Mai întâi, este vorba de
universitarul francez Sylvain Gouguenheim, care în lucrarea “Aristote au Mont Saint-
Michel: Les racines grecques de lâEurope chrétienne” a susţinut, prin argumente care par
deja un topos comun, că Europa medievală a beneficiat de cultura şi cunoaşterea greacă
prin intermediul creştinilor din Bizanţ şi abia mai apoi de marile întreprinderi culturale
ale savanţilor musulmani din Al-Andalus. Teza sa, deloc nouă – poate doar prin forţa
convingerii, prin stilul expunerii şi prin exemplele numeroase -, se bazează pe câteva idei.
În primul rând, creştinii erudiţi din Orientul ortodox, chiar dacă uneori monofiziţi,
au tradus marile texte greceşti şi le-au dat o nouă haină, fie în limba siriacă, fie în limba
arabă. În acest fel, Occidenul catolic, mult mai apropiat decât am crede acum de lumea
savanţilor orientali, a avut acces prin călugării şi învăţaţii săi la marile texte ale culturii
greceşti şi elenistice, înainte ca acestea să fie traduse în arabă de către erudiţii musulmani.
Ca atare, difuzarea acestor texte în Occident, în cultura medievală, datorează mult mai
mult creştinilor de limbă siriacă sau chiar arabă decât musulmanilor din Al-Andalus, iar
cultura greacă prin intermediar creştin oriental a nutrit progresul cultural al Evului Mediu
al secolelor al VIII-lea – al XII-lea. Iar aceasta se întâmpla mai ales în acele focare de
cultură creştină, unde călugări copişti latini aveau răbdarea, ca în jurul Muntelui Saint-
Michel, de a facilita accesul lumii occidentale la cunoaşterea greacă, prin traducerile
creştinilor sirieci sau nestorieni, mulţi dintre ei rămaşi în teritoriile cucerite de Islam de la
Bizanţul care se stingea încetul cu încetul.
Pe aceeaşi linie, a sublinierii unităţii în diversitate a Europei actuale şi a stratului
creştin pe care s-a construit civilizaţia europeană, se dezvoltă şi opiniile lui Elie Barnavi.
Lucrarea sa “LâEurope frigide”, una dintre ultimele apărute ale acestui universitar
israelian, perfect francofon, român pe linie maternă, este un eseu-reproş adresat elitelor
politice şi culturale ale Europei. Reproşul se bazează pe constatarea că factorii decidenţi
ai bătrânului continent, politicieni sau universitari, ocultează sau au teama de a accepta
câteva mari adevăruri care au stat la baza construcţiei unei Europe care este unitară în cel
puţin patru puncte de vedere ce au modelat civilizaţia popoarelor din Irlanda până în
Grecia. Acestea sunt: rădăcinile greceşti, care nu numai că au fost model de democraţie,
ci au facilitat construirea unui instrumentar teologic creştin, impregnat de cultura gândirii
greceşti, creştinismul care, deşi diferit din cauze politice, a fost un liant constant al
civilizaţiei europene, dreptul roman şi, original, aportul barbarilor care ar fi fost primii
“adevăraţi” europeni. Meritul acestor factori este de a fi contribuit, 17fiecare în parte, deci
diferit, la naşterea şi forjarea unei civilizaţii europene care, din motive laicizante sau de
politică numit “corectă”, nu este recunoscută drept având rădăcini creştine, la nivel
decizional, decât cu o oarecare teamă şi, desigur, informal. Concluzia sa este tranşantă şi
are în vedere unicitatea civilizaţiei europene ale cărei rădăcini au o preponderenţă
creştină: “Această dialectică a unului şi a multiplului, a asemănătorului şi a diferitului, a
constituit nefericirea Europei, dar şi formidabila sa bogăţie şi dinamismul său fără
pereche.”

Opinii contrare

176
Radu Carp:Dumnezeu la Bruxelles- Religia în spatiul public european Cluj+Napoca Editura Eikon pag
95
 În această dezbatere ideatică, nu puţine sunt numele prestigioase care susţin că
Europa nu are rădăcini creştine preponderente şi că aportul altor civilizaţii şi religii a fost
vital pentru înfăţişarea actuală a bătrânului continent. Primul nume pe care îl convocăm
este cel al lui Paul Veyne, care, într-o lucrare consacrată creştinării Europei şi rolului lui
Constantin cel Mare, printre altele, dedică un capitol special (“Are Europa rădăcini
creştine?”) acestei problematici. După cum şi mărturiseşte, intenţia sa este şi de a-i
răspunde lui Elie Barnavi, care în 2005 deja susţinea că Europa catedralelor este imaginea
acestor rădăcini creştine, evidenţa construirii civilizaţiei europene pe baze creştine. Veyne
respinge o asemenea idee printr-un argumentar care, în mare parte, susţine faptul că
religia creştină nu este decât un factor al construirii Europei aşa cum o ştim, că socialul,
individualismul şi evenimente ca Reforma au fost mult mai importante în făurirea
civilizaţiei continentului decât legile evanghelice fundamentale, deci acel creştinism al
începuturilor. Ca atare, “nu creştinismul se află la rădăcina Europei, ci Europa actuală
este cea care inspiră creştinismul sau unele dintre variantele sale.” Definitiv, prin diverse
comparaţii cu aportul altor religii sau al unor civilizaţii care au contribuit la făurirea
Europei, Veyne preferă judecăţile tranşante, în defavoarea unui creştinim constructiv, la
bazele gândirii europene: “Aportul creştinismului la Europa actuală, care mai are încă o
mare proporţie de creştini, se reduce aproape la prezenţa acestora printre noi”.
Dacă Veyne îşi construieşte argumentarul utilizând, în special, situaţii europene
propriu-zise, alţi cercetători mizează pe un alt instrumentar ideatic. Dacă ar fi să luăm
doar un exemplu, îi vom convoca pe cei care sunt promotorii unor influenţe musulmane
în Europa, influenţă ce ar fi grăbit progresul cunoaşterii şi ar fi participat, cu o mare doză
de importanţă, la dezvoltarea civilizaţiei europene. Ca atare, respingând clar teze ca cele
ale lui Gouguenheim, universitari ca Alain de Libera, Philippe Buttgen şi alţii răspund la
modul polemic încercând să demonstreze că Islamul, în primul rând, dar şi alte religii au
influenţat mai mult progresul cunoaşterii pe continent, începând din Evul Mediu, decât
oricare altă “încercare” a creştinismului. Mai mult, controversele au luat amploare, iar
tezele privind transmiterea cunoaşterii greceşti prin intermediul creştinilor arabofoni sau
sirieci sunt catalogate drept ilustrative pentru “islamofobia savantă”. Cert, controversele
nu vor înceta, iar ideea rădăcinilor creştine ale Europei pare să deranjeze o parte a
intelligentsiei universitare europene. Tonul polemic al acestor dezbateri spune foarte mult
despre importanţa acestei proble7matici care pare să preocupe din ce în ce mai mult
spiritele unei Europe care se caută pentru a-şi defini liniile unităţii viitoare.

De ce Europa are rădăcini creştine?

Nu este greu de observat că la fundamentul european se află creştinismul.

Construcţia statelor, a naţiunilor şi progresul cunoaşterii sunt doar câteva dintre
evidenţele acestei18 realităţi. De la un capăt la altul al Europei, creştinismul a fost şi este
un liant, deşi se exprimă diferit ca limbă sau ca opţiune confesională. El a construit nu
numai Occidentul catedra19lelor, ci şi spaţiul cultural românesc în care aportul oamenilor
Bisericii a fost decisiv. Desigur, contribuţia unor învăţaţi necreştini este evidentă, dar nu
stă la baza contituirii unei civilizaţii europene impregnate, încă de la naşterea sa, de
imperativele evanghelice. Invitaţia la privirea în cheie teologică creştină a Europei este
adresată prin simpla contemplare a ceea ce religia lui Iisus Hristos a construit: “Să admiri
Muntele Saint-Michel şi monumentele de la Roma, Praga sau din Belem, să te delectezi
cu muzica lui Bach sau cu cea a lui Messiaen, să contempli tablourile lui Rembrandt, să
înţelegi, în mod real, unele opere ale lui Stendhal sau ale lui Victor Hugo, aceasta
echivalează cu puterea de a decripta referinţele creştine care constituie frumuseţea acestor
locuri şi a acestor capodopere”, spunea Alain Corbin. Creştinismul a construit, după toate
evidenţele, Europa şi continuă să fie liantul gândirii unei civilizaţii care în diversitate îşi
regăseşte unitatea prin rădăcinile sale creştine8.

Multiculturalismul în Europa Antică şi multiculturalismul în Europa Modernă

Conceptul de multiculturalitate120

187
8 Pr.Nicolae Chifăr : Istoria Crestinismului IV , Iaşi , Editura Trinitas pag 116
19
8 Pr.Nicolae Chifăr : Istoria Crestinismului IV , Iaşi , Editura Trinitas pag 116
20
Levente Salat, Multiculturalismul liberal, Editura Polirom, 2001
 Un prim exemplu elocvent privind modul în care se poate abuza de concepte si
consecintele metodologice ale acestor abuzuri este oferit de însuşi conceptul de
multiculturalitate.
Multiculturalitatea lumii este un fapt recunoscut şi larg conştientizat în zilele
noastre. Problematizările pe marginea acestui subiect se leagă înainte de toate de
discrepanţa profundă pe care o regăsim între realitatea etnoculturală a lumii, pe de o
parte, şi aranjarea ei din punct de vedere etnopolitic, pe de altă parte. Ȋn cele 196 de state
recunoscute în momentul de faţă de comunitatea internaţională sunt vorbite în jur de 600
limbi (alte surse estimează că acest număr s-ar situa undeva în intervalul 2000-4000) şi
trăiesc între 4000-6000 de etnii sau grupuri etnoculturale21.
Cu toate că în Europa se vorbesc aproximativ 3% din totalul de limbi din lume,
există mai multe limbi din familii diferite.
Din cauza modului în care s-a încetăţenit conceptual de multiculturalitate în
discursul public, nu se pot discerne diferitele tipuri ale diversităţii etnoculturale la care
acesta se referă în cazurile concrete şi s-a generalizat o tendinţă de a trata situaţia şi
problemele grupurilor etnoculturale în care termeni similari, fară să se ţină seama de
natura şi originea formelor sub care acestea se prezintă.
După părerea lui Kymlicka, ineficacitatea relativă a metodelor de aplanare a
conflictelor etnopolitice poate fi corelată şi cu faptul că, în majoritatea cazurilor, nici
modalităţile de tratate a crizei, nici persoanele care aplică aceste metode nu au nişte baze
conceptuale suficient de clare şi solide. Ȋn majoritatea cazurilor, demersurile teoretice
sunt caracterizate de generalizări conceptuale inacceptabile, iar persoanele pot fi bănuite
de utilizarea conceptelor în scopul propriilor interese politice. Există totodată anumite
idei preconcepute, foarte răspândite şi adânc înrădăcinate, care îi împiedică pe mulţi
analişti să surprindă adevărata natură a problemei echităţii etnoculturale. Mitul
neutralităţii din punct de vedere etnocultural, a statului de drept, convingerea că

21
Ȋn opinia lui Ernst Gellner, numărul probabil al limbilor vorbite în lume este de 8000. Cum doar una din
zece comunităţi lingvistice este caracterizată de un naţionalism „reasonably effective”, Gellner estimează
că numărul comunităţilor naţionale viabile este de aproximativ 800. Vezi E, Gellner, Nations and
Nationalism, Blackwell, Oxford, 1983, pp. 44-45. Conform unui raport elaborat de Comisia Mondială
pentru Cultură şi Dezvoltare, comisie înfiinţată în 1991 sub egida UNESCO, trăim „într-o lume în care
10000 de societăţi distincte se regăsesc în aproxiativ 200 de state. Cf. Our Creative Diversity Report of the
World Comission on Culture and Development , UNESCO, Paris, 1996, p. 16
3. Berstein Serge, De la Imperiul Roman la Europa
modernitatea va submina importanţa identităţii naţionale, supralicitarea diferenţei dintre
naţionalismul civic şi cel etnicsau un presupus conflict între drepturile individuale şi cele
colective sunt doar câteva dintre aceste idei preconcepute larg răspândite în filozofia
politică a ultimilor ani.
Multiculturalismul este discursul modernităţii târzii, care prezintă, interpretează
şi reevalueaza experienţa socială a diversităţii şi a diferenţelor. Ȋn construcţia identităţii
sociale, multiculturalismul se opune strategiilor omogenizante ale modernităţii,
considerându-le pe acestea ca suficiente şi opresive, punând accentul pe diferenţe şi
diversitate.
Ideologia multiculturalismului îşi propune ajutarea comunităţilor în susţinerea
culturilor lor diferite. Acest lucru însă nu inseamnă că multiculturalismul se opune
schimbării.
Multiculturalismul liberal recunoaşte că schimbarea în lumea contemporană este
inevitabilă, deci scopul acestei politici nu este conservarea culturilor în starea lor primară.
Multiculturalismul liberal izvorăşte din dorinţa de reuşită a membrilor societăţii, iar
această reuşită depinde de respectul şi înflorirea grupurilor culturale ale indivizilor.
Multiculturalismul pretinde respect şi apreciere din partea grupurilor pentru alte
culturi din societate, pretinde toleranţa unei comunităţi faţă de cealaltă comunitate, şi în
acelaşi timp pretinde dreptul individului de a părăsi propriul grup cultural sau refuzul
acestuia.

Multiculturalismul în Europa Antică şi multiculturalismul în Europa de astăzi

Doi autori influenţi, Michael Walzer şi Nathan Glazer, sunt citaţi de Kimlicka
drept exemple de teoreticieni care au sesizat o diferenţă între diversitatea etnică a Europei
Vechi şi cea pe care o regăsim în Europa Nouă, dar care ajung la concluzii greşite privind
natura acestora.
Walzer opinează că în Europa Veche comunităţile au rădăcini adânci pe teritoriile
pe care le populează, în comparaţie cu imigranţii din Europa Nouă, care „s-au
dezrădăcinat singuri”, în baza unor opţiuni personale. Ca atare, preocuparea şi interesul
pentru autodeterminare, atât de caracteristice pentru Europa Veche, nu au rezonanţă în
Europa Nouă. Ȋntr-un mod foarte asemănător, Glazer conchide că Europa Veche este
constituită dintr-o „federaţie de popoare”, în vreme ce Europa Nouă are la bază un
amestec de grupuri de imigranţi , dispersate, asimilate şi integrate în comunităţi mai mari.
Argumentaţiile de acest fel au fost -şi înca mai sunt- folosite de unele ţări de
imigrare (Statele Unite, Australia, şi Noua Zeelanda), în intenţia de a se eschiva de la
obligaţia de a garanta anumite drepturi minorităţilor naţionale.
Comportamentul ţărilor amintite faţă de popoarele indigene a avut la bază
convingerea coloniştilor europeni privind inferioritatea băştinaşilor faţă de culturile din
Europa. Locuitorii teritoriilor cucerite de colonişti erau consideraţi subdezvoltaţi, inclusiv
din punct de vedere politic, ceea ce s-a tradus în convingerea că aceste populaţii sunt
incapabile de autoguvernare, că au nevoie de protecţia paternalistă a culturilor europene,
şi -ca atare- nu se califică în categoria naţiunilor.
Ȋn intenţia de a evita aceste confuzii terminologice, care -după cum am văzut-
ascund în mod frecvent interese politice, Kymlicka precizează sensul în care utilizează el
termenul de multiculturalitate. Un stat este multicultural dacă cetăţenii acestuia aparţin
mai multor naţiuni – caz în care statul este multinaţional- sau sunt imigranţi veniţi de pe
alte meleaguri- situaţie în care statul este considerat a fi multietnic -, şi acest lucru
constituie o componentă importantă atât a identităţii personale, cât şi a vietii publice,
politice din ţara respectivă.22
Paradoxala Europa! Ca entitate, ea nici măcar nu există, în timp ce, pe malurile
Mediteranei, înfloreşte civilizaţia greco-latină. Până la sfârşitul antichităţii, însă, această
civilizaţie, care va constitui una dintre bazele identităţii europene, nu interferează decât
parţial cu spaţiul european.
Paradoxala Europa, cea care, la acest început de Ev Mediu, se naşte gata
împărţită.
Paradoxala Europă, cea care vede, începând cu secolul al XII-lea, graiurile
„vulgare” depăşind în importanţă limba comună care este latin, în timp ce partea orientală
a continentului continuă sa se exprime în greacă. Odată cu avântul lilmbilor vulgare,

22
Mai mulţi critici ai lui Kymlicka au semnalat faptul că această distincţie între minorităţile naţionale şi
grupurile entice nu are în vedere toate sursele întâlnite în practică ale diversităţii etnoculturale. Voi reveni la
această problemă la sfârşitul capitolului.
2. Levente Salat, Multiculturalismul liberal, Ed, Polirom, 2001
3. Berstein Serge, De la Imperiul Roman la Europa
Europa îşi desăvârşeşte fărâmiţarea într-un întreg şir de entităţi, care adaugă noi clivaje
celor rezultate deja din împăţirea politică.
Suntem, oare, în această situaţie, îndreptăţiţi să vorbim despre o entitate
europeana, atât timp cât nici în plan politic, religios, nici în plan cultural nu există o
unitate, iar evoluţia pare să ia calea fărâmiţării şi împrăştierii?
Ȋn aceasta constă, de fapt, esenţa însăşi a paadoxului european. Chiar atunci cand
pare a nu fi nimic altceva decât o suprapunere de unităţi izolate şi diferite unele faţă de
celelalte, se vede apărând din miezul însuşi al acestei fărâmiţări o identitate europeana
autentică, astfel încât n-ar fi exagerat de a situa naşterea Europei în Evul Mediu.
Din punct de vedere istoric, Europa a fost întotdeauna un amestec de mai multe
limbi: latină, slavă, germană, uralică, celtică, tracică etc. şi alte culturi, influenţate de
importul de religii (creştini, ebraici, musulmani). Deşi continentul presupune că a fost
unificat de o super-poziţie a Imperiului Roman Creştin, este acceptat faptul că diferenţele
geografice şi culturale au continuat din antichitate în epoca modernă.
Pe parcursul celor o mie de ani de istorie, Bulgaria a găzduit multe religii, grupuri
etnice şi naţiuni. Capitala Sofia este singurul oraş european care a găzduit în mai puţin de
100 de metri patru temple sfinte ale religiilor majore: 1. Est Ortodoxă: Biserica St
Nedelya; 2. Islamul: Banya Bashi Mosque; 3. Biserica Romano –Catolică: Catedrala Sf.
Iosif , Sofia; şi 4. Iudaismul Ortodox: Sofia Sinagoga.
Acest aranjament unic a fost numit de către istorici un „ clişeu multicultural”. Ea
a devenit, de asemenea, cunoscută sub numele de „ Triunghiul religios de toleranţă”.
Bulgaria a devenit un exemplu, o regiune a Balcanilor de multiculturalism - nu numai din
punct de vedere religios, dar, de asemenea, şi artistic şi din punctul de vedere al
mijloacelor etnice - celei mai mari minorităţi etnice - turcii şi romii se bucură de
reprezentare la nivel politic.
Multiculturalismul în Ţările de Jos a început cu o creştere importantă în materie
de imigranţi în anii 1950 şi 1960. În consecinţă, o politică oficială naţională a
multiculturalismului a fost adoptată la începutul anilor 1980. Această politică a dat,
ulterior, un mod de asimilare a politicilor, în anii 1990. După asasinarea lui Pim Fortuyn
(în 2002) şi Theo van Gogh (în 2004) dezbaterea politică privind rolul
multiculturalismului în Ţările de Jos a atins noi culmi.
Ȋn loc de concluzii

Ce garanţii ar putea exista pentru funcţionarea normală a unui stat multicultural civic? În
primul rând, trebuie să observăm în maniera cea mai realistă faptul că politicile
multiculturale nu trebuie să ignore mândria şi ambiţiile comunităţilor etnice majoritare.
Acestea nu dispar doar pentru că societatea se globalizează. Nu ne putem imagina o
societate globală nestructurată. În consecinţă, sistemul societăţii globale va avea în
continuare subsisteme la nivelul cărora vom putea găsi o majoritate etnică şi minorităţi
etnice. Relaţiile lor trebuie să fie ghidate de spiritul cooperării şi coexistenţei, adică
fiecare să pună în comun punctele lor forte specifice pentru a putea realiza împreună un
proiect comun (am putea vorbi despre un "animus cooperandi" sau mai bine, un "animus
cohabitandi" sau chiar şi mai bine, un "animus convivendi"), iar nu de un spirit de comerţ
şi de târguială, adică părţile să fie implicate într-un joc cu sumă nulă, fiecare încercând să
ceară mai mul şi sperând să ofere cât mai putin. Pentru realizarea acestor obiective
trebuie să pregatim majorităţile naţionale (care la nivel global vor fi, ele însele,
minorităţi) să înţeleagă şi să accepte conceptul de "naţiune cosmopolită". Acest lucru va
comporta un efort intens şi lung de educaţie publică dublată de dezvoltarea solidarităţii
civice.

În al doilea rând, o altă garanţie constă în combinarea dintre stat/naţional şi

protecţia internaţională a modelului cultural. Adică, în etapa actuală, fiecare stat ar trebui
să fie responsabil, ca actor principal la nivelul jurisdicţiei sale teritoriale, pentru păstrarea
multiculturalismului civic. Dacă acesta eşuează, ar trebui recunoscut dreptul la acţiune al
comunităţii internaţionale ca actor subsidiar. Aceasta ar însemna dezvoltarea la nivel
internaţional, a unui sistem subsidiar eficient pentru protecţia drepturilor
minorităţilor/culturii în spiritul unui multiculturalism civic adevarat. Ȋn acest fel, putem
elimina pe cât de mult posibil intervenţia directă a unui anumit stat ("naţiunea mamă")
care ar putea avea interese părtinitoare în protejarea unui anumit grup cultural/etnic.
Desigur, cu cât integrarea europeană şi societatea globală vor evolua, cu atât va avea loc
o diviziune a muncii între entităţile statale şi entităţile federale/regionale/globale. Prima
se va ocupa (cel puţin în principiu) de aspectele civice ale problemei, iar cea din urmă se
va ocupa de aspectele culturale ale problemei. Acest lucru înseamnă frontiere
spiritualizate care nu mai separă grupurile culturale în majorităţi si minorităţi.

La aceste remarci putem adăuga şi problema drepturilor emigranţilor. Un set

comprehensiv de reguli privind drepturile culturale ale emigranţilor ar trebui realizat la
nivel internaţional. Acest lucru ar fi şi mai important pentru o viitoare Europă unită
(posibil federală) care va deveni o atracţie pentru fluxurile migratoare ce îşi au originea
îm culturi diferite faţă de cea europeană. Aceasta este, însă, o problemă specială pentru
care nu avem aici spaţiul necesar de a intra în detalii. Putem indica numai nevoia de a o
studia mai în profunzime.

În finalul acestei treceri în revistă a problemei foarte sensibile privind stabilitatea

Europei din perspectiva provocărilor multiculturalismului civic, trebuie pus accentul, încă
o data, pe rolul educaţiei şi a dialogului intercultural. Nu ne putem aştepta ca o schimbare
spontană în modelul existent şi o recunoaştere generală a unui model civic multicultural
al societăţii să aibă loc fără ameninţări serioase la adresa stabilităţii internaţionale, dacă
procesul/progresul natural nu este însoţit de un efort consistent de educaţie. De aceea am
sugera crearea unei reţele de universităţi multiculturale, care ar putea să se concentreze,
fiecare, pe o anumită sub-regiune (unele dintre acestea ar putea fi: Universitatea pentru
Europa Centrală; Universitatea pentru Europa de Sud-Est; Universitatea Mării Negre;
Universitatea Danubiană; Universitatea Mediteraneană; Universitatea Mării Baltice etc.).
În acelaşi timp am sugera organizarea unei conferinţe Multiculturale Internaţionale care
ar putea evolua eventual într-un sistem de Forumuri Interculturale îndreptate către
dezvoltarea dialogului şi înţelegerii între culturi şi religii, şi către îndrumarea lor pe liniile
respectului şi înţelegerii reciproce, cât şi către acelea ale coexistenţei şi convergenţei în
diversitate.

Diversitatea culturală înseamnă bogăţie. Ar trebui păstrată întocmai. Dar această

diversitate nu trebuie să submineze şansele unei vieţi civice în cadrul unei civilizaţii
coerente, consolidată de solidaritatea membrilor săi. Multiculturalismul civic ar putea
acorda Europei stabilitatea dorită, permiţând tuturor şi fiecărui individ să atingă
satisfacţia deplină de a avea posibilitatea să trăiască, în acelaşi timp, în cadrul unei
civilizaţii şi a câtorva mii de culturi.

Ţigan (Rrom) – Istoria unui popor European

Origini
Țigan, țigani – membru al unei rase nomade,ei înşişi numindu-se rromi de origine
hindusă care a apărut pentru prima dată în Anglia în secolul al XVI-lea şi despre care s-a
crezut că provine din Egipt. Aceştia au pielea de culoare roşcat închis şi părul negru; îşi
câştigă existenţa din confecţionarea de coşuri, din geambăşie, din ghicit etc. 23
Rrom=Țigan
Ţiganii sunt un popor rătăcitor care în Evul Mediu ajunge în Balcani şi apoi se
răspândeşte peste întregul continent European cât şi dincolo de acesta, bătând la porţile
Europei de vest, în straie de pelerini ţiganii au stârnit o puternică curiozitate dupa care au
început să circule tot felul de teorii în legătură cu originea lor.
Dat fiind faptul că au fost expuşi constant la multe influenţe şi presiuni, ţiganii au
reuşit odata cu trecerea anilor să îşi păstreze o identitate diferită şi să dea dovadă de o
remarcabilă putere de adaptare şi de supravieţuire. Pentru aproape jumătate din istoria lor
sunt puţine mărturii scrise la care se poate apela în încercarea de a călca pe urmele
ţiganilor. Apoi odată ce referinţele istorice încep întradevăr să se acumeleze ele vor veni
într-un mod invariabil din afara etniei şi este posibil să fi fost scrise în ignoranţă sub
impulsul prejudecăţilor şi al insuficientei înţelegeri. “Adevărata istorie a rasei ţigăneşti
se află în studiul propriei lor limbi”, declaraţie facută de un mare savant. 24

23
The Oxford English Dictionary,Editia a II-a,1989.
24
Alexandre Paspati, mare lingvist din secolul al XIX- lea.
 Limba lor zisă şi romani este un dialect stâlcit cu un număr mare de cuvinte provenind
din diferite limbi europene; este o limbă indo-europeană făcând parte din principalele 27
de limbi neo-indo-ariene. Într-un mod de necontestat studiul limbii romani ne poate
scoate în evidenţă foarte multe informaţii despre originea şi evoluţia limbii înseşi.
Limita până la care aceasta poate fi echivalată cu originea şi evoluţia vorbitorilor limbii
roamni este mai mult o chestiune de ordin speculativ şi în cele din urmă echivalarea nu
poate fi luată drept bună. 25

De mai bine de patru decenii ziua de 8 aprilie este zi de

sărbătoare pentru etnia rromă, odată cu reuniunea la nivel internaţional a organizaţiilor
din cadrul primului Congres Mondial al Rromilor desfăşurat la Londra în 1791, în toate
colţurile lumii unde locuiesc rromi au loc în fiecare an manifestări menite să promoveze
cultura şi drepturile acestora.26
Minoritatea Romă
Minoritate, minorităţi - Partea (cea) mai puţin numeroasă, numărul (cel) mai mic de
fiinţe sau de lucruri dintr-o colectivitate.
Pentru a putea face referire la persoane ce aprţin minorităţilor,mai întâi de toate trebuie
sa vorbim de apriţia lor,de cristalizare şi de formarea naţiunilor aşa cum apar ele pe harta
Europei. Iar un principiu deosebit de important pentru formarea naţiunilor,un principiu ce
a avut extrem de mulţi susţinători şi anume principiul naţionalităţilor. Aplicarea acestuia
în perioada interbelică a avut două mari consecinţe deosebit de importante pe plan
internaţional şi anume :
- apariţia statelor-naţionale moderne;

25
Angus Fraser,Ţiganii: Originile,migraţia şi prezenţa lor în Europa,Editura Humanitas,
Bucureşti ,2010,p- 17.
26
ANR (Agenţia Naţională a Romilor)
 - cristalizarea conştiinţei apartenenţei la o altă naţiune,conştiinţă manifestată în
cazul persoanelor ce aparţin minorităţilor naţionale.27

Simbolul internaţional al minrităţilor de etnie romă este roata cu

spiţe sau chakra,este similară Ashok Chakra roata de pe steagul Indiei,ce reprezintă
mişcarea şi creaţia lumii. Partea verde a stegului reprezintă drumurile, câmpiile pădurile
pe unde umblă romii în nomadismul lor, partea albastră reprezintă cerul, libertatea, unde
dorm şi trăiesc romii de pretutindeni; roata simbolizează căruţa cu care umblă romii.28
Ocupaţia romilor

Muzica – romii sunt foarte bine cunoscuţi datorită muzicii

lor,existând numeroase izvoare istorice care menţionează numeroşi muzicieni romi ce
cântau pentru împăraţi şi regi. În estul Euopei romii au fost dintotdeauna cei mai preferaţi
pentru nunţi,botezuri,sărbatori etc. Ca să poţi identifica o muzică ţigănească autentică în
Europa este dificil uneori chiar imposibil dat fiind faptul ca aceştia au trăit şi cântat în ţări
diferite,muzica variind foarte mult de la ţară la ţară.

Animalele – romii nu au fost pricepuţi doar la cântat,aceştia au fost

şi sunt cunoscuţi ca crescători şi vânzători de cai încă din vremuri străvechi,cai ce au
reprezentat dintotdeauna un factor economic important în viaţa romilor,esenţiali pentru
27
Cristian Jura,Drepturile Omului: Drepturile Minorităţilor Naţionale,Editura C.H. Beck,
Bucureşti,2006,p- 9.
28
http://www.romanes.ro/ Minoritatea Romă- cea mai importantă minoritate din Europa.
stilul de viaţă nomadic. Romii erau foarte apreciaţi şi de gadje pentru priceperea lor de a
trata bolile cailor,în antichitate în satele româneşti,când se îmbolnăvea o vacă mergeau la
veterinar,dar când se întâmpla ca un cal să se îmbolnăvească mergeau la romi. De cele
mai multe ori romii cumpărau un cal bolnav la un preţ foarte mic,îl îngrijeau,iar când
acesta ajungea la o condiţie mai bună îl vindeau la un preţ mult mai mare. Târgurile de
cai la care aceştia mergeau să îşi vândă caii reprezenta un eveniment important în viaţa
loc atât economic cât şi social reprezentând o ocazie importantă ca romii nomazi să se
strângă la un loc.

Ghicitul – a fost şi este dintotdeauna asociat cu romii,existând

mai multe motive pentru care această activitate i-a atras pe romi. Aceştia au fost asociaţi
cu lumea misterioasă a magiei;ghicitul potrivindu-se perfect,era şi o modalitate perfectă
de a afla cum funcţionează o societate în care romii sunt nou-veniţi,dar nu în ultimul rând
o modalitae perfectă de a câştiga bani.
În decursul timpului aceştia au folosit diverse metode de ghicit,de la boluri de
cristal,cărţi de tarot (a existat la un moment dat o suspiciune potrivit căreia acestea ar fi
putut fi inventate chiar de ei) şi cititul în palme.29
Includerea cetăţenilor români de etnie romă
Includerea romilor este una dintre cele mai importante probleme sociale cu care se
confruntă Europa dupa cum reiese şi din documentul Comisiei Europene „Un cadru UE
pentru strategiile naţionale de integrare a romilor până în 2020”. Responsabilitatea
principală pentru integrarea economică şi socială a romilor o deţine autoritatea
publică,integrarea acestora constituiind o provocare pentru care se impun condiţii
ferme,atât la nivel naţional cât şi la nivelul Uniunii europene.
Documentul care atestă includerea romilor din România este Strategia Guvernului
României de îmbunătăţire a situaţiei romilor,document adoptat prin Hotărârea

29
http://www.romanes.ro/ Minoritatea Romă- cea mai importantă minoritate din Europa.
Guvernului nr.430/2001,ce priveşte aprobarea Strategiei Guvernului României de a
îmbunătăţi situaţia romilor.

Obiectivele acestei Strategii sunt următoarele :

 Creşterea nivelului de educaţie şi calificare a cetăţenilor români aparţinând
minorităţii romilor, dobândirea abilităţilor şi competenţelor pentru viaţă şi
societate, prin sporirea investiţiilor în dezvoltarea educaţiei formale şi
nonformale;
 Creşterea ratei de ocupare a cetăţenilor români aparţinând minorităţii romilor;
 Diminuarea sărăciei şi a excluziunii sociale care afectează minoritatea romilor;
 Diminuarea discriminării care afectează minoritatea romilor;30

Ambasadorul SUA, Mark Gitenstein, a declarat, la "Ziua Dezrobirii

Romilor din România", că Guvernul şi Ambasada SUA sunt pregătite
să ajute romii români să ajungă la egalitatea deplină cu ceilalţi şi că ei
trebuie să se organizeze în formaţiuni politice care să le ceară
drepturile. "Nu există egalitate deplină nici în prezent, atât în ceea ce îi priveşte pe romii
din România sau pe negrii din Statele Unite. Nu este suficientă eliminarea segregării.
Singura cale pentru a ajunge la egalitatea deplină este organizarea romilor în România
şi a negrilor în SUA în formaţiuni politice care să le ceară drepturile, a subliniat
Gitenstein.31
Trecerea frontierelor
Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a marcat o împraştiere a ţiganilor care au
supravieţuit holocaustului din Europa,acest lucru datorându-se deportărilor în masă,dar
parţial şi de cei care fugeau dintr-o ţara în alta,un exemplu bun ar fi cel al ţiganilor din
Slovenia şi Croaţia ce imigrau către Italia în cautarea unui trai mai bun şi a uni mediu mai
puţin distrugător. Revenirea la starea de pace a condus la o nouă circulaţie a ţiganilor,cei
eliberaţi din lagăre fiind abandonaţi ca deportaţi sau apatrizi şi mai apoi erau supuşi la tot
felul de restricţii birocratice.32

30
http://www.anr.gov.ro/docs/Politici/proiect_strategie.pdf - Strategia Guvernului
României de Includere a Cetăţenilor români de etnie romă pentru perioada 2011-2020
31
http://www.gandul.info/news/mark-gitenstein-guvernul-si-ambasada-sua-vor-ajuta-
romii-sa-ajunga -la-egalitate-deplina-cu-ceilalti.
32
Angus Fraser,Ţiganii: Originile,migraţia şi prezenţa lor în Europa,Editura Humanitas,
 Italia a fost una dintre primele destinaţii în care ţiganii au imigrat,la care nu dupa mult
timp,date fiind veştile favorabile de aici,aceştia şi-au adus şi rudele raspândindu-se
numărul lor pe o scară tot mai largă.33
După ce a căzut comunismul într-o măsură foarte mare, mulţi romi s-au deplasat
către alte state membre ale Uniunii Europene în căutarea unor condiţii de viaţă şi de trai
mai bune. Multe cercetări arată că sărăcia şi rasismul sunt principalii factori ce îi
determină pe romi să îşi părăsească ţara de origine,sărăcia reprezentând principalul motiv
pentru care aceştia preferă să emigreze.34
În ziua de azi marea majoritate a ţiganilor trec frontierele cu familii,copii şi merg în
străinătate,la cerşit,la furt etc; cei mai mulţi îi întâlnim în Italia,Franţa,Spania.
Accesul romilor la piaţa muncii
Unele state membre ale Uniunii Europene şi autorităţi locale acordă foarte mult sprijin
pentru promovarea accesului pe piaţa muncii şi facilitează nevoile specifice al
romilor,altele nici nu îi apropie,îi îndepărtează şi în acest mod încercând să îi descurajeze
pe altţi romi să vină în satele respective. De asemenea din experienţele legate de
posibilitatea acestora de a se angaja,precum şi accesul la o locuinţă,la îngrijire
medicală,la educaţie şi bunăstare socială variază într-o măsură semnificativă. Găsirea
unui loc de muncă afectează într-un mod aparte toate celelalte sfere ale vieţii sociale:
dacă aceştia îşi pot asigura un loc de muncă în economia formală,există mai multe şanse
ca romii să îşi pot găsi un loc de muncă. Nu este un demers foarte simplu,deoarece există
în continuare bariere în cazul incluziunii şi egalităţii,inclusiv rasismul şi discriminarea pe
o scare foarte largă a romilor.35

Încălcarea drepturilor omului-cazul romilor din România

Bucureşti ,2010,p- 287.

33
Angus Fraser,Ţiganii: Originile,migraţia şi prezenţa lor în Europa,Editura Humanitas,
Bucureşti ,2010,p- 289.
34
Centrul European pentru Drepturile Romilor (ERRC),Raport comparativ - Situaţia
cetăţenilor romi din UE care se deplasează şi se stabilesc în alte state membre .
35
http://fra.europa.eu/fraWebsite/attachments/090210-ROMA-MOVEMENT-
COMPARATIVE-final_RO.pdf.
 România a ocupat şi ocupă în continuare un loc important în ceea ce priveşte istoria
romilor,deoare aproape în mai toate ţările locuiesc comunităţi de romi ce au avut un
trecut românesc;ba chiar mai mult în unele ţări acestea reprezentând aproape 20% din
populaţia romă actuală.36
Dupa imediata încheiere a regimului Ceauşescu din 1989,romii din România s-au
bucurat de o deosebită atenţie în cadrul rapoartelor ce făceau referire la drepturile omului
şi la cultura proprie,principala cauză pentru care aceştia s-au bucurat de o deosebită
atenţie au constituit-o numeroasele atacuri împotriva romilor ce au avut loc mai ales în
perioada 1990-1993.37
Datorita numeroasei populaţii rome din România şi a situaţiei precare a
acestora,CEDR38 considera România o prioritate încă de la începutul activităţii sale din
anul 1996. Într-o cercetare mai amplă a CEDR în România a ieşit la iveală faptul că încă
mai se practică violenţe majore asupra romilor,principalii autori fiind poliţiştii.39

6. Stare de impunitate: Raport elaborat de,încălcarea drepturilor omului- Cazul romilor

din România,Centrul European pentru Drepturile Omului,Centrul de Resurse pentru
Comunităţile de Romi,Bucureşti,2001

36
Stare de impunitate: Raport elaborat de,încălcarea drepturilor omului- Cazul romilor
din România,Centrul European pentru Drepturile Omului,Centrul de Resurse pentru
Comunităţile de Romi,Bucureşti,2001,p- 15.
37
Stare de impunitate: Raport elaborat de,încălcarea drepturilor omului- Cazul romilor din
România,Centrul European pentru Drepturile Omului,Centrul de Resurse pentru
Comunităţile de Romi,Bucureşti,2001,p- 9.
38
Centrul European pentru Drepturile Romilor.
39
Stare de impunitate: Raport elaborat de,încălcarea drepturilor omului- Cazul romilor
din România,Centrul European pentru Drepturile Omului,Centrul de Resurse pentru
Comunităţile de Romi,Bucureşti,2001,p- 10.