MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE UNIVERSITATEA

,,DUNĂREA DE JOS’’ DIN GALAȚI

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ

Referat
Multiculturalismul

Autor: Golovei Alvina

 Profesor: Ursu Valentina

Plan:
1. Introducere
2. Cuprins
 Multiculturalismul în Europa
 Multiculturalismul in Republica Moldova
 Criza multiculturalismului în Occident

3. Concluzie
4. Bibliografie
Introducere
Multiculturalismul este o politică și practică culturală dezvoltată în Occident în ultimii 30 de
ani, care se referă la comunitățile care conțin mai multe culturi.
Multiculturalismul ca teorie politică reprezintă prezență pe teritoriul unui stat a mai mult de
o comunitate culturală (etnică, națională, religioasă) care dorește să-și protejeze identitatea, valorile și
practicile pe care le împărtășesc membrii săi.
Multiculturalismul, înţeles ca un concept flexibil şi ideologie a diversităţii, este determinat de o
multitudine de factori care implică afirmarea identităţilor de grup şi evidenţiază că acest fenomen are
implicaţii politice, economice şi sociale datorită coexistenţei diverselor modalităţi de situare a omului
în societate şi a felului în care entităţile culturale luptă pentru recunoaştere în cadrul Statului naţional şi
în sistemul global. Cercetarea originilor şi a dezvoltării treptate a conceptului Uniunii Europene scoate
în evidenţă o reţea stransă de interconexiuni între naţiunile europene şi cele latinoamericane
concretizate prin multiple acorduri, proiecte, conferinţe, iniţiative şi politici care reflectă atât
împrejurările istorice cât şi provocările şi oportunităţile de cooperare între cele două regiuni.

Pe masură ce conceptul unei Uniuni a naţiunilor europene s-a afirmat şi dezvoltat în ultimele decenii,
relaţiile latinoamericane şi europene au fost redefinite. Este de remarcat că la nivel modial, noul val de
globalizare a marcat mişcări intense din Sudul în curs de dezvoltare către Nordul dezvoltat. În ultimii
ani, odată cu întărirea poziţiei competitive a Statelor emergente, pe de-o parte, şi criza ţărilor
dezvoltate, pe de altă parte, se observă o dirijare a fluxurilor migratorii către zonele emergente.

In acelaşi timp, noile paradigme multiculturale implică provocări importante pentru economia
mondială cu scopul de a depăşii inegalităţile sociale şi a întări structurile democratice de guvernanţă.
Fară îndoială, dezvoltarea neaşteptată a noilor actori emergenţi nu reprezintă soluţia sau panaceul
rezolvării crizei mondiale. Tocmai de aceea, asistăm de multe ori la fuziunea dintre revendicările
sociale şi cele culturale tradiţionale. Recentele evenimente din 2013 care au avut loc în Turcia, Brazilia
sau Chile sunt tot atatea noi exemple că o creştere economică fară suport social, respect al tradiţiilor şi
al identităţilor culturale, nu sunt o granţie a echilibrului pe termen lung a unei guvernanţe democratice.

Totodată, globalizarea produce schimbări permanente care presupun înţelegerea, acceptarea,

promovarea diversităţii şi crearea unui cadru în care culturile minoritare participă la o reconstrucţie
continuă cu scopul de a reajusta raportul majoritate – minoritate, iar inter-conectivitățile globale
sugerează o lume în mișcare, contacte și intearcțiuni în permanentă schimbare. Procesele și produsele
culturale transcend nivelele locale şi au impact direct asupra actorilor implicaţi în acest amplu
fenomen, deoarece procesele globalizării implică şi sfera etnică, concepută ca o dimensiune a
proceselor culturale care reunește indigeni, imigranți, turiști, localnici, refugiați și exilați cu un “acasă”
temporar. Acest fapt determină ca aceste grupuri fluide să influenteze luarea de decizii politice și
administrative, precum și procesele de identitate, memoriile colective, relații de muncă și de
conviețuire.

În tot acest context, Multiculturalismul a devenit un fenomen care a impus noi provocări în
societatea democratică latinoamericană, caracterizată prin prezența a celor peste 400 de popoare
indigene diferite. Această diversitate a fost marcată de marginalizare și sărăcie, astfel că aceste
popoare au fost incorporate cu anumite limitări în proiectele naționale ceea ce a determinar ca
mișcările migratorii din teritoriile lor de origine spre zonele urbane să accentueze și mai mult
diferențele dinte ele și majoritari. Față de această situație, dacă ne referim la spațiul public venezuelean
si cel românesc se observă că în ultimele decade s-au evidențiat reclamațiile minoritătilor care s-au
transformat în noi actori publici ce obligă Statele să implementeze politici și strategii coerente cu
principiile Multiculturalismului, atât din punct de vedere al aspectelor culturale cât și normative.

Cuprins:
În prezent, lumea este supusă unor schimbări rapide, interacțiunea dintre oameni capătă noi
dimensiuni, iar contactul și comunicarea interculturală au devenit caracteristici dominante ale vieții
moderne. Comunicarea multiculturală înseamnă interacțiunea directă dintre persoane de diferite culturi
și presupune acceptarea și tolerarea diferențelor. Toleranța și respectul față de alte culturi, tradiții și
popoare reprezintă garanția păcii și a armoniei în societate. În acest sens, diversitatea culturală este un
tezaur al întregii umanități ,care trebuie conservat și valorifi cat în contextul proceselor de globalizare. 

Teoria multiculturalismului a venit în sprijinul politicilor ce au avut ca obiective conservarea

diversităţii de culturi şi garantarea drepturilor minorităţilor – utilizarea limbii materne în cadrul
instituţiilor publice, în învăţământul public, protejarea identităţii religioase şi a stilului de viaţă asociat.
În această logică, poziţia autorităţilor era de neutralitate faţă de valorile culturale şi toleranţă în raport
cu modurile de viaţă. Mergând mai departe, viziunea accentua eliminarea pericolului asimilării, prin
asigurarea unui statut special, protejat, care să le permită perpetuarea şi autoreproducerea anumitor
grupuri marginale.

Andrew Heywood a analizat multiculturalismul prin prisma a două dimensiuni: descriptivă şi

normativă. În forma sa descriptivă, conceptul implică existenţa unor societăţi multiculturale. Etaloane
în acest sens sunt Elveţia, Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia, care s-au format prin
melanjul unor grupuri eterogene, într-un spaţiu cu o identitate culturală redusă sau inexistentă.
Momentul apariţiei lor este semnificativ, aceste ţări apărând pe harta politică în perioada construirii
statelor-naţiune. Din perspectivă normativă, multiculturalismul presupune promovarea politică şi
ideologică a conceptului dinspre elite spre mase şi crearea unor mecanisme instituţionale de păstrare şi
cultivare a diversităţii.

Uniunea Europeană şi-a asumat paradigma normativă, prin crearea de instituţii care să asigure
protejarea drepturilor şi a identităţii minorităţilor culturale sau religioase.  Sloganul „unitate în
diversitate” al Uniunii Europene este edificator pentru filozofia abordată de acest organism suprastatal,
prin emergenţa unei identităţi comune, acceptată conştient, sincron şi motivat politic de toate părţile
constituente pentru asumarea identităţii europene.

Germania

Şi aici termenul a devenit o constantă în vocabularul politic din anii 1980, când autorităţile din
Frankfurt au creat un sector de „Afaceri multiculturale”, coordonat de adjunctul primarului, Daniel
Cohn-Bendit, care pleda pentru o democraţie multiculturală inspirată de contractul social al lui J.J.
Rousseau. Pe măsură ce economia germană a evoluat sub presiunea necesităţii ocupării locurilor de
muncă, acordarea de privilegii sporite imigranţilor a fost tacit aprobată de elitele politice, însă nu a fost
asumată ca politică de stat, în condiţiile în care valurile de emigranţi au provenit cu precădere din
spaţiile islamice: turci, kurzi sau arabi.
Marea Britanie

A avut o politică mai liberală faţă de minorităţile etno-religioase, cu precădere faţă de cea
musulmană. Folosirea vălului islamic de către femei în instituţiile publice nu a fost pusă în discuţie şi
au fost înfiinţate şcoli finanţate din fonduri publice. Comisia pentru Egalitate Rasială a promulgat, în
1976, Legea relaţiilor rasiale, al cărei obiectiv principal a fost lupta împotriva rasismului, eliminarea
discriminării, asigurarea egalităţii oportunităţilor şi stabilirea de bune relaţii între diferitele „grupuri
rasiale”.

După atentatele teroriste de la Londra (2005), politicile multiculturaliste au fost abandonate

treptat, iar accelerarea procesului de disoluţie a acestui concept a fost determinată de accederea la
putere a exponenţilor dreptei.
Recunoaşterea oficială a schimbării de strategie în privinţa politicilor faţă de imigranţi s-a produs în
cadrul Conferinţei de securitate de la Munchen, din februarie 2011, când premierul David Cameron a
afirmat că, sub doctrina multiculturalismului de stat, Marea Britanie a încurajat diferite culturi să ducă
vieţi separate, departe una de cealaltă şi de ansamblul societăţii, iar lipsa unei identităţi naţionale i-a
făcut pe mulţi tineri musulmani să cadă pradă islamiştilor radicali.

Spania

Similar Marii Britanii, societatea spaniolă s-a radicalizat ulterior atentatelor de la Madrid (2004),
„furia populară” canalizându-se împotriva comunităţii islamice.
Exponentul acestor sentimente a fost fostul premier Jose Maria Aznar, potrivit căruia
multiculturalismul este un mare eşec, divide şi slăbeşte societăţile, nu produce nici toleranţă, nici
integrare şi este unul dintre motivele insuccesului înregistrat în unele societăţi europene, iar cel mai
bun mod de integrare în societate este respectarea legii în mod egal, pentru că acceptarea diferenţierii
în funcţie de origine etnică sau religie este o mare greşeală.
Oraşul catalan Lerida, fief al Partidului Socialist al fostului premier Jose Luis Rodriguez Zapatero, a
devenit, la 15 iunie 2010, prima localitate spaniolă care a interzis purtarea vălului islamic.

Franta

A refuzat explicit să adopte orice politică a „modelului multicultural” de încorporare a imigranţilor

ca „grup” sau „comunitate”, căutând să fundamenteze politicile de integrare pe versiunea republicană a
asimilării noilor veniţi în societatea franceză drept „cetăţeni individuali”. În schimb, societatea
franceză a fost descrisă ca fiind „multirasială”, „multiculturală”, „pluralistă”, „pluri-culturală”, atribute
ce şi-au găsit legitimitatea în:
discursuri politice care au elogiat dreptul la a fi diferit asimiliarea celei mai mari comunităţi de
musulmani din Uniunea Europeană, majoritatea provenind din Africa de Nord;
liberalizarea, după 1981, a legii asociaţiilor străine, care a permis acordarea de statut legal
organizaţiilor care acordau privilegii „identităţilor”, indiferent că acestea erau sociale, culturale,
seculare sau religioase.
Spre deosebire de situaţia din Marea Britanie, aici au existat, în 2004, controverse privind
interzicerea purtării vălului islamic de către femei şi a semnelor religioase în şcoli, iar în 2005, critici
privind alocarea fondurilor publice pentru înfiinţarea de moschei şi cimitire.
Italia

Ascensiunea la putere a Ligii Nordului şi campaniile anti-imigraţie ample desfăşurate pe spaţiul

italian pe tema importului masiv de imigranţi au dus la eroziunea conceptului de multiculturalism.
În martie 2006, premierul italian Silvio Berlusconi a declarat că nu doreşte ca Italia să devină un stat
multietnic şi multicultural, iar italienii sunt mândri de tradiţiile lor.

La nivelul societăţii civile, pe fondul controverselor legate de acceptarea străinilor, volumul lui
Giovanni Sartori, „Ce facem cu străinii? Pluralism vs. multiculturalism” (2007), a pus în opoziţie
pluralismul – ca bază a toleranţei indispensabile într-o societate cosmopolită – şi multiculturalismul –
ca ideologie ce îşi propune să protejeze şi să încurajeze diferenţa culturală. Pentru Sartori,
multiculturalismul reprezintă marele vinovat pentru eşecul de integrare a imigraţiei islamice din
Europa.

Elvetia

În anii 2000, multiculturalismul a fost supus unor presiuni extrinseci procesului care a stat la baza
formării statului naţional. În fapt, elementul central al acţiunilor de respingere a acestui concept a fost
amplificarea opiniilor referitoare la implicaţiile socio-economice negative ale fluxului de imigranţi,
mesajele fiind promovate inclusiv de către formaţiuni cu reprezentare pe scena politică internă.
Exemple în acest sens sunt campaniile anti-imigraţie organizate de Uniunea Democratică de
Centru/ UDC, în 2007, pentru expulzarea infractorilor străini, sau în 2009, în contextul referendumului
din luna februarie referitor la reînnoirea acordului la liberă circulaţie cu UE şi extinderea acestuia la
România şi Bulgaria şi al plebiscitului care a determinat, în noiembrie acelaşi an, aprobarea unui
amendament constituţional care a dus la interzicerea construirii de minarete pe teritoriul elveţian .

Republica Moldova
Republica Moldova este un stat în care au coexistat naţiuni diferite. Majoritatea au fost
românii basarabeni. Aşa, spre exemplu, în secolul al XIX-lea, conform surselor oficiale, 47,6%
erau români, ucrainenii constituiau 19,6%, iar 8% ruşi, 11% evrei. În secolul al XX-lea, în anii
‘30 a crescut populaţia românească, care a constituit 56,2%, ucrainenii 12,3%. Conform rezultatelor
recensământului din 1989, pe teritoriul Republicii Moldova, principalele etnii au fost următoarele:
ucrainenii 13,8%, ruşii 13%, bulgarii 2%, găgăuzii 3,5%, evreii 1,5% 12000 romi. 64% din
populaţie îl constituiau românii basarabeni. La ultimul recensământ populaţia română a
constituit aproape 80%. Propaganda oficială sovietică sublinia ostentativ faptul că în
Moldova trăiesc reprezentanţi ai circa 100 de etnii. Prin slogane propagandistice se urmărea scopul
anulării spiritului naţional românesc. Toate etniile erau purtătoarele culturii lor specifice. În
literatura de specialitate se consideră că în societate nu pot coexista mai multe culturi egale.
Permanent are loc o luptă între diferite culturi. Această doctrină sugerează ideea conform căreia
culturile grupurilor etnice nu pot coexista pe plan de egalitate cu cultura dominantă. Prin cultură,
diferite grupuri subordonate acceptă şi trăiesc subordonarea.
Multiculturalismul în Republica Moldova trebuie analizat şi privit din perspectiva
soluţionării problemelor economice şi politice. Reprezentanţii etniilor conlocuitoare consideră
că problemele cruciale ale Republicii Moldova sunt: şomajul 48% moldoveni, 53% ucraineni, salariile
mici 49% bulgari 53% moldoveni găgăuzi, ucraineni, şi corupţia 25% ucaraineni, 37% moldoveni .
Dar nici rezolvarea lor nu este o garanţie a soluţionării acestor ecuaţii. Chiar în statele dezvoltate
există probleme de acest gen, spre exemplu Matteo Giann în studiul său Multiculturalism and
Political Integration. The Need for a Differentiated Citizenship spune că diversitatea etno culturală,
pe de o parte, şi lipsa unor soluţii instituţionale adecvate pentru administrarea eficientă a diversităţii,
pe de altă parte, constitue o provocare de care democraţia se loveşte în zilele noastre. Soluţia pe care
ne-o oferă acest autor este următoarea: „tratament diferenţiat pentru diferitele categorii de
grupuri etnoculturale, în funcţie de nevoile specifice ale acestora, drepturi de autoguvernare pentru
minorităţile naţionale, drepturi polietnice pentru comunităţile de emigranţi şi drepturi speciale
de reprezentare pentru comunităţile dezavantajate şi marginalizate”. Gianni spune că statul
trebuie să merite loialitatea cetăţenilor săi, şi pentru ca acest lucru să devină posibil cetăţenia nu poate
fi „o sferă a excluderii, ea trebuie să fie potrivită pentru funcţia de integrare”. Aceasta este o teorie
liberală actuală, în contextul integrării europene a Republicii Moldova.
Soluţia de rezolvare a problemelor multiculturalismului în Republica Moldova, în etapa
actuală, constă, după părerea mea, în întărirea statului de drept, soluţionarea problemelor
economice şi sociale ale populaţiei şi căutarea noilor metode de rezolvare a problemelor
etnoculturale. As sugera doar câteva soluţii care ţin de domeniul dezvoltării comunitare, a mass-
media şi educaţiei. Ar fi util de a dezvolta colaborarea dintre structurile administraţiei publice
şi organizaţiile neguveranamentale, care se ocupă de rezolvarea problemelor culturii naţionale,
includerea liderilor de opinie din sfera culturii în luarea deciziilor administraţiei locale.
Elaborarea, în mass-media, a unor campanii ample pentru promovarea dialogului intercultural;
elaborarea şi implimentarea unei programe şcolare şi universitare de învăţământ, care să
promoveze valorile culturii naţionale şi a dialogului dintre culturi, crearea în muzee a secţiilor
culturii naţionale; organizarea pe posturile TV şi radio a unor mese rotunde cu participarea
reprezentanţilor liderilor culturii naţionale şi a altor culturi pentru discutarea problemelor
relaţiilor interculturale. Dialogul intercultural cere şi o afecţiune psihologică dat fiind faptul că
individul este purtător al unei culturi, iar succesul în promovarea multiculturalisnului este condiţionat
şi de o plasare în perspectiva existenţială a unei alte culturi. Această perspectivă este emotivă
şi volitivă. Individul trebuie să adopte un alt sistem de valori, trebuie să se identifice cu cei cu care
se află într-o interacţiune culturală. În acest context apare problema toleranţei dintre indivizi şi între
grupuri.

Criza multiculturalismului în Occident

În ultimul deceniu în ţările Europei Occidentale s-a verificat o criză profundă a multiculturalismului,
model care se presupunea că va armoniza coexistenţa,  în spaţiul teritorial al unei naţiuni, a mai multor
grupuri de imigranţi, proveniţi din diverse culturi, fără să se insiste, la modul serios, asupra integrării
lingvistico-culturale a minoritarilor în cultura majoritarilor.  Rezultatul acestui experiment s-a arătat a
fi negativ, întrevăzându-se pericolul transformării acestor ţări în societăţi tribalizate, dominate de
relativism cultural şi antagonizate de tradiţii şi limbi diferite, ceea ce a provocat aversiunea naţiunilor
autohtone faţă de grupurile imigrate minoritare. Tot mai numeroşi sunt europenii care reclamă
guvernelor o linie intransigentă faţă de  „cetăţenii-oaspeţi”  nedoriţi, fapt demonstrat şi de succesul
dreptei euro-sceptice la ultimele alegeri europene.

Analistul politic Vladimir Malahov consideră că multiculturalismul poate fi structurat pe două

nivele: birocratic-managerial și socio-politic. Altfel spus, asta înseamnă că statul trebuie să țină seama
de faptul că societatea este eterogenă din punct de vedere cultural și să le asigure tuturor cetățenilor
drepturi egale în dezvoltarea culturii, limbii, tradițiilor, valorilor etnice și religioase.
În al doimea rând, această societate își schimbă înțelegerea de sine, presupunând că diferența culturală
în societate este inevitabilă. Începem să ne percepem unii pe alții nu ca o comunitate de popoare unite
de un trecut comun, de rădăcini comune, ci ca pe niște oameni cu totul diferiți, cu medii culturale
complet diferite. Mai mult ca atât, părerea că etnia este inerentă omului de la naștere a fost demult
depășită.

Care este partea bună a multiculturalismului?

Volcov scrie că multiculturalismul elimină tensiunile sociale: încurajează respectul și toleranța față de
diferite minorități etnice, devine un motiv de a renunța la xenofobie și șovinism — adică dă fiecărei
persoane șansa de a-și realiza (sau de a nu-și realiza) dreptul la diferență.

Partea rea a multiculturalismului.

Criticii multiculturalismului există și ei (de exemplu, Merkel, Cameron, Sarcozy). Ei cred
că acesta poate provoca distrugerea culturii gazdă. Formarea unui spațiu cultural comun va
ajuta la rezolvarea problemei. Dar putem începe de la noi înșine — să permitem unei persoane
să vorbească într-o altă limbă, să nu criticăm credința acesteia și să îi permitem să trăiască
conform conceptelor sale culturale.

Într-un articol științific referitor la politica multiculturalismului în Moldova, politologul Eduard Volcov
scrie că, deși oficial în Republica Moldova nu a fost proclamată o politică a multiculturalismului,
trăsăturile principale ale acesteia pot fi distinse clar în țara noastră. De exemplu, legea „Cu privire la
funcționarea limbilor”, chiar și în noua ediție (din 2018) oferă posibilitatea utilizării și dezvoltării
limbilor găgăuză, ucraineană, bulgară, idiș, ebraică, țigănească și a altor limbi ale minorităților
naționale. În Moldova există școli și universități cu predare în limbile rusă, ucraineană, bulgară și
găgăuză.
Cultura nu face excepție — teatre, biblioteci, grupuri artistice și etno-folclorice — toate există în limbi
diferite.

Concluzie:

S-a observat, astfel, ca Multiculturalismul implică necesitatea recunoaşterii şi cultivarea diferenţei

culturale ca un element de referinţă al 4 convieţuirii cu alteritatea, el incercand să reconstruiască
spaţiul cultural comun în care identităţile minoritare se manifesta ca parteneri egali ai unei construcţii
axiologice ce stă sub semnul pluralismului. În acelaşi timp, Multiculturalismul implică necesitatea
afirmării unor identităţi capabile să intre în dialog cu alte identităţi, astfel încât autonomia identitară să
poată contribui la crearea unui spaţiu al interdependenţelor şi al actiunii interculturale. În acest context,
comunităţile trebuie să-şi creeze „propriile lor matrici de reproducere culturală”1 , ceea ce face ca
interculturalitatea şi multiculturalitatea să fie concepute ca realităţi interdependente ce asigură
schimbarea în cadrul pluralismului cultural.

Uniunea Europeană (UE) este o familie de țări democratice europene care s-au angajat să conlucreze
pentru pace și prosperitate. Ea încurajează cooperarea dintre popoarele Europei și apără valorile
acestora, promovând unitatea în diversitate. Printre obiectivele Uniunii Europene se numără atât faptul
ca cele 500 de milioane de cetățeni ai săi, cu diferite rădăcini etnice, culturale și lingvistice, să se
înțeleagă și să comunice, cât și intensifi carea eforturilor în vederea dezvoltării multilingvismului ca
instrument destinat să ajute întreprinderile din UE să devină mai competitive și să asigure noi piețe de
export în Europa și dincolo de aceasta. Asemenea majorității statelor europene, Republica Moldova
este un stat național, având mai mult de 70% din populație formată din români (moldoveni). În
Republica Moldova există 18 etnii minoritare, cele mai numeroase dintre ele fi ind formate din
ucraineni, ruși, bulgari, găgăuzi. Declarația de Independență a Republicii Moldova din 27 august 1991
„garantează exercitarea drepturilor sociale, economice, culturale și a libertăților politice ale tuturor
cetățenilor Republicii Moldova, inclusiv ale persoanelor care aparțin grupurilor naționale, etnice,
lingvistice și religioase, în conformitate cu prevederile Actului fi nal de la Helsinki și ale Cartei de la
Paris pentru o Nouă Europă. Studierea temelor care promovează comunicarea interculturală în
învățământul preuniversitar reprezintă un factor important în educația toleranței și a societății
democratice.

Semnificative sunt şi cuvintele rostite de Gianfranco Fini, preşedintele Camerei Deputaţilor din
Parlamentul italian, care a declarat că  „multiculturalismul interpretat drept o posibilitate pentru
imigrant (minoritar) de a nu învăţa limba  ţării care-l găzduieşte, de a nu respecta istoria, tradiţiile şi
demnitatea autohtonilor, de a nu respecta legile este un faliment. Acesta nu este multiculturalism, ci
anarhie”.
Bibliografie:
 Braunstein F., Pepin J,F. Ghid de cultură generală. Bucureşti, f/a.
 Мультикультурализм и трансформация постсоветских обществ. Под ред.
В.С.
Малахова и В.А. Тишкова. Москва, 2002.
 Heitmann Klaus, Limbă şi politică în Republica Moldova, Chişinău, Arc, 1998.
 Salat Levente, Multiculturalismul liberal, Iaşi, Polirom, 2001.
 https://www.revistasinteza.ro/multiculturalismul-in-europa-in-agonie
 Conferința "Valorifi carea patrimoniului etnocultural al Republicii Moldova în educaţia tinerei
generaţii" Chișinău, Moldova, 17 noiembrie 2016