MODUL DE INITIERE IN RADIO

Preambul
Apariția și dezvoltarea rapidă a tehnologiilor moderne de comunicare au
deschis câmp larg nu doar uneia dintre cele mai ample, sofisticate şi
controversate teorii, din toate cele care au zdruncinat neliniştitul nostru
secol, dar au forjat şi dat drept de cetate celei mai surprinzătoare (prin
dimensiuni) dezbateri culturale - la scară planetară - în legătură cu
comunicarea de masă. Studiul lui W.W. Charters din 1933, în legătură cu
"efectul cinematografului asupra tineretului", şi articolul psiho-socio-
politologului Harold D„ Lasswell din 1932, urmat de celebra carte din
1934 privind efectele radioului asupra opiniei - au fost doar începutul
seismului, care a zguduit liniştita, clasicizanta gândire "informaţională"
tradiţională. Se anunţa un uragan sau cutremur, cu efecte imprevizibile în
planul consecinţelor culturale informaţionale. Matematicianul american de
origine austriacă Paul F. Lazarsfeld e subjugat de efectele radioului şi de
ziaristica modernă, şi întemeiază "sociologia cantitativă a informaţiei".
Efectul "şoc" al radioului asupra alegerilor prezidenţiale din 1944
cutremură, stupefiază şi dă speranţe tuturor posibilităţilor de afirmare a
liderilor politici. Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson şi Hazel Gaudet sunt
teoreticienii şanselor în alegeri. Berelson devine "number one" în analiza
con ţinuturilor comunicaţionale, un fel de maximus pontifex - mare părinte
al comunicării "de masă". De aici pornesc două momente cu efecte
cruciale în secol: războiul psihologic, cu angoase şi nelinişti ideologice, şi
regina încă neîncoronată a comunicaţiei de masă - televiziunea. Ceea ce
urmează într-un ritm ameţitor, galopant, se ştie: cuvintele cheie ale
sociologiei americane sunt opinion, leader, influence, iar metoda ei
preferată a rămas multă vreme cuantificarea securizantă.
Metoda sondajului statistic a lui George Gallup, care în 1936 îl asigură pe
preşedintele Roosevelt că se va menţine la putere, se răspândeşte după al
doilea război mondial la scară planetară. Sondajul de opinie corectează,
retuşează imaginea unei lumi în fierbere.Dar,dincolo de şocul sondajelor şi
al comunicării de masă, se află - ca noutate - dorinţa de a pătrunde şi de a
afla nu doar jocul şi influenţele mediatizării politice, ci şi speranţa că
Radio-ul şi Televiziunea vor revoluţiona cultura. Cultura va intra poate în
casele oamenilor sub forma informaţiei exprimate prin cuvânt, sau
imagine. E vorba de o altă epocă, în care - alături de sociologi şi politologi
- intelectualii, în general iubitorii de cultură, aşteaptă, îşi fac iluzii. Ideea
de "comunicare de masă" e cuvântul de ordine, în bătălia pentru
supremaţia informaţională.
Fără a spune că relaţiile şi interacţiunile dintre oameni sunt de natură
comunicaţională, este de la sine înţeles că ele au o dimensiune simbolică:
interacţiunile umane ar fi imposibile fără transmiterea şi acceptarea unor

1
semnale. însăşi existenţa, funcţionarea şi organizarea societăţii ar fi de
neconceput în absenţa procesului de comunicare. Existăm unii pentru alţii
şi interacţionăm între noi în măsura în care comunicăm unii cu alţii:
transmitem şi primim mesaje, codificăm şi decodificăm mesaje (semnale),
Mesajele modifică informaţia celui care le primeşte şi, eventual,
comportamentul său. Reacţia comportamentală a receptorului poate
influenţa emiţătorul într-un mod perceptibil sau imperceptibil. Dar ce este,
la urma-urmelor comunicarea? Termenul "comunicare începe a fi utilizat
în secolul XIV şi provine din latinescul communis, care înseamnă a pune
în comun, a fi în relaţie, fiind mai apropiat în vremea respectivă de
înţelesul "a împărtăşi mai multora". Din secolul al XVI-lea, termenului i se
asociază şi un înţeles nou, "a transmite", odată cu dezvoltarea drumurilor,
a poştei. Din secolul al XlX-lea, sensul "a transmite" trece pe primul plan,
ca o consecinţă a unor tehnici moderne de comunica ţie: trenul, telegraful,
automobilul, telefonul, radioul, cinematograful, televizorul. In acest
context, termenul adecvat ar fi cel de "comunicare-difuzare". Un termen
combinat ar reţine atât înţelesul origina când de desemna o comunicare
umană naturală între doi sau mai mulţi indivizi, cat şi activităţile mediate
de tehnică. Apariţia comunicării "tehnice" pe lângă cea naturală implică,
deci, şi o schimbare a înţelesului termenului de "împărtăşire" a unor
mesaje, care va fi dublată de cel de transmitere, comunicare instrumentală.
Problemele terminologice se complică pe măsura trecerii de tehnici de
comunicare-transmitere (în sensul material al termenului - tren, automobil,
avion - când termenul transmitere era adecvat) la tehnicile propriu-zise ale
comunicării audio-vizuale (radio, cinema, televiziune) când are loc o
suprapunere a celor două înţelesuri.
Tehnicile audio-vizuale transmit §i difuzează mesaje, dar asigură efectiv
comunicarea între indivizi (îi pun în relaţie pe cei care transmit şi pe cei
care receptează). Dacă trenul doar transmite un obiect, transportând să
zicem o scrisoare, radioul ”comunică", în sen sul că îi pune pe indivizi în
contact, pe cei aflaţi la originea mesajului şi pe cei care îl primesc.
Mijloacele audio-vizuale propriu-zise (radioul și televiziunea) vor
introduce noi forme de comunicare, radical diferite de comunicarea
interpersonală. In procesul comunicării de masă, care înseamnă producerea
şi difuzarea mesajelor de către un sistem mediatic instituţionalizat către un
public variat şi numeros, realizarea efectivă a comunicării este mai dificilă,
implicând mai multe elemente ei un proces complex de elaborare și
difuzare a mesajelor, o artă şi o ştiinţă a comunicării. Astfel, comunicatorii
devin persoane specializate, care trebuie să ştie ce şi cum să transmită.
Revenind la termenul generic, de "comunicare", trebuie precizat că orice
proces de comunicare presupune o serie de elemente structurale:
a) o relaţie între cel puţin doi parteneri;

2
 b) capacitatea de a emite semnale;
c) capacitatea de a recepta mesaje;
d) folosirea unor semnale, semne, simboluri, pentru a putea comunica un
anumit înţeles;
e) un canal (mijloc, suport) al comunicării - de la vocea umană la undele
hertziene folosite în radio şi televiziune;
f) existenţa unui izomorfism al semnificaţiilor, pentru receptarea corectă a
mesajului.
Prin interacţiunea acestor elemente rezultă comunicarea, ceea ce înseamnă
că "există comunicare când un sistem, o sursă, influenţează stările sau
acţiunile unui alt sistem.
La rândul său, Charles Cooley, un important sociolog american care s-a
preocupat de definirea comunicării şi a relaţiilor dintre aceasta şi societate,
scrie în lucrarea sa din 1909, "Social «Organization»;"Prin comunicare se
înţelege mecanismul prin care relațiile umane există; toate simbolurile
spirituale şi mijloacele ce servesc la transpunerea lor în spaţiu şi la
menţinerea lor în timp. El cuprinde expresia feţei, atitudinea corpului şi
gesturile, tonul vocii, cuvintele, scrierea... tot ce serveşte la cucerirea
spaţiului şi timpului". Cooley relevă şi semnificaţia deosebită a
comunicării pentru societatea modernă; "Nu putem înţelege cu adevărat
nimic, spune el, mai ales când privim epoca modernă, dacă nu luăm în
considerare modul în care revoluţia comunicării a creat o lume nouă pentru
noi".
Condiţia universală a omului este aceea de a fi "o fiinţă de reuniune şi
legătură". Modalitatea ontologică a fiinţei este antiînsingurarea, la fel cum
modalitatea fiinţei comunicante este limbajul, prin care se angajează în
cunoaştere. Iar limbajul este o realitate plurală, trans-individuală, o forţă
modelatoare a asociaţiei inter-umane, în măsura în care transformă
mulţimea, grupul de indivizi, într-o structură informativă. Numai atunci
când o cantitate de informaţie trece dintr-un sistem într-altul suntem într-
un nivel de organizare structurală. De fapt, în structura actului de
comunicare tripolar, sau triadic (EU-TU-EL), cei doi termeni,
EMIŢĂTOR-RECEPTOR, par de drept simetrici.Unii exegeţi ai "teoriei
cemunicaţionale" consideră că RECEPTORUL/INFORMATORUL este
factorul esenţial în procesul de transformare noetică. Ansamblul
determinat, plurifactorial, desfăşurat în multiple nivele dintr-o situaţie
semiotică de comunicare, are ca factor organizator - structurant - intenţia
emiţătorului de a se adapta la capacităţile receptorului, preferând valorile şi
semnificaţiile comune. Calitatea informaţiei este implicată în valoarea ei,
în densitatea sa structurală, în modul cum o decodăm. 0 situaţie nouă,
imprevizibilă, significă şi valorează în măsura în care luăm în considerare
factorul structural, gradul nostru de participare şi comprehensiune, modul

3
în care ne apropiem de ea. In acest caz, informaţia semantică devine o
tematică a schimbului de mesaje, în care sursa şi receptorul,(sisteme
deschise, delimitări fără îngrădire),îşi decantează lumile lor semantice.
SEMNIFICAŢIA nu poate fiinţa dar ca proprietate a comunicării, a
suportului acesteia ea este o emergentă a celor ce schimbă mesaje. Prin
semnificaţie, ansamblul comunicanţilor (EU-TU...) devine structură.
Atenţia va pendula între mesaj - sistem obiectiv de informaţii posibile - şi
receptorul activ, care intervine ea factor participant si corelat al valorii
efective a informaţiei transmise. Lingvistul Roman Jakobson afirmă că
"încercările de a crea un limbaj, fără legătură cu vorbitorul şi ascultătorul,
riscă să reducă limbajul la o ficţiune scolastică, generând un cod separat de
comunicare efectivă. Mesajul are semnificaţie numai în măsura în care este
interpretat într-o situaţie dată.După Umberto Eco, procesul comunicativ la
scară umană înseamnă "Un raport de interpretare care se stabileşte la
nivele diferite ale matricei de cunoaştere, un raport de tranzacţie, un proces
de deschidere continuă spre realitate, în care accentul se pune în mişcarea
transformatoare pe posibilitatea de a identifica multiple ordini,şi de a opta,
de a adera preferenţial la unele din ele”. Eco ajunge la concluzia că
"receptarea unui mesaj, structurat în mod deschis, face ca recepţionarea să
nu implice atât o previziune a aşteptatului, cât mai ales o aşteptare a
noului, a ineditului.Ceea ce este o permanenţă, conchide el, nu aduce o
informaţie".

Ce este Radioul ?
Radioul este, în primul rând, comunicare. Este prima lecţie pe care a
învăţat-o la debutul său ca redactor la un mic post de radio din Brooklyn,
celebrul show-man de la CNN, Larry King. Primul lui şef i-a explicat
lapidar şi foarte clar conţinutul activităţii pe care urma să o desfăşoare:
“Asta e muncă de comunicare!”

Comunicarea prin radio cere onestitate. A doua lecţie pe care a

învăţat-o Larry King a fost că trebuie să fii onest. “Ca să devii un crainic
de succes, fă-i pe ascultătorii şi telespectatorii tăi părtaşi la experienţele şi
sentimentele tale”. Ce înseamnă onestitatea? Povesteşte tot Larry King,
referindu-se, de data aceasta, la debutul său pe micul ecran: “Nu mai
fusesem niciodată într-o emisiune televizată şi am lăsat acest gând să-mi
dea emoţii. Producătorul m-a aşezat pe un scaun rotativ. Mare greşeală!
Din cauza emoţiei mă tot roteam la dreapta şi la stânga şi m-au văzut toţi
telespectatorii. Trebuie să fi fost amuzant, aşa că am mers pe instinct. i-am
pus pe telespectatori în locul meu. Le-am mărturisit că eram emoţionat.
Le-am spus că lucram la radio de trei ani, dar era pentru prima oară când

4
apăream la televizor. Şi cineva m-a mai pus pe acest scaun rotativ. Acum,
că toată lumea îmi ştia situaţia, nu mai eram emoţionat. Asta m-a făcut să
vorbesc mai bine şi mi-a adus un şi mai mare succes în acea primă seară la
televiziune – totul doar pentru că am fost onest cu cei cărora le vorbeam”.

Comunicarea cu elementul său curent – conversaţia – este o adevărată artă

şi cel ce o stăpâneşte poate să se considere realizat pentru că are
posibilitatea să intre în contact nemijlocit cu oameni diferiţi, din locuri
diferite, pe care nu-i cunoaşte. Comunicarea directă interumană este acum
la fel de importantă, poate chiar mai importantă decât în urmă cu câteva
decenii, când nu se inventase internetul. “Unii se tem că, din cauza
volumului atât de mare de informaţii transmis prin tot atât de multe
mijloace electronice, arta conversaţiei se va demoda – scrie Larry King în
lucrarea amintită. Eu aş spune exact contrariul. ‘Vorbim’ mai mult decât
oricând şi în mai multe feluri decât oricând, tocmai datorită acestor noi
mijloace. Dar conversaţia va rămâne cu noi atât cât vor exista oameni.
Indiferent ce noi tehnologii ne va aduce secolul XXI, primele cuvinte din
această carte vor rămâne adevărate: ‘Toţi trebuie să vorbim’. Şi, cu toate
invenţiile şi evoluţia războiului stelelor, succesul va reveni la bază. Fie că
stai cu cineva la masă sau scrii o scrisoare la computer, principiile unei
bune conversaţii rămân aceleaşi. Totul se reduce la a stabili o legătură cu o
altă persoană. Francheţea, entuziasmul şi dorinţa de a asculta vor face din
tine un maestru al conversaţiei în orice ocazie. Şi, fie că te adresezi unui
grup de 12 persoane într-un sediu al unei comunităţi, fie că ţii o
teleconferinţă prin satelit, lucrurile sunt la fel ca atunci când te adresezi
unui grup. Pregătirea, cunoaşterea publicului şi simplitatea discursului te
vor ajuta întotdeauna să obţii succesul ca vorbitor”

Comunicarea prin mass media înseamnă legătura prin care individul intră
în contact cu lumea. El află ce fac ceilalţi oameni, indiferent unde s-ar afla
ei pe mapamond, poate chiar intra în conversaţie cu ei, îşi poate exprima,
la rândul său, opiniile, îşi poate povesti necazurile, poate întreba sau poate
răspunde instantaneu la unele întrebări, prin emisiunile interactive. Spre
deosebire de telefon unde, în general fiecare comunică cu oameni sau
instituţii cunoscute, prin intermediul radioului sau televiziunii această
convorbire nu presupune un scop anume, nici conoaşterea interlocutorului.
Subiectul convorbirii este suficient pentru ca, fiind interesat de tema pusă
în discuţie, fiecare să aibă posibilitatea să intervină în dialog. Acesta este,
de altfel, şi unul din punctele de atracţie pe care presa electronică la are în
rândul publicului de pretutindeni.

5
Comunicarea presupune participanţi egali, care se respectă, au ceva de
comunicat şi doresc să comunice. Din punctul de vedere al publicului,
partenerii trebuie să pară că nu încearcă să se pună nici un moment în
dificultate. Un reporter prea agresiv, care nu doreşte decât să-şi “prindă”
interlocutorul adresându-i întrebări incomode nu va avea parte de un
interviu, un reportaj sau o anchetă reuşită şi cu succes la public. Intrebările
incomode îl intimidează pe interlocutor şi duc la blocarea convorbirii.
Automat, ascultătorii vor trece de partea interlocutorului, pe care vor avea
tentaţia să-l compătimească şi, oricâtă dreptate ar avea, reporterul nu va
mai avea credibilitate. Dar se cuvine să menţionăm şi situaţia opusă -
aceea a unui reporter copleşit de eveniment sau de personalitatea
interlocutorului său şi pe care îl lasă să vorbească vrute şi nevrute. Un
asemenea ziarist este calificat de public drept incompetent, nechemat în
breaslă.

Discuţiile din lumea teoreticienilor presei au dus la concluzia că nu poate

fi vorba de presă fără a conştientiza că scopul fiecărei ediţii de ziar sau
revistă, al fiecărei emisiuni de radio sau de televiziune este comunicarea.
Acest proces este colectiv sau individual. Un ascultător de radio acţionează
individual, de unul singur atunci când deschide sau închide aparatul. Tot
după voinţa proprie, el optează pentru un post de radio sau altul. Alegerea
este şi raţională, dar mai ales sentimentală. “Noi cucerim o naţiune de
ascultători, cucerind-l pe fiecare în parte” subliniază Michael H. Haas,
Uwe Frigge, Gert Zimmer, în „Radio management”. Manualul jurnalistului
de radio, apărut la Editura POLIROM, în anul 2001.

Această situaţie i-a determinat pe unii teoreticieni să susţină că “radioul nu

este un mijloc de comunicare în masă, ci un mijloc de informare
individuală”, susţin aceeaşi autori. Producătorul de radio are datoria de a-şi
imagina condiţiile în care se face ascultarea de către fiecare receptor. El ar
trebui să ştie unde se află beneficiarul efortului său de a informa, dacă
munceşte, învaţă, se odihneşte, în ce stare de spirit se află, această intuire
fiindu-i facilitată de sondaje de opinie, scrisori, telefoane etc. Dar mai
mult decât atât, cunoaşterea cerinţelor şi intereselor publicului este dată de
cunoaşterea şi înţelegerea temeinică a realităţilor sociale, economice şi
politice ale momentului. O zi în care s-au anunţat noi scumpiri ale tarifelor
la unele servicii de interes public nu poate fi o zi fastă pentru nimeni. Un
moment în care undeva în ţară sau într-o ţară vecină s-a produs o catastrofă
naturală sau s-a declanşat un conflict militar poate induce în rândul
ascultătorilor o stare de tensiune, amărăciune, chiar disperare. În aceste
condiţii, producătorul de emisiuni radiofonice îşi va echilibra programele,
în concordanţă cu starea de spirit a receptorilor săi şi numai în acest fel va

6
putea dialoga cu fiecare ascultător în parte şi nu cu mase anonime şi
indiferente. Este raţiunea pentru care posturile de radio FM se bucură de
asemenea succes în prezent. Aceste posturi – locale sau comerciale – îşi
cunosc destul de bine publicul căruia i se adresează pentru că pot
determina destul de precis aria de difuzare a programelor. În acest fel ele
pot răspunde mai precis nevoilor de cunoaştere ale grupurilor de receptori,
dar şi intereselor individuale ale ascultătorilor pe care îi servesc.

Comunicarea prin programe radiofonice este un proces ce se realizează cu

mult efort şi imaginaţie. A-ţi fermeca publicul este o datorie profesională a
fiecărui producător, redactor sau reporter. Captarea ascultătorului se
realizează mai întâi superficial, la nivelul auzului. Un sunet nou - fiecare
post de radio are propriul său sunet - poate stârni interesul.

Etapa următoare este aceea a dobândirii credibilităţii. Este un proces

complicat şi dificil, care înseamnă, de fapt, pentru un post de radio,
câştigarea audienţei. Ascultătorii “cred” în postul de radio, nu numai că le
place cum sună, dar au garanţia obiectivităţii, a respectării adevărului de
către redactorii şi producătorii lui. În sfârşit, după ce s-a impus în rândul
ascultătorilor prin sunetul său aparte, prin respectarea adevărului, postul de
radio poate considera că şi-a dobândit o personalitate. Credibilitatea unui
post de radio – obişnuia să spună marele om de radio care a fost Eugen
Preda – se câştigă foarte greu, dar se poate pierde într-o clipă. Formarea
deprinderilor de urmărire a anumitor programe la un număr apreciabil de
ascultători este un proces dificil şi de durată.

La câştigarea credibilităţii contribuie, în primul rând, calitatea informaţiei

difuzate. Echilibrul, echidistanţa, onestitatea, neimplicarea politica,
operativitatea în difuzare sunt condiţii ale credibilităţii. Un factor
important în consolidarea credibilităţii îl constituie realizatorii de
emisiuni, cei care vorbesc în direct pe post. Ascultătorul îi va urmări în
mod special pe unii dintre ei, va recunoaşte postul şi după vocile lor, iar,
după voce, le va face chiar un portret imaginar. Nevoia de vedete la radio
este la fel de mare ca şi la televiziune. Dar, fără discuţie, starurile singure
nu pot face viabil un post de radio. De aceea, fiecare program trebuie să
aibă personalitate şi o ţintă precisă pentru a se bucura de atenţia şi
preţuirea unui segment de public.

7
CARACTERISTICILE COMUNICĂRII RADIOFONICE

Comunicarea reprezintă una din trăsăturile definitorii ale omului, este

faptul primar prin care oamenii interacţionează în spaţiul social, care este
un spaţiu intersubiectiv construit prin intermediul comunicării. Procesul de
comunicare nu este numai o dimensiune intrinsecă şi definitorie a omului
ci este vital pentru existenţa sa, pentru desfăşurarea activităţilor care
produc şi reproduc viaţa socială.
Comunicarea este un proces prin care un emiţător transmite informaţii
receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra
receptorului anumite efecte. Acest proces de realizează în mai multe feluri,
de unde şi tipuri diferite de comunicare.
În funcţie de criteriul luat în considerare, distingem mai multe
forme ale comunicării.
Un prim criteriu luat în clasificarea formelor comunicării îl
constituie modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului. Identificăm
comunicarea directă, în situaţia în care mesajul este transmis uzitându-se
mijloace primare - cuvânt, gest, mimică; şi comunicarea indirectă, în
situaţia în care se folosesc tehnici secundare - scriere, tipăritură, semnale
transmise prin unde hertziene, cabluri, sisteme grafice etc.
În cadrul comunicării indirecte distingem între:
- comunicare imprimată (presă, revistă, carte, afiş, etc.);
- comunicare înregistrată (film, bandă magnetică etc.);
- comunicare prin fir (telefon, telegraf, comunicare prin cablu, fibre optice
etc.);
- comunicare radiofonică (radio, TV, având ca suport undele hertziene).
În funcţie de modul în care individul, sau indivizii, participă la
procesul de comunicare identificăm următoarele forme ale comunicării:
- comunicare intrapersonală (sau comunicarea cu sine; realizată de fiecare
individ în forul său interior);
- comunicarea interpersonală (sau comunicare de grup; realizată între
indivizi în cadrul grupului sau organizaţiei din care fac parte);
- comunicarea de masă (este comunicarea realizată pentru publicul larg, de
către instituţii specializate şi cu mijloace specifice);
Un alt criteriu după care putem clasifica procesul de comunicare
este natura mesajului transmis. Astfel distingem:
- comunicarea verbală – adică comunicarea prin intermediu cuvintelor;

8
- comunicarea non-verbală – sau comunicarea care foloseşte altă
modalitate decât cuvântul (mimica, gestica etc.).
În cadrul comunicării verbale se distinge:
- comunicarea scrisă – adică mesajul este cuvânt imprimat, tipărit.
Mesajul este o succesiune de simboluri pe care le recunoaştem ca litere,
cuvinte fraze şi paragrafe. Aceste simboluri sunt percepute prin văz.
- comunicarea orală – cuvântul este prezentat în formă vorbită, mesajul
fiind primit prin intermediu auzului.
Ţinând seama de aceste distincţii în cadrul procesului de
comunicare, identificăm comunicarea radiofonică făcând parte din
comunicarea indirectă, fiind o comunicare de masă realizată în formă
vorbită.
Din această delimitare a comunicării radiofonice faţă de alte forme
de comunicare rezultă un set de patru caracteristici majore, care descriu
natura acestui canal de comunicare – radioul:

1. Cuvintele folosite şi succesiunea în care ele sunt prezentate sunt doar

auzite, nu văzute.
2. Cuvintele şi succesiunile sunt prezentate audienţei doar o dată. Nu
există o posibilitate pentru ascultător de a căpăta o repetare a mesajului.
3. Nu există de obicei un mecanism de feedback imediat şi deci nici o
oportunitate pentru sursă de a modifica mesajul în timpul transmiterii.
4. Deşi audienţa difuzării poate fi largă în ansamblu, această audienţă
colectivă este formată din multe grupuri mici sau indivizi, aflaţi, fiecare, în
locuri diferite de receptare.

Caracteristicile comunicării orale

Comunicarea orală reprezintă, ca şi comunicarea scrisă, un sistem
propriu de reguli şi norme, doar că sensibil mai bogat şi mai complex,
datorită factorilor extra şi para lingvistici şi influenţei decisive a cadrului
situaţional.
Comunicarea eficientă şi eficace depinde în mare măsură de felul
în care comunicăm, adică de stilul comunicării. Potrivit unei celebre
formulări „stilul este omul însuşi”, este evident că fiecărui individ îi este
caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poartă
pecetea propriei personalităţi, a culturii, a temperamentului şi a mediului
social în care acesta trăieşte. Stilul nu este o proprietate exclusivă a
textelor literare, el este specific oricărui act de comunicare.
Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta trebuie să
îndeplinească, în principal, următoarele calităţi:

9
- claritatea – expunerea sistematizată, concisă şi uşor de înţeles; absenţa
clarităţii impietează asupra calităţii comunicării, conducând la obscuritate,
nonsens şi la echivoc;
- corectitudinea – o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale
în ceea ce priveşte sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale
sintactice se numesc solecisme şi constau, cu precădere, în dezacordul
dintre subiect şi predicat;
- proprietatea – se referă la modalitatea folosirii cuvintelor celor mai
potrivite pentru a exprima mai exact intenţiile autorului;
- puritatea – are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de
vocabularul limbii literare; potrivit cu evoluţia limbii putem identifica
arhaisme, care reprezintă cuvinte vechi, ieşite din uzul curent al limbii,
neologisme, cuvinte recent intrate în limbă, al căror uz nu a fost încă pe
deplin validat şi regionalisme, cuvinte a căror întrebuinţare este locală,
specifică unei zone. Potrivit cu valoarea de întrebuinţare a cuvintelor, cu
sensurile în care acestea sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori,
putem identifica două categorii de termeni: argoul, un limbaj folosit doar
de anumite grupuri de vorbitori care conferă cuvintelor alte sensuri decât
cele de bază pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul şi jargonul, care
este un limbaj de termeni specifici unor anumite comunităţi profesionale,
folosiţi pentru a realiza o comunicare mai rapidă;
- precizia – are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii
necesare pentru înţelegerea comunicării;
- concizia – urmăreşte exprimarea concentrată pe subiectul de comunicat,
fără divagaţii suplimentare şi neavenite;
La aceste calităţi generale se adaugă şi o serie de calităţi specifice,
particulare, cum ar fi:
- naturaleţea – constă în exprimarea firească, fără afectare, fără o căutare
forţată a unor cuvinte sau expresii neobişnuite, de dragul de a epata, de a
uimi auditoriul;
- demnitatea – impune utilizarea în exprimarea orală numai a cuvintelor
sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinţe; mai nou
este invocată în acest sens şi atitudinea politically corectnnes, evitarea
referirilor cu caracter rasial, şovin, antisemit, misogin sau androgin.
- armonia – obţinerea efectului de încântare a auditoriului prin recurgerea
la cuvinte şi expresii capabile să provoace auditoriului reprezentări
conforme cu intenţia vorbitorului;
- fineţea – folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprimă într-un
mod indirect gânduri, sentimente, idei.

Caracteristicile presei radiofonice

10
 Caracteristica definitorie a presei radiofonice este oralitatea;
informaţia este transmisă folosind cuvântul rostit. Acest fapt determină
anumite caracteristici particulare are presei vorbite, ceea ce diferenţiază
acest gen publicistic de celelalte, şi anume de presa scrisă şi audio-vizuală
(televiziune).
Prima caracteristică stă sub semnul maximei latine „Littera scripta
manet, volat irrevocabile verbum” – litera scrisă dăinuie, cuvântul rostit
zboară irevocabil. Dacă în cazul presei scrise, receptorul poate reveni
asupra textului pentru a descifra semnificaţia mesajului, în cazul presei
vorbite acest lucru nu mai este posibil. Motiv pentru care mesajul care este
transmis trebuie să fie accesibil şi concis. Un al doilea aspect al presei
vorbite, deşi valabil pentru toată presa, este efemeritatea. Un fapt auzit este
mai greu de reţinut decât unul citit sau văzut.
A doua caracteristică majoră a presei vorbite este accesibilitatea.
Aceasta este un plus al radiodifuzării, faţă de alte canale de comunicare în
masă. Pentru a asculta radioul nu este necesar ca publicul să depună un
efort foarte mare şi nici să renunţe la alte preocupări. De asemenea, este un
mijloc accesibil şi persoanelor cu deficienţe de văz sau celor neştiutori de
carte, dar şi unor indivizi sau comunităţi care trăiesc în zone izolate, unde
presa scrisă este mai greu accesibilă.
A treia caracteristică este rapiditatea cu care receptorul intră în
posesia mesajului. Presa radiofonică reuşeşte să transmită informaţia mai
rapid decât presa scrisă sau televiziunea, acestea din urmă având nevoie de
un anumit timp pentru a prelucra şi transmite ştirea. Dacă în cazul presei
scrise informaţia ajunge la cititor, în majoritatea cazurilor, a doua zi,
evenimentul transmis prin intermediul radiodifuziunii este percepută de
ascultător aproape simultan cu momentul producerii sale. Aici trebuie
menţionată concurenţa pe care o face televiziunea, dar radioul păstrează un
avantaj, oferit de materialul tehnic necesar transmiterii, care este mult mai
redus decât în cazul transmisiilor audio-video.
Din aceste caracteristici ale presei radiofonice se nasc şi anumite
necesităţi care trebuie îndeplinite de jurnalistul de radio. Desigur, aceste
calităţi nu suplinesc calităţile jurnalistului în general.
Prima calitate necesară este cerută de specificul oralităţii acestui
canal de comunicare în masă, şi anume vocea. Aceasta trebuie să aibă un
timbru plăcut şi tonalităţi care să „atragă” ascultătorul. De asemenea,
modulaţiile vocii trebuie să fie adaptată mesajului transmis. Şi nu în
ultimul rând suplinirea prin intermediul vocii a văzului, care este simţul cel
mai folosit de om în colectarea informaţiilor din mediul înconjurător.
A doua calitate este puterea de sinteză şi concizie. Având în vedere
că reţinerea informaţiilor primite prin intermediul auzului este dificilă

11
decât a celor captate prin văz, jurnalistul trebuie să selecteze, într-un timp
scurt, notele esenţiale ale evenimentului şi să ocolească informaţia
nesemnificativă. De asemenea, el trebuie să folosească un limbaj adecvat,
cât mai simplu şi accesibil, fără să „îngreuneze” mesajul cu cuvinte care
pot crea obscuritate, nonsens sau echivoc.

Radioul este informaţie

Între toate componente sistemului presei, radioul deţine prioritatea în

domeniul informaţiei. Emisiunea de radio însăşi este sinonimă cu ideea de
informaţie, pentru că radioul este cel care are prioritate, datorită
posibilităţilor sale tehnice, în a anunţa un eveniment. Deci, prima relatare
despre un eveniment, primele date noi, inedite, de actualitate şi de interes –
elemente ce constituie calităţile informaţiei – vor fi aflate mai totdeauna de
la radio şi apoi aceste elemente sunt completate cu ceea ce oferă alte surse
– ziare, emisiuni tv., filme etc.

Una din calităţile de bază ale informaţiei la radio este continuitatea.

Radioul nu numai că emite cea mai mare cantitate de informaţie, dar acesta
este un proces ce nu se întrerupe niciodată pe întregul parcurs al
programelor emise de un post de radio. Oricând programul poate fi
întrerupt pentru a se prezenta o ştire de ultimă oră. În plus un post de radio
are programe de informaţii din jumătate în jumătate de oră şi această
realitate îi oferă posibilitatea de urmări un eveniment pe întreaga sa
desfăşurare.

O altă calitate a informaţiei de radio este diversitatea. Fiecare om poate

afla din emisiuni ştirile pe care le doreşte. Ştirile politice, economice şi de
bursă, utilitare, din domeniile culturii, ştiinţei, sportului – toate temele,
toate sectoarele activităţii umane îşi găsesc la radio spaţii în emisiuni.
Într-un program de 24 de ore sau chiar mai puţin, se încearcă găsirea
răspunsurilor la o gamă de interese umane extrem de largă.

Radioul este furnizor şi păstrător de cultură

Radioul este mijlocul prin care ascultători cu nivele culturale diferite se
pot instrui în toate domeniile culturii, artei, ştiinţei. Programe speciale
intră în casele receptorilor aducâdu-le nu numai informaţie culturală, ci

12
chiar manifestări culturale la care ei nu pot participa. Spectacole de teatru,
concerte, recitaluri ale unor vedete – unele desfăşurându-se la mii de
kilometri depărtare de locul unde se află receptorul – fac parte din
existenţa de zi cu zi a tuturor celor ce optează pentru programele
culturale. Emisiunile culturale sunt adaptate vârstelor şi nivelelor culturale
diferite ale ascultătorilor, astfel încât fiecare să afle ceea ce îşi doreşte, să
poată să se instruiască sau să-şi completeze cunoştinţele în domeniile
preferate şi la nivelul particular de înţelegere.

În acelaşi timp, în fonotecile lor, posturile de radio tezaurizează fapte

culturale remarcabile, voci ale unor personalităţi din toate domeniile.
Radioul se constituie, în acest fel, într-o arhivă sonoră de importanţă
naţională. Aceste înregistrări se utilizează apoi în emisiuni sau sunt oferite
marelui public înregistrate pe casete sau CD-uri.

Radioul este creator de cultură

Spectacole de teatru şi varietăţi, recitaluri poetice, concerte sunt produse

foarte frecvent şi pretutindeni în lume de posturi de radio. Radioul nu
numai că preia manifestări cultural distractive de la instituţii de profil, dar
produce fapte de cultură. Scenarizările unor opere literare celebre, piese de
teatru special create pentru a fi « montate » la radio, concerte înregistrate
în studiou, emisiuni de varietătăţi – toate pot fi considerate opere artistice
originale care îmbogăţesc patrimoniul spiritual naţional.

Operele dramatice radiofonice care stau la baza emisiunilor teatru la

microfon, de pildă, sunt diferite de textele teatrale destinate scenei.
Mişcarea scenică, decorul trebuie suplinite de sunete şi zgomote. Orice
gest al actorilor nu poate fi sugerat decât prin inflexiunile vocii umane sau
prin sunete sugestive. Înregistrările muzicale realizate în studiourile
posturilor de radio au o calitate excepţională datorită mijloacelor tehnice
de care acestea dispun. Această calitate face din înregistrările muzicale
sau teatrale ale posturilor de radio adevărate bijuterii, multe înregistrări
fiind apoi multiplicate pe casete sau CD-uri.

Radioul este divertisment

Ca şi televiziunea, radioul oferă multe momente de desindere autentică

prin emisiuni speciale de divertisment. Şi programele muzicale, adaptate
tuturor gusturilor, transmisiile sportive fac din radio un mijloc de
destindere căutat şi apreciat. Trebuie să mai menţionăm, că acest tip de

13
programe, ca, de altfel şi cele culturale, sunt şi foarte ieftine şi nu presupun
decât dispoziţie de ascultare din partea receptorilor, prea obosiţi şi adesea
în lipsă de bani pentru a se deplasa la locul unde are loc un spectacol sau o
manifestare sportivă.

Radioul este mijloc de educaţie

S-a acreditat ideea că radioul se adresează îndeosebi persoanelor cu

cultură medie, ceea ce nu înseamnă că aceste persoana ar fi refractare la
îmbogăţirea cunoştinţelor lor. De aceea, în funcţie de vârsta receptorilor,
de categoriile profesionale şi culturale care ascultă programele de radio la
diferite ore sunt emise în eter tot felul de emisiuni, care au rolul de a
îmbogăţi nivelul de cunoaştere al tuturor. Mai mult, în colaborare cu
instituţii de învăţământ, sunt difuzate programme-şcoală, a căror
frecventare sistematică, însoţită, fireşte , de tese de verificare a însuşirii
cunoştinţelor, conferă anumite drepturi celor ce le frecventează în mod
regulat. Multe posturi de radio şi-au prevăzut, chiar de la începutirle
existenţei lor, canale educative tocmai pentru că s-a intuit rolul important
pe care acest mijloc de comunicare de masă îl poate avea în procesul
educaţional.

O menţiune specială se cuvine a fi făcută în legătură cu rolul covârşitor pe

care radioul îl are în cultivarea limbii literare, o exprimare corectă din
punct de vedere gramaticat şi ortoepic, nuanţată şi modernă, din care să
lipsească elementele arhaice, de jargon sau de argou, ca şi neologismele
stridente.

Radioul este prestator de servicii

Am comparat odată un post de radio cu un magazin universal deschis în

permanenţă. 24 de ore din 24, în toate zilele anului. Radioul oferă tuturor
ascultătorilor servicii dintre cele mai diverse, de la ora exactă şi buletine
meteo, la lecţii de limbi străine, sfaturi medicale, sugestii pentru petrecerea
timpului liber, orarul magazinelor, informaţii rutiere etc. Această “prestare
de servicii” înseamnă, în acelaşi timp o formă de manipulare, pentru că
presa, televiziunea şi radioul ne organizează viaţa, consumul, educaţia,
univdersul de cunoaştere, interesele şi, prin aceasta, chiar gândirea şi
modul de reacţie la factorii sociali, la evenimente.

Derapaje media, cazuri celebre

14
Manipularea, a evoluat odată cu transformarea mijloacelor de informare în
masă. Mai în glumă, mai în serios, la prima auzire (vizionare, citire),
informațiile au generat, bazate și pe ignoranța, ori necunoștința publicului,
scene hilare care au rămas în antologie drept exemple clasice în ale
manipulării.
De departe, cel mai cunoscut exemplu este adaptarea radiofonică a nu mai
puțin celebrului roman Războiul lumilor al lui H.G. Wells. La 31
octombrie 1938, Orson Welles, cu ajutorul actorilor de la Mercury Theatre
Chicago, SUA, au pus în scenă, în direct, spectacolul ce avea ulterior să
ducă la o adevărată psihoză.
Folosindu-se cu abilitate de numeroase efecte tehnice, Welles a arătat o
Americă sub asediul hidoaselor creaturi marțiene. Cum radioul era în
vârful preferințelor, americanii au căzut pradă” invadării”, New York-ul
transformându-se în numai câteva zeci de minute într-un adevărat oraș al
groazei. Pe străzi, sute de mașini claxonând, prinse în blocaje create de
spaima celor care vroiau să părăsească orașul de teama de a nu fi uciși de
marțieni.
Abia apariția ulterioară la știrile CBS Radio a autorităților, dar şi a
autorilor „invaziei”, cu scuzele de rigoare, au reușit să mai calmeze
spiritele.
Acest” experiment” arată cât de puternice și periculoase pot fi sursele de
informație când sunt manipulate fără evaluarea exactă a efectelor. Lipsa
datelor suplimentare, coroborată cu tăcerea radiourilor concurente, a
autorităților, au dus la deruta generală din rândul ascultătorilor.
În 1954, luna martie, tot în SUA, pe coasta de vest, în Seattle, s-a
declanșat” epidemia ciupiturilor de parbrize”. Numeroase articole din
presa locală relatau faptul că pe parbrizele mașinilor au apărut peste noapte
niște ciupituri. Psihoza creată cu această ocazie a condus la apariția unor
patrule de noapte, iar numeroși cetățeni au început să sune la poliție
raportând tot felul de situații cu bande de vandali ce le sparg geamurile.
Unii chiar și-au acoperit parbrizele cu ziare sau cuverturi.
De fapt, după cum avea presa să recunoască ulterior, ciupiturile pe parbrize
existau și anterior de lansarea isteriei, însă nimeni nu le remarcase
prezența. Nebunia s-a sfârșit iar oamenii nu au mai privit cu atâta atenție
parbrizele din acea clipă.
Un lucru rămâne în picioare, după toată tevatura: campania de presă care a
demonstrat cât de vulnerabilă e societatea la informație. A fost pusă în
lumină, cu această ocazie, puterea presei, manipularea unor mase de
oameni spre țelul propus.
Însă marea manipulare despre care pomenește istoria este cea generată și
condusă de regimul nazist. De altfel, responsabilului cu propaganda
nazistă, Joseph Goebbels, îi aparține afirmația că radioul este” a opta mare

15
putere a secolului XX”. Declarația a fost făcută în 1933 la deschiderea
Expoziției Tehnicii de Transmisie de la Berlin, și a venit după instalarea
lui Adolf Hitler la putere, în funcția de cancelar.
Odată cu acest moment, manipularea prin intermediul presei în general, a
radioului în special, a început o nouă etapă a existenței sale malefice.
Începând cu 1933, radioul, cea mai nouă armă a propagandei, a trecut sub
controlul strict al puterii, iar principala sarcină a acestuia a fost aceea de a
fi portavocea guvernului. Acest lucru a însemnat difuzarea pe post a
discursurilor interminabile rostite de liderii Partidului Național Socialist,
numeroase reportaje de la congresele partidului, chiar și relatări privind
activitățile statului. Nu au fost omise nici materialele despre ziua de
naștere a lui Hitler, ziua de 1 Mai, sau celebrarea zilei preluării puterii.
Totuși, pentru a nu determina ascultătorii să caute frecvențele posturilor
străine, până la declanșarea conflagrației mondiale, radioul condus de
mașina de propagandă germană oferea și programe cultural-educative, ori
de divertisment, muzică clasică, precum și servicii religioase matinale.
Naziștii au pus stăpânire treptat pe societățile regionale de radio. Acestea,
din iulie 1933, cedând partea lor de acțiuni Societății Naționale de Radio
aflată sub controlul regimului, proces încheiat în 1935.” Ca urmare a
acestei stări, cel de-al treilea Reich crea un program radiofonic unitar
controlat în exclusivitate de puterea centrală”.
De la venirea lui Hitler la putere în 1933 și până în momentul în care aliații
au pătruns în fief-ul Reich-ului, în 1945, undele radio au circulat într-un
singur sens: propaganda pentru regimul totalitar impus de naziști.
Radioul folosea în perioada regimului lui Hitler, nu mai puțin de 3.300 de
angajați. Instituția avea la dispoziție nu mai puțin de 33 de oficii de
propagandă care înlesneau, printr-un sistem de relee bine pus la punct,
transmiterea instantanee a informațiilor și discursurilor lui Hitler în uzine,
locuri în care era întreruptă chiar și munca pentru a i se acorda atenția
cuvenită Fuhrer-ului.
De asemenea, un întreg sistem de propagandă a fost creat pentru diaspora,
radioul german nazist ajungând să controleze întreaga lume. Pentru aceasta
erau la dispoziția Reich-ului emițătoare puternice de emisie în puncte cheie
ale lumii: Spania, Orientul Apropiat etc.
A venit rândul televiziunii, după încheierea celui de-al doilea război
mondial, să își arate supremația în sectorul manipulării. Și, zicem noi, a
reușit cu succes decenii la rând, să facă acest lucru.
Un moment memorabil a fost înregistrat în seara zilei de 19 decembrie
1973 când canalul NBC a transmis conform grilei de programe, programul
Tonight Show. Până aici totul banal, inclusiv gluma lui Johnny Carson cu
privire la declarația unui congresman care criticase guvernul pentru
dimensiunea prea mică a rezervei naționale de hârtie igienică. Însă, cum

16
există riscul ca unii să ia în serios orice glumă, o parte din telespectatorii
NBC au asaltat a doua zi raioanele magazinelor golindu-le de prețiosul
obiect. Treptat isteria a luat amploare, mii de americani năvălind în
magazine și cumpărând baxuri întregi de hârtie igienică.
În scurt timp magazinele și raioanele s-au golit, majoritatea care nu a mai
găsit produsul pe rafturi concluzionând că respectivul congresman a avut
dreptate. În zadar au încercat autoritățile să calmeze situația. Toată lumea a
rămas cu ideea că SUA sunt amenințate de o criză a hârtiei igienice.
După ce am aflat efectele manipulării mediatice, să încercăm în cele ce
urmează să descifrăm mecanismele care ajută un produs mediatic să
influențeze opinia publică, analizând fiecare sector de producție al
industriei media, de la colectarea informației, la oferirea ei publicului
consumator.
Totul începe cu agregarea informațională, un proces aservit agențiilor de
presă. Dacă vă convine, putem afirma că manipularea începe aici, în
redacția agenției care practic stabilește ordinea informațiilor ce urmează a
fi expediate în formă brută celorlalte sectoare media.
În teorie, o știre de agenție trebuie să aibă un caracter exact, concis, să fie
completă, interesantă și, nu în ultimul rând, rapidă. Tot din cărțile de
specialitate aflăm că rolul acestei instituții este acela de a transmite cât mai
prompt informația ce-i parvine de la o anumită sursa, iar dacă sursa nu este
suficient de credibilă, sau de sigură, securitatea devine mai importantă
decât rapiditatea: nu se transmite știrea decât după verificarea surselor.
Asta în teorie.
În practică, lucrurile stau cu totul altfel. Și aceasta întrucât concurența
dintre media este tot mai dură. Pentru a fi primii care relatează despre un
fapt anume, se trece peste etapa verificării informației, ceea ce conduce la
dezinformare, sau la manipulare, când apare în ecuație intenția.

Tehnici de lucru. Elemente specifice

Ce înseamnă să scrii pentru radio

A scrie pentru radio înseamnă a scrie pentru auzul omului simplu, ori aflat
în diversele sfere ale societății, cu la fel de numeroase pregătiri
educaționale.
De aceea, redactarea unui text și transformarea lui pentru a corespunde
standardelor radio sunt total diferite de tehnica întâlnită la jurnaliștii din
presa scrisă, tipărită. Mesajul este transmis prin sunet și prin urmare
conținutul acestuia trebuie să fie ”setat” astfel încât ținta finală să fie auzul
destinatarului, nu privirea.

17
Dacă ochiul ființei umane poate cuprinde un text fie alcătuit dintr-o
succesiune de propoziții scurte, ori de fraze mai ample, cu multe
secundare, cititorul având oricând posibilitatea de a reveni asupra unui
paragraf, asupra unei sintagme ori de câte ori nu va discerne sensul de bază
al acestora, în cazul radioului ne confruntăm cu o mare problemă: mintea
ascultătorului receptează sunetul, îl procesează dar niciodată nu va putea
reveni asupra textului dacă mesajul transmis este încâlcit ori greoi de
descifrat.

Având în vedere acest mic dar extrem de important aspect în redactarea

unui text pentru a fi difuzat în programele radiofonice, orice jurnalist va
trebui să știe că la radio mesajul:

- are caracter oral cu tendință conversațională (implică întotdeauna

participarea directă, sau indirectă a ascultătorului) ;
- este dialog;
- este efemer (odată transmis, nu se mai poate revini asupra conținutului
său decât în cazul în care acesta este înregistrat în prealabil) ;
- este 100% bazat pe utilizarea undelor sonore.

Riscând condiţia truismului, trebuie să spunem că limbajul este mijlocul de

comunicare dintre oameni, pe care se întemeiază convieţuirea umană. El nu
cuprinde numai limba propriu-zisă, ci şi tonalitatea ei, mimica şi
pantomimica ei, etc., ce însoţesc cuvântul vorbit. La logica raţională a
frazei, tonul, mimica şi pantomimica se adaugă logica lor afectivă şi
volitivă.
De aceea, limbajul nu este numai proces conştient, ci şi unul inconştient.
Conştiente sunt conţinuturile de viaţă şi idei, pe care le exprimă fraza ca
atare, luată în întregimea ei; cuvintele însele vin în mod spontan, de la sine,
fără efort conştient, iar literele şi mulţimea de procese organice însoţitoare
vin automat, fiind mai mult sau mai puţin inconştiente. A ne gândi la ele, a
fi conştient de ele - de pildă, în momentul transmiterii la radio "în direct" a
unei ceremonii de primire la Academie, sau a impresiilor grave, să zicem,
de la înmormântarea unor personalităţi cum au fost Noica, Eliade, Ionesco
sau Cioran -, ar însemna, copleşiţi de emoţie, să nu mai putem vorbi.
Limbajul, s- a spus, nu este numai un dialog al conştiinţei, ci al întregii
personalităţi, în ceea ce reflectă, problematic şi interogativ, printr-o suită de
înţelesuri "în lanţ" atât tiparele sociale ale gândirii umane, cât şi moştenirea
culturală imprimată în ele.
Aşadar, gândind cu cuvinte, punând-se "întrebările prime", cum se exprimă
Sorin Stati în "Scrisoarea I despre limbaj", există o realitate, sau tocmai
pentru că, în descifrarea oricărui mesaj, în codificarea-decodificarea

18
oricărui mesaj, se porneşte de la prima realitate (care este omul - lumea -
societatea) şi se ajunge - prin întrebări succesive la "moşirea", scoaterea
adevărului, care este încorporat în substanţa gândului, care gând se exprimă
prin cuvinte, care cuvinte semnifică simbolic un anumit corespondent cu
realitatea de la care porneşte gândul.
Cuvântul este plin încă înainte de a-l utiliza noi. Şi tot eminentul
lingvist evocat avertizează: "Nu putem schimba sensul unui cuvânt, căci cu
condiţia aceasta l-am preluat prin învăţare şi în practică. E util în
comunicare dacă şi numai dacă nu-i modificăm nici forma,nici înţelesul.
Aşadar, vorbim cu cuvinte închise." Este şi motivul pentru care studiourile
de radio BBC, abordând în "Recomandările pentru realizatorii emisiunilor
de radio" acurateţea limbajului (exprimării) notează: "Faptele sunt sacre,
comentariile sunt libere. Reputaţia BBC se bazează pe acurateţea lexicală,
stilistică deci, a reportajelor sale şi pe puterea publicului de a percepe dacă
programele sale tind să reflecte adevărul. Realizatorii, redactorii şi
reporterii din toate domeniile trebuie să fie pregătiţi (lingvistic, cultural-
informativ), să controleze fiecare frază, fiecare propoziţie, fiecare cuvânt,
să corecteze ceea ce nu e conform adevărului şi sensului exprimat prin
cuvântul propriu, să revadă şi să ceară consultaţii de ordin lingvistic-
lexical, de ordin informativ-cultural, chiar cu riscul de a friza erudiţia
savantă şi hipercorectitudinea neagreată de ascultătorii neformaţi la şcoala
radio-mediei, şi peste toate acestea asigurând-se că reputaţia BBC-ului nu
este diminuată. De altfel, pentru a nu mai reveni asupra lor, redăm pe scurt,
sintetizat deci, aşa-numitele "standards", adică liniile directoare obligatorii
pentru redactorii de ştiri şi realizatorii de reportaje:
1. RESPONSABILITATEA (Responsability) - se oferă
publicului nu numai ce doreşte acesta, ci şi ce trebuie să
afle;CORECTITUDINEA (Fairness) - prin care nu se
caută victime, dar nici nu se acceptă favoriţi; BBC nu
porneşte cruciade;
2. IMPARŢIALITATEA (Impartiality) - care porneşte de la
premisa potrivit căreia postul (BBC) nu are păreri
proprii, nu adoptă poziţii partizane;
3. INDEPENDENŢA (Independence) - pe care o are
redactorul; dar, tocmai pentru că o are, rezistă la presiuni,
indiferent din partea cui vin: instituţii publice sau
particulare, personalităţi cu funcţii politice, justiţiare,
etc.;
4. SOBRIETATEA (Sobriety) expunerii - care-l obligă pe
redactorul emisiunii să lase faptele să vorbească prin ele
însele, lui fiindu-i interzis să le dea amploare în mod
artificial;

19
 5. ACURATEŢEA (Accuracy) - prin care ţelul BBC- ului, în
general, şi al fiecărui realizator, în special, este
corectitudinea totală. Deviza BBC-ului este: "Noi nu
credem nimic, verificăm şi iar verificăm, deci se pun
întrebări, şi întrebări la răspunsuri, pentru a se ajunge la
adevăruri, dacă nu absolute, în orice caz indiscutabile;
6. BUNUL GUST (Good taste) - prin care decenţa, măsura,
armonia expunerii şi tot ceea ce ţine de profesionalism,
experienţă şi cultură, toate duc la respectul ascultătorilor,
ca expresie a respectului pe care radio-ul este dator să-l
pună mai presus de orice pentru calitatea informaţiei şi
pregnanţa adevărului.

La radio vorbim :

Dar nu povestim, nu recităm poezii decât în cadrul programelor culturale

dedicate. Chit că, la începuturile radiofoniei, primele emisiuni, realizate de
către oratorii literaturii vremii, aveau iz literar. Cu timpul, dar mai ales
odată cu miniaturizarea tehnologiei utilizate în fabricarea receptoarelor
radio (și prin efect direct audiția programelor radio în timpul desfășurării
altor activități), ascultătorul nu mai avea la dispoziție timpul necesar
ascultării și descifrării sensurilor ascunse în diverse figuri de stil. DeNu
este literatură , este vorbire , aşa că trebuie folosite numai cuvinte al căror
sens este cunoscut jurnalistului şi care se află în vocabularul său. Textul
următor poate suna bine oriunde , dar nu în eter:

Nu : Punerea în aplicare a programului de alfabetizare şi igienizare a

rromilor , care va fi discutat la Guvern va reduce numărul persoanelor
analfabete din această etnie.

Da : Guvernul intenţionează să abordeze probleme legate de alfabetizarea

şi igienizarea
rromilor în şedinţa de mâine . Urmează să fie lansat un program de
îmbunătăţire a calităţii vieţii acestora .

Prescurtările sunt obişnuite în conversaţie , dar când o persoană începe să

scrie ştiri pentru radio , pare să le evite instinctiv . Se poate folosi „n-are” ,
„să-ţi „ etc . Dar trebuie reţinut că , dacă trebuie subliniate anumite cuvinte
, negativele , mai ales e bine să nu utilizăm aceste prescurtări.

20
Ex : El a afirmat că nu îsi va da demisia .

Este de efect imediat :

Radioul înseamnă ACUM . Cel mai mare avantaj pe care îl are asupra
presei scrise este efectul său imediat , iar acesta se subliniază folosind pe
cât posibil , verbele la timpul prezent.

Nu : Primul ministru a spus astăzi că economia ţării se află pe o pantă

ascendentă .
Da : Primul ministru spune că economia ţării se află pe o pantă
ascendentă.

Ziaristul experimentat nu se preocupă atât de mult de regulile care se

aplică în scriere, cărora puţini le dau importanţă în vorbire . Evenimentele
citate la radio trebuie să pară a avea loc acum . Prezentul este timpul
specific radioului pentru că dă impresia de imediat .

Este direct , personal :

A scrie pentru radio nu trebuie sa implice o deosebită oratorie , este TU şi

EU .Radioul poate avea mii de ascultători în acelaşi timp , dar fiecare
dintre ei ascultă singur , sau într-un grup mic .

În programele radio stilul poate fi mai formal decât într-o conversaţie

obişnuită , dar categoric nu este chiar atât de rigid ca în presa scrisă .
Trebuie să fie uşor de ascultat sau de înţeles , fără să fie prea familiar .

Deşi radioul trebuie să ofere ştirile direct , este de reţinut faptul că el este
totuşi un mijloc
de divertisment . Stilul său nu trebuie să fie prea plictisitor şi formal ,
astfel încât este indicat a se evita exprimările birocratice . Când este
necesară utilizarea unui cuvânt mai puţin comun,acesta trebuie explicat
într-o scurtă propoziţie .

21
Este de auzit numai o dată :

Emisiunea odată transmisă , ascultătorul nu mai are la ce să apeleze pentru

lămuriri . Dacă trebuie să se gândească de două ori pentru a descifra o
propoziţie secundară complexă , ceea ce spunem se va pierde definitiv .
Astfel este prioritatea numărul unu ca o ştire să fie clară , motivpentru care
se folosesc propoziţii declarative simple .

Radioul nu depinde numai de folosirea unui limbaj simplu . Ideea redată

într-o ştire trebuie să fie , de asemenea uşor de înţeles . Cea mai simplă şi
folositoare tehnică este de a introduce numai o singură idee într-o
propoziţie şi renunţarea la informaţiile de prisos .

Nu : Preţurile la zahăr alb şi la zahăr alb rafinat în ţară au fost stabilite la

2. 8 lei şi, respectiv, 2.9 kilogramul .

Da : Preţul zahărului alb a fost fixat la 2.8 lei kilogramul . Zahărul alb
rafinat se vinde cu 2.9 kilogramul .

Este sunet în exclusivitate :

Cuvintele constituie puntea de legatură între autorul emisiunii şi ascultător

. Exprimările
vagi sau ambigue nu sunt acceptate . Locul lor trebuie luat de cuvinte care
redau imagini concrete.

Nu : Oficialităţile au arătat că rata anuală a natalităţii elefanţilor în

Africa este de obicei mai scăzută decât rata mortalităţii .

Da : Oficialităţile afirmă că în Africa mor mai mulţi elefanţi decât se nasc

.

Exactitatea şi concizia trebuie să fie calităţi de bază ale exprimării . Fiecare

noţiune abstractănu poate fi evitată prin „traducere „ .

Nu : El a mai spus că reciprocitatea va fi regula de bază în aplicarea

tratatului de extrădare americano-filipinez , care are în vedere frânarea
infracţiunilor care ar putea crea divergenţe în relaţiile lor bilaterale .

22
DA : El a mai spus că atât Filipine ,cât şi Statele Unite vor folosi aceleaşi
principii în aplicarea tratatului de extrădare . Acestea vizează frânarea
infracţiunilor care ar putea cauza dificultăţi în relaţiile între cele două
state .

Deosebit de importantă în radio este evitarea sunetelor disonante care abat

atenţia ascultătorului :

Nu: Construcţia construită de un constructor local .

Da : Casa a fost ridicată de o companie locală .

Nu trebuie uitată punctuaţia . Este vitală . Când ochii remarcă un semn de

pagină , creierul reacţionează într-un anumit mod . O bună parte a acţiunii
de citire este automată . Mintea crainicului se confruntă cu ceva neobişnuit
, el va evita . Oricât ar fi de scurtă , ascultătorul sesizează întotdeauna o
ezitare . Textul radio este un text care va fi citit cu voce tare , deci
punctuaţia trebuie să fie corectă . Crainicii pretind materiale scrise corect .
Totuşi, dacă o propoziţie nu este bine scrisă , punctuaţia nu o poate salva .

În concluzie , după ce a fost scris textul pentru radio , el necesită o citire cu

voce tare .

Dacă nu este uşor de citit , sună ciudat , este ambiguu , neclar , sună
pompos , este prea
complicat , atunci trebuie rescris .

Radio înseamnă DIALOG

Numele unor Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Gabriel Liiceanu, sau

Andrei Pleşu sunt bine cunoscute pentru fervoarea punctelor lor de vedere,
pentru pasiunea ideilor eu care se angajează în dialog şi, mai ales, pentru
distincţia stilistică, logică şi interpretativă a prestaţiilor lor dialogate,
impunând prin inteligenţa, cultura şi ferma lor orientare în câmpul
intelectual al momentului pe care îl parcurgem, dacă nu în toate cazurile,
„modele polemice “(întemeiate pe principii trainice şi observaţii atente,
bazate pe propriile lor trăiri), în orice caz ele reprezintă repere vrednice de
luat în considerare. Ţinând cumpăna dreaptă, în separaţie de locul comun
depăşit, au reacţionat propunând în cele mai multe cazuri soluţii lucide,
puncte de vedere valide şi fiabile pentru prezent şi timpul apropiat, din

23
exerciţiul lor polemic-dialogal neavând decât de câştigat ideea,
mentalitatea nouă în plină formare şi, evident ascultătorul (când dezbaterea
are loc la radio). Din nefericire şi disproporţionat, în planul exemplelor
remarcabile de la posturile străine pentru arta lor dialogală, sunt citaţi de
obicei mai ales marii realizatori de televiziune: Bernard Pivor, Larry King,
Jay Leno, cei din sfera radioului probabil neavând audienţa şi
neprezentând egal interes pentru ceea ce ar fi talk-showul de televiziune.
Evident, DIALOGUL RADIOFONIC, fie şi în VARIANTA TALK-
SIIOW-ului angajat în condiţia „modelului său iniţial de la BBC (care nu
era altceva decât un admirabil dialog pe viu, interesant dialog politic în
studiou între doi reprezentanţi ai puterii şi opoziţiei), Dialogul radiofonic,
prin extrapolare în faliile altui „gen “(noi spunem hibrid pentru că e
întemeiat pe celelalte, tradiţionale), Dialogul radiofonic deci, are darul de a
duce mai departe o tradiţie care poate păli, dar nu poate trece în uitare atâta
vreme cât rămâne viu, energic prin puterea de a sublinia, argumenta şi
impune criterial idei şi valori demonstrate. Ca şi în cadrul talk- show-ului
la modă, mai frecvent în televiziune decât în instituţiile de radio,
DIALOGUL RADIOFONIC continuă să-şi aibă locul său în grilele de
program, doar în măsura în care trezeşte interesul ascultătorului, răspunde
exigenţelor culturale sau ideatice ale acestuia, prinzând sau ţintuind
ascultătorul lângă aparat. Ca şi talk-show-ul radiofonic, (diferit de
Dialogul radiofonic prin multe specificităţi), acesta din urmă rezistă şi
impune prin curentul de opinie pe care îl stârneşte, jocul superb al
argumentelor şi schimbului de idei de o parte şi alta a mesei rotunde.
Avem siguranţa că, dacă am compara DIALOGUL ca act al convingerii,
cu Talk-show-ul radiofonic, ar putea câştiga cel din urmă; dar, dacă
admitem că - prin destinaţie sau scop - talk-show-ul îşi propune să fie
spectacol (oricât de consistent sau inconsistent în idei, dar totuşi
spectacol), talk-show-ul are de câştigat. Oricum, majoritatea sugestiilor
făcute de V. Pisarck, prin DECALOGUL CELOR ZECE
RECOMANDĂRI PENTRU UN BUN DIALOG, poale fi extrapolat cu
succes în sfera spectacolului de talk-show.

Iată, mai jos, DECALOGUL UNUI BUN DIALOG (identificat de V.

Pisarck):

a) Prezentarea la începutul argumentării a unui enunţ

neconvenţional şi puternic, a unei idei importante
(acceptate/neacceptate), a unor ipoteze/convingeri şocante;
b) Argumentul trebuie să fie prezentat unitar; decurgând unul din
celălalt;

24
 c) Exprimarea argumentelor să fie incitantă pentru partener, să
urmărească firul ei;
d) Să se apeleze la repetiţii ale aceluiaşi lucru, ale aceleiaşi idei
(prezentate altfel);
e) Să se apeleze la experienţele personale ale destinatarului,
rareori la cele proprii; Argumentele raţionale să se bazeze
permanent pe cele emoţionale;
f) Nu uitaţi că, singure, argumentele emoţionale duc la
demagogie;
g) Trebuie să existe o unitate logică între unităţile comunicării;
h) Să fie asigurată claritatea şi înţelegerea;
i) Să existe efortul conjugat pentru „încălzirea “Dialogului; (date
omnicunoscute);
j) Să existe interes reciproc pentru: comunicarea eficientă
(folosind raţionalul şi afectivul); interese comune pentru
elucidarea unui adevăr, a unei idei, etc; descoperirea elementului
„nou “, (creator) - inductiv-deductiv; interes pentru adevăr şi
raţiune, nu de amorul conversaţiei;

„SUGESTIILE “PENTRU UN BUN DIALOG:

a) DIALOGUL se poartă la persoana întâi, folosind apelativele de

politeţe: „eu consider “, eu cred “, „după opinia mea “;
b) Ascultarea atentă a celuilalt asigură coerenţa deducţiei (nu-l
întrerupeţi pe celălalt! Regula cere acceptarea diversităţii de opinii
argumentate;
c) Dispute de idei nu înseamnă ceartă; Dialogul presupune
acceptarea critică a celuilalt;
d) Reflecţia vizează ideile celuilalt, în funcţie de care le
construieşti pe ale tale;
e) Evitarea divagaţiile, a parantezelor irelevante, fără consistenţa
de argumente;
f) Respectul obligatoriu al gândirii şi argumentelor celuilalt,
privite critic (toleranţa ideii);
g) Formularea laconică, cât mai concentrată a ideii, dar conţinând
argumentul necesar;
h) In locul redundanţei sau lipsei argumentului exprimat prompt, e
preferată tăcerea;
i) Tăcând, nu poţi pretinde participarea la dialog; pentru că a
GÂNDI (A DIALOGA) înseamnă A EXPRIMA UN GÂND, O

25
 IDEE; întreabă-te dacă, fără argumentele celuilalt, ai ii
gândit/demonstrat) ideea ta, la fel!
j) Finalitatea Dialogului e adevărul demonstrat. Ai învăţat ceva din
Dialogul acceptat? ÎN DIALOG, concluzia ultimă nu-i decât un
adevăr, (la un moment dat, nu absolut!).

Capitolul II

INFORMAŢIA RADIOFONICĂ

Radioul reuşeşte să transmită informaţia cu rapiditate , aceasta fiind

esenţială în elaborarea unei ştiri .

Literatura de specialitate conţine o gamă largă în ceea ce priveşte definiţia

acesteia. De exempluMelvin De Fleur şi Everette Dennis , în cartea lor „
Understanding Mass Comunication”, definesc informal ştirea, ca fiind „o
imagine a realităţii obţinută repede , în circumstanţe dificile„ .

Jurnalistul şi cercetătorul Thomas Franklin oferă o definiţie extinsă a ştirii

:”orice expunere de întâmplări actuale , nepărtinitoare , corecte , afectând
interesele , viaţă şi bunăstarea persoanelor care citesc , ascultă sau privesc
acea prezentare„. Putem spune că o ştire este un element de informaţie
nou, care se referă la un eveniment semnificativ, recent, care va afecta
ascultătorii şi le va suscita interesul .

Cu alte cuvinte într-o ştire se prezintă un eveniment sau o situaţie care sunt
considerate ca fiind deosebite . Ele trebuie să conţină fapte adevărate , o
informaţie „nouă „ şi să fie interesante pentru un număr semnificativ de
persoane .

II.2 . DRUMUL DE LA EVENIMENTUL DE STRADĂ LA

INFORMAȚIA SPECIFICĂ RADIOULUI

Documentarea. Culegerea informaţiilor. Citarea surselor.

"Informaţia, ca sa fie "informaţie", - deci categorie de maxima generalitate
unul din cele trei aspecte ale existentei materiale - substanţa energie,
informaţie - are într-adevăr diverse sensuri, diverse accepţii, dependente de
unghiurile din care este considerata In general, spun lucrările de

26
specialitate, informaţia implica o interacţiune (reala sau virtuala), de tip
comunicațional, ce intervine intre o sursa emiţătoare (Radio-ul, emisiunea,
redactorul) si un destinatar-receptor (ascultătorul). La rândul ei,
comunicarea umana - înţeleasa ca mod fundamentai de interacţiune psiho-
socială a persoanelor - este într-adevăr realizata prin intermediul
simbolurilor si al semnificaţiilor social- generalizate ale realităţii, in
vederea obţinerii stabilităţii, ori a unor modificări de comportament
individual, sau la nivel de grup. Evident, comunicarea interumană se
efectuează in sisteme si limbaje complexe, prin gesturi, expresii afective
standardizate, in special prin simboluri verbale, prin efectuare de acţiuni,
de comportamente atitudinale, cat si prin multe limbaje create artificial (ca
de exemplu cele logico-matematice, ştiinţifice, artistice, muzicale etc.).
Cercetările savanţilor care au studiat limbajul si comportamentul uman au
demonstrat ca "orice obiect sau fenomen considerat fizic poate fi emiţător
de informaţii; deci dispune de informaţia potenţială, iar aceasta in măsura
diversităţii, complexităţii, structurii sau stărilor ce se succed", după cum
afirma Paul Popescu-Neveanu în lucrarea sa Dicționar de psihologie)
Probabil ca așa stau lucrurile, dar nu orice obiect sau proces poate fi
receptor sau detector informaţional, ci numai sistemele biologice, umane,
sociale, tehnice, dotate cu însuşiri ce fac posibila sustragerea informaţiei,
codificarea si semnalizarea In acest sens, N. Wiener arata la inceputul
secolului al XX-lea ca "orice relaţie informaţionala este mijlocita prin
purtători materiali si modificări energetice".
Numai ca informaţia insăși, conţinutul ei, nu depinde de natura suportului
substanţial energetic, - acelaşi mesaj putând fi transmis pe variate cai, si
atacat prin diverse mijloace.
În teoria informaţiei, "semnalul transmis este organizat ca. model,
("pattern"), in raport cu izvorul lui, ca origine si cauza a informaţiei", cum
susţine acelaşi Wiener. Este o teorie extrem de sofisticata asupra careia nu
insistam, dar menţionam ca relaţiile informaţionale apar intr-o nouă
lumină, cristalizate, - se particularizează prin corespondenta in timp a
evenimentelor succesive cauză-efect si printr-un anumit grad de
izomorfism al lor. Intr-o considerare socotita clasica, informaţia reduce o
incertitudine, in cadrul circuitului "emiţător-receptor", depinzând
probabilistic de ce poate emite transmitățorul, si de ce poate selecţiona,
percepe si prelucra receptorul, ascultătorul de radio.
La rândul sau, E. Shannon, autorul teoriei statistice a informaţiei
transmise, consideră ca informaţia este măsurabila, făcând abstracţie de
semnificaţia ei. - Este adevărat ca, pentru a fi o informaţie reala, cele
transmise de emiţător trebuie sa fie codificate printr-un limbaj accesibil
procesului invers de codificare; astfel ca, din cantitatea transmisa, ideal ar
fi ca totul sa fie decodat, perceput, - deci înţeles. Ceea ce nu se intampla

27
decât rareori si asta in funcţie de nivelul cultural al receptorului, si de
adecvarea sau relationarea dintre nivelul limbajului transmitator, cultura
emiţătorului si cele ale segmentului simetric, receptorul! - Afirmând cele
de mai sus, vom evita in continuare descrierea sau prezentarea altor teorii
ale informaţiei devenite clasice, precum cele ale co-nationalului nostru
Gheorghe Zapan (in legătură cu "entropia" si "negentropia"), cea a lui
Ukraintev (referitoare la utilitatea informaţiei), J. Zeman (privind energia
informaţiei), Mouton (privind semnificaţia si primatul semnificaţiei in
informaţie), O.C. de Baaregard (privind sporul de cunoştinţa si puterea de
organizare a informaţiei), G. Miller (vizând informaţia si conştiinţa
"clara"! G. Klaus (in legătură cu metainformatia semantica! L.M. Vekker
(privind relaţia dintre subiect si obiect ca măsură a ordonării mulţimii
stărilor agentului detector, adecvat mesajului emitent) încercând sa
sugeram doar vastitatea extensiunii teoriilor informaţiei in sfera "teoriei
deciziei” si a "ciberneticii informaţionale", (in sensul observaţiilor lui L.
Couffignal privind aplicarea acestora in sfera artelor), trebuie sa
menţionam ca se are in vedere numai efectul informaţional eficient. Iar din
punctul de vedere ai praxiologiei Iui Kotarbinski, trebuie sa subliniem ca
“praxiologia ca stiinta a acţiunii eficiente” este ceea ce încununează orice
efort de informaţie sau cunoaştere. Conceptele de ordine (temporala,
spaţiala, necesara) si de organizare - echilibrare angajeaza toate aspectele
(cantitativ-semantic-valoric-regulatoriu) ale informaţiei. De notat, totodată,
e faptul ca, mai ales la om (definit ca o fiinţa informaţionala in sensul
maximei capacitati de absorbţie a informaţiei) este necesar sa se tina seama
de corelaţie dintre nivelele semantice (de pătrundere in real) si nivelele
pragmatice (de luare in stăpânire a realului).

Starea permanentă de căutare defineşte profesiunea de ziarist. Eşti ziarist

24 de ore din 24. Altfel nu se poate. Descoperirea noului, a unor fapte sau
evenimente ce pot interesa publicul este o preocupare de zi şi noapte a
ziariştilor. Andre Gide afirma. “Eu numesc ziaristică ceea ce va fi mai
puţin interesant mâine decât astăzi”. Aceasta înseamnă că nu numai
opţiunea pentru un eveniment sau altul este esenţială în munca ziaristului,
ci şi alegerea momentului optim pentru a difuza o ştire, adică oportunitatea
difuzării. Dintr-o mulţime de evenimente ce au loc în ţară şi în lume la
un moment dat, radio reporterul alege câteva pentru a le prezenta
publicului la o anumită oră şi într-o anumită zi.
Dintr-un eveniment care se desfăşoară într-o perioadă mai lungă de timp,
ziaristul alege acele momente cheie care pot configura o imagine asupra
evoluţiei procesului şi care au capacitatea de a întreţine interesul
ascultătorilor faţă de eveniment. În aceste demersuri complicare,
documentarea este esenţală.

28
Fie că este vorba de documentarea generală – din care fac parte acele
cunoştinţe de cultură generală de factură enciclopedică, informaţii la zi
din actualitatea internă şi internaţională, datele despre profilul publicaţiei,
rubricii sau emisiunii la care lucrează, despre publicul pentru care lucrează
– fie că este vorba de documentarea specială în legătură cu evenimentul
despre care urmează să redacteze o informaţie – acest moment al
activităţii este esenţial în reuşita unui act jurnalistic.

Documentarea unui reporter are două etape: în redacţie şi pe teren.

Culegerea informaţiilor pe teren, la faţa locului este momentul cel mai
dificil din cariera unui reporter începător şi nu s-ar putea spune că, ulterior,
pe parcursul carierei, documentarea nu rămâne elementul crucial în
realizarea unui material publicistic, indiferent de genul abordat. Se cere
unui reporter o calitate specială, din acest punct de vedere şi anume să aibă
“fler”. El trebuie să cunoască sursele de ştiri, să aibă legături bune cu
departamentele sau cu sectoarele pe lângă care a fost acredidat şi unde
trebuie să aibă oameni de legătură. Mai mult. Reporterul trebuie să
studieze actele normative referitoare la problemele despre care va trebui să
relateze, legile, hotărârile, normele de funcţionare a instituţiei, să-şi
procure o organigramă, astfel încât să cunoască structura instituţiei, cine
sunt şefii pe domenii şi ce competenţe au. În plus, trebuie să mai cunoască
şi ce spune presa despre această instituţie din activitatea căreia va furniza
informaţii, care este imaginea ei în opinia publică.

Documentarea nu se realizează doar în momentul în care are loc un

eveniment. Când ajunge la locul faptei, reporterul trebuie sât mai multe
sau măcar să aibă idee de ceea ce s-a întâmplat. Astfel, pregătit şi
competent, reporterul va face o bună impresie interlocutorilor, le va cuceri
stima şi respectul. Comportamentul pe teren este decisiv pentru reuşita în
profesiune a unui reporter.

Dar, în timpul documentării pe teren, reporterul are obligaţia ca datele

obţinute pe teren să le aducă la cunoştinţa redacţiei pentru a se hotărî ce
pondere va deţine subiectul propus de el în economia emisiunii. Frank
Candlin, în “Teach Yourself Journalism”, îi sfătuia pe tinerii gazetari:
“Ţineţi contactul cu redacţia. Nimic nu supără mai mult pe redactorul şef,
decât faptul că un ziarist trimis pe teren, dispare ore întregi fără să dea
vreun semn de viaţă sau fără să comunice dacă progresează în investigarea
subiectului abordat. Reţineţi că ştirile se referă, în primul rând, la oameni
şi nu la lucruri. Notaţi numele şi titlurile, adresele, numerele de telefon.
Ori de câte ori este posibil, luaţi o declaraţie, puneţi-i pe oameni să
relateze ce au văzut, ce au gândit. Nimic nu dă mai multă credibilitate şi

29
autenticitate unui material ca o declaraţie a unui martor ocular. Să acţionaţi
cu mult bun simţ. Cu cât veţi uita mai mult de voi înşivă, cu cât veţi
rămâne mai mult în umbră, cu atât veţi reuşi să culegeţi mai multe ştiri
interesante. Încercaţi să vă dezvoltaţi flerul pentru ştiri. În acest scop
trebuie să cunoaşteţi îndeaproape oamenii şi problemele din raza voastră
de acţiune, precum şi din alte domenii, în aşa fel încât să recunoaşteţi, din
primul moment, ceea ce este proaspăt şi original într-un discurs sau într-
un eveniment şi poate constitui subiectul unei ştiri. Urmăriţi până la capăt
evenimentele. Fiţi prudenţi. Vorbele greşite pot fi rectificate când sunt
auzite de un număr redus de persoane; ceea ce se publică într-un ziar sau
se difuzează la radio se adresează tuturor şi nu mai poate fi revocat”.
Un moment important în elaborarea unei informaţii este menţionarea
sursei care a furnizat ştirea. Sursele de informaţii trebuie să fie menţionate
pentru ca gradul de credibilitate a postului să crească. În aceste situaţii,
sursele – fie că sunt reporterii sau corespondenţii redacţiei, fie că sunt
agenţii de presă, ziare, alte posturi de radio sau tv. - sunt menţionate astfel
încât şi răspunderea asupra adevărului informaţiei să revină chiar sursei.
În acelaşi timp, o multitudine de surse este o dovadă a seriozităţii postului.

Elaborarea unei informații pentru radio presupune culegerea acesteia atât

prin observare directă cât şi cu ajutorul altor surse . Dintre sursele de
informare ale unui post de radio putem menţiona :

Sursele interne , includ reporterii , prezenţi la un eveniment ,

corespondenţii şi colaboratorii ;

Sursele externe , formate în principal din agenţii de presă , dar şi din alte
instituţii , birouri de presă , alte medii ;

Sursele neidentificate , sau protejate , formate din oficiali , frecvent

necitaţi .

În lucrările de specialitate se afirmă ca secretarul de presă al preşedintelui

Ford a fixat 4 reguli de bază pentru uzul reporterilor de la Casa Albă :

1. Declaraţiile sunt citate direct şi atribuite sursei , prin numele şi

titlul persoanei care face declaraţia ( On the record )
2. Declaraţiile sunt citate direct, dar nu este menţionat numele şi titlul
persoanei care le face. Tipul de atribuire este de genul „Un purtător de
cuvânt al administraţiei „-( On Background)

30
3. Declaraţiile sunt utilizate , dar fără să fie citate sau atribuite unei
surse . Reporterul scrie pe cont propriu - ( On deep Background )

Informaţia este numai pentru cunoştinţa reporterului şi nu poate fi tipărită

sau făcută publică în vreun fel . De asemenea informaţia nu poate fi
confruntată cu o alta sursă , în speranţa obţinerii unei confirmări oficiale - (
Off the Record )

Dar menţionarea surselor implică şi un alt aspect. Este vorba despre

menţionarea sursei de informaţii în legătură cu paternitatea unor declaraţii
sau afirmaţii, exprimări de opinii, care întăresc încrederea ascultătorilor în
seriozitatea, onestitatea şi autoritatea redactorilor postului de radio
respectiv. Faptul că ştirile sunt completate cu declaraţii, că nu redactorii
sunt autorii unor teze, ai unor exprimări de poziţii în probleme importante
ale actualităţii adugă un spor de credibilitate informaţiei. Citatele sunt
menite să convingă ascultătorii asupra adevărului informaţiilor, dar şi
asupra credibilităţii postului. Citatele sunt redate în vorbire indirectă, dar
pot fi însoţite şi de inserturi sonore., fragmente din interviuri, declaraţii sau
radioreportaje mai ample care s-au difuzat sau urmează să se difuzeze în
alte emisiuni. Aceste scurte declaraţii sau interviuri conferă un plus de
veridicitate emisiunilor. Inserturile conţin mai ales opinii şi nu fapte.

Pentru ca informaţiile să fie percepute corect şi înţelese de către auditoriu,

acesta trebuie să treacă prin mai multe etape ( acoperirea evenimentului ,
procesare ,editare, paginare ). Informaţia este culeasă de către reporter în
forma sa brută şi deci supusă acestui demers jurnalistic .

1 Evenimentul

Reporterul se deplasează la locul evenimentului pentru a culege informaţii

din diferite surse .
Prin activitatea sa, reporterul trebuie să caute şi să ducă spre difuzare
informaţii de interes public.
Pentru atingerea acestui scop el trebuie să se deplaseze la locul
evenimentului . Odată ajuns în „mediul” în care s-au petrecut faptele
respective, reporterul trebuie să culeagă informaţii bazându-se pe : surse
oficiale , participanţi şi martori la eveniment .

31
a ) Surse oficiale : informaţiile primite de la diferite oficialităţi aflate la
eveniment .

De exemplu, în urma unui cutremur , a unui incendiu sau a unor inundaţii,

reporterul va „culege” , în cadrul acestei etape, informaţii de la : primari
,reprezentanţi ai poliţiei , ai pompierilor, ai Salvării, ai unor comitete de
criză etc.

b) Participanţi la eveniment : reporterul culege informaţii şi impresii (

care sunt rezultatul unor emoţii ) de la persoanele implicate în eveniment .

c ) Martori la eveniment : aceste persoane s-au aflat la locul

evenimentului într-o
anumită conjunctură .

Informaţiile culese de pe teren îl ajută pe reporter să creeze imaginea

despre eveniment pe care o transmite redactorilor aflaţi în camera ştirilor .

Procesarea

În cadrul acestei etape informaţia este prelucrată în camera ştirilor .

2 . Selecţia

Pentru a-şi asigura ritmicitatea în producţie, instituţiile media au tendinţa

de a colecta mai multă informaţie decât pot procesa şi difuza . Instituţiile
media primesc informaţii de la :

-reporterii aflaţi pe teren

-reporterii acreditaţi la puncte fixe (instituţii)
- corespondenţi interni şi externi
- agenţii de presă, institute de sondare a opiniei publice, arhive , centre de
documentare etc .
- comunicate de presă primite din partea unor organizaţii guvernamentale
sau neguvernamentale, instituţii administrative , culturale, partide politice
etc
- diverse instituţii media ( Radio, TV ). Când vor să verifice informaţiile
primite din teren , editorii pot face apel la celelalte instituţii de presă,
acestea devenind şi un mijloc de autoverificare .

32
- Internet-ul poate constitui, de asemenea, o sursă de informare, ca şi
ascultătorii bcare pot suna şi semnala anumite evenimente .

În Camera ştirilor pot ajunge astfel zeci de ştiri pe oră . În cazul Canalului
Radio România Actualităţi ( CRA ) pot să ajungă aproximativ 400 de ştiri
în şase ore ( numărul de ore al unei ture)
Din aceste 400 de ştiri , doar 20 % sunt difuzate , restul de 80% nefiind
folosite .
În selectarea ştirilor se va ţine cont de anumiţi factori : audienţă ,
proximitate , raritate, utilitate etc.

3. Editarea : cine , ce , unde , când , cum ?

Lead-ul - piramida inversată

La redactarea ştirii radiofonice se aplică metoda „ piramidei inversate „ şi

se începe cu ce este mai important : lead-ul . Acesta cuprinde toate
informaţiile esenţiale legate de eveniment şi va concentra un răspuns la
întrebările „cine?” , „ce?”, „unde?” , „când?” . Lead-ul urmăreşte captarea
atenţiei ascultătorului . După prima frază urmează corpul ştirii, care oferă
răspunsuri la cecelalte întrebări legate de locul de desfăşurare al
evenimentului . Corpul ştirii poate conţine mai multe sau mai puţine
detalii, fiecare dintre acestea putând să fie dezvoltate prin adaos de
informaţii . În editarea ştirii trebuie să se ţină cont de două aspecte : ştirea
trebuie să fie uşor de ascultat şi uşor de prezentat . De aici rezultă
caracterul oral al ştirii .

Se vor folosi :
- puţine conjuncţii şi prepoziţii
- Termeni cunoscuţi ascultătorului ( limbaj simplu )
- Diateza activă iar predicatul va fi aşezat cât mai aproape de subiect .
Propoziţiile subordonate nu vor fi aşezate la începutul frazei .
- Frazele scurte trebuie să alterneze cu cele lungi .
- Numele de persoane trebuie amânate în a doua sau a treia frază în cazul
în care acestea
nu sunt foarte cunoscute publicului .

- Nu se folosesc prescurtări de genul : BERD , CNEA etc.

- Cifrele mari se rotunjesc sau se aproximează .
- Nu se folosesc date din săptămână foarte exacte .

33
- Se utilizează cuvinte care descriu imagini pline de forţă .
4 . Paginare

Prin paginare , în cazul presei radiofonice se înţelege locul pe care îl va

ocupa fiecare ştire în cadrul buletinului informativ .
Societatea Română de Radiodifuziune, prin legea 41/ 1994 privind
organizarea şi funcţionarea SRR şi SRT, are datoria de a prezenta opiniei
publice informaţii despre activitatea Guvernului, a Parlamentului sau a
altor instituţii, decât posturile de radio comerciale care au în vedere
spectaculozitatea în detrimentul informaţiei.

În deschiderea buletinului informativ se vor difuza cele mai importante

ştiri ale zilei, importante atât prin semnificaţia lor, cât şi prin interesul
manifestat de ascultători . Multe posturi de radio obişnuiesc să difuzeze
ştiri locale, naţionale şi internaţionale . O organizare după temă poate
prezenta ştirile sub titluri ca : evoluţii politice, situaţii de muncă, probleme
mondiale, informaţii meteorologice . Dar cel mai bun mod de a ajuta
ascultătorul să facă translaţiile de la o ştire la alta este aranjarea ştirilor în
grupuri de subiecte înrudite .

Selectarea, editarea şi paginarea reprezintă un filtru în calea agresiunii

informaţionale .

Prin etapa de procesare se creează imaginea imaginii despre eveniment .

RECEPTAREA

Cum am precizat , la ascultător ajunge „ imaginea imaginii despre

eveniment”, adică imaginea care şi-o formează redactorul ştirii asupra
evenimentului transmis de către reporter .
Să presupunem că în timp ce ascultă radioul individul mai are şi o altă
ocupaţie. Astfel, o mare parte din ştire nu va receptata ( aproximativ 30 %
) . La aceasta se adaugă nivelul cultural al ascultătorului ( aproximativ 5%
) şi alţi factori care pot perturba comunicarea (aproximativ 10%) .
În concluzie, ascultătorul va recepta aproximativ 20- 25 % din conţinutul
informaţional .

II.3. TEHNICI DE REDACTARE RADIO

34
Cel mai important factor referitor la stilul de redactare, şi prezentare al
ştirilor este credibilitatea.
Atunci când redactează o ştire radiofonică , jurnalistul trebuie să faciliteze
prezentarea exactă a evenimentului . Pe lângă aceasta, el trebuie să mai
aibă în vedere alte două aspecte : ştirea trebuie să fie uşor de prezentat,
pentru că este transmisă oral, şi să fie uşor de ascultat . Frazele şi
propoziţiile trebuie să fie scurte şi clare, pentru a fi uşor de citit pentru
prezentator şi bine înţeles pentru ascultător . O construcţie greoaie, cu
fraze lungi şi ambigue îl face pe ascultător să nu mai înţeleagă nimic , în
cazul radioului, el ne mai având posibilitatea de a se reîntoarce să citească
ştirea .
Jurnalistul radio abordează ştirea diferit de cel din presa scrisă . Accentul
cade pe caracterul imediat al materialului ( informaţia „la minut” ) .Un alt
element care deosebeşte ştirea radiofonică de cea din presa scrisă, este
acela că ştirea de radio nu are titlu . Chiar dacă unele posturi particulare de
radio folosesc expresia „ La ora 13.30, vă prezentăm principalele titluri” ,
acestea nu trebuie confundate cu cele din presa scrisă . Prin titlu, în presa
radiofonică, se înţelege o prezentare a faptului sub forma cea mai scurtă,
cu scopul de a atrage atenţia publicului.
Un prim pas în redactarea ştirilor radiofonice este lead-ul . Acesta este
semnalul, ca audienţa să inceapa să asculte, de aceea nu trebuie să conţină
detalii importante . Lead-ul din presa radiofonică nu trebuie confundat cu
cel din presa scrisă, care răspunde la întrebările : cine?,ce?,când?, unde?,
cum?, de ce ? . Chiar utilizarea acestui termen în jurnalismul radio este
înşelătoare pentru că provine din presa scrisă şi a fost adaptat pentru a se
potrivi mecanicii acestui suport .
Prezentatorul reţelei NBC, John Chancellor, descrie lead-urile ca „ideile
fundamentale , uverturile loviturile la ţintă ale ştirilor . Compus corect,
lead-ul răspunde la întrebări înainte de a fi puse şi promite mai multe
răspunsuri în continuare” .
Jurnaliştii de radio şi-au dezvoltat propriul stil de scriere a lead-ului ( acela
care i-a atras atenţia ascultătorului), pe care l-a introdus uşor în subiect cu
unul sau două fapte importante şi pe care l-a pregătit pentru faptele care
urmau . Esenţa scrierii unui lead pentru radio constă atât în stabilirea unui
context care invocă un scenariu fundamental în mintea auditoriului,
precum şi în anunţarea celei mai evidente şi semnificative devieri de la
regulă .
Printre sarcinile cele mai importante ale jurnalistului se află selectarea şi
accentuarea întrebărilor specifice : Ce ?, Unde?, Cine?, Când?, la care
răspunde lead-ul, înainte ca acestea să fie puse .

35
„Ce?” se concentrează asupra efectelor pe care le va avea evenimentul
prezentat asupra auditoriului.
Această abordare are mai multe şanse să atragă atenţia pentru că implică
practic ascultătorul în ştire.

Exemplu : Preţul carboranţilor la pompă va creşte din nou .

„Unde?” al ştirii trebuie să se gasească în lead . În ştirile de agenţie

„unde?” apare în dateline .
Puţine posturi de radio utilizează dateline-uri în ştiri . Pentru cele care o
fac este doar o problemă de stil . În cazul în care este emis dateline-ul ,
lead-ul trebuie rescris .

Exemplu : Valentino Rossi, câştigătorul de anul trecut al MOTO GP , a

declarat într-o conferinţă de presă, că participarea la Marele Premiu al
Ungariei a fost extrem de dificilă .

Rescris : În Ungaria, astăzi , Valentinno Rossi, câştigătorul de anul trecut

al Motto GP a declarat într-o conferinţă de presă, că participarea la
Marele Premiu a fost extrem de dificilă .

„ Cine?” al ştirii nu ar trebui dat în lead, cu excepţia cazului în care este

vorba de o persoană foarte cunoscută . Când un nume celebru face el însuşi
ascultătorul să se conecteze la ştire, orice alt tip de nume va crea confuzie .
Acest lucru nu înseamnă că oamenii-cheie ai ştirii nu trebuie mentionaţi în
lead . Ei pot fi însă identificaţi şi prin ceea ce fac, nu numai prin nume .

Exemplu : Papa va vizita România .

Nu se va începe niciodată cu nume nefamiliare . În multe cazuri , titlul sau

rolul persoanei
respective este mai important decât numele său .
Exemplu : Secretarul General al Guvernului, Şerban Mihăilescu, a
anunţat strategia privind copiii instituţionalizaţi .

În toate cazurile însă este bine ca numele să fie precedat de o formă de

identificare .

Exemplu : Jucătorul echipei Dinamo, Danuţ Coman, se va căsători astăzi

la mănăstirea Casin din Bucureşti .

36
„Când-ul?” unei ştiri nu apare des în lead-urile difuzate, jurnaliştii
omiţându-l de multe ori şi din restul ştirii . Aceştia accentuează ceea ce pot
oferi cel mai bine : ştirile de astăzi . Ei nu încarcă materialele menţionând
că fiecare element a avut loc „astăzi” . Acest cuvânt este uneori necesar,
dar de multe ori poate fi amânat şi ţinut în afara lead-ului .

Exemplu : Preşedintele a anunţat astăzi o conferinţă de presă la Cotroceni

cu ocazia organizării summit-ului NATO .

Preşedintele anunţă o conferinţă de presă la Cotroceni cu ocazia

organizării summit-ului NATO .

Una din principalele tehnici folosite de jurnalistul de radio pentru a evita

referirea la timp este scrierea la prezent .

Exemplu : Astăzi se lansează o nouă băutură răcoritoare a firmei Coca -

Cola .

Există situaţii când prezentul nu poate fi folosit şi este necesar trecutul . În

cazul ştirilor care prezintă cutremure, inundaţii şi au fost afectate persoane
nu mai are rost să se folosească timpul prezent .

„De ce?” este o întrebare la care nu se răspunde aproape niciodată într-un

lead radio, pentru că înainte de a răspunde la această întrebare am spus
audienţei deja „ce” s-a întâmplat . Întrebarea „de ce?” va fi păstrată pentru
corpul ştirii .

Combinaţia întrebărilor într-un lead variază în funcţie de politică postului

de radio, de stilul acestuia şi de nivelul de cultură şi publicului . Astfel
lead-ul poate lua diferite forme :
Lead-ul standard ( direct )

Este o expunere a faptelor, utilizându-le pe acelea care vor fi mai sigure

pentru atragerea
atenţiei ascultătorilor . Este forma cel mai frecvent întâlnită de lead .

Exemplu : Senatorul X a murit în urma unui infarct astăzi-dimineaţa.

Atacul s-a produs

în timp ce alerga în apropierea locuinţei sale .

37
Lead-ul de fapt divers

Este utilizat pentru ştirile cu impact mai puţin serios şi imediat . În acest
caz există mai multe posibilităţi de scriere a lead-ului : când reprezintă un
unghi de interes uman al ştirii, unghi de prevedere a viitorului sau lead ce
leagă ştirea de alte subiecte .

Exemple :

Interes uman general

Firma Roborom din Bucureşti pretinde că va putea reduce cheltuielile

pentru căldură şi electricitate la jumatate .Un computer poreclit
„Menajera”monitorizează şi controlează folosirea energiei casnice.
Puteţi programa „Menajera” să închidă şi să deschidă aparatele, să
scadă nivelul temperaturii interioare noaptea şi să ţină o evidenţă
completă a consumului de energie şi combustibil casnic .

Prezicerea viitorului

Casa viitorului ar putea fi condusă printr-un microcip . O firmă

producatoare de computere, Roborom , pretinde că produsul său cel mai
nou , numit „Menajera”, poate controla consumul de electricitate şi
combustibil casnic, reducând costurile cu 50% .

Legătura cu alte subiecte din jurnal

Fiindcă preţul benzinei creşte vertiginos prin dezvoltarea ţărilor din

Orientul Mijlociu, o firmă din Bucureşti pretinde că are o soluţie de înaltă
tehnologie . Roborom vă va vinde un computer ce controlează consumul
de energie şi combustibil al casei . Directorul firmei spune că Menajera
electronică poate reduce la jumătate sumele de pe notele de plată .

Lead-ul întârziat

Numit uneori şi „lead aruncat” sau „structural” reprezintă un adevărat

anunţ pentru audienţă .
Acesta este eficient dacă ştirea este complexă .

Exemplu : Avem o veste bună şi una rea de la Palatul Copiilor astă seară .

38
( Lead pentru o ştire despre o grevă a angajaţiilor, dar care nu a împiedicat
desfăşurarea unui spectacol internaţional .)

Lead-ul umbrelă

Numit şi „trecere în revistă”, lead-ul umbrelă este necesar atunci când

două sau mai multe ştiri sunt strâns legate între ele sau sunt atât de
importante, incât fraza lead a jurnalului trebuie să acopere mai mult decât
o singură ştire . Lead-ul umbrelă mai poate fi folosit pentru a lega mai
multe aspecte ale unei ştiri – doua reacţii pro şi contra sau o ştire naţională
urmată de una locală .

În funcţie de întreaga colecţie de fapte şi opinii care fac ştirea, trebuie

decis ce va fi utilizat şi trebuie să se găsească un model secvenţial în care
să se prezinte aceste informaţii .

Există câteva abordări folosite în mod obişnuit.

Succesiunea cronologică

Această structură este cea mai uşoară şi mai bună pentru ştirile în care
există o succesiune a evenimentelor . Este comuna ştirilor care prezintă
crime, dezastre, accidente etc. Ascultătorul va fi ajutat să parcurgă seria
complicată de evenimente prin folosirea frecventă a unor cuvinte de
tranziţie temporală : apoi, după aceea, astăzi, ieri, acum, între timp etc .

Succesiunea efect – cauză

Această expresie este folosită invers-cauză şi efect . În cazul ştirilor,

acestea sunt mai degrabă un efect , o întâmplare, acest lucru fiind primul în
secvenţă . Apoi ne întoarcem să explicăm cauza ce a dus la acţiune şi să
dăm semnificaţie efectului . Cuvinte de tranziţie frecvent folosite : din
moment ce, pentru că, pentru a .

Succesiunea acţiune- reacţiune

39
Este similară succesiunii efect-cauză. Se foloseşte de obicei în cazul
ştirilor în care există mai multe puncte de vedere. Când se utilizează acest
tip de abordare pentru a ajuta la conducerea audienţei prin tranziţii de
cuvinte şi expresii ca : totuşi, pe de altă parte, dar .
Informația în format radiofonic poate cuprinde numai elementele de bază
care definesc evenimentul, prin răspunsurile la întrebările din lead, dar şi
alte elemente complementare, prin răspunsurile la alte întrebări . Corpul
ştirii poate conţine mai multe sau mai puţine detalii, fiecare dintre acestea
putând fi dezvoltate prin adaos de noi informaţii .
Cum a mai spus, lead-ul este menit să capteze atenţia publicului şi este de
obicei, datorită densităţii informaţiei, mai lungă. Cea de a doua frază sau
propoziţie trebuie să fie mai scurtă, a treia mai lungă şi aşa mai departe .
Dacă se urmează această regulă, se stăvileşte tendinţa de lectură uniformă
a ştirilor . Diferenţa de lungime în construcţia frazelor şi volumul
diferenţiat de aer pe care prezentatorul îl trage în piept a le da citire
permite o rostire mai articulată .
Lungimea diferitelor propoziţii se ghidează după constatarea psiho-
lingvisticii, conform căreia propoziţiile rostite formate din 14 cuvinte
devin greu de urmărit şi de prelucrat. Prea puţine propoziţii scurte
succesive, 8-10 cuvinte, sunt de asemenea, de evitat pentru că ele creeaza
stilul sacadat. S-a demonstrat că frazele la radio nu trebuie să depăşască
18-24 de cuvinte, iar cele scurte 8-10 cuvinte .
În cadrul redactării unei ştiri, limbajul trebuie ales cu grijă, astfel încât să
se folosească termeni cunoscuţi ; atunci când apare un termen mai puţin
cunoscut, acesta trebuie explicat. Se evită termenii triviali, regionali şi se
vor folosi cât mai multe propoziţii şi conjuncţii . Se folosesc cuvinte
concrete şi se utilizează sinonimele pentru a evita repetiţiile supărătoare .
Frazele trebuie să aibă o ordonare logică a sintaxei . Se vor folosi verbe la
diateza pasivă, predicatul va fi aşezat cât mai aproape de subiect, iar
propoziţiile subordonate nu vor fi aşezate la începutul frazei.

Nu se folosesc date din săptămână foarte exacte, decât atunci când este
strict necesar . Datele exacte sunt reţinute mai greu de ascultători. Se reţine
mai uşor ziua din săptămână (marţi,joi, nu 1 mai 2009). Devine inutilă şi
prezentarea anului, există şi excepţii atunci când se aminteşte de anumite
evenimente petrecute în anii anteriori, pentru că, în general, toate
evenimentele prezentate în ştire sunt recente .

În redactarea unei ştiri opinia jurnalistului nu trebuie să apară, deoarece

aceasta poate deforma conţinutul informaţional. Dacă gazetarul se implică,
prin opinii, aprecieri sau ironii fine în textul redactat atunci de a face cu o
notă. Din nefericire, acest mod de redactare se practică în unele posturi

40
comerciale, care consideră că ironiile sau părerile personale fac ştirile mai
atractive .

II.4. DETALII DE REDACTARE A INFORMAȚIEI

II.4.1. Numele de persoane şi cifrele

În textul de ziar numele din lead este cel care atrage atenţia . În ştirile
radio însă, dacă se începe cu numele, ascultătorul nu este gata să-l audă şi
probabil nu-l va auzi, întrebându-se pe parcursul ştirii despre cine se
vorbeşte. De aceea, este indicat să se folosească o expresie sau o frază
descriptivă înaintea numelui.

Exemplu:Fiul primarului Marion Ionescu din comuna Popeşti a fost

acuzat de crimă. Tânărul de 20 de ani, Ionel Ionescu, a consumat aseară
băuturi alcoolice, la un bar din localitate, după care a plecat spre casă.
Pe drum s-a întâlnit cu Ion Marin, cu care s-a certat.

Regula generală este deci amânarea celor mai multe nume sau denumiri
până în a doua sau a treia frază. Dacă numele este cunoscut şi este un
instrument de atragere a atenţiei prin el însuşi, atunci este posibil ca acesta
să înceapă ştirea.

Exemplu: Preşedintele României, Traian Băsescu, va discuta în această

seară despre condiţiile pe care ţara noatră trebuie să le îndeplinească
pentru a organiza summit-ul NATO.

În comparaţie cu presa scrisă, radioul utilizează numele şi titulaturile

diferit. Ştirile radio omit numele multiple, Călin Popescu Tăriceanu,ele
fiind folosite numai când persoana este identificată în mod normal în
această manieră.
Toate expresiile şi termenii străini, cu care ascultătorul nu este familiarizat,
trebuie evitate sau cel puţin utilizate cât mai explicit în momentul
redactării. Denumirile unor instituţii sau ale unor foruri interne sau
internaţionale vor fi date integral, fără a folosi doar iniţialele, pentru a fi
clare auditoriului.

41
Dacă în cuprinsul ştirii se foloseşte din nou numele unei instituţii căreia i
s-a dat o dată numele întreg, se poate folosi prescurtarea considerându-se
că ascultătorul a fost pus în temă.
La redactarea ştirii pentru radio trebuie să se evite aglomerarea textului cu
cifre foarte exacte, pentru că acestea nu pot fi uşor de reţinut. De obicei,
cifrele mari se rotunjesc, acolo unde este posibil, sau se aproximează.
Ascultătorul va reţine mai uşor, de exemplu, 500 de mii, în loc de 479.995.
Atunci când avem de a face cu cifre economice importante (rata inflaţiei,
rata şomajului)sau cu rezultatele alegerilor, recurgerea la cifre este
inevitabilă. În aceste situaţii, informaţiile mai greu digerabile nu trebuie
plasate la începutul ştirii, ci la sfârşitul ei, pentru a oferi ascultătorilor
răgazul de a reflecta asupra informaţiei pentru care a fost pregătit.

II.4.2. Citatele directe

Ştirea radiofonică nu trebuie începută cu un citat sau cu istoricul

evenimentului. În scriitura radio, citatele care apar în script sunt în general
parafraze. Acest lucru înseamnă că sunt rescrise dar reflectă cu acurateţe
ce a spus persoana implicată în eveniment. Există două motive pentru a
face acest lucru :

În primul rând este dificil de citit un text care conţine citate exacte,
deoarece nu se poate imita stilul de vorbire al altcuiva. Pe lângă aceasta,
citatele sunt de obicei prea lungi pentru a fi încorporate cuvant cu cuvant.

În al doilea rând nu există un mod convenabil de a indica un citat. În cazul

presei radiofonice ghilimelele nu servesc la nimic. Nu putem spune „citez”
sau „am încheiat citatul” cu excepţia cazului în care citatul este atât de
important sau de bizar încât vrei să te asiguri că ascultătorul înţelege
perfect cuvintele interlocutorului şi nu pe cele ale prezentatorului.
În cazul ştirilor se poate folosi o porţiune înregistrată ca parte a ştirii.
Aceasta este cunoscută sub numele de element de realitate sau insert
sonor.

II.4.3. Inserturile

Insertul sau tăietura este modul brut, echivalentul citatelor în presa scrisă.
În radio, insertul duce textul mai departe. Acesta nu afectează modul de
scriere al ştirii sau structura ei. Unele posturi recurg la stratagema de a-şi

42
procura mai întâi un insert şi a redacta mai apoi o ştire potrivită cu „banda”
existentă. Mai logică este situaţia inversă, cea în care a apărut mai întâi
ştirea. Ulterior se poate îmbogăţi respectiva informaţie cu un insert. Există
urmatoarele posibilităţi de folosire :

Insertul original

Cel mai adesea este vorba despre declaraţia unui om politic sau a unui înalt
funcţionar în legătură cu un eveniment relevant. În acest caz insertul
înlocuieşte citatul verbal sau vorbirea indirectă practicată în ştiri.
Dimensiunea acestuia depinde de importanţa conţinutului. În mod normal
nu ar trebui să fie mai scurt de 10 secunde, dar nici să depăşască 25.

Insertul cu voice-over (traducere)

Declaraţiile într-o altă limbă prelucrate în buletinele de ştiri trebuie

traduse. În loc de a lăsa în emisie mai întâi originalul şi de a-l continua
apoi cu traducerea, un al doilea prezentator (nu cel care prezintă ştirile)va
suprapune traducerea textului peste bandă în original fără a-l fila total.

Traducerea în sistem voice-over(suprapunere) începe abia după ce se

difuzează primele cuvinte ale vorbitorului şi se încheie simultan cu textul
original.

Relatarea/Corespondenţa.

Înainte de a se comanda o corespondenţa ce urmează să fie introdusă într-

un buletin de ştiri trebuie clarificat scopul pe care acesta îl îndeplineşte.
Dacă rolul prezentatorului va fi preluat de către corespondent, care va fi
cel care informează despre eveniment, atunci va fi suficient un comperaj
scurt. Dacă sarcina corespondentului va fi doar să descrie atmosfera creată
de un eveniment, atunci prezentatorul ştirilor va fi cel care va trebui să
transmită şi informaţia de bază.
Corespondenţele introduse în buletinele de ştiri nu trebuie să depăşască 50
de secunde.
Dimensiunile ideale se situează între 35 şi 40 de secunde. La finalul unei
corespondenţe se întâlneşte adesea sigout, adică un anunţ prin care
corespondentul însuşi „îşi ia rămas bun”.

43
Acest lucru se face, în principal, din două motive; prin aceasta
prezentatorul ştirilor este atenţionat că poate continua buletinul. Sigout-ul
îndeplineşte şi funcţia de „ambalaj” pentru că ascultătorul se obişnuieşte
cu acest tip de anunţ final şi va înţelege la rândul său că relatarea s-a
încheiat.
În plus, sigout-ul atrage din nou atenţia auditoriului că tocmai a ascultat o
corespondenţă de pe teren, ceea ce este o bilă albă pentru postul de radio
care nu s-a limitat la a „citi” ştirea din studio.

Inserturile redacţionale

În anumite situaţii nu este posibil să iei legătura cu un corespondent local

pentru a obţine o înregistrare pe banda magnetică, un insert original. În
aceste situaţii rolul corespondentului la faţa locului este preluat de către un
redactor din interiorul radioului. Redactorul elaborează şi înregistrează pe
bandă un fel de corepondenţă, fără a încerca să sugereze ascultătorului că
s-ar afla la locul evenimentului. În acest caz materialul este prealabil
înregistrat în studio sau poate fi citit de către autor în direct. Materialul nu
trebuie să depăşască 50 de secunde.
Inserturile redacţionale şi corespondenţele pot fi utilizate de mai multe ori
în buletine succesive.
La modul general, inserturile în buletinele de ştiri se realizează în
variantele următoare :

a) Insertul închis sub forma unui paragraf independent de text.

Prezentatorul ştirii va încheia enunţul /ideea premergătoare cu un punct/
două puncte / semnul exclamării, iar practic, banda cu insertul va introduce
o nouă idee.

b) Insertul semideschis. Continuă în mod organic o idee care a fost

începută de prezentator.
Acest tip de insert este mai greu de realizat decât insertul închis, pentru că
în momentul redactării textului trebuie să fii atent atent la construcţia
frazelor şi la conţinut.

c) Insertul deschis. Continuă o idee care a fost introdusă de către

prezentator. În continuarea insertului de bandă prezentatorul preia, din
nou, idee din insert, într-o legatură logică organică, şi o încheie.
Contrucţia deschisă se recomandă mai ales în situaţiile în care benzile cu
insert sunt foarte scurte şi ar fi, în varianta de sine stătătoare, greu de
înţeles.

44
Inserturile pentru buletinele de ştiri se înregistrează pe cartriges (carturi,
bandă magnetică eventual de straifuri) şi se inscripţionează corespunzător.
Eticheta va conţine toate informaţiile relevante necesare, care să permită
difuzarea repetată a cartului sau înregistrarea în fonoteca vorbită.

Exemplu de etichetă pentru un cart/ştiri

Pe etichetă se vor nota diferite informaţii privitoare la:

1. Scurta descriere a conţinutului: va conţine informaţii despre
localitatea în care a avut loc evenimentul şi despre subiectul prezentat.
2. Data: ziua, luna şi anul în care a avut loc evenimentul.
3. Outcue: indică redactorului dacă materialul va fi introdus în emisie
sau nu
4. Ora difuzării: reprezintă ora la care va intra insertul în buletinul
informativ.
5. Bun de fonotecat: dacă materialul este prelucrat sau nu.

II.4.4. Lansări şi anunţuri

Când se scriu ştiri pentru jurnale de actualităţi complexe, începutul unei

ştiri nu înseamnă primele cuvinte ale reporterului ci ale prezentatorului.
Punctul de plecare este numit lansare sau prezentare gazdă. Lansarea
trebuie să dea faptele de bază ale ştirii şi să spună de ce ştirea este
importantă.

Exemplu:

Prezentator : Într-un anunţ dramatic în videoconferinţa săptămânală de la

Palatul Victoria, primarul capitalei, Adrian Videanu, a spus că va propune
Parlamentului o majorare a accizelor la carburanţi.

Reporterul In Mihai povesteşte:

Reporter: Când primarul Adrian Videanu a candidat pentru acest post,

acum patru ani, şi-a făcut din expresia „nici o acciză mare” sloganul
campaniei sale. A funcţionat şi a fost ales cu uşurinţă.

Lansările pot preceda şi pachetul de ştiri al unui reporter. Acestea sunt

scrise mai mult ca lead-ul reporterului.

45
Exemplu: Multe femei ţin diferite diete pentru a se menţine în formă. Un
nou studiu ne arată din nou că dietele pot duce la serioase probleme de
sănătate pentru acestea. Corneliu Cuc ne arată în ce situaţii pot ajunge
astfel de femei.

Un anunţ are rolul de a-l determina pe ascultător să păstreze frecvenţa

radioului pentru ştirea ce va veni după publicitate sau în urmatoarele
buletine. Un anunţ înainte de pauza publicitară poate fi precedat de
expresii ca imediat, urmează, rămâneţi cu noi.

II.4.5. Rescrierea informației

1. Pentru difuzare:

Ştirile trebuie să fie pregătite într-un mod care să atragă şi să menţină

atenţia publicului.
Astfel se va folosi mai rar structura piramidei inversate. De exemplu,
pentru a atrage atenţia ascultătorilor putem începe o ştire astfel: Cincizeci
de studenţi au avut norocul să supravieţuiască astăzi. Trebuie menţionat că
un număr din ce în ce mai mare de jurnalişti din presa scrisă încorporea ză
tehnicile audiovizualului în stilul scriiturii lor. În consecinţă, unele dintre
diferenţele mai importante dispar.

2. Pentru localizare:

O regulă principală în redactarea unei ştiri, este aceea că, textele care vin
de la agenţiile de presă să nu fie citite niciodată ca atare. Ele nu ar trebui
considerate nimic mai mult decât materialul brut din care reporterii fac o
ştire care se potriveşte necesităţilor şi intereselor locale.
Dacă timpul limitat sau personalul puţin fac imposibilă rescrierea tuturor
ştirilor de agenţie,atunci materialul trebuie citit cu mare atenţie înainte de a
fi citit în direct. Acest lucru trebuie făcut din mai multe motive :

În primul rând, materialele de agenţie sunt scrise pentru termenele de

apariţie ale ziarelor.

În al doilea rând, serviciile pentru radio ale agenţiilor de presă sunt deseori
tratate ca fii vitregi.

De cele mai multe ori ele plasează, în departamentul pentru radio,

jurnaliştii mai puţin experimentaţi.

46
Ştirile pentru radio, în multe cazuri, nu sunt altceva decât texte standard de
agenţie, scriitura este greoaie şi solicită multă muncă în redacţiile de radio.
În ultimul rând, agenţiile de presă pregătesc texte pentru clienţi din toată
lumea. Ele trebuie să accentueze aspectele de interes general al ştirii. Ar fi
pentru acestea imposibil să „localizeze” fiecare ştire pentru a se potrivi cu
fiecare zonă. De aceea, intră în atribuţiile postului local să rescrie textul de
agenţie, utilizând unghiul local care va spune ascultătorilor ce este
important pentru ei.
Rescrierea nu dă numai o ştire orientată local, ci face şi alte lucruri care
ajută la îmbunătăţirea ei :

1. dă postului un „stil” diferit; din moment ce mai multe posturi se

abonează la aceeaşi agenţie,
2. toate prezentările sună asemănător, rescrierea oferă o versiune
nouă;
3. dă posibilitatea de a corela eventualele greşeli sau omisiuni pe care
le poate face agenţia;
4. permite înnoirea ştirilor plasând cel mai nou aspect în lead;dă şansa
de a îngloba diferite subiecte sub un singur lead umbrelă cuprinzător.

Pentru înnoire:

Ştirile radiofonice sunt prezentate de mai multe ori pe zi. Deseori, un post
de radio va oferi ştiri de două ori pe oră, adică 48 de transmisii în 24 de
ore. Chiar dacă unele dintre subiecte vor fi noi, majoritatea vor fi
completări ale prezentărilor anterioare.
Frecvent rescrierea se va face dintr-o versiune anterioară a ştirii, care
trebuie rearanjată pentru un buletin ulterior. Dacă se primesc informaţii noi
într-un eveniment cu continuitate, acest material nou trebuie pus în lead şi
accentuat în rescriere.

II.4.6. Textul de 30 de secunde

Baza scriiturii ştirilor de radio o constituie textul de 30 de secunde.

Aproximativ 70 de cuvinte sau mai puţine, aranjate în 4-5 fraze simple,
aceasta este ştirea neînfrumuseţată care formează fundamentul oricărui
buletin de ştiri. Prezentatorul oferă ştirea bazându-se pe informaţia
transmisă în studio prin telefon, telex, fax sau alt instrument de stocare şi
transmitere a mesajelor.

47
Textele pot fi scrise utilizând materialele lungi ale agenţiilor de presă.
Ştirile radio pot fi împa chetate în formate mai complexe tehnic,incluzând
voci ale participanţilor, martorilor, reporterilor, dar în scrierea textelor de
30 de secunde jurnaliştii radio îşi demonstrează abilităţile fundamentale
ale profesiunii lor: capacitatea de a recunoaşte ştirile când se confruntă cu
ele şi de a crea textele vorbite pe care le comunică mai departe.

II.5. CARACTERISTICILE INFORMAȚIEI RADIOFONICE

Trebuie să fie evident chiar şi pentru cel mai indiferent observator că

difuzarea ştirilor este o parte importantă a grilei de program a celor mai
multe posturi. Acest tip de emisiune cuprinde de fapt o largă arie de
subcategorii; multe stiluri de prezentare şi tipuri de conţinut sunt implicate.
Procesul pregătirii programelor de ştiri pentru radio necesită luarea unor
decizii înainte ca
scrierea fiecărei ştiri să poată începe. Acestea includ mai întâi decizia de a
fi sau nu introduse ştiri în grila de programe a postului. Apoi, determinarea
calitativă şi cantitativă a „ce fel de”şi „cât” de multe se vor prezenta.
Efectul ştirilor asupra audienţei este exprimat prin noţiunea de recompensă
(cele mai multe teorii despre motivaţiile personale în utilizarea mass-
media atestă că oferă satisfacţii. Sau recompense, care sunt aşteptate, deci
prevăzute, de membrii potenţiali ai unei audienţe pe baza experienţei
trecute.
Aceste recompense pot fi considerate ca efecte psihologice experimentate
care au o valoare pentru indivizi). Cele mai importante recompense în
acest caz sunt cele de informare (în special prin funcţia ei de
supraveghere), importantă şi valoare. Dar pot fi prezente şi altele.
Deseori ştirile oferă unele dintre recompensele asociate în mod normal cu
programele de divertisment. De fapt, unii critici au argumentat că ştirile
sunt doar altă formă de divertisment.Ei au folosit ca argument faptul că
unele posturi:

1. aleg reporteri şi prezentatori atractivi în loc să caute cei mai buni

jurnalişti (recompensa unei voci plăcute);
2. selectează ştirile cu un conţinut puternic evocator de imagini şi
lărgesc implicarea ascultătorului în fiecare ştire (recompensa acţiunii)
3. caută ştirile cu elemente puternice de conflict (recompensa
tensiunii);

48
4. aleg ştirile cu teme senzaţionale deseori sexuale (recompensa
atractivităţii).

În măsura în care un post face aceste alegeri în mod deliberat, el poate fi

acuzat, pe bună
dreptate, de alegerea unor recompense orientate către divertisment în
încercarea sa de a atrage grupuri de audienţă diferite şi posibil mai largi
pentru emisiunile de ştiri. În mod similar, recompensele de personalizare,
satisfacerea curiozităţii (în special interesul uman) şi atractivitate pot fi
găsite în aşa numitele ştiri soft. De fapt, ceea ce distinge acest tip de ştiri
de cele hard tradiţionale este chiar prezenţa acestor atracţii.
Mulţi ani posturile s-au concentrat asupra jurnalelor tradiţionale care
includeau la un loc
ştirile hard şi câteva ştiri de „interes uman”. Cu câţiva ani în urmă, au
început să apară şi programe care tratează în exclusivitate ştirile soft.
Această schimbare a avut loc fiindcă aceste ştiri, cu recompensele lor
variate, ajung la audienţe diferite ale programelor de ştiri tradiţionale dar
accentuează evenimente majore şi deseori, ştirile negative. Atunci când
asamblăm buletinele informative trebuie să ţinem cont de faptul că în
oricare din zile, sunt mai multe ştiri disponibile decât poate cuprinde
timpul afectat acestor programe. Aceasta este funcţia de gatekeeping
(controlul şi regularizarea fluxului de informaţii care pătrunde într-o
redacţie). Nu putem folosi toate ştirile într-un jurnal şi avem un timp
limitat pentru a le alege pe cele mai importante şi pentru a le utiliza.

Există o serie de factori pe baza cărora sunt evaluate şi selectate ştirile:

Audienţa: O ştire trebuie să fie relevantă pentru audienţa sa. Ştirile despre
o anumită vedetă, despre un star rock, vor interesa un post de radio care
promovează muzică. Ştirile despre posibile reduceri în programele de
asigurări sociale sunt importante la un post cu public ţintă interesat (care
emite într-un oraş unde trăiesc mulţi pensionari).
Oportunitatea: Ca jurnalişti, trebuie să găsim un unghi ce dă ştirii o
anumită oportunitate, o motivaţie în lead a interesului pe care aceasta ştire
ar trebui să-l inspire audienţei în acel moment. Dacă nu poate fi găsit nici
un element temporal, este posibil ca ştirea să nu fi folosit un material bun
de la început.
Pentru un eveniment major, un post de radio va revedea şi înnoi conţinutul
pentru fiecare buletin şi va plasa de fiecare dată în buletin informaţia cea
mai nouă, pentru a accentua oportunitatea ştirii.

49
În unele situaţii, care se continuă pe câteva zile, se poate pregăti un
material social, o secvenţă mai lungă, plasând detaliile întâmplării în
context şi explicând semnificaţia lor publicului ţintă.
Impactul: Impactul ştirii depinde de cât de multă audienţă este afectată,
cât de direct este efectul şi cât de imediat este acesta. De exemplu, o ştire
despre o perioadă rece în decembrie nu va avea acelaşi efect pentru
oamenii din zonele în care această vreme este ceva obişnuit pentru acea
perioadă a anului, dar o ştire despre o iarnă în iulie va avea un impact mare
asupra tuturor oamenilor.
Proeminenţa: Este dată de poziţia ocupată în societate de persoanele care
iau parte la evenimente .Elementul principal care stă la baza redactării unei
ştiri, este omul şi acţiunile sale. O ştire în care sunt implicaţi oameni
politici sau persoane publice prezintă mai mult interes, deoarece acţiunile
acestora pot influenţa mediul social, politic sau economic în care se află
publicul şi de care depinde acesta.
Numele sunt cele care fac titlurile şi numele „mari” fac titlurile „mari” cu
condiţia ca ele să fi făcut ceva ce reprezintă interesul general.
Proximitatea : Factorul de proximitate nu descrie doar distanţa geografică
la care s-a petrecut un eveniment faţă de zona de recepţie a programului, ci
şi relevanţa evenimentului fatţă de ascultători. Agenţiile de presă merg
chiar până acolo încât stabilesc anumite limite numerice pentru
evenimentele externe soldate cu morţi, în timpul unui război sau în urma
unui accident de maşină sau de tren.
Utilitatea : Factorul „utilitate” descrie caracterul utilitar al ştirii. Jurnaliştii
din Statele Unite folosesc pentru această expresia news to use, ştiri bune de
folosit. Prin introducerea factorului „utilitate”, se încearcă eliminarea
tuturor ştirilor cu caracter declarativ, care practic nu au nici un fel de
valoare de ştire şi nu servesc decât pentru a confirma un punct de vedere
deja cunoscut. Ştirile utile sunt cele relevante pentru ascultator în calitatea
de consumator. Gama acestora începe cu informaţii despre informaţiile
bursiere şi se termină cu informaţii legate de starea vremii, de trafic sau de
anunţarea orei exacte.
Conflictul : O ştire trebuie să conţină un grăunte de conflict, de tensiune
care să atragă publicul. Ştirile în legătură cu acţiunile teroriste sau cele în
care personalităţile politice care se acuză reciproc prezintă un mare interes
pentru public. Actele de terorism sugerează ideea că ordinea este brutal
încălcată, că starea conflictuală este mare şi că ascultătorul se poate simţi
ameninţat.
Raritatea: Este dată de ineditul faptului relatat. Un post de radio difuzează
o ştire conform căreia în Vietnam un locuitor a găsit în grădina sa un cartof
alb în greutate de 80 de kilograme. Faptul, dacă este real, este cât se poate
de rar şi ridică foarte mult gradul de interes faţă de el.

50
Binenţeles că aceşti factori nu apar la toate ştirile; însă cu cât se regăsesc
mai mulţi într-una, cu atât creşte interesul publicului pentru ştire.
Noutatea: Ştirea sau informaţia de radio este relatarea unui fapt nou
întâmplat. Spre deosebire de accepţia dată termenului în alte domenii ale
cunoaşterii umane, informaţia de presă presupune că undeva, într-un
anumit moment, s-a petrecut un eveniment despre care o masă mai mult
sau mai puţin numeroasă de receptori ar fi interesată să afle. Nou
înseamnă, în presă, nou întâmplat şi nu nou aflat. Ca în toate
activităţile umane, fiecare dintre noi are un orizont de cunoaştere limitat,
în fiecare clipă un om poate afla noi informaţii despre lucruri, evenimente,
personalităţi deloc sau puţin cunoscute. Ce este nou pentru ziarist nu este
neapărat nou şi pentru alţi oameni. De aceea numai relatările despre
evenimente nou produse pot deveni ştiri de presă.
Actualitatea: Prezenţa în actualitate este o condiţie a însăşi existenţei
omului modern. Pentru a-şi îndeplini cu adevărat menirea socială, ştirea de
radio trebuie să prezinte fapte din actualitatea imediată. Actualitatea unor
evenimente poate fi întreţinută o perioadă mai lungă de timp prin
campaniile de presă, în care, chiar dacă evenimentul propriu-zis s-a
consumat, efectele, consecinţele lui persistă şi a-l menţine în actualitate
prin informaţii referitoare la consecinţe şi implicaţii este nu numai util, dar
chiar necesar.
Operativitatea: Strâns legată de noutate se prezintă o altă calitate a
informaţiei radiofonice: operativitatea, care presupune scurtarea drumului
dintre momentul producerii unui eveniment şi receptarea lui de către
public. În presa modernă, dezvoltarea fără precedent a mijloacelor tehnice
de difuzare a mesajului a făcut posibilă difuzarea mesajului publicistic cu
maximum de operativitate. Acest punct maxim se traduce în limbajul
presei audio-vizuale prin transmisia directă. Timpul şi spaţiul se comprimă
şi informaţiile ajung la receptor chiar în momentul desfăşurării
evenimentului. Transmisia directă îl transformă pe ascultător din simplu
consumator de informaţie în participant la eveniment.
Semnificaţia faptului sau evenimentului: Aceasta presupune din partea
ziaristului o cunoaştere clară a evenimentului pentru a-i putea descifra
resorturile şi urmările sociale. Consecinţele unui fapt, implicaţiile sale,
felul în care el poate influenţa viaţa oamenilor nu se relevă în totdeauna de
la sine. Descifrarea semnificaţiei unui fapt sau eveniment înseamnă o
documentare minuţioasă, capacitatea de a evalua dimensiunile lui sociale.
Prin evidenţierea semnificaţiei unui fapt, prin relevarea capacităţii lui de
influenţare a altor fapte, precum şi a impactului asupra unor categorii
umane, ziaristul poate transforma un fapt, în aparenţă banal, în eveniment.
Este o calitate ce se cere ziaristului aceea ce a fi creator de evenimente
prin descifrarea semnificaţiei faptelor cotidiene.

51
Interesul uman: Este elementul care generează succesul la public al unei
informaţii. Ştirea este tratată ca un gen de recompensă. Publicul este
interesat de anumite fapte, iar de altele nu. Semnificaţia unui fapt sau
eveniment este tocmai acest grad de interes pe care o informaţie îl poate
provoca pentru o categorie cât mai largă de receptori. În general publicul
va alege acele fapte care îl interesează şi pe care le-a inclus într-un sistem
foarte personal de interese. Ceea ce intră în acest cadru personal va fi lesne
acceptat şi reţinut.
Continuitatea: La radio, aşa cum menţionam, informaţia asupra unui
eveniment în desfăşurare este continuă. De la o oră la alta, evenimentul
este urmărit în desfăşurarea sa, adăugându-se elementele nou apărute. În
emisiunile de bilanţ ale zilei – radioprogramele de seară şi de noapte – sunt
redactate ştiri de sinteză, care reamintesc momentele cele mai importante
ale evoluţiei evenimentului. În felul acesta sunt create condiţiile ca un
număr mare de receptori să cunoască evenimentul.
Efemeritatea: Ştirea de radio nu este perenă, cum este cea difuzată în
presa scrisă. Conţinutul ei trebuie reţinut de la prima ascultare. Nu se poate
reveni asupra conţinutului dacă, de la prima audiţie, un cuvânt, un număr
sau un nume nu au fost înţelese. Pentru a remedia aceste deficienţe ce ţin
de oralitate, elementul specific al mesajului, ştirile la radio se reiau pentru
a da posibilitate ascultătorilor care nu au înţeles mesajul să-şi completeze
informaţiile. Dar, de la o oră la alta, ascultătorii se schimbă şi, de aceea,
dacă evenimentul este apreciat ca fiind foarte important, informaţiile se
repetă.

BIBLIOGRAFIE

1. Coman, Mihai (coord.), 2001, Manual de jurnalism, Ed. Polirom,

Iaşi, pp.237-262.
2. Coman, Mihai (coord.), 2001, Manual de jurnalism, Ed. Polirom,
Iaşi, pp.135-195, 196-240.
3. Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Şansa,
Bucureşti, 1996, pag. 46.
4. Garvey, Daniel, Rivers, William, 1982, News Writing for Elections
Principles. Examples. Applications, WPC, pp.4-13, 21-38, 89-115, 197-
207 sau L’information radio-televisé, (trad.), 1987, Bruxelles, pp.1-17, 56-
71, 95-130, 140-150, 156-157, 220-230.
5. Haas, Michael şi colab., (trad.), 2001, Radio management, pp.81-
87, 113-122, 192-226.
6. Joanescu, Irene, 1999, Radioul modern. Tratarea informaţiei şi
genuri informative, Ed. ALL, pp.55-158.

52
7. Traciuc, Vasile, Jurnalism radio, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003.
8. Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, Editura
comunicare.ro, Bucureşti, 2003, pag. 18.
9. Walters, Roger, Broadcast Writing. Principles and Practice, New
York, Random House, 1988, p. 15.

53