Profesor Petru Dunca

Introducere în științele comunicării – Curs I

Definirea noțiunii de comunicare: Din punct de vedere istoric, termenul ”a
comunica” este legat de verbul latin ”comunicare”, care are câteva semnificații:
a avea în comun, a face ceva în comun, a împărtăși ceva. Majoritatea
vorbitorilor se gândesc și la alte două semnificații: a aduce la cunoștință sau a
informa. Faptul este evidențiat de orice dicționar explicativ unde sunt
menționate trei semnificații ale cuvântului ”comunicare”:

1. Înștiințare, aducere la cunoștință

2. Contracte verbale în interiorul unui grup sau colectiv
3. Prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relații
spirituale

Desigur, aceste nuanțări relevă o simplitate aparentă a termenului de

comunicare, mai mult schematică. Termenul de comunicare este folosit încă
din secolul XIV cu sensul de ”a împărtăși”, ”a fi în relație”. Odată cu
dezvoltarea economică din secolele XVI – XVII, termenul s-a îmbogățit cu
sensul de ”a transmite”.

Termenul și-a îmbogățit sensul începând din secolul al XIX-lea, el fiind

asociat unor mijloace fizice clare de comunicare: presa scrisă, radioul,
televiziunea, cinematograful, internetul.

Scurt istoric al comunicării:

Marile civilizații din Mesopotamia (5000 de ani î.Hr.), Egipt, India, China,
Grecia, Roma au folosit la maximum procesul comunicării. În aceste
civilizații se pune accentul pe comunicarea dintre autoritatea politică (rege,
împărat) și supuși. Un exemplu îl constituie Codul lui Hammurabi din
Mesopotamia (secolul IV î.Hr.), primul cod juridic din lume. Acest cod, ca să
fie cunoscut populației, era inscripționat pe stele de piatră (stâlpi) care aveau
o înălțime de opt metri.

În Egipt exista o comunicare foarte strânsă între preoți, dovadă fiind marile
temple între preoți și marele zeu Ra (Zeul Soarelui) și marea mulțime.
În India funcționează același sistem, dar aici se schimbă lucrurile. Filosoful
Panini elaborează prima gramatică a lumii care cuprinde 2966 de reguli, în
care se descrie ce este sunetul, ce este cuvântul, ce este propoziția, ce este
fraza. Se definesc, de asemenea, atributele substantivului, funcția activă a
verbului, funcția descriptivă a substantivului. El vorbește despre forța
cuvintelor și folosește un concept interesant, sphta?, adică orice cuvânt având
o semnificație împreună cu alte cuvinte are o forță care ne mobilizează, care
ne pune în acțiune, care ne demobilizează, care ne poate distruge și asta este
extrem de important.

La vechii evrei, comunicarea îmbracă forme speciale. Un motiv, un simbol

care ilustrează forța comunicării sau efectele lipsei de comunicare este
motivul Turnului Babel, care îl găsim în Vechiul Testament. Oamenii doresc
să stabilească o legătură concretă cu Dumnezeu și atunci încearcă să
construiască un turn să ajungă până la el. Dumnezeu se supără și le încurcă
limbile, astfel încât turnul nu mai are finalitate.

O carte reprezentativă care dă mesaje majore pentru miile de ani este Biblia.
Biblia comunică, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament,
mesajul Divinității pentru oameni.

În spațiul european, grecii acordă o importanță deosebită fenomenului

comunicării. O figură luminoasă a dialogului este filozoful grec Socrate, care
cultivă arta dialogului pe care o numește maieutică, adică arta moșitului în
sensul că gândurile noastre, ideile noastre nu pot să iasă din mintea noastră
fără ajutorul cuiva, care prin întrebări și răspunsuri despre realitate ne ajută
să exprimăm gândurile, să cunoaștem această realitate. ”Eu nu pot să îmi
exprim acest lucru fără celălalt cu care comunic”. Socrate nu a lăsat nimic
scris. El a considerat că scrisul este incapabil să obțină efectele conversației
vii. Dialogul socratic înseamnă comunicare. El folosește și procedeul ironiei
ca un act de limpezire al dialogului. Pe această linie a lui, sofiștii cultivă și ei
dialogul. La școala lor vin oameni politici, preoți, negustori, juriști și toți vor
să-și clarifice problema de performanță a comunicării. Acum se dezvoltă
retorica, arta exprimării clare și frumoase. Pentru Vorgias, părintele retoricii
politice, discursul este un stăpân puternic care pune capăt fricii, stârnește
bucurie, sporește mila cu condiția să arătăm ascultătorilor ceea ce corespunde
opiniei lor.
În Roma Antică un reprezentant al retoricii este Cicero (106 – 43 î.Hr), un mare
om politic și filozof. El a scris două lucrări care sunt modele în ceea privește
comunicarea: ”Catilinele” și ”Filipicele”, care sunt pledoarii juridice, tratate de
retorică și de vorbire frumoasă de înalt nivel.

Quintilian a scris un tratat de retorică care devine model pentru tratatele

următoare. Secolul al XIII-lea este marcat de organizarea învățământului
filosofic și teologic în jurul universităților care vor constitui focare ale vieții
intelectuale și al fundamentării comunicării.

Prima universitare, de fapt un centru de studii juridice a fost cel de la Bologna

(1210). Universitatea din Paris, Sorbona, a fost înființată în 1213, pentru studiul
filozofic și teologic, Universitatea Oxford a apărut în 1214, iar Universitatea
Cambridge în 1231.

Evul Mediu este marcat de o revoluție în domeniul dezvoltării spiritului uman și

creativității.

Renașterea lansează un model uman, omul universal, omul care trebuie să

cunoască și să asimileze idei și cunoștințe din toate domeniile științei și a artei.
Renașterea este fundamentul care a modelat societățile moderne și le-a obligat
să se dezvolte. În aceste cadre, începând cu secolul al XVI-lea apar primele ziare
tipărite, mai ales în mediul universitar. Stilul comunicării din această perioadă s-
a centrat mai ales pe ziare, cărți, edituri. Apar celebrele romane de epocă care
sunt extrem de citite. În secoulul al XVIII-lea și al XIX-lea comunicarea este
ilustrată de telegraful optic: telegrafele aeriene electrice, cinematograful.

Treptat intră în scenă radioul, iar secolul XX este marcat de triumful

electronicii: televiziunea și informatica, internetul. Descoperirea secolului XX
este electronica (computerul).

Studiul comunicării a fost definit din trei perspective:

- Perspectiva temporală, ca de exemplu istoria ziarelor sau istoria unui

canal de comunicare: radioul, televiziunea.

- Perspectiva instituțională, care vizează comunicarea dintr-o instituție, fie

publică, fie cu caracter privat;
- Perspectiva de nivel, care presupune psihologia comunicării sau
sociologia comunicării.