EUROPA UNITĂ - ULTIMUL BAL?

1
2
 Eugen ZAINEA

EUROPA UNITĂ - ULTIMUL BAL?

Bibliostar 2016

3
Descrierea CIP

4
 CUPRINS

PREFAŢA AUTORULUI ............................................................ 100

PREAMBUL ................................................................................. 100

CAPITOLUL I
FLUXURILE MIGRATOARE ASALTEAZĂ EUROPA ........ 100

1. 1. Schimbarea compoziţiei etnice şi civilaţionale a început cu

mult înainte ...................................................................................100
1.2. De ce gravitatea problemei a fost conştientizată abia acum.
Ce anume a dus la veritabila explozie a fenomenului
migraţiei în 2015 ...........................................................................100
1. 3. Adevărul despre compoziţia valului migrator. Mobilurile
adevărate ale crizei refugiaţilor. Invazia ca proiect deliberat
de distrugere a Uniunii Europene în calitate de concurent al
SUA ................................................................................................100

CAPITOLUL II
PLANURILE VECHI ŞI MINUŢIOASE DE DISTRUGERE
A EUROPEI .................................................................................. 100

2. 1. Distrugerea Uniunii Europene (şi a Europei şi civilizaţiei de

tip european) a început imediat după marea criză din 2008 ....100
2. 2. O posibilă dovadă că avem de-a face cu o conspiraţie
gândită şi planificată minuţios, cu mulţi ani în urmă ...............100
2. 3. Turcia - instrumentul proiectului de distrugere a Europei şi,
cel mai probabil şi unul dintre principalii beneficiari ...............100
2. 4. Dovezi concludente că Turcia şi Erdogan sunt creatorii reali
ai fluxului migrator ......................................................................100
2. 5. Avem de-a face cu un personaj instabil. Şi foarte periculos .....100
2. 6. O reacţie israeliană cel puţin ciudată .........................................100
2. 7. Atenţie la Erdogan! ......................................................................100

5
CAPITOLUL III
ARMELE DE DISTRUGERE ÎN MASĂ ŞI POSIBILI-
TATEA DE A AJUNGE ÎN POSESIA ORGANIZAŢIILOR
TERORISTE ŞI DE A FI UTILIZATE ......................................100

3. 1. Posibilitatea ca arme nucleare miniaturizate să fie utilizate

în acte teroriste ............................................................................. 100
3. 2. În ciuda Tratatului de neproliferare, proliferarea
tehnologiei militare nucleare şi a armamentului nuclear e in
toi ................................................................................................... 100
3. 3. Un caz ciudat şi extrem de îngrijorător. Care ar putea
explica temerile preşedintelui Obama ........................................ 100

CAPITOLUL IV
HAOSUL CONSTRUCTIV ŞI DISTRUGEREA CREA-
TOARE ..........................................................................................100

4. 1. Motivele pentru care dimensiunea şi cadenţa actuală a

migraţiei naşte îngrijorări şi temeri legitime ............................. 100
4. 2. În loc de linişte - teamă. În loc de ordine - haos. În loc de
normalitate - domnia instituţiilor de forţă ................................. 100
4. 3. Distrugerea Europei, a civilizaţiei şi culturii ei. Etapă
intermediară. Planul Kalergi....................................................... 100

CAPITOLUL V
PROTOCOALELE DE LA TORONTO 1967 - PLANUL
ROŞU .............................................................................................100

5. 1. Proiecte tot mai concrete şi amănunţite de distrugere a

statelor naţionale şi a popoarelor actuale. Visul Ocultei de
instituire a Noii Ordini Mondiale şi de instaurare a
Guvernului Mondial ..................................................................... 100
5. 2. Crearea „Omului Nou”, sclav al Noii Ordini Mondiale ........... 100
5. 3. Planificarea distrugerii familiei, premisă a destructurării de
ansamblu a societăţii .................................................................... 100

6
5. 4. Promovarea „Libertăţii Sexuale” ca instrument de
dispariţie a noţiunilor de „Bine” şi „Rău” .................................100
5. 5. Programarea distrugerii „Clasei de Mijloc” ..............................100
5. 6. Când şi cum a fost gândită aservirea mijloacelor de
informare, pentru manipularea şi controlul populaţiei ............100

CAPITOLUL VI
PROTOCOALELE DE LA TORONTO 1985 - AURORA
ROŞIE ............................................................................................ 100

6. 1. Devin tot mai evidente premeditarea şi programarea

amănunţită a haosului ..................................................................100
6. 2. Programul menit să creeze condiţiile impunerii Noii Ordini
Mondiale se aplică neabătut. Iată şi ideea - directivă (din
1985!) de provocare şi organizare a „crizei refugiaţilor” şi a
valurilor migratoare .....................................................................100
6. 3. Fundamentarea teoretică a ideii ultraliberale de delocali-
zare a producţiei industriale ........................................................100
6. 4. Dovada concretă, tehnică, a raţiunii planului din 1985, prin
consecinţele practice ale aplicării ................................................100
6. 5. Realitatea scandaloasă a lumii, aşa cum este ea modelată de
„arhitecţii” Noii Ordini Mondiale ...............................................100
6. 6. Fabricarea de realităţi paralele, în scop diversionist, de
către un veritabil „Minister al Adevărului”...............................100
6. 7. Există oare limite ale neomeniei? ................................................100

CAPITOLUL VII
ECONOMIA GLOBALĂ ÎN VIZIUNEA ARHITECŢILOR
NOII ORDINI MONDIALE ........................................................ 100

7. 1. Naşterea conceptului de „Intervenţie Umanitară”. Desem-

narea Statelor Unite ca jandarm planetar. Începutul în viaţa
internaţională al erei domniei bunului plac american ..............100
7. 2. Un mod ciudat de promovare de către Statele Unite a
neproliferării nucleare .................................................................100
7. 3. Deşertul social mondial de astăzi a fost proiectat la Toronto
încă din 1985 .................................................................................100
7
7. 4. Şi ideea politicilor de austeritate s-a născut tot în 1985 ............ 100
7. 5. Posibila legătură între diversiunea „11 septembrie 2001” şi
imensa datorie suverană a Statelor Unite .................................. 100
7. 6. Datoria suverană a Uniunii Europene, consecinţă a aplicării
programului de la Toronto .......................................................... 100
7. 7. Evident, nu se putea ca tocmai România să facă excepţie ........ 100
7. 8. Nu toate etapele proiectului au ajuns să fie indeplinite ............ 100
7. 9. Planificatorii Ocultei se tem de moarte de reacţia popoa-
relor, devenite conştiente de uneltire .......................................... 100

CAPITOLUL VIII
DIMENSIUNILE INCREDIBILE ALE CONSPIRAŢIEI .......100

8. 1. Modificarea deliberată a climatului, instrument de înfăp-

tuire a programului de la Toronto .............................................. 100
8. 2. Realizările cercetărilor naziste preluate şi dezvoltate, cu
largul concurs al unora dintre iniţiatorii germani .................... 100
8. 3. CIA în slujba conspiratorilor ...................................................... 100
8. 4. MONSANTO - beneficiarul şi continuatorul cercetărilor
naziste ............................................................................................ 100
8. 5. Programele secrete de modificare a climei ale CIA au prece-
dat cu decenii „Aurora Roşie” .................................................... 100
8. 6. Chemtrails ..................................................................................... 100

CAPITOLUL IX
LA ORDINUL STATELOR UNITE, UNIUNEA EURO-
PEANĂ ÎN SLUJBA CORPORAŢIILOR .................................100

9. 1. Din nou despre MONSANTO ..................................................... 100

9. 2. Statele Unite-exponentul intereselor corporatiste, în dauna
siguranţei alimentare şi a sănătăţii populaţiei ........................... 100
9. 3. Birocraţia europeană iresponsabilă pune în pericol
sănătatea cetăţenilor europeni .................................................... 100
9. 4. Giganţii industriei chimice mondiale îşi dau mâna împotriva
sănătăţii populaţiei ....................................................................... 100
9. 5. Rolul nefast al presei dirijată de CIA în scop de diversiune .... 100

8
CAPITOLUL X
PLANURI NEBUNEŞTI .............................................................. 100

10. 1. Proiectul HAARP. Provocarea cutremurelor. Influenţarea

comportamentului indivizilor şi maselor. Controlul minţii ......100
10. 2. Ne despărţim (fără regret...) de Protocoalele de la Toronto .....100
10. 3. Acordurile de „liber schimb”, instrument de impunere a
Noii Ordini Mondiale ...................................................................100

CAPITOLUL XI
ŞI TOTUŞI, LUMEA SE MIŞCĂ ............................................... 100

11. 1. Schimbări spectaculoase în Statele Unite şi Europa în

opiniile şi atitudinile populaţiei ...................................................100
11. 2. Chiar şi lideri marcanţi ai Uniunii Europene şi ai statelor
membre înţeleg că Uniunea Europeană trebuie să se
schimbe sau dispare......................................................................100
11. 3. Dublul standard în comportamentul internaţional al
Occidentului ..................................................................................100
11. 4. Şi mişcarea pentru pace devine mai activă ................................100
11. 5. Apele trebuie să se aleagă pentru împiedicarea unui război
mondial nuclear ............................................................................100
11. 6. Prezervarea păcii presupune demascarea diversiunilor ...........100
11. 7. Europa - captivă a intereselor imperiale americane. Bazele
militare americane - sursă de tensiuni şi destabilizare..............100
11. 8. Singurul profitor al provocărilor este complexul militar-
industrial american. Dar preţul războiul pentru Europa şi
omenire este prea mare ................................................................100

CAPITOLUL XII
BREXIT ......................................................................................... 100

12. 1. Concluzii ale votului britanic de ieşire din Uniunea

Europeană .....................................................................................100
12. 2. Învăţăminte şi consecinţe ale votului britanic de ieşire din
Uniunea Europeană ......................................................................100

ÎN LOC DE EPILOG ................................................................... 100

Despre rezolvarea fazei religioase a globalizării ..................................100

9
10
 PREFAŢA AUTORULUI
Atunci când autorul a purces la scrierea primelor pagini,
intenţia iniţială era de a produce câteva, (puţine) articole dintr-un
ciclu care să facă referire la valurile de refugiaţi care asaltează de mai
bine de un an de zile Europa. Foarte rapid, pe măsura aşternerii pe
hârtie a gândurilor şi opiniilor pe marginea acestui subiect, am ajuns
la concluzia că, dată fiind, pe de o parte, bogăţia de date şi informaţii
deţinute cu privire la el, dar, totodată şi importanţa din ce în ce mai
mare pe care dezvoltarea fără precedent a fenomenului o căpăta
pentru continent, pentru viitorul Uniunii Europene (oricum,
ameninţat de mulţi nori negri acumulaţi în special după masiva
extindere cu valurile succesive de state central şi est-europene şi de
deficitul din ce în ce mai evident de democraţie care a profilat în
ultimii ani o Uniune stratificată pe cel puţin trei niveluri-unul al
birocraţiei nealese a Comisiei şi Consiliului şi a imensului lor aparat
care dictează, în fond, direcţiile de evoluţie, fără a consulta sau a ţine
cont de părerea şi de interesele statelor membre, ale parlamentelor,
instanţelor lor executive şi ale popoarelor lor, iar două niveluri,
oferind imaginea tristă şi condamnabilă a unei Europe cu două
viteze, alcătuită din două categorii evident distincte şi, de ce să nu
spunem lucrurilor pe nume, prea ades opuse de state, unele, precum
Germania, Franţa, Olanda şi, până de curând, la Brexit, Marea
Britanie, considerându-se state de primă categorie, cu drept de
decizie şi chiar de diktat, iar restul, ţări de mâna a doua, al căror unic
drept este de a se supune, docile, directivelor stabilite de birocraţie şi
de statele „Big Brother”) şi, din păcate, chiar pentru supravieţuirea
civilizaţiei de tip european, este necesară aprofundarea abordării,
ceea ce a dat naştere unui studiu de mare amploare, care se va întinde
pe spaţiul a cel puţin două volume, dintre care primul se pregăteşte
de întâlnirea cu cititorii.
Complexitatea fenomenului la care asistăm, din ce în ce mai
consternaţi, este dată nu numai de amploarea fără precedent în istorie
11
a valului migrator, dar şi de faptul că el scoate în evidenţă mai
pregnant carenţele de proiect ale Uniunii Europene, agravate de
tendinţele hegemoniste ale statelor de prim rang anterior citate. Nu
întâmplător am definit ca moment al agravării problemelor Uniunii
începerea absorbţiei în cadrul ei a statelor care până în anul 1989 au
făcut parte din sfera de influenţă a fostei Uniuni Sovietice. Acesta a
fost şi momentul în care a început să se profileze accentuat şi vizibil
difereţierea statelor membre în cele două categorii la care ne-am
referit anterior şi să se manifeste foarte evident deficitul de
democraţie care nu era atât de perceptibil în formula iniţială de şase a
fostei Comunităţi Economice Europene şi care abia încerca să se
profileze după acceptarea în compoziţia Uniunii a Spaniei,
Portugaliei, Greciei, Irlandei.
Numai că diferenţierea a început să se producă din ce în ce
mai flagrant pe măsura înglobării fostelor state socialiste şi s-a
agravat brusc după marea criză financiară, iniţial americană, ulterior
exportată de Statele Unite, generalizată la scară mondială şi
transformată în criză economică globală, care se dovedeşte a fi cu
mult mai gravă decât s-a recunoscut iniţial, dovedindu-se, de fapt, o
criză de sistem.
Explozia inechităţii şi a deficitului de democraţie s-a produs
şi etalat în întreaga ei hidoşenie în tratamentul la care au fost supuse
state precum Spania, Portugalia, Irlanda şi, paroxistic, Grecia şi
Cipru, întâmplător (sau nu?) ortodoxe, ca urmare a crizei şi în
încercarea de a acoperi speculaţiile iresponsabile ale sistemului
bancar scăpat de sub control şi de a salva băncile (în principal
germane, franceze, italiene, britanice) aduse în faliment de lăcomia
proprietarilor şi acţionarilor majoritari şi de gestiunea riscantă şi
foarte ades frauduloasă a managerilor pe spinarea popoarelor ţărilor
în cauză.
Acest episod din istoria recentă merită amintit fiindcă, în
cazul Cipru, a fost prima dată când birocraţia comunitară nealeasă de
nimeni şi care nu are a răspunde în faţa nimănui a aplicat metoda de
salvare a băncilor prin procedura de „bail-in”, adică de acoperire a
12
pierderilor băncilor şi salvării lor de la faliment prin confiscarea
depozitelor clienţilor, consideraţi creditori neasiguraţi (!) şi
transformarea acestora, fără consultarea şi consimţământul lor, în
acţionari la nişte bănci decapitalizate şi cu credibilitatea grav
compromisă. Şi, aceeaşi birocraţie, a considerat că spolierea
depozitarilor ciprioţi a fost un test reuşit şi a transformat acest model
într-o directivă, stipulând că în orice alt caz ulterior de bancă
decapitalizată de pe cuprinsul spaţiului comunitar se va generaliza
procedeul, devenit obligatoriu pe teritoriul Uniunii Europene,
urmând ca statele membre să se alinieze la această directivă, prin
introducerea ei în legislaţiile naţionale. Şi cum un număr considerabil
de state membre,11, între care şi România, nu se executaseră,
birocraţii de la Bruxelles le-au notificat că dacă de la 1 ianuarie 2016
legislaţiile lor naţionale nu vor cuprinde această prevedere standard
de salvare a bancilor care ar trebui, în mod normal, introduse în
procedura de faliment, (conform regulilor pieţei!), Comisia
Europeană va demara împotriva lor acţiunea de infringement în
domeniul financiar.
Tocmai din cauza faptului că atât ceea ce se întâmplă cu
încercarea unora dintre liderii autoimpuşi ai Uniunii Europene (în
special Angela Merkel, Francois Hollande, dar şi conducătorii
Comisiei şi Consiliului, Jean-Claude Junkers şi Donald Tusk,
sprijiniţi de liderii olandezi, suedezi, danezi etc.) de a băga cu forţa
pe gâtul tuturor statelor comunitare, împotriva dorinţei şi acceptului
acestora şi al popoarelor europene, încă formal suverane, cote
obligatorii de refugiaţi, dar şi tratamentul la care au fost supuse, în
general, în ultimii ani, în Uniunea Europeană statele pe care nu
întâmplător (şi nu în dorinţa de a leza sensibilităţile şi
susceptibilităţile acestor state şi ale popoarelor lor, ci pentru a
sublinia cât mai elocvent deficitul de democraţie evocat...) le-am
denumit „state de mâna a doua” (între care, din păcate şi datorită
obedienţei şi slugărniciei guvernaţilor se află şi România!), cele două
sau chiar trei volume pe care le va presupune prezentul studiu vor
face parte din marele ciclu de volume dedicate de autor fenomenului
13
de globalizare, grupate toate sub titlul de „Globalizarea - şansă sau
blestem?”, urmând a fi parte din cele două volume masive (de
dimensiunea primului volum publicat din ciclu) ale subciclului pe
care l-am denumit generic „Ordine şi dezordine internaţională”,
deoarece îşi propun să descrie cât mai veridic starea actuală a lumii,
inacceptabilă şi contrară normelor de drept internaţional şi Cartei
Naţiunilor Unite, dominată de haos şi distrugere intenţionate,
programate şi provocate sistematic şi consecvent de Statele Unite şi
sateliţii lor, vizând limitarea până la desfiinţare a independenţei şi
suveranităţii naţionale, subordonarea tuturor statelor lumii intereselor
dominatoare ale unei infime minorităţi oligarhice, în vederea
realizării unui proiect malefic, urmărit cu ticăloasă obstinaţie de mai
bine de două secole, acela al instaurării unei Noi Ordini Mondiale şi
a impunerii unui Guvern Mondial.
Dupa cum cititorul se va convinge din parcurgerea paginilor
acestui volum şi a celor ce vor urma, însuşi proiectul Uniunii
Europene, abil mascat sub forma unei uniuni, iniţial economică,
comercială, ulterior şi cu vocaţie crescânda de uniune financiară,
este, de fapt, o simplă etapă a procesului conceput şi a cărui punere
în practică a fost iniţiată în ultima parte a secolului al XVIII-lea,
acela de modelare treptată şi pe nesimţite a lumii astfel încât ea să
evolueze încet, dar sigur către Noua Ordine Mondială şi Guvernul
Mondial.
Dacă primii 175 de ani ai aplicării programului au fost
consacraţi naşterii, pas cu pas, în statele naţionale, a condiţiilor
definite de iniţiatori ca fiind strict necesare pentru acapararea
treptată, totodată subterană, a puterii reale de decizie şi, pe cale de
consecinţă, a controlului asupra instituţiilor fundamentale ale
statelor, prin intermediul stăpânirii finanţelor şi a presei, după primul
război mondial şi, în special după sfârşitul celui de-al doilea război
mondial, s-a trecut la faza superioară, a construirii mecanismelor şi
organismelor internaţionale menite să generalizeze acest control la
scară mondială.
Aceasta este etapa şi sarcina procesului care a primit
denumirea de globalizare. De aceea s-au născut instrumente precum
14
Organizaţia Naţiunilor Unite cu toate structurile şi agenţiile sale
specializate, între care Fondul Monetar Internaţional şi Banca
Mondială, Acordul Internaţional pentru Tarife şi Comerţ (GATT),
transformat ulterior în Organizaţia Mondiala a Comerţului etc.
Evident, astfel de organisme erau binevenite şi necesare, în măsura în
care din punct de vedere conceptual, al structurii, actelor lor
constitutive şi statutelor lor şi, mai ales, din cel al modului riguros şi
onest în care s-ar fi cuvenit să se respecte şi aplice efectiv aceste
principii şi statute, scopul real ar fi coincis cu cel declarat, de a
răspunde nevoii omenirii de a se dezvolta în mod constant, neîngrădit
şi în pace, prin armonizarea intereselor tuturor statelor lumii, mari
sau mici. Numai că realitatea s-a dovedit prea ades diferită de ceea ce
clamau principiile şi statutele. Mai ales că prin modul în care au fost
concepute şi construite aceste organisme internaţionale, ele au fost
gândite să slujească intereselor Statelor Unite, unica mare putere,
ieşită, practic, intactă din al doilea masacru mondial, între multe
altele şi fiindcă atunci şi până astăzi, în întreaga (scurtă) istorie, ea nu
a fost vreodată teatru de război cu altă naţiune.
Este de făcut precizarea, de importanţă capitală, că în special
construcţia şi atribuţiile acordate celor două instituţii financiare,
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, au fost menite să
consacre poziţia predominantă a Statelor Unite şi a monedei
americane, dolarul, în cadrul sistemului financiar global, inclusiv în
cadrul schimburilor comerciale internaţionale şi al sistemului
mondial de decontare a acestor schimburi.
Aceasta a fost (aşezată pe baza temeinică a solidităţii Statelor
Unite şi a economiei americane la ieşirea din marea conflagraţie
mondială) sursa ascensiunii treptate a Americii ca putere
predominantă a lumii, care i-a inspirit şi permis, pe măsura
dezvoltării şi afirmării efective a acestei puteri, să-şi aroge din
proprie iniţiativă (profitând ades şi de lipsa unei reacţii ferme şi
adecvate a comunităţii internaţionale) rolul de instanţă morală care să
definească şi decidă, peste capul şi, uneori, împotriva Organizaţiei
Naţiunilor Unite, ce e „Bine” şi ce e „Rău” în conduita internaţională
15
şi pe cel de jandarm mondial.
Numai că planul de instaurare a Noii Ordini Mondiale şi a
Guvernului Mondial întâmpina o piedică majoră: existenţa unui
model alternativ, social şi economic, reprezentat de sistemul mondial
socialist.
De aici a pornit necesitatea extinderii globalizării la scară
mondială, pentru rezolvarea acestei probleme. „Căderea
comunismului” a fost doar o poveste, născută şi răspândită pentru
consumul credulilor şi al naivilor nevindecabili…
Prin extinderea globalizării (în special în Europa, acolo unde
s-a putut face integral, inclusiv la nivel politic…, ceea ce nu a fost
cazul, spre ghinionul şi marele of de astăzi al Statelor Unite, cu
China…), a fost posibilă absorbirea treptată în Uniunea Europeană şi
în NATO (cele două organisme acţionând în tandem, aşa cum
recunoştea recent dl Jens Stoltemberg, Secretar General al NATO) a
fostelor state socialiste din Europa. Aceasta însemnând în orbita
Imperiului American, acolo unde, de fapt, la ora actuală gravitează
captivă-numai orbii încă nu realizează sau nu recunosc acest adevăr-
Uniunea Europeană. Care, după momentul de ruptură pe care l-a
reprezentat „Căderea comunismului”, a înghiţit cu inconştient
entuziasm, în ansamblul ei, inclusiv Germania şi Franţa, modelul
ucigaş economic şi financiar al neoliberalismului şi al „sistemului
bancar fracţionar”.
Numai că, astfel, treptat şi mai degrabă imperceptibil în
primii 15 ani, dar brutal şi provocând un adevărat şoc psihologic la
scară socială în întreaga Uniune după criza din 2007-2008, a fost
asasinat în apusul Europei, unde era implantat puternic şi aparent pe
veşnicie, „statul social”, „asistenţial”. Care, (culmea!), nu era
exclusiv un „brand” socialist, el fiind, deopotrivă, ideea şi creaţia în
Apus a cancelarului german creştin-democrat Konrad Adenauer.
Ordinul ocult al microelitelor din culisele jocului planetar, de
salvare după criză a băncilor pe socoteala deponenţilor şi, ca şi în
cazurile precedente, din criză pe spinarea sărmanilor a dat naştere
Uniunii Europene cu trei straturi şi două viteze. Şi flagrantului
16
tratament necinstit la care au fost supuse, pe rând, Spania, Irlanda,
Portugalia şi, cum spuneam şi mai devreme, cel mai flagrant, Grecia
şi Cipru. (Că de mare parte din noii membri din centrul, răsăritul şi
sudul Europei, foste socialiste, nici nu e cazul să mai vorbim...).
Şi...politicilor de austeritate! Dar, totodată, răbufnirii, la vedere, a
nemulţumirilor şi revoltelor, până atunci doar mocnite, din foarte
multe state membre ale Uniunii Europene, care, dacă la început
presimţeau, acum începuseră să experimenteze pe pielea lor şi a
cetăţenilor lor, cum stau lucrurile cu „parteneriatul între egali” din
Uniune.
Este important să atragem atenţia cititorilor asupra unui
aspect, de obicei ignorat de analişti. Cum spuneam (şi vom reveni
mai pe larg şi în cuprinsul acestui volum), principalul partizan şi
propovăduitor al politicilor de austeritate în Europa de azi este
doamna Angela Merkel. Asta se întâmplă, cum ziceam, astăzi, după
„Căderea comunismului”. Fiindcă ne îndoim că înainte, de-ar fi fost
doamna Merkel cancelar, ar fi îndrăznit să vorbească poporului
german, în special muncitorilor germani, cei mai calificaţi şi mai
disciplinaţi din Europa, ajunşi astăzi ca, în proporţie de 30% din
masa lor să fie platiţi cu salariul minim pe economie, despre
austeritate şi dispariţia „Statului social”. (Cu alte cuvinte,
îndemnându-i „să mai strângă cureaua”, sau „să mai pună o haină pe
ei”!) Nu de alta, dar într-un astfel de caz, n-ar fi fost exclus ca unii
germani să înceapă să treacă zidul Berlinului…invers!
Aceasta era atmosfera, nu foarte sănătoasă şi cu atât mai puţin
frăţească, în Uniuna Europeană în momentul în care, subit şi, mai
ales, suspect ca moment şi amplitudine, a apărut criza refugiaţilor.
Care criză, datorită, pe de o parte, deficitului de democraţie din
Uniune, pe de alta, faptului că, obiectiv vorbind, Uniunea nu mai este
decât o docilă anexă a intereselor şi, pe cale de consecinţă, a
politicilor americane, fiind catastrofal gestionată, la ordinul imperial
american (pe traseul rotschild-ian Soros-Obama) de Angela Merkel,
a reuşit, literalmente, să aşeze o adevărată bombă la temelia, oricum
şubredă, a Uniunii Europene.
17
 O analiză lucidă şi obiectivă a stării Uniunii la momentul
actual este cu mult mai îngrijorătoare decât ar putea să pară la o
privire superficială. Şi asta fiindcă acumulările de nemulţumiri au
atins masa critică atât ca volum şi amploare, cât şi ca nivel de
acutizare: deficitul evident de democraţie, care a ajuns să
nemulţumească nu doar statele mici, ci adeseori şi ţări importante ca
forţă economică si nivel de populaţie, precum Italia (şi s-ar putea să
urmeze în viitorul apropiat rândul Franţei!), tratamentul
discriminatoriu (care-i defavorizează pe cei mici), politicile de
austeritate impuse de Germania (care provoacă disensiuni şi tensiuni
între Germania pe de o parte şi Franţa, Italia şi alte state pe de alta),
alinierea oarbă, partizană şi flagrant contrară intereselor economice şi
comerciale europene la noua aventură americană, de data aceasta
europeană, de la Kiev şi la sancţiunile economice impuse de Statele
Unite Rusiei, care lovesc grav în comerţul comunitar cu Rusia, în
balanţele comerciale şi locurile de muncă din economia europeană,
războiul economic şi financiar izbucnit între state importante din
Uniunea Europeană (Franţa şi Germania) şi Statele Unite (a se vedea
sancţiunile impuse de instanţe americane care-şi arogă jurisdicţie
mondială sau de Trezoreria americană unor firme şi bănci europene
precum Volkswagen, BNP PariBas, Deutsche Bank, respectiv
sancţiunile dictate de Uniunea Europeană împotriva Apple pentru
evaziune în Irlanda), opoziţia făţişă a unor politicieni europeni
exponenţiali (Hollande, Steinmeier, ministrul francez al comerţului)
faţă de Parteneriatul Economic şi Comercial Transatlantic (TTIP), pe
care Obama ar dori să-l lase ca moştenire (unică…) posterităţii,
BREXIT şi viitorul regim al circulaţiei forţei de muncă europene în
Marea Britanie, respectiv britanică în Uniune, revolta unor state
(Ungaria, Cehia, Slovacia, Austria şi altele) faţă de cotele obligatorii
de refugiaţi. Şi, dintre toate motivele de tensiuni interne în Uniunea
Europeană, le-am enumerat doar pe cele care ni s-au părut cele mai
reprezentative şi mai acute la momentul analizei.
Este cert că Uniunea Europeană se află în momentul cel mai
dificil din întreaga sa istorie. Nu numai datorită acumulării atâtor
18
motive de nemulţumiri şi tensiuni, aşa cum le-am enumerat anterior.
Dar şi datorită a ceea ce am numi configuraţia politică actuală, din
Europa, Uniunea Europeană, dar şi din lume.
Să explicăm şi să exemplificăm afirmaţia de mai sus.
În primul rând, ar fi grava problemă a birocraţiei europene şi
a ceea ce numeam (de fapt, este o expresie preluată de la un analist
din presa internaţională) „deficitul de democraţie” din Uniune. Pe de
o parte, există o nemulţumire şi revoltă crescândă în Uniune
împotriva acestui element. Iar ideea unora dintre birocraţii
comunitari, dar şi a unor lideri de state sau guverne, care îşi închipuie
că rezolvarea problemelor serioase ale Uniunii, amplificate şi
agravate de BREXIT ar putea veni dintr-o accentuare a birocraţiei, a
lipsei de democraţie, respectiv prin evoluţia Uniunii către o federaţie
europeană e foarte departe de a fi cea mai fericită. Şi, în plus, în mod
cert nu se va bucura de mult suport popular…
Pe de altă parte, încă şi mai grav este că problema de fond a
lipsei de legitimitate a birocraţiei este dublată de persoanele care o
reprezintă în momentul de faţă la vârf (Jean-Claude Junkers şi
Donald Tusk).
În altă ordine de idei, dar suprapunându-se în mod nefericit pe
această criză de legitimitate, trebuie să ţinem cont de faptul că ea
apare şi va trebui gestionată în momentul în care în două dintre
statele cele mai cu greutate din Uniune, Germania şi Franţa, se
apropie alegeri decisive. Şi că, în Germania, poziţia Angelei Merkel
se clatină foarte serios, ea fiind criticată pentru politica în domeniul
migraţiei inclusiv de partenerii de partid din influenta Uniune
Creştin-Socială bavareză.
În ce-l priveşte pe Hollande, el are o poziţie încă şi mai gravă.
Fiindcă, potrivit informaţiilor existente în prezent, el nici măcar nu
va mai ajunge să obţină investitura Partidului Socialist pentru o nouă
candidatură la preşedinţia Franţei.
Apoi, să nu uităm fotografia politică a lumii la acest moment.
În câteva săptămâni, Statele Unite se vor afla în faţa celei
mai dificile şi mai problematice alegeri prezidenţiale. Posibil din
19
întreaga lor istorie. Dincolo de dilemele pe care această alegere le
pune în faţa americanilor, din punctual de vedere al lumii în general
şi, evident, şi al Europei, este vorba dacă Statele Unite vor avea, după
8 noiembrie şi începând din 20 ianuarie 2017 o preşedintă, Hillary
(Killary) Clinton care va apropia lumea periculos de mult de al
treilea război mondial (unul nuclear, însă…) sau un preşedinte,
Donald Trump, care a anunţat că dacă Europa doreşte securitate, ea
va trebui să plătească pentru aceasta.
În traducere, fie Europa va trebui să-şi sporească ameţitor
cheltuielile militare (şi nu e greu de ghicit, în condiţiile în care
salvarea băncilor după 2008 a costat bugetele publice europene mii
de miliarde de euro, care au aruncat Europa în braţele austerităţii,
cine vor fi cei care vor suporta grosul acestei facturi…), fie va
trebui să-şi reconsidere radical viziunea asupra raţiunii existenţei în
continuare a NATO şi să aibă serios în vedere şi alte soluţii ale
problemei asigurării securităţii decât politica blocurilor militare.
De ce nu, soluţia titulesciană a asigurării securităţii colective
prin instituţii regionale şi globale bazate pe dreptul internaţional...

Partea de prefaţă pe care aţi citit-o până aici a fost scrisă la

sfârşitul lunii octombrie. Având în vedere faptul că, între timp,
alegerile prezidenţiale americane s-au consumat, consider că este
necesară o scurtă adăugire.
Motivul este de a atrage atenţia cititorilor asupra capitolelor
finale, XI-Şi, totuşi, lumea se mişcă şi XII-Brexit. Şi aceasta din
două motive:
- fiindcă în subcapitolul 12.1 am explicat că pe mine nu m-a
surprins BREXIT-ul, pe care l-am şi prezis. În analiza detaliată a
votului britanic, pe regiuni geografice, grupe de vârstă, niveluri de
pregătire şi şcolarizare şi repartizare din punctul de vedere al
structurii sociale, am explicat de ce diversele categorii de votanţi care
au decis ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană au avut această
opţiune. Marea Britanie fiind prima ţară care, la sfârşitul anilor ‟70 a
adoptat, sub conducerea dnei Thatcher, neoliberalismul extrem şi
20
devastator al modelului elaborat de şcoala economică de la Chicago,
care a provocat, pretutindeni unde a fost aplicat, adevărate cataclisme
economice, financiare şi sociale şi a dat naştere monstruoaselor
inechităţi, care au dus la o polarizare inadmisibilă a societăţii
britanice (şi a tuturor societăţilor care au adoptat ulterior acest model
ucigaş). Or, după cum demonstra analiza de detaliu pe care am făcut-
o, majoritatea care a decis BREXIT-ul era alcătuită din perdanţii
repartiţiei flagrant nedrepte, în baza modelului neoliberal, a avuţiei în
societatea britanică;
- scriam, totodată, că ar fi absolut logic ca următorul şoc de
dimensiuni uriaşe, comparabile cu cele ale votului britanic, să se
producă la alegerile prezidenţiale americane din noiembrie, Statele
Unite fiind a doua ţară care, ca urmare a influenţei foarte mari pe
care a exercitat-o dna Thatcher asupra preşedintelui Ronald Reagan,
a adoptat neoliberalismul extrem în mandatele acestuia şi, în
continuare, în cele ale lui Bush senior, Clinton, Bush junior şi
Obama. Cu aceleaşi consecinţe dezastruoase economice şi sociale,
care era firesc să nască nemulţumiri similare şi de foarte mare
amploare. Anticipam, astfel, reacţia de nemulţumire şi chiar de
revoltă a societăţii americane, care avea să-i asigure victoria lui
Donald Trump, care promitea o altfel de abordare a economiei şi o
schimbare pe măsură a societăţii. Şi iată că pronosticul meu, în care
foarte puţini analişti români sau străini credeau, a fost confirmat de
alegătorii americani.

Cele două cutremure de mari dimensiuni (BREXIT şi

alegerea lui Donald Trump) erau încă de la momentul scrierii acelor
pasaje (care au şi fost publicate în 28 iunie şi 6 iulie de
ziaruldegarda.ro), după părerea mea, dovezi evidente că, aşa cum
deloc întâmplător am intitulat capitolul XI, şi totuşi, lumea se mişcă.
Observaţie personală în sprijinul căreia adusesem anterior şi multe
alte argumente, dintre care pe cele din societatea americană, scoase
în evidenţă atât de puternic de campania prezidenţială a acestui an le
veţi găsi în subcapitolul 11.1 Schimbări spectaculoase în Statele
21
Unite şi Europa în opiniile şi atitudinile populaţiei. Care explicau
şi anticipau votul popular american din 8 noiembrie.

Octombrie-noiembrie 2016 Eugen ZAINEA

22
 PREAMBUL

Din ce în ce mai mulţi europeni sunt tot mai îngrijoraţi de

pericolul pe care îl reprezintă nu doar pe termen scurt, ci pentru
temeliile înseşi ale Europei şi ale civilizaţiei occidentale islamizarea
apusului european, care capătă dimensiuni apocaliptice în special
începând din 2015 prin ceea ce, din ce în ce mai evident, a devenit o
adevărată invazie, foarte minuţios planificată, coordonată şi
înfăptuită (numai anul trecut, fluxul migrator către Europa a avut
dimensiunea de un milion şi jumătate de persoane).
Din păcate, din categoria celor foarte serios preocupaţi de
viitorul Europei şi al civilizaţiei europene nu fac parte exact cei care
ar trebui să poarte responsabilitatea pentru cum va arăta acest viitor:
oamenii politici aflaţi la conducerea Uniunii Europene, a statelor
membre şi, în special, cei care conduc destinele principalelor puteri
din Uniune (Germania, Franţa, Olanda, Marea Britanie). (Observaţia
este pe deplin valabilă şi pentru jalnicii conducători ai Romaniei de
astazi, abulicul plimbăreţ national, european si intercontinental
preşedinte Iohannis, mai degrabă însoţitorul şters al consoartei în
paradele modei în care s-au transformat „vizitele de stat”, respectiv
primul ministru Cioloş şi „tehnocraţii” săi, cu toţii umili servanţi ai
birocraţiei europene nealese de nimeni care dictează politica Uniunii
prin intermediul unor astfel de unelte şi, la nevoie, cu pumnul in gura
puţinilor lideri naţionali lucizi şi responsabili faţă de popoarele lor-un
Orban, un Fico, un Zeman şi, în ultima vreme, noua echipă de la
conducerea Poloniei).

23
24
 CAPITOLUL I

FLUXURILE MIGRATOARE
ASALTEAZĂ EUROPA
1. 1. Schimbarea compoziţiei etnice şi
civilizaţionale a început cu mult înainte

Este foarte adevărat că problema creşterii ponderii populaţiei

Europei occidentale având origini islamice nu a început în 2015. Ea
işi are originea încă în urmă cu mai bine de o jumătate de secol în
Franţa (cu un segment masiv de populaţie provenită în special din
fostele colonii franceze, mai ales din Africa de Nord) şi în fosta
Germanie occidentală (ajunsă acum la peste 5 milioane de
musulmani, grosul reprezentându-l turcii, aflaţi, unii, la a treia
generaţie), exemplul francez şi german fiind urmat rapid de Marea
Britanie, Belgia, Olanda (în aceste cazuri, începutul făcâdu-l, ca şi în
Franţa, nativii din fostele posesiuni coloniale din Africa şi Asia),
Danemarca, Suedia, Norvegia. În aceste cazuri, dincolo de explicaţia
fostului statut colonial al unora dintre aceste state, elementul de fond
care a dus la o astfel de evoluţie a fost unul caracteristic societăţilor
occidentale ajunse la un nivel de bogăţie, opulenţă chiar, care a
condus la scăderea natalităţii, la diminuarea şi imbătrânirea
populaţiei, care, la rândul lor au creat deficitul parţial al forţei de
muncă active, ce a facilitat acest proces. Numai că fenomenul acesta
s-a manifestat în timp, ceea ce a făcut ca el să nu fie atât de facil
perceptibil, să nu pară a crea probleme grave. Astfel, chiar şi
procesul de integrare (atât cât s-a produs ea…) a noilor veniţi în
societăţile şi civilizaţia occidentală a avut o evoluţie cantitativ lentă
şi, ca atare, s-a produs într-un ritm acceptabil şi a dat, în anumite
perioade, senzaţia că a fost unul reuşit. Ceea ce a şi născut, pentru
multă vreme, iluzia reuşitei acestei variante de multiculturalism, abia

25
în urmă cu câţiva ani doamna Merkel, principala promotoare a
accelerării fenomenului, fiind nevoită să recunoască deschis că
multiculturalismul a eşuat (ceea ce, în mod paradoxal, nu a făcut-o să
renunţe la migraţia de populaţie ca soluţie a problemei fortei de
muncă şi să caute pentru ea rezolvări mai inteligente, mai raţionale,
mai puţin generatoare de noi probleme şi fenomene mult mai grave
decât cele provocate de problema iniţială-ca să nu mai vorbim că
şocul celor un milion şi jumătate de migranţi de anul trecut a creat în
ţările de destinaţie adevărate traume umane, individuale şi colective,
pe care autorităţile de stat au făcut tot posibilul să le ascundă de ochii
şi urechile ansamblului populaţiei europene).

1. 2. De ce gravitatea problemei a fost conştientizată

abia acum? Ce anume a dus la veritabila explozie
a fenomenului migraţiei în 2015

Stupefiant (şi nu prea, ţinând cont de faptul că existenţa la

momentul istoric actual a unei clase politice de un nivel lamentabil
nu este un fenomen exclusiv românesc, ci mai degrabă o
caracteristică la nivelul Europei şi al Americii de Nord, ca şi de
faptul că presa mondială, scrisă sau audiovizuală, este controlată la
nivel mondial de şase mari grupuri corporatiste care stabilesc ce ştiri
au dreptul cetăţenii statelor lumii să afle) este că foarte puţini oameni
politici şi analişti şi-au pus două întrebări, totuşi fundamentale:
- de ce fenomenul migrator a căpătat, brusc, din 2012 şi,
accelerat, în anii următori, dimensiunile uriaşe la care a ajuns în
2015;
- de ce şocul, atât numeric la scara continentului, cât şi
psihic, la nivelul populaţiei europene, s-a produs, cu adevărat şi la
dimensiunea pe care o cunoaştem astăzi şi care nu mai poate fi
ascunsă sub preş nici de guvernele iresponsabile şi nici de presa
corporatistă, controlată şi mincinoasă, abia în ultima parte a anului
2015, când au explodat, literalmente, potenţate şi de suita de acte
teroriste extrem de bine coordonate si sincronizate din noiembrie, de
26
la Paris, urmate de recentele atentate, la fel de bine coordonate şi
sincronizate de la Bruxelles.

Trebuie să amintesc că, de-a lungul anului 2015, presa de care

tocmai vorbeam şi conducătorii politici responsabili, de fapt, de
situaţia actuală din Europa (în special Cameron, Hollande şi
predecesorul sau Sarkozy, Berlusconi şi urmaşii săi-ca vinovaţi
direcţi, respectiv Merkel, care şi-a asumat din ce în ce mai apăsat în
ultimii ani rolul de „împărăteasă absolută” a Europei, profitând din
plin de forţa economică şi financiară a Germaniei, pe care a folosit-o,
după caz, ca armă de ameninţare şi şantaj) au încercat să explice şi
justifice dimensiunea uriaşă a valului de imigraţie cu minciuna
sfruntată (menită să acopere cauzele reale) că această dimensiune ar
fi dată de conflictul din Siria, prezentat în mod ticălos ca o luptă
eroică a „poporului sirian” pentru democraţie şi împotriva unui
regim, chipurile, tiranic, când în realitate, în Siria am avut de la
început, din 2011, de-a face cu un război de agresiune purtat de
Statele Unite şi câţiva sateliţi europeni şi din Orientul Mijlociu
(Marea Britanie, Franţa, Turcia, Arabia Saudită, Iordania, Qatar,
Kuwait, Emiratele Arabe Unite, cu participarea Israel-ului, cu
interese specifice, politice, militare şi economice în Siria) prin
intermediari, pentru schimbarea cu forţa a preşedintelui legitim ales,
Bashar Assad, tocmai împotriva voinţei marii majorităţi a poporului
sirian, care continuă să-l sprijine şi dupa cinci ani de agresiune şi de
teribile pierderi şi suferinţe umane. Un război susţinut, în cea mai
mare parte, de zeci de mii de mercenari străini, recrutaţi din peste
100 de tări ale lumii, cu banii monarhiilor din Golf, îmbogăţite din
petrol, pregătiţi, antrenaţi şi înarmaţi în tabere din Turcia şi Iordania,
de instructori americani, occidentali şi ai monarhiilor feudale din
Golf, cu armament american sau european şi infiltraţi şi
reaprovizionaţi masiv şi continuu din Turcia, cu participarea activă şi
sprijinul logistic permanent al armatei turce şi sub coordonarea
atentă a serviciului secret turc MIT. Pentru a vedea cât de diferit este
adevărul faţă de minciunile propagandei şi manipulărilor presei
27
corporatiste, să spunem că, potrivit unor date recente, de la începutul
agresiunii externe împotriva Siriei, prin această ţară s-au rulat circa
300 de mii de mercenari străini, dintre care circa 100 de mii au
murit în luptele din aceşti cinci ani. Sunt adevăruri care nu mai pot
fi ocultate nici măcar de presa corporatistă (care, după cum declara
mai demult ziaristul german Udo Ulfkotte, de la Suddeutsche
Zeitung, care a revenit zilele trecute cu noi declaraţii, întărite şi de
ziariste din Marea Britanie şi Statele Unite, practică sistemul de a
obliga ziariştii occidentali să publice, sub semnătura lor, materiale
elaborate de CIA, sub ameninţarea că, dacă nu sunt de acord, vor fi
concediaţi).

1. 3. Adevărul despre compoziţia valului migrator.

Mobilurile adevărate ale crizei refugiaţilor.
Invazia ca proiect deliberat de distrugere a
Uniunii Europene în calitate de concurent al SUA

Or, realitatea (dovedită statistic) este că, în valul uriaş din

2015, o proporţie foarte mică o reprezintă sirienii. Este foarte
adevărat că devastatorul război a provocat deplasarea, internă sau
externă, a aproape 8 milioane de sirieni, dar marea majoritate a
acestora trăiesc fie în Siria, refugiaţi în zonele rămase în permanenţă
sub protecţia armatei siriene fidelă preşedintelui Assad, fie în tabere
de refugiaţi (cca doua milioane în Turcia, cca doua milioane în
Iordania). Cea mai mare parte a componenţilor valului de refugiaţi de
anul trecut au cu totul alte provenienţe: libieni (consecinţa altui
război de agresiune provocat de dorinţa răsturnării de la putere a unui
conducător, Ghadaffy, excentric, care conducea ţara cu mână de fier
de decenii, dar care transformase Libia într-un stat cu indicatori
economici şi sociali comparabili cu ai ţărilor occidentale dezvoltate.
Astăzi, după răsturnarea şi asasinarea lui Ghadaffy, Libia este un stat
eşuat, ca şi alte state împotriva cărora s-au aplicat astfel de politici-
Somalia, Yemen, Sudan, Irak etc.), afgani, pakistanezi.

28
 Încercarea de a pune dimensiunea valului de migranţi din
2015 pe seama Siriei a avut mai multe scopuri;
- primul a fost de a acoperi grava responsabilitate în dorinţa
de distrugere şi a Siriei, (precum, anterior, a Irak-ului, Afganistan-
ului, Libiei, Somaliei), a Statelor Unite, Marii Britanii şi Franţei;
- al doilea a fost acela de a masca, sub o justificare nobilă,
umanitară („e vorba de refugiaţi, goniţi din propria ţară de un dictator
sângeros, care işi ucide propriul popor”), realitatea: e vorba, în
principal, de câteva categorii de persoane;
- aceste categorii au nascut un alt set de motive ale
manipulării, pentru a ascunde cauzele reale. Spuneam că valul
migrator din ultimii ani este compus din câteva categorii distincte de
persoane. Una o reprezintă cei goniţi din propriile ţări de sărăcia
cronică, urmare a îndelungatului jaf colonial şi postcolonial la care
au fost supuse aceste ţări, în situaţia în care condiţia umană,
economică şi socială a populaţiei a rămas, în majoritatea lor, la fel
cum era cu secole în urmă, când a debutat asuprirea colonială. Or nu
este tocmai confortabil pentru stăpânii de azi ai lumii (cei mai mulţi,
foşti stăpâni ai sistemului odios colonial…) să recunoască rădăcinile
vechi şi profunde ale uriaşelor inechităţi, de la un an la altul mai
grave şi mai frustrante, ale lumii actuale;
- o a doua categorie, derivată din prima, o reprezintă cei care
au şi ei tot motivaţii economice. Dar care nu ar fi avut resursele
financiare necesare pentru a se încumeta la un astfel de drum, unii cu
tot cu familiile lor. Aici se naşte şi o tulburătoare întrebare: de unde
provin imensele sume de bani care se află în spatele acestui flux
migrator uriaş? Întrebare la care au existat şi persoane şi organizaţii
care au încercat să răspundă. Şi care au şi găsit răspunsul. Cum a
făcut-o serviciul de informaţii al armatei austriece. (Dar nu este
singura instituţie care a pus un diagnostic fenomenului. Au mai fost
si alţii, care au ajuns la concluzii, dacă nu identice, în orice caz
similare). Serviciul austriac a concluzionat că este vorba de o
încercare deliberată de destabilizare a Uniunii Europene, în spatele
căreia se află marele speculant şi manipulator George Soros. Care, nu
29
mai e de multă vreme un secret, este o interfaţă. A Statelor Unite, a
Departamentului de Stat, a serviciilor secrete americane şi a ocultei
care, de fapt, manevrează, ca pe nişte marionete, pe guvernanţii lumii
de astăzi;
- al treilea scop îl reprezintă mascarea, sub o perdea de fum
gros, a ţelului Statelor Unite de a încerca, disperat, să-şi salveze (sau
măcar să prelungească agonia) imperiului pe care îl doreau vesnic
(chiar dacă, în Manifestul pentru Noul Secol American, semnatarii
proiectaseră doar imaginea primului secol al…veşniciei, sperau ei, a
acestui imperiu) (1). Nu este deloc o întâmplare că, dupa marea criza
financiară care a cuprins întregul glob în 2008, după prăbuşirea din
2007 a pieţei creditelor dubioase americane, în tentativa de a se salva
pe spinarea altora, oculta la care ne refeream anterior a înţeles că
pentru supravieţuire, Imperiul American avea nevoie ca lumea de azi
să rămână unipolară, deşi în mod evident unipolarismul era deja, de
câţiva ani, de domeniul trecutului (ascensiunea Uniunii Europene ca
forţă economică, precum şi a Federaţiei Ruse, revenită în forţă la
statutul de mare putere mondială, inclusiv economică şi rolul din ce
în ce mai important câştigat-şi revendicat ca atare-pe scena
economică, financiară si, pe cale de consecinţă, politică şi militară a
lumii de China, dar şi de state emergente ca India, Brazilia, Iran etc.
proiectând din ce în ce mai clar imaginea lumii diverse şi
multipolare). Or, fiindcă era vorba de o criză financiară şi
economică, prima lovitură care putea fi aplicată pentru înlăturarea
unui concurent periculos pe pieţele economice, comerciale şi
financiare ale lumii era cea împotriva Uniunii Europene (a doua
putere economică mondială, judecată ca bloc) şi împotriva monedei
unice, care ajunsese o forţa de aşa natură încât în euro erau deţinute
(sau, cum se spune în limbaj financiar, denominate), la momentul
2008, cel puţin o treime din rezervele internaţionale ale statelor
lumii.
Numai că principalul element care asigură de şapte decenii
forţa Statelor Unite îl reprezintă poziţia centrală în sistemul financiar
mondial câştigată de dolar, ca principală ţară beneficiară a sfârşitului
30
celui de-al doilea război mondial, prin acordurile de la Bretton
Woods, prin care a fost proiectat şi construit acest sistem financiar
postbelic. Aceste acorduri au conferit dolarului poziţia de lider
absolut în acest sistem. Fondul Monetar International, prin dogmele
sale impunând ca statele lumii să-şi păstreze rezerva internaţională
valutară, practic în afara ţării, sub forma unor investiţii în
instrumente financiare emise de principalele puteri economice. Aşa
că, până la crearea monedei euro, a zonei euro şi afirmarea euro ca
un concurent serios al dolarului ca monedă internaţională de rezervă,
aceste rezerve internaţionale ale tuturor statelor lumii erau investite
în titluri ale Trezoreriei americane (Ministerul de Finanţe american),
pe care această instituţie guvernamentală le emitea (şi le emite în
continuare) şi le punea în vânzare pe pieţele financiare ale lumii,
operaţie prin care, de fapt, Statele Unite vindeau (si vând şi astăzi)
marii majorităţi a statelor lumii…datorie publică americană, pe care
aceste state o cumpară (sub formă de „hârtii de valoare”)…în dolari.
Emişi, fără limite (şi, de la o vreme, din 1971, fără nicio acoperire în
aur) de Statele Unite (ceea ce face ca aceste hârtii să nu aibă, de fapt,
…nicio valoare!), operaţie prin care America îşi acoperă deficitele
publice cu banii celorlalte state ale lumii. Care împrumută Statele
Unite, cu dobânzi modice (în vreme ce ele, pentru a-şi acoperi
propriile deficite publice, se împrumută de pe pieţele financiare
mondiale la dobânzi de două, trei şi, ades, chiar de multe ori mai
mari decât dobânzile cu care ele împrumută Statele Unite! Ca
exemplu simplu şi la îndemână, dupa 2008, România a continuat să
investească cel putin o treime din rezerva sa valutară internaţională,
constituită cu mari eforturi şi sacrificii ale economiei româneşti şi ale
poporului român, deci, în medie, între 11 şi 13 miliarde de dolari, în
datorie publică americană, achiziţionată la randamente care au
scăzut, din 2008, de la puţin peste 1% anual până la valori de 0,18%
anual, pe când, în anii 2012, 2013, 2014, pentru acoperirea propriilor
deficite publice, eram încântaţi să plătim „investitorilor” străini-
adesea chiar băncile străine care deţin peste 90% din capitalul bancar
din România-dobânzi „mici”, de 4-4,5% anual! Dar în anii anteriori,
31
guvernul Băsescu-Boc se împrumutase, în anumite perioade, şi la
dobânzi anuale de 9-10-11-12% şi chiar mai mult!). (Cine vrea să se
convingă că acestea nu sunt date inventate de autor, ci sunt cât se
poate de autentice, nu are altceva de făcut decât să consulte
documentele citate în subsol). (2)
Pentru asta, toate aceste state trebuie să-şi procure…dolari.
Exportând resursele lor naturale sau produse agricole, alimentare sau
industriale în monedă americană, fiindcă dolarul este şi moneda în
care, conform aceloraşi dogme ale FMI, Băncii Mondiale,
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (toate, organizaţii şi, totodată,
instrumente internaţionale acţionând în interesul Imperiului
American), se efectuează majoritatea tranzacţiilor comerciale în
lumea de azi.

1. Project for a New American Century. Statement of Principles.mht, 1997.

2. Rapoartele Băncii Naţionale a României pe anii 2008, 2009, 2010, 2011,
2012, 2013, 2014.

32
 CAPITOLUL II

PLANURILE VECHI ŞI MINUŢIOASE

DE DISTRUGERE A EUROPEI

Supravieţuirea Statelor Unite ca imperiu (oricum iluzorie) sau

încetinirea procesului de erodare impunea, prin urmare, scoaterea din
joc a cât mai multor state sau grupuri de state potenţial concurente,
împiedicarea evoluţiei favorabile a economiilor lor prin orice
mijloace (de la dezorganizare, manipularea cursului monedelor,
organizarea de conspiraţii financiare şi până la impunerea, sub orice
pretexte, de sancţiuni economice, folosirea de instrumente hibride în
războiul politic, economic şi financiar, mergând până la agresiuni
militare directe).
Asta şi explică de ce, în încercarea de a ieşi din criza
creditelor dubioase din 2007, Statele Unite trebuiau să păstreze cu
orice preţ poziţia dominantă a dolarului pe pieţele financiare şi în
derularea operaţiilor comerciale (unde, printr-un acord convenit în
1973 între Henry Kissinger şi regele Arabiei Saudite, vânzările
mondiale de ţiţei se fac doar în dolari, iar celelalte schimburi
comerciale mondiale se fac în cea mai mare parte tot în moneda
americană). Deci, trebuia aplicată o lovitură, pe cât posibil mortală,
monedei euro. Lucru nu foarte lesne de realizat, datorită forţei
economice şi financiare a Uniunii Europene. Dar nu imposibil, în
măsura în care se putea miza pe interesele meschine ale unora dintre
statele membre, dispuse să renunţe la acţiunea unitară, pentru
realizarea ţelurilor proprii de obţinere a unor poziţii dominante în
Uniune.

33
 2. 1. Distrugerea Uniunii Europene
(şi a Europei şi civilizaţiei de tip european)
a început imediat după marea criză din 2008

În condiţiile în care se gândea (şi chiar s-a gândit!) un atac la

euro, ar fi fost o nebunie să se dea acest atac într-una dintre puterile
economice din UE şi din zona euro, în special în Germania, motorul
economiei europene (o astfel de încercare ar fi fost, deopotrivă,
extrem de costisitoare şi cu şanse mici de reuşită). De aceea, s-a ales
ca „teatru de operaţiuni”…Grecia. Veriga cea mai slabă…Şi, după
cum vom vedea, dacă vom analiza atent şi lucid evoluţia ulterioară a
evenimentelor, nu era unicul motiv! În acest scop, a fost folosit
acelaşi mizerabil speculator internaţional şi unealtă dovedită a ocultei
mondiale, George Soros. Care a adunat alături de el câţiva
„camarazi” de aceeaşi calitate morală şi de aceleaşi concepţii şi
obedienţe, preşedinţi de „hedge”-fonduri (fonduri speculative cu grad
mare de risc financiar, gestionând fiecare resurse financiare uriaşe,
de ordinal miliardelor şi chiar zecilor de miliarde de dolari). Care,
după o reuniune secretă de noapte, au pus la bătaie 18 miliarde de
dolari pentru a ataca financiar Grecia şi, prin Grecia, moneda euro.
Tot calvarul care a urmat mai apoi pentru Grecia este consecinţa
acestui plan odios. Care, însa, nu era posibil dacă Statele Unite nu ar
fi beneficiat de complicitatea Germaniei, respectiv a doamnei
Merkel, a cărei ostilitate faţa de Grecia (posibil având şi motivaţii
istorice recente, din perioada ultimului război mondial, când Grecia,
alături de fosta Iugoslavie, a imobilizat în Balcani un mare număr de
divizii germane, care ar fi putut, eventual, schimba cursul războiului
şi evita dezastrul de la Stalingrad. Şi, cu siguranţă, judecând măcar
acum şi în acest context istoria recentă, nu este o întâmplare nici
implicarea, ascunsă, dar şi pe faţa a Germaniei, în distrugerea fostei
Iugoslavii) s-a manifestat constant de la acel moment până în clipa de
faţă. Grav este că doamna Merkel a izbutit să impună această
ostilitate (sub forma „austerităţii bugetare”) ca politică a întregii
Uniuni faţă de un stat membru, totuşi cu drepturi egale faţă de
34
celelalte state membre. Faptul că niciun stat al Uniunii nu a încercat
la acel moment şi în toată această perioadă, să aibă altă atitudine
(ştiut fiind că deciziile în Uniune trebuie luate unanim) explică multe
din cele ce se petrec în ultimul an în cadrul Uniunii Europene. Iar
criticii, din ce în ce mai mulţi, ai lipsei de transparenţă, de unitate, de
democraţie în primul rând, în Uniune, cei care acuză din ce în ce mai
direct diktatul Germaniei în cadrul UE, ar face bine ca, în analiza lor,
să plece de la acel moment. În care Uniunea Europeana s-a divizat,
practic, în două blocuri, cu interese din ce în ce mai puţin
convergente (deşi apartenenţa la o mare uniune constituită prin
asociere liberă ar fi trebuit să conducă la o cu totul altă conduită).
Referitor la elementele care ar fi putut motiva această
atitudine, din ce în ce mai puţin normală şi logic explicabilă a
doamnei Merkel faţa de Uniune (şi de o mare parte dintre statele
membre şi partenere, nu vasale!), de Europa în ansamblu şi interesele
ei pe termen mediu şi lung, îi invit pe cititori să mediteze la
urmatoarea ipoteză: oare ce lucruri teribile ar fi putut afla National
Security Agency a Statelor Unite despre doamna cancelar (care, cum
spuneam mai sus, se crede de la o vreme împărăteasa Europei),
ascultându-i toate convorbirile telefonice şi interceptându-i întreaga
corespondenţă (şi, s-ar părea, cu deplina complicitate a principalului
serviciu secret, totuşi german, BundesNachrihtenDienst, despre care
există în acest moment dovezi incontestabile că, prin uriaşul şi foarte
bine dotatul centru de interceptări pe care îl posedă, a făcut în
beneficiu american nu doar ascultarea-şi livrarea către CIA şi NSA!-
a telefoanelor şi interceptarea corespondenţei altor şefi de state
occidentale sau demnitari ai structurilor de conducere ale Uniunii
Europene, dar a „prestat” servicii care s-ar numi „poliţie politică”,
dar şi spionaj economic în interesul corporaţiilor americane,
spionând cele mai importante corporaţii europene, inclusiv
germane!), încât numai gândul că măcar o parte din aceste secrete ar
putea intra-prin „grija” National Security Agency sau a CIA-în
domeniul public o face pe doamna cancelar să se îngrozească şi să
indeplinească, de nişte ani, cu o obedienţă stupefiantă şi suspectă,
35
orice comandă americană, indiferent cât de flagrant în dezavantajul
Germaniei şi al Europei ar fi acestea? (Şi nu-mi pot reţine maliţia de
a afirma că în mod cert nu e vorba de străvechile obiceiuri ale
doamnei astăzi cancelar, de prin anii ‟70-„80, când, în calitate de
tânără-pe atunci-turistă est-germană care îşi făcea vacanţele la
Costineşti, se afişa topless sau nudă! Dupa cum nu cred ca ar fi fiind
vorba nici de înclinaţiile, de acum de domeniul public, către
lesbianism-presa germană şi nu numai revine periodic asupra acestui
aspect...-, de care, nu-i aşa, n-ar trebui să se jeneze, ci să fie mândra,
ele fiind foarte moderne şi…europene!)

2. 2. O posibilă dovadă că avem de-a face cu o conspiraţie

gândită şi planificată minuţios, cu mulţi ani în urmă

Revenind la subiectul emigranţilor, cum spuneam, multă

vreme, încă din anii ‟60 ai secolului trecut, existau două surse: Africa
de Nord şi, în general, Africa, pentru cetăţenii fostelor colonii
europene de pe acest continent, care însemnau o rută sudica,
respectiv turcii, reprezentând ruta estică. Ruta sudică a fost
alimentată puternic, începând din 2011, de agresiunea americană,
sprijinită din Europa în special de Marea Britanie, Franţa, Italia,
urmărind îndepărtarea de la putere a lui Ghadaffy, care de-a lungul
câtorva decenii nu putuse fi convertit, ca alţi conducători (africani,
asiatici sau latino-americani), într-un client docil şi fidel al
administraţiilor americane.
Brusc, din 2015, ruta sudică (rută care nu a dispărut), a
devenit o sursă mai puţin importantă cantitativ (numeric) de fluxuri
de imigranţi, în drum spre Europa. Iar cea mai mare parte a fluxului,
transformat într-o adevarată invazie, a început să se scurgă către
inima Europei pe ruta estică. Având ca punct de plecare Turcia. Şi,
ca prim punct intermediar,…Grecia. Grecia ortodoxă. O Grecie
umilită, îngenuncheată politic, economic şi financiar de Uniunea
Europeană la ordin german, cu resurse secătuite, cu o populaţie
aruncată în mare parte în braţele disperării, antagonizată de Europa
36
şi, totodată, neavând forţa şi mijloacele şi resursele necesare de a
zăgăzui sau, măcar, de a gestiona această gravă problemă. Să nu
uitam momentul 2009 şi tot ce a urmat pentru Grecia de atunci. Să nu
uitam că punctul de plecare al uriaşului flux migrator este Turcia.
Turcia musulmană! (Musulman fundamentalistă, condusă de un
partid religios fundamentalist şi de un ins care a pierdut de multă
vreme orice contact cu realitatea. Şi care visează la reconstituitea
Imperiului Otoman, dar nu a vechiului imperiu asiatic prabuşit în
1916 şi în anii următori, ci a unuia exact în concepţia şi pe direcţiile
pe care le visau Baiazid sau Soliman Magnificul. Întins până în inima
Europei, dar la dimensiuni cu mult mai mari decât visaseră trufaşii
lui înaintaşi). Duşmanul tradiţional al Greciei.
Să nu uităm nu doar contenciosul istoriei mai vechi. Să ne
gândim numai la motivele mai recente de dispută între cele două ţări
şi de ură a Turciei împotriva Greciei. Să nu uităm Ciprul. Care, după
declararea independenţei, a fost condus de arhiepiscopul Makarios.
De faptul că Turcia a dorit mereu să folosească minoritatea turcă din
nordul insulei împotriva majorităţii greceşti a ţării. Şi, negăsind
sprijin internaţional suficient pentru o soluţie politică, a invadat
militar nordul insulei în 1975, dând naştere unui stat artificial,
Republica Ciprului de Nord, stat nerecunoscut în lume de nimeni, cu
excepţia Turciei. Iar situaţia persistă de patru decenii! În ciuda
faptului că atât ţara agresoare cât şi cea lezată de această agresiune
(Grecia, care are şi ea fireşti interese în Cipru prin populaţia larg
majoritar-80%- greacă) erau membre NATO. Poate că nu e inutil să
ne întrebăm cu ce a fost ajutată Grecia de acest statut şi ce a făcut
NATO (atunci şi de atunci şi până azi) pentru a proteja o ţară mică-
Ciprul-şi Grecia de ambiţiile unui stat, militar mult mai puternic. (Să
mai spunem că nu a existat, ca în cazuri ulterioare, precum separarea
de Uniunea Sovietică a fostelor republici unionale, cazul Kosovo-fie
şi ca foarte subţire formalitate-sau cazul Crimeei, consultări
referendare naţionale care să constituie o bază de drept internaţional.
Să ne mai reamintim că, în cazul Crimeei, acesta a fost pretextul
impunerii de către Statele Unite şi acceptării supuse, la ordin
37
american, de către Uniunea Europeană, împotriva propriilor interese
politice, economice şi financiare, a sancţiunilor economice şi
financiare împotriva Federaţiei Ruse. Care, de atunci, lovesc
economic şi financiar mai mult Uniunea şi statele membre decât
Federaţia Rusă. Şi pe care, atunci când Statele Unite au interese
punctuale, de orice natură-cum ar fi lipsa de soluţii pentru motoarele
de rachete spaţiale necesare pentru lansarea de nave cosmice, cu
echipaj uman sau fără, pe care sunt nevoite să le importe din…Rusia-
şi acesta este doar un exemplu…-, Statele Unite însele le ignora cu
nonşalanţa. În cazul Cipru, însă, nimeni nu a suflat şi nu sulfă o
vorbuliţă. Fiindcă Turcia este un membru esenţial al NATO, pe
flancul sudic şi în coasta Federaţiei Ruse).
Tot în acest context, ca să înţelegem premeditarea îndelungă
şi consecventă, să amintim că, în Uniunea Europeană, a doua victimă
după Grecia a bruştei reorientări a Europei către austeritate, impusă
de Germania, a fost…Republica Cipru! Care a fost şi primul stat din
lume în care s-a aplicat în 2013 noua concepţie ticăloasă, impusă de
oligarhia financiară rapace a lumii, ca în cazul falimentului băncilor,
provocat de iresponsabilitatea, gestiunea frauduloasă şi de
speculaţiile generate de lăcomia fără margini a acestor prădători
(patroni, acţionari majoritari, preşedinţi şi directori de bănci), în loc
să se aplice legile pieţei (falimentul, cu recuperarea pagubelor pe cât
posibil de la vinovaţi), dar şi legile naţionale, care să-i trimită în
spatele gratiilor pe aceşti infractori, să se adopte aşa-numita
procedură de „bail-in”, adică de recapitalizare a băncilor jefuite de
proprietari, administratori şi manageri printr-un alt jaf, confiscarea
depozitelor, care să-i transforme pe deponenţi, consideraţi creditori
neasiguraţi ai băncii (!!!), în acţionari fără voie, cu economiile lor
de o viaţă, la nişte bănci compromise şi falite. Ceea ce a constituit un
experiment în Cipru a fost transformat de Comisia Europeană în
regulă obligatorie de la 1 ianuarie 2016 în întreaga Uniune
Europeană, (băgată cu forţa pe gâtul statelor membre, cele 11 state
care nu transformaseră aceasta directivă în prevedere în legislaţia
naţională-între care şi România-fiind şantajate şi ameninţate cu
38
demararea procedurii de infringement în domeniul financiar).
Să mai amintim că, după ce în 2009, Soros s-a aflat la
originea atacului speculativ asupra euro în Grecia, tot Soros este
identificat în raportul elaborat de serviciul de informaţii al armatei
austriece ca fiind iniţiatorul şi organizatorul (posibil, măcar în parte,
şi beneficiar financiar…) al acestei invazii asupra Europei a
„refugiaţilor sirieni” (care, cum spuneam, în marea lor majoritate nu
provin din Siria). O invazie meticulos planificată. Şi care costă
foarte scump! Fiindcă acelaşi raport spunea că sumele menţionate ca
trebuind să fie plătite de candidaţii la emigrare în Europa sunt mult
mai mari decât cele vehiculate în mod curent, fiind de ordinul a 10-
15.000 de euro de persoană! Dacă înmulţim această cifră cu numărul
de refugiaţi intraţi în Europa în 2015 (1,5 milioane) ajungem la
fabuloasa sumă de 15-22,5 miliarde de euro! Oare chiar suntem
consideraţi cu toţii o turmă de imbecili ca să nu ne întrebăm de unde
provin aceşti bani? (Că doar nu din buzunarul personal al escrocului
planetar Soros!) Cum se face că atunci când nu se găsesc bani, în
Statele Unite şi în Europa, pentru asistenţa medicală decentă a
populaţiei, pentru sistemele de pensii publice intrate în colaps şi
pentru foarte multe alte cheltuieli din sfera socială, se găsesc anual
sume fabuloase alocate pentru finanţarea agresiunilor care distrug
state laice, bine organizate şi cu indicatori sociali remarcabili şi le
transformă în state eşuate sau pentru subversiune şi distrugerea
Europei, a culturii şi civilizaţiei ei?
(Ca să nu mai vorbim că pentru asigurarea transportului
acestor mase mari de oameni, lucrează adevărate reţele de traficanţi,
bine organizate. Să nu ne punem întrebarea cine sunt cei care
organizează aceste reţele şi în buzunarele cui intră cea mai mare
parte a acestor sume fabuloase, care sunt, cu siguranţă, într-o formă
sau alta, tot bani publici, sustraşi, adică, de la cheltuirea în scopuri
mult mai nobile şi mai benefice pentru popoarele de la gura cărora
sunt furaţi?)

39
 2. 3. Turcia - instrumentul proiectului
de distrugere a Europei şi, cel mai probabil
şi unul dintre principalii beneficiari

Ceea ce este exprimat în titlul intermediar este o ipoteză mult

mai uşor de demonstrat, nu doar cu datele pe care le vom prezenta în
cele ce urmează, ci şi cu simple argumente de logică.
Primul lucru la care ar trebui să ne gândim ar fi următorul:
dacă principala cauză a fluxului migrator ar fi, aşa cum se încearcă să
se susţină, războiul din Siria (cum spuneam, un război de agresiune,
purtat cu mercenari străini), de ce acest flux, pe ruta răsăriteană, a
ajuns brusc, în 2015, la uriaşa dimensiune pe care o cunoaştem?
Fiindcă agresiunea împotriva Siriei a început în 2011, iar grosul
populaţiei deplasată intern sau extern, de 8 milioane de suflete, nu s-a
produs în 2015, ci în anii anteriori. Şi cel puţin jumătate din această
populaţie nu şi-a propus niciun moment să-şi părăsească ţara, ci s-a
retras în zonele ţării apărate în continuare de guvernul legitim, în care
majoritatea covârşitoare a populaţiei are în continuare încredere-şi
ştie ea mai bine de ce!).
O a doua întrebare ar fi de ce Turcia, care până în urmă cu
câţiva ani avea drept principiu fundamental de politică externă „zero
probleme cu vecinii” a renunţat, subit, la acesta şi a ajuns să aibă
probleme, grave, cu bună parte dintre vecini. Fiind principalul
promotor şi susţinător al ideii fixe a înlăturării de la putere a lui
Bashar Assad. Şi principalul canal de suport logistic al mercenarilor
străini care încearcă de peste cinci ani să distrugă şi să atomizeze
statul sirian. Turcia adăposteşte tabere de pregătire a mercenarilor,
din Turcia se infiltrează mercenarii către Siria şi către zona din Irak
ocupată de Statul Islamic, tot din Turcia se execută transporturile de
armament şi muniţie pentru mercenari şi criminalii Statului Islamic,
transporturi dirijate şi protejate de agenţii MIT, serviciul de securitate
al Turciei. Tot în Turcia, în spitale speciale, sunt transportaţi pentru a
fi îngrijiţi şi trataţi mercenarii răniţi. Şi tot Turcia este cea mai vocală
ţară (alături de Arabia Saudită) în condamnarea încetării focului
40
promovată de Federaţia Rusă (cu un accept mai mult nevoit din
partea Statelor Unite, care au clocit înca din anii 2005-2006 planul
concret al înlăturării de la putere a lui Assad, plan aflat în stare
incipientă încă din anul 2001, dupa cum ne spune generalul Wesley
Clark, fostul comandant al trupelor NATO din Kossovo). (3)
O altă intrebare foarte bună şi legitimă ar fi: oare de ce
problema refugiaţilor a început să se acutizeze exact după intervenţia
forţelor aeriene ale Federaţiei Ruse, începută la 30 septembrie 2015,
în urma căreia armata siriană a putut, treptat, cu sprijin aerian rusesc,
să recâştige teritorii ocupate începand din 2011 de terorişti? Mai ales
că, pe măsura recuceririi şi restabilirii controlului armatei naţionale
asupra acestor teritorii, refugiaţii sirieni din taberele din Turcia şi
Iordania proveniţi din aceste zone au reînceput să se întoarcă pe
pământul pe care s-au născut (deşi, ades, pe acest pământ nu mai au
şi case, prin grija „teroriştilor buni”, sprijiniţi de Statele Unite,
Franţa, Marea Britanie, Turcia., Arabia Saudită, Qatar etc.).
În sfârşit, o altă întrebare, care e de natură să pună puternic pe
gânduri este: oare de ce problema fluxului de refugiaţi a devenit
gravă (şi fluxul s-a intensificat dramatic), iar mişcările şi convorbirile
diplomatice, în Europa şi în lume, pe acest subiect, s-au intensificat
(şi au devenit şi mai secrete, mai netransparente inclusiv pentru
persoane însemnate, ca preşedintele Comisiei Europene, Junkers sau
pentru preşedintele Consiliului European, Tusk, sau şefii statelor
europene, puşi în faţa situaţiei de a accepta fără comentarii lucruri
decise fără participarea şi ştirea lor, noaptea, de doamna Merkel şi
preşedintele turc Erdogan. În fond, obligaţi să accepte rezultatul unui
şantaj neruşinat al lui Erdogan la adresa Europei, în urma căruia
Turcia se alege cu 6 miliarde de euro pentru „rezolvarea”-dealtfel
improbabilă…-a unei probleme pe care, în principal, el însuşi a creat-
o!), tocmai în momentul în care, la insistenţele Rusiei şi printr-o
intensă campanie a diplomaţiei ruse, s-a reuşit în Siria negocierea
unei încetări a focului, acceptată de guvern şi de peste 40 de mişcări
militare de opoziţie, încetare a focului care, în ciuda „premonţiilor”
Cassandrelor occidentale, iată că durează de aproape o lună şi
41
jumătate şi chiar dă speranţa reîntoarcerii Siriei şi a poporului ei la o
viaţă normală? Încetare a focului care este impecabil gestionată de la
baza militară aeriană a Federatiei Ruse de la Hmeimmim, din Siria,
devenită centrul activităţii desfăşurate de toţi cei interesaţi în
instaurarea păcii în Siria.
Şi ar mai fi o întrebare: oare de ce Turcia este principalul
adversar al acesti încetări a focului şi face tot posibilul pentru a o
sabota (începand cu atacurile de artilerie ale armatei turce, întreprinse
de pe teritoriul turc împotriva nordului Siriei, atacuri condamnate de
mulţi actori de pe scena politică internaţională şi cărora nici Siria,
nici aviaţia rusă nu le-au dat replică pană acum, tocmai pentru a
menţine vie speranţa păcii în Siria).
(Aceste rânduri erau scrise în prima parte a anului 2016, după
încheierea primei încetări a focului în Siria, care a fost de lungă
durată, până când s-a reuşit să fie torpilată în urma manevrelor de
culise ale Statelor Unite şi aliaţilor, care au şi profitat de acest răgaz
pentru reîmprospătarea, refacerea forţelor teroriştilor şi sporirea
numărului lor cu noi recruţi şi repoziţionarea acestora pentru reluarea
operaţiunilor militare împotriva trupelor guvernului legitim al Siriei-
nota autorului).
Sunt întrebări legitime, fiindcă pacea în Siria ar presupune că
cea mai mare parte a refugiaţilor sirieni s-ar întoarce în locurile
natale (şi, dacă ar fi fost să fie adevărat că sursa valului de „refugiaţi”
ar fi fost războiul din Siria, pacea ar fi rezolvat de la sine această
problemă). Atunci, de ce tocmai în aceste momente, după acceptarea
încetării focului, Erdogan s-a grăbit să o ameninţe şi să o şantajeze pe
doamna Merkel (şi, prin ea, întreaga Europă)?

2. 4. Dovezi concludente că Turcia şi Erdogan

sunt creatorii reali ai fluxului migrator

În data de 24 martie 2016, Veterans Today, (revista online a

veteranilor americani din armată şi serviciile secrete, dădea
publicităţii o ştire şocantă. (4)
42
 Articolul informează că forţele kurzilor din Siria au capturat
un ofiţer superior de informaţii turc, Sawash Yeldiz, ataşat nucleului
MIT (sereviciul turc de informaşii) de la Raqqah („capitala” ISIS în
Siria), unde alături de colegii săi din serviciile speciale din Qatar şi
Arabia Saudită planifica operaţiunile ISIS. Captura a fost făcută în
baza informaţiilor furnizate de forţele ruse, ca urmare a interceptării
de comunicaţii electronice. Se face precizarea că la capturare nu au
participat forţe ruse, dar că un grup aparţinând SPETZNAZ era
pregătit pentru a acorda sprijin la nevoie.
Din primele interogatorii a rezultat că ofiţerul turc a participat
la pregătirea atacurilor sinucigaşe de la Bruxelles, în colaborare cu
un centru ISIS de la Raqqah. La Raqqah, ISIS şi Turcia (MIT)
operează împreună un centru subteran de planificare şi coordonare,
într-o facilitate construită sub o bază atletică, folosită şi ca depozit de
arme chimice (sarin, materiale pentru prepararea de gaz muştar şi de
clorină) şi bacteriologice.
Ofiţerul turc a mărturisit că MIT se află în spatele atentatelor
sinucigaşe de la Bruxelles şi că celulele teroriste turce acţionează de
ani de zile în Europa, în cooperare cu vechi reţele turce de crimă
organizată, implicate în traficul de narcotice şi de fiinţe umane, care
cooperează cu Israel-ul şi Arabia Saudită în organizarea de acte
teroriste „false flag attacks”. El a mărturisit implicarea preşedintelui
Erdogan în organizarea acestor celule teroriste şi în pregătirea altor
atacuri teroriste pe teritoriul Europei. Erdogan ar fi dirijat celule
teroriste abil strecurate în valul de refugiaţi, pe care le-a instruit să se
insereze în reţelele turce de crimă organizată funcţionând de foarte
multă vreme în Germania, Belgia şi Olanda. Aceste informaţii au fost
transmise Veterans Today prin intermediul Secretarului General al
DESI (Departamentul European de Securitate şi Informaţii), Haissam
Bou Said.
Surse ale Veterans Today din Comunitatea de Informaţii a
Statelor Unite au indicat că centrala crimei organizate turce din
Europa funcţioneaă de un deceniu la Munchen (vă amintiţi de
oribilele „întâmplări” din Munchen din timpul Crăciunului şi Anului
43
Nou 2015, pe care guvernul doamnei Merkel şi presa corporatistă
vândută au încercat să le ascundă opiniei publice?) şi că ele pregătesc
atacuri teroriste în Statele Unite în ajunul alegerilor prezidenţiale din
acest an.
Este foarte interesant de subliniat că în urma unuia dintre
atentatele teroriste din Turcia (puse de multă lume chiar pe seama
MIT, ca să creeze pretextul pentru accentuarea represiunii pornite de
Turcia împotriva minorităţii kurde şi, totodată, împotriva tuturor
oponenţilor lui Erdogan şi ai politicii lui din ce în ce mai agresive şi
mai scelerate), în 18 martie, Erdogan a afirmat public: „Nu există
niciun motiv pentru care bomba care a explodat la Ankara nu poate
exploda la Bruxelles”. Şi, după patru zile, la Bruxelles chiar au
explodat bombe. Să fi fost vorba de premoniţie sau despre cu totul
altceva? (5) (Mai ales că surse bine informate atrag atenţia că din o
sută de refugiaţi, unul este terorist şi fiecare al treilea terorist este un
sinucigaş, dispus să se arunce în aer la comanda turcilor).
Interesante în context sunt şi afirmaţiile făcute de regele
Abdullah al Iordaniei, care ştie ce vorbeşte (fiind el însuşi culpabil
pentru tabăra din ţara sa în care sunt antrenaţi terorişti pentru Siria),
într-o discuţie cu înalţi oficiali ai Senatului american (John McCain
şi Bob Corker, în prezenţa liderului Camerei Reprezentanţilor, Paul
Ryan), cărora le-a afirmat, potrivit „Veterans Today”, care preia
informaţiile „Sputnik International” (confirmate ulterior de presa
internaţională) că „Preşedintele turc Recep Tayyp Erdogan crede
într-o soluţie islamică radicală a problemelor din regiune” şi că
„trimiterea de terorişti în Europa face parte dintr-o politică a
Turciei”. El a mai afirmat cu acea ocazie că în privinţa Frontului
Jabat Al Nusra, ramura siriană a Al Qaida, „Israelul se face că se uită
în altă parte, fiind interesat, considerând că ei sunt o contrapondere a
Hezbollah”. (6)
Nu e lipsit de interes, în aceste condiţii, să analizăm cu mare
atenţie seria de atentate bine organizate şi sincronizate din Bruxelles,
care este, totodată, inima şi simbolul nu doar al Uniunii Europene, ci
şi al NATO.
44
 „Premoniţia” din 18 martie a lui Erdogan se dovedeşte a fi
fost o mare eroare din partea lui. Dar nu e singura. Fiindcă, în
climatul actual, când diktatul doamnei Merkel, în urma negocierilor
ei nocturne cu Erdogan, în absenţa şi fără ştirea principalelor figuri
comunitare (preşedintele Comisiei Europene Junkers, preşedintele
Consiliului European, Tusk şi şefii de state sau guverne ale ţărilor
membre) a iritat pe foarte mulţi în Uniunea Europeană, atenţia
întregii lumi este concentrată asupra imprevizibilului şi din ce în ce
mai instabilului psihic şi incontrolabilului preşedinte turc. Ceea ce i-
ar fi impus să fie mai puţin vocal şi, mai ales, să nu facă gafe.
Dupa eroarea de a „prevedea” că un atentat ca cel din 18
martie din Turcia (cel mai probabil organizat de serviciul turc MIT
pentru a permite accentuarea măsurilor dictatoriale luate în plan
intern-adevăratul război civil declanşat împotriva importantei
minorităţi kurde din sudul ţării, soldat deja cu sute de morţi, mii de
răniţi şi masive arestări, măsurile abuzive luate împotriva presei
independente, în scopul de a o reduce la tăcere-de la ocuparea şi
confiscarea unuia dintre principalele grupuri media din Turcia şi
până la arestarea şi trimiterea în judecată a doi prestigioşi ziarişti ai
altui grup media important, acuzaţi de „trădare şi divulgare de
secrete” pentru că au făcut cunoscută opiniei publice implicarea MIT
în organizarea şi protejarea transporturilor de armament şi muniţie
din Turcia destinate ISIS din Siria şi Irak) se poate produce la
Bruxelles, „premoniţie” care „i-a ieşit”, Erdogan mai face o gafă.
Monumentală.

2. 5. Avem de-a face cu un personaj instabil.

Şi foarte periculos

În incercarea de a masca amestecul Turciei în planificarea,

organizarea şi înfăptuirea atentatelor şi ca să caute să-şi dovedească
buna credinţă şi cooperarea cu organele de securitate belgiene şi
europene în combaterea terorismului (creat şi instigat de el însuşi),
Erdogan face public, într-o conferinţă de presă susţinută pe 24 martie
45
(culmea coincidenţei-exact conferinţa de presă susţinută împreună cu
oaspetele său,...preşedintele Iohannis!), la două zile după atentatele
de la Bruxelles, o dezvăluire de senzaţie. Anume că unul dintre fraţii
Bakraoui, identificaţi a fi cei care s-ar fi aruncat în aer la aeroportul
din Bruxelles, fusese arestat şi deţinut anterior în Turcia la Gaziantep
pentru terorism şi...deportat în Belgia. Ale cărei autorităţi
responsabile cu securitatea nu ar fi fost, chipurile, în stare să-l ia în
supraveghere şi, deci, să-l împiedice să comită atentatul care a
provocat moartea a 32 de persoane, inclusiv mulţi cetăţeni străini şi
rănirea altor vreo 300.
Numai că, de aici, a fost reconstituitaă istoria acestui terorist.
Pe când era înrolat în cadrul ISIS în Siria, el a fost recrutat ca
potenţial atentator sinucigaş, datorită tocmai faptului că era deţinător
de paşaport belgian. Deci, al unei ţări comunitare, paşaport în baza
căruia se putea deplasa nestingherit pe întregul teritoriu al Uniunii
Europene. (7) Pe când proaspătul recrut se afla în pregătire la
Raqqah, într-o tabără specială, în care sunt instruiţi atentatorii
sinucigaşi, Bakraoui a fost preluat în Turcia, „arestat” la Gaziantep
ca „terorist” şi...„deportat”. Numai că „deportarea” teroristului s-a
făcut în condiţii stupefiante, contrar tuturor regulilor prevăzute de
convenţiile internaţionale de luptă împotriva terorismului şi de
prevenire a actelor teroriste, a căror semnatară este şi Turcia, ţară
membră NATO. În loc să fie „deportat” în stare de arest, însoţit până
la destinaţie de ofiţeri de securitate sau de poliţie turci şi de întreaga
documentaţie privind dovezile legate de activitatea care îl desemna
ca terorist, Bakraoui a fost îmbarcat, singur, ca un simplu, banal şi
inofensiv turist, pe o cursă aeriană de linie. Dar, încă şi mai
stupefiant, nu către Belgia care, potrivit lui Erdogan, fusese
informată că îi este „deportat” un terorist periculos de naţionalitate
belgiană, ci către...Olanda! Unde, ajuns liber ca pasărea cerului,
Bakraoui s-a putut pierde în mulţime (mai exact a fost ajutat să se
piarda în mulţime şi veţi vedea imediat care este suportul acestei
afirmaţii). Trebuie spus că există serioase suspiciuni (şi aici intervine
o confirmare a afirmaţiilor regelui Abdullah al Iordaniei, cu privire la
46
interesele particulare ale Israel-ului, care se face că se uită în altă
parte, sperând că ISIS şi alte grupări teroriste, precum Al Qaida sau
Jabat Al Nusra, pot constitui o contrapondere la Hezbollah şi
născând probleme în state ca Siria şi Irak, în alte vremuri adversare
ale Israel-ului şi ferme susţinătoare ale cauzei palestiniene) că
Bakraoui a fost ajutat să se facă nevazut. De către angajaţii firmei
ICTS care asigură securitatea aeroportului Schipol din Olanda. ICTS
fiind o firmă...israeliană. Care mai are la activ astfel de isprăvi.
Fiindcă aceeaşi firmă de securitate aeroportuară s-a „evidenţiat” într-
un alt caz de terorism, devenit notoriu în întreaga lume la finalul
anului 2009. Căci, atunci, angajaţii ICTS i-au înlesnit lui Umar
Farouk Abdulmutallab, sosit în Olanda cu o cursă aviatică din
Nigeria, aflat pe o listă specială (o „no fly list”, întocmită de CIA, ca
urmare a faptului că fusese denunţat de însuşi tatăl său, industriaş
important şi cu relaţii sus-puse în Nigeria, inclusiv cu ambasada şi
ofiţerii CIA din Nigeria, că îl suspectează că a fost atras de extremişti
şi că ar putea să participe la acte de terorism) îmbarcarea la
Amsterdam, pe o cursă de linie (Northern Fly 253, în ziua de
Crăciun, cu destinaţia Detroit). Deci, tocmai pe aeroportul olandez
Schipol pe care a fost „deportat” Bakraoui de Turcia lui Erdogan,
angajaţii ICTS i-au facilitat cu nişte ani în urmă şi cu suspectă
bunăvoinţă lui Abdulmutallab îmbarcarea pe un avion cu destinaţia
Detroit, fără paşaport-căci dacă ar fi prezentat paşaportul ar fi fost
demascat de adevărata sa identitate şi de prezenţa pe lista suspecţilor-
, prezentat de un binevoitor necunoscut care nu a fost nici el legitimat
vreodată şi întrebat de nimeni cine este, care l-a recomandat ca
„refugiat somalez”. Deci, angajaţii ICTS i-au permis lui
Abdulmutallab îmbarcarea pe o cursă de linie fără paşaport, deci fără
a i se proba în vreun fel identitatea, fără bilet de avion şi la clasa I!
Aproape de destinaţie-cu 40 de minute înainte de aterizare,
Abdulmutallab a încercat să comită un act terorist împotriva
avionului în care era îmbarcat, folosind în acest scop un dispozitiv
exploziv care era ataşat de piciorul lui-oare cum o fi trecut cu el de
controlul de „securitate” al ICTS?-, o încărcătură de 80 de grame de
47
pulbere explozivă constituită dintr-un amestec de PETN-
pentaerythritol tetranitrat-şi TATP-triacetona triperoxid, pe care a
încercat să o detoneze prin injectare cu acid, el fiind depistat şi
imobilizat de câţiva pasageri vigilenţi! Din fericire, explozia nu s-a
declanşat, au existat doar niste flăcări care i-au provocat teroristului
arsuri la picior şi astfel pasagerii au reuşit să-l imobilizeze.
În încercarea de a-l scoate din încurcătură pe Erdogan, prins
cu minciuna cu „deportarea” lui Bakraoui în Belgia, reprezentanţii
agenţiei turce de presă au recontactat ulterior reporterii străini şi au
îngăimat o poveste imposibil de înghiţit: că „e posibil” ca
„deportarea” să se fi făcut, din greşeală (!), nu către Belgia, cum
cică fuseseră „prevenite” de turci autorităţile belgiene, ci către
Olanda, sau (chipurile „nu sunt siguri”!-jalnică tentativă de scuză
într-un caz atât de grav, prezentând nişte autorităţi turce care pot trata
cu atâta superficialitate un caz de terorist internaţional periculos,
încât nu pot specifica cu precizie dacă nu l-au...„deportat” din
greşeală în altă ţară decât cea de destinaţie!-, aceleaşi autorităţi care
nu au nici probleme, nici ezitări să aresteze şi să întocmească dosare
penale pentru peste 1.800 de personalităţi din Turcia-ziarişti,
profesori universitari, oameni de cultură-pentru...ofense aduse
„sultanului” Erdogan!) dacă nu cumva Bakraoui a fost „deportat”
corect, către Belgia, după care el ar fi călătorit în Olanda, pentru a se
întoarce ulterior în Belgia! Absolut halucinant! Probabil agenţia turcă
şi conducătorii statului turc, care au pus-o într-o astfel de situaţie
penibilă, pentru a încerca să „dreagă” minciuna sfruntată a lui
Erdogan consideră că această lume este populata doar de oligofreni,
care să poată accepta că un terorist sinucigaş, care are planificat să
comită un act terorist de o asemenea gravitate îşi asumă riscul de a
face naveta între Belgia şi Olanda şi de a creşte substanţial
probabilitatea de a fi depistat, doar pentru a fi...cavaler şi a acoperi
minciunile preşedintelui turc, partenerul privilegiat de discuţii
nocturne al doamnei Merkel!
Oricum, autorităţile belgiene afirmă răspicat că nu au fost
notificate corect de autorităţile turce cu privire la „deportarea” lui
48
Bakraoui şi rezultă clar din tot ce ştim că nici Belgia, nici Olanda nu
au fost informate aşa cum s-ar fi cuvenit de autorităţile turce cu
privire la „vilegiatura” teroristului. Aşa că încercarea lui Erdogan,
aflat foarte grav la strâmtoare, de a arunca vina exclusiv pe
autorităţile belgiene şi olandeze este nu doar inutilă, dar şi suspectă.
Este foarte adevărat că nici autorităşile belgiene nu pot fi
absolvite de multiple vini. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru
faptul că alte servicii de informaţii prezintă o fotografie diferită a
atentatului de la aeroporul din Bruxelles. Potrivit lor, cei doi fraţi
Bakraoui nu s-au aruncat în aer (detonarea încărcăturilor ucigaşe
fiind făcută de la distanţă), deci există o mare probabilitate ca ei să
fie în viaţă şi să pregătească alte acte teroriste.

2. 6. O reacţie israeliană cel puţin ciudată

Ceea ce este şi mai straniu este că, în urma cooperării dintre

DESI (Direcţia Europeană de Informaţii şi Securitate) şi Veterans
Today, primul organ media care a dat informaţia despre arestarea în
Siria de către kurzi a unui ofiţer turc de informaţii care a recunoscut
contribuţia sa şi a MIT în pregătirea atentatelor de la Bruxelles,
confirmând şi implicarea lui Erdogan în infiltrarea de echipe teroriste
pe teritoriul Uniunii Europene şi cooperarea în acest sens cu Israel-ul
şi Arabia Saudită (dealtfel, după ce a dat publicităţii numele
ofiţerului turc arestat în Siria, Veterans Today a prezentat în ziua
următoare, tot în baza colaborării cu DESI şi fotografia acestuia),
DESI a adus la cunoştinţă că secretarul său general, ambasadorul
Haissam Bou Said a primit ameninţări cu moartea din partea
MOSSAD, iar asupra preşedintelui DESI s-au făcut presiuni pentru a
forţa demisia lui Bou Said şi pentru reducerea la tacere a celor care
fac dezvăluiri despre astfel de implicări ale Israel-ului (8)
Pentru cei care şi-ar putea pune întrebarea ce i-ar face pe
israelieni să se implice în astfel de acţiuni, trebuie precizat că, în
afara explicaţiilor date în această privinţă de regele Abdullah al
Iordaniei, ar mai exista şi alte motive. În ultimii ani, politica Israel-
49
ului şi comportamentul lui faţă de palestinieni şi de dreptul la
existenţă al statului palestinian, ca şi atitudinea generală de sfidare nu
numai a opiniei publice mondiale, dar şi a Organizaţiei Naţiunilor
Unite şi a agenţiilor şi organismelor ei specializate (UNESCO,
Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică) au dus la o izolare
din ce în ce mai pronunţată a statului israelian. Un număr tot mai
mare de ţări, inclusiv europene, condamnă genocidul practicat de
Israel împotriva poporului palestinian, se pronunţă împotriva
extinderii permanente a implantărilor evreieşti-evident ilegale-din
teritoriile palestiniene, îşi aduc aminte tot mai des că, prin sfidarea
deciziilor Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite,
începând cu celebra rezolutie 242 din 1967, ocupă în continuare
teritorii arabe dobândite prin forţă şi pe care erau oligate prin aceste
decizii să le restituie posesorilor de drept de o jumătate de veac,
aderă la campania mondială de boicotare a produselor israeliene
provenite din teritoriile ocupate. Câteva state europene (cel mai
mediatizat caz este cel al Franţei...) au recunoscut statul palestinian,
altele au contribuit prin votul lor la legitimarea internaţională a
acestuia, prin înlesnirea primirii lui în organisme ale ONU (cum ar fi
UNESCO), comisii de specialitate ale organizaţiei mondiale (pentru
drepturile omului şi nu numai) întocmesc rapoarte aprobate în
forurile internaţionale care condamnă statul Israel. Iar răspunsul
oficial israelian, în loc să fie o reanalizare şi o reorientare a propriei
politici şi conduite internaţionale se manifestă mai degrabă prin
agresiuni, din pacate, câteodată, nu doar verbale. Recent, oficiali
israelieni au declanşat un atac la adresa ministrului suedez de externe
(care este şi femeie!), datorită unor declaraţii ale acesteia care nu
făceau decât să constate nişte realităţi triste şi condamnabile ale
atitudinii israeliene.
Există suspiciuni greu de respins la o analiză lucidă (9) că
cetăţeni şi organizaţii media din Israel ar fi putut cel puţin să aibă
cunoştinţă dinainte că anumite evenimente deosebite (de genul
actelor teroriste) se vor produce, la Paris în noiembrie 2015 (la clubul
Bataclan) şi la aeroportul din Bruxelles, în 22 martie 2016.
50
 Tot în ceea ce priveşte atentatul din noiembrie 2015 de la
clubul Bataclan, s-au exprimat, chiar de către membri ai formaţiei
care a concertat în acea tragică seară în club (Eagles of Death Metal)
mari dubii cu privire la echipa de securitate a clubului.(10) Care s-a
dovedit a fi recrutată de un cunoscut apropiat al mişcărilor pro-
israeliene, dealtfel fost co-proprietar până în 2012 al clubului şi
rămas să se ocupe de acesta până în 2018, alături de cunoscutul mare
concern Lagardere, cu acţionariat predominant evreiesc. Cum
spuneam, Franţa fiind una dintre ţările care a recunoscut statul
palestinian, n-ar fi o ipoteză tocmai fantezistă şi de neluat în seamă
ca Israel-ul să fi ajutat la „pedepsirea” ei prin recrutarea unei echipe
de securitate incompetente sau complice la clubul atacat la Paris în
noiembrie 2015 de terorişti.
Încă o confirmare a afirmaţiei regelui Abdullah al Iordaniei
privind implicarea Israel-ului în Siria şi Irak alături de organizaţiile
teroriste o reprezintă ştirea, confirmată din multe surse şi recunoscută
ulterior şi de autorităţile israeliene privind arestarea în Irak a unui
înalt ofiţer israelian, identificat ulterior a fi colonelul Yusi Oulen
Shahak, ataşat batalionului „Golani” al ISIS din Irak. El a fost
reţinut de forţele irakiene de securitate, în ultima parte a anului 2015,
alături de un număr de militanţi ISIS. (11, 12, 13) Legăturile strânse
dintre Israeli Defence Forces (armata israeliană) şi ISIS, Al Qaida şi
Jabat al Nusra au fost confirmate încă din decembrie 2014 de
Jerusalem Post, care făcea referire la un raport exploziv al
contingentului Naţiunilor Unite (forţe de menţinere a pacii) UN
Disengagement Observer Force (UNDOF), staţionat din 1974 pe
Înălţimile Golan, între Siria şi Israel, raport prezentat Consiliului de
Securitate al ONU, potrivit căruia Israel-ul întreţine relaţii
permanente şi apropiate de 18 luni cu numitele anterior organizaţii
teroriste. Constând nu doar, aşa cum recunosc autorităţile israeliene,
în acordare de ajutor medical în unităţi medicale israeliene din
Înălţimile Golan „persoanelor civile” (a se citi terorişti răniţi în
luptă), ci şi prin acordarea de sprijin logistic şi, după cum dovedeşte
cazul colonelului Shahak, prin asistenţă şi consultanţă oferite în
51
teatrul de operaţiuni unităţilor militare ale ISIS. Evident, ca
întotdeauna, presa corporatistă din Statele Unite şi Europa a ignorat
acest raport. Şi aceasta în ciuda faptului că „partenerii” terorişti ai
IDF au ajuns să întreprindă atacuri inclusiv asupra contingentului
Naţiunilor Unite (alcătuit din 1.200 de militari), să se dedea la răpiri,
furturi de arme şi muniţie de la acest contingent.

2. 7. Atenţie la Erdogan!

Extrem de grave sunt acţiunile din ultima vreme ale lui

Erdogan (unele dintre ele le-am citat şi le-am comentat deja), ca şi
faptul că el a ajuns să ameninţe şi să şantajeze fără ruşine pe doamna
Merkel şi, prin ea, întreaga Uniune Europeană. Nu mai puţin că el a
încercat să exercite presiuni asupra Statelor Unite în problema
siriană, sperând să forţeze mâna preşedintelui Obama să nu mai
acorde sprijin politic şi militar kurzilor din nordul Siriei (totuşi, una
dintre principalele forţe care, alături de armata siriană, de forţele
aeriene ruse, consilierii militari şi specialiştii ruşi în culegerea şi
analiza informaţiilor care o asistă, de contingente iraniene şi de trupe
Hezbollah din Liban luptă cu adevărat împotriva terorismului), sub
pretextul ca ar fi o ramură politică şi militară a PKK (Partidul
Muncitorilor din Kurdistan al liderului Abdullah Ocalan, răpit din
Africa, transferat in Turcia şi întemniţat pe viaţă într-o inchisoare
turcă de maximă securitate, amplasată pe o insulă nelocuită),
declarată de Erdogan organizaţie teroristă, pretext convenabil pentru
a începe de mai bine de un an un adevărat genocid împotriva
numeroasei minorităţi kurde din sudul Turciei.
Din fericire, spre deosebire de doamna Merkel, care a băgat
pumnul în gura celorlalţi şefi de state membre ale Uniunii Europene,
silindu-i, practic, să accepte soluţia negociată de ea cu Erdogan,
preşedintele Obama a demonstrat că ştie de acum foarte bine cu cine
are de-a face şi că nu este dispus să cedeze în faţa şantajului
preşedintelui turc. O dovedesc măsuri neobişnuite luate în ultima
vreme de Statele Unite relativ la Turcia. Neobişnuite faţă de un
52
partener din NATO, esenţial pentru organizaţie şi pentru interesele
americane, Turcia fiind ţara NATO cea mai apropiată de Federaţia
Rusă.
Astfel, recent, administraţia americană a hotărât retragerea
rapidă din Turcia a familiilor diplomaţilor americani şi ale
personalului militar din Turcia. Se pare că această măsură a fost luată
de preşedintele Obama care, constatând că omologul turc este din ce
în ce mai instabil psihic, din ce în ce mai imprevizibil, mai
incontrolabil, putând, prin actele lui nebuneşti (cum a fost doborârea
avionului militar rusesc deasupra Siriei) să antreneze Statele Unite şi
NATO într-un conflict mondial care nu poate evolua altfel decât
către unul nuclear, a decis această retragere de teama că un Erdogan
încolţit la un moment dat, cu spatele la zid, din ce în ce mai izolat în
plan internaţional, ar putea folosi familiile americanilor din Turcia ca
ostateci.
Ingrijorătoare, de fapt de-a dreptul dătătoare de fiori, este o
declaratie recenta a preşedintelui Obama. (14) Acesta a declarat că
„dacă teroriştii obţin arme nucleare, ei vor schimba lumea”.
Încercand să înţelegem ce a vrut, de fapt, Obama să spună prin
aceasta, (interpretând declaraţia sa şi prin prisma deciziei sale la care
ne-am referit anterior), nu putem concluziona decât că, de fapt, nu
atât la posibilitatea obţinerii de arme nucleare de către terorişti se
referea preşedintele american. Ci la cu totul altceva.

3. http://www.youtube.com/watch?v=TY2DKzastu8
4. Breaking, Exclusive: Brussels „Mastermind” Captured by Syrian Kurds,
Implicates Erdogan, Veterans Today, March, 24
5. Turkey on Defense – Blaming EU for feeding terrorists into Mideast,
Veterans Today, March, 26
6. Breaking/Exclusive: Erdogan to Belgium, Screw you, we will do it again!,
Veterans Today, March 25.
7. Exclusive: Israel’s Backlash Against Brussels Whistleblower Confirms
Mossad Role, Veterans Today, April, 4.
8. Bloody tracks from Paris to Brussels, Veterans Today, March, 26, 2016.
9. Bataclan security team – accused by Eagles of Death Metal – linked to
Israel, Veterans Today, March, 12, 2016.

53
10. Israeli Colonel Caught with IS Pants Down, New Eastern Outlook,
October, 25, 2015.
12. EXCLUSIVE: Israeli Colonel Leading ISIL Terrorists,
thetruthseeker.co.uk, October22, 2015
13. Israeli Army Colonel Captured in Iraq along ISIS Militants, Veterans
Today, November, 3, 2015.
14. No End to Turkish Insanity, Veterans Today, (preluata si de New
Eastern Outlook), April, 6,
2016.

54
 CAPITOLUL III

ARMELE DE DISTRUGERE ÎN MASĂ ŞI

POSIBILITATEA DE A AJUNGE ÎN POSESIA
ORGANIZAŢIILOR TERORISTE ŞI DE A FI
UTILIZATE
După cum ştim, armele nucleare sunt generic cuprinse, alături
de armele chimice şi bacteriologice, în categoria denumită Arme de
Distrugere în Masa (Weapons of Mass Destruction, sau WMD, în
prescurtarea din limba engleză). Or, preşedintele Obama ştie deja că
arme de distrugere în masă au ajuns înca de câţiva ani în mâinile
teroriştilor. Este vorba de arme chimice şi bacteriologice. Şi, la
această oră, ştie şi care este filiera prin care ele au ajuns la organizaţii
ca ISIS, Al Qaida, Jabat al Nusra şi alte astfel de grupări teroriste.
Dovada ca preşedintele Erdogan are pe conştiinţă lucruri foarte grave
în această privinţă este faptul că un parlamentar turc din opoziţie are
deschis de puţină vreme un dosar penal şi se încearcă ridicarea
imunităţii parlamentare pentru a fi condamnat (pedeapsa posibilă
fiind închisoare pe viaţă!), pentru a fi dovedit implicarea turcă în
transferul de arme chimice către ISIS. Se pare că era vorba tocmai de
gazul sarin folosit în atacul din suburbia Goutha a Damasc-ului, care
s-a încercat să fie pus pe seama autorităţilor siriene, dovedindu-se
ulterior cu foarte multe date concrete că a fost organizat de teroriştii
străini, ca o operaţie de tip „false flag attack”, urmând a fi fost
pretextul pentru decizia preşedintelui Obama din august 2013 de a
porni atacuri aeriene masive împotriva Siriei. Numai implicarea
fermă a Rusiei (care a contribuit la încheierea acordului prin care
întregul stoc de arme chimice siriene a fost transferat în afara ţării şi
distrus de specialişti occidentali, ca şi dovezile, foarte multe, că
atacul fusese pus la cale şi executat de terorşti) l-au determinat pe
Barak Obama să anuleze în ultima clipă ordinul de atac. E de
reamintit că, în urma acelui act criminal, au murit mulţi oameni
55
(cifrele sunt, în continuare, în discuţie, dar unele dintre acestea ajung
la peste 1.400 de persoane, marea majoritate fiind copii!)
La vremea respectivă, procuratura şi poliţia turcă
descoperiseră o reţea de traficanţi care tranzitau prin Turcia, dinspre
Georgia (de la o fostă capacitate americano-georgiană de cercetare şi
producere de armament chimic şi bacteriologic, formal desfiinţată de
autorităţi în 2013 la insistenţele Federaţiei Ruse, dar transformată,
chipurile, în unitate de cercetare medicală-„Richard G. Lugar Center
for Public Health Research”, în care, însă s-au investit 300 de
milioane de dolari!-), arme chimice către ISIS din Siria. În urma
acelei operatiuni şi a percheziţiilor, fuseseră arestate peste 10
persoane şi confiscate arme chimice şi precursori pentru fabricarea
de armament chimic în laboratoare improvizate ale teroriştilor din
Siria şi Irak. Ulterior, ancheta a fost închisa şi toate persoanele
arestate au fost puse în libertate, în urma unor ordine superioare.
Urmarea este că nu mai departe decât în zilele şi săptămânile
trecute, teroriştii din Siria si Irak au întreprins noi atacuri cu sarin şi
alte gaze toxice împotriva armatelor siriană şi irakiană şi a aliaţilor
acestora, ca şi împotriva populaţiei civile din preajma zonelor pe care
încă le mai controlează în cele două tări.

3. 1. Posibilitatea ca arme nucleare miniaturizate

să fie utilizate în acte teroriste

Recent a avut loc la Washington o reuniune internaţională

consacrată măsurilor necesare pentru combaterea terorismului
nuclear, la care au luat parte un mare număr de şefi de state şi
guverne. Inclusiv Erdogan. Acesta şi anturajul lui au făcut tot
posibilul pentru a forţa o întrevedere oficială la Casa Alba cu
preşedintele Obama, care a refuzat orice contact oficial direct cu
dubiosul şi din ce în ce mai compromisul omolog turc, singura
concesie făcută de Obama fiind o prezenţă protocolară, dealtfel
obligatorie, fiindcă o astfel de întâlnire scurtă a avut loc cu toţi şefii
de state sau guverne prezenţi la acea consfătuire la care Statele Unite
56
au fost gazdă (remarcată, în raport cu Erdogan, ca foarte rece…) a
preşedintelui Obama alături de Erdogan, cu care ocazie s-a realizat şi
fotografia clasică, uzuală în astfel de ocazii, fotografie realizată cu
toţi şefii de delegaţii de la reuniunea de la Washington.
Or, se pare că adevăratul scop al consfătuirii de la
Washington nu a fost atât şi în principal temerea ca arme nucleare să
nu încapă pe mâinile teroriştilor, cât punerea la punct a unui complex
de măsuri prin care state care oficial nu sunt deţinătoare de arme
nucleare, dar despre care se ştie sigur că au intrat în posesia unor
astfel de arme prin cercetări proprii şi cooperare internaţională sau
prin tranzacţii comerciale cu state posesoare sau prin alte mecanisme,
la care ne vom referi în continuare (Israel, Arabia Saudită, Pakistan,
India, Coreea de Nord, Turcia şi destul de multe altele) să nu le mai
poată folosi în viitor şi să fie puse în situaţia de a nu le mai putea
pune la dispoziţia unor organizaţii teroriste, aşa cum, din păcate, s-a
întâmplat de multe ori în ultimele decenii.
Trebuie spus că, la ora actuală, există o concepţie total
diferită de cea din urmă cu câteva decenii privind utilizarea armelor
nucleare în câmpul de operaţiuni. Nu se mai merge, în cea mai mare
parte a cazurilor şi situaţiilor, pe ideea utilizării de arme nucleare de
tipul celor construite în primele decenii după al doilea război
mondial. Care erau voluminoase, greu de transportat, necesitând
mijloace speciale şi costisitoare, nu foarte uşor manevrabile, care
aveau, în comparaţie cu volumul şi cantitatea de material nuclear-
considerabile-randamente scăzute şi marele dezavantaj al unei emisii
uriaşe de radiaţii, care contaminau pentru multă vreme zona atacată
cu astfel de arme.
În prezent, statele posesoare s-au orientat către transformarea
unei mari parţi a fostelor arme nucleare în dispozitive mult mai mici,
folosind cantităţi mai reduse de material nuclear, cu tehnologii care
să permită obţinerea unor randamente înalte şi cu emisie mult
diminuată de radiaţii. Sunt realizate astfel bombe nucleare (sau chiar
termonucleare) miniatură, bombe tactice, care au dimensiuni mici,
sunt lesne transportabile (la nevoie şi lesne de mascat), cu emisie
57
mică de flux de radiaţii (inclusiv bombe cu neutroni, care să distrugă
personalul, fără a afecta clădirile din zona atacată).

3. 2. În ciuda Tratatului de neproliferare,

proliferarea tehnologiei militare nucleare
şi a armamentului nuclear e in toi

Astfel de concepţii şi tehnologia aferentă de transformare a

fostelor încărcături nucleare dezafectate ca urmare a tratatelor de
reducere a armamentelor nucleare încheiate în perioada Războiului
Rece au dezvoltat Statele Unite şi Rusia, cu siguranţă şi alte puteri
nucleare oficiale, dar există, din păcate, informaţii că tehnologia
respectivă de convertire a fostelor încărcături de pe armamentul
nuclear scos din uz prin tratate a ajuns şi în posesia unor state
(oficial...) nenucleare, dar despre care se ştie, de acum, că deţin astfel
de arme (Israel, probabil şi Arabia Saudită). Există foarte multe
informaţii (Veterans Today a publicat repetat materiale pe acest
subiect) că, în timpul mandatului preşedintelui George W. Bush (jr.),
a fost transmisă tehnologia de transformare a fostelor încărcături ale
vechilor arme nucleare care trebuiau dezafectate în arme nucleare
tactice miniaturale către Israel, în cursul unei festivităţi organizată de
ambasada Israel-ului la Washington, fiind dat şi numele persoanei
(americane) care a înmânat această documentaţie. Grav este că în
astfel de articole, se face şi precizarea că o cantitate impresionantă
(de ordinul sutelor) de încărcături nucleare de pe foste ogive care
echipau arme nucleare americane prevăzute în tratatele de reducere,
care erau stocate într-o bază specială a armatei americane pentru a fi
refolosite, eventual în scopuri energetice sau de cercetare ştiinţifică şi
medicală sau pentru neutralizare...au dispărut! Intrând în posesia
statului Israel. Care, cum spuneam, a primit clandestin şi tehnologia
de reprocesare!
Trebuie spus că, încă din anii ‟80, de la dezvăluirile
savantului atomist israelian Mordechai Vanunu (care a lucrat câţiva
ani la Dimona la programul nuclear israelian), făcute presei mondiale
58
(acestea l-au costat atragerea de către Mossad într-o capcană sexuală
în Italia, drogarea, răpirea, aducerea în Israel şi condamnarea pentru
înaltă trădare, care a însemnat 18 de ani de închisoare în condiţii
speciale de izolare şi faptul că de la eliberare, nu are dreptul să se
deplaseze în străinătate, că îi sunt restricţionate contactele cu
persoane străine şi comunicaţiile) că Israel a realizat, la complexul
nuclear Dimona din deşertul Neguev, cu complicitatea Franţei si a
regimului de appartheid de la acea dată din Africa de Sud între 200 şi
300 de bombe atomice echivalente cu cele folosite de Statele Unite la
Hiroshima si Nagasaki-15 kilotone. Lucru cu care Statele Unite, prin
CIA, au fost la curent încă dinainte de anii ‟70 (mai exact de la
mijlocul verii anului 1960, unele informaţii existând însă încă din
anul 1958), după cum rezultă din documentele pe această temă
desecretizate de CIA în 2014 şi 2015 referitoare la programul nuclear
israelian.
Primele două bombe atomice israeliene au fost produse în
1966, ele fiind operaţionale în perioada „Războiului de şase zile” din
1967. La declanşarea, în toamna lui 1973, a aşa-numitului „Război
de Yom-Kippur”, Israel deţinea deja 20 de bombe nucleare.
(Stupefiante dezvăluiri recente, pornite de la un articol publicat pe
aceasta temă de celebrul ziar german „Die Welt” şi preluate de multe
mijloace media internaţionale vorbesc de o foarte ciudată colaborare
în acest domeniu între Israel şi Germania, care ar fi finanţat parţial în
mod secret programul nuclear israelian, fiind vehiculată o sumă
totală de 500 de milioane de dolari-dar, atenţie, este vorba de dolari
la valoarea din acei ani, care era de cel putin 7-8 ori mai mare decât
valoarea dolarului din 2016!-, putând să fi primit în mod clandestin,
la schimb, arme nucleare astfel realizate de israelieni. Decizia ar fi
fost luată în cursul unei discuţii între cancelarul de atunci al
Germaniei, Konrad Adenauer şi primul ministru israelian David Ben
Gurion desfaşurată la hotelul Waldorf Astoria din New York, cu
prilejul vizitei în SUA şi participării ambilor la o sesiune a Adunării
Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Ceea ce este dovedit fără
putinţă de tăgadă este că Germania, care furnizează Israel-ului,
59
pentru marina acestuia, submarine Dolphin, a operat pe submarinele
livrate modificări speciale, astfel încât rachetele de croazieră care pot
fi lansate în mod curent de pe submarinele Dolphin să poată fi
echipate, în varianta specială proiectată pentru şi livrată armatei
israeliene, cu ogive nucleare). (15, 16, 17, 18, 19, 20, 21,22).
Informaţiile disponibile dau şi o posibilă explicaţie pentru
punerea la dispoziţia Israel-ului, în mod clandestin, a documentaţiei
de reprocesare şi a unei mari cantităţi de material radioactiv de pe
foste ogive americane dezafectate în urma tratatelor de limitare a
armamentelor nucleare încheiate între SUA şi URSS în perioada
Războiului Rece. După anii ‟80, la complexul de la Dimona a avut
loc o misterioasă explozie care a făcut imposibilă producerea în
continuare a bombelor nucleare clasice, ceea ce a necesitat
reprofilarea pe noua tehnologie.
Grav este că arme nucleare au fost utilizate, în special în
ultimele două decenii şi, mai ales, în ultimii ani, de către state oficial
posesoare de arme nucleare (Statele Unite au utilizat bombe nucleare
în razboiul din Irak, în anul 2003, la atacul împotriva aeroportului din
Bagdad-e vorba de arme tactice nucleare, efective, nu de puzderia de
bombe de aviaţie şi chiar de obuze de artilerie cu înveliş din uraniu
sărăcit, care au fost utilizate curent de către armata americană în toate
agresiunile săvârşite de Statele Unite în lume, începând cu primul
război din Golf, împotriva Irak-ului, din 1991, cu atacarea fostei
Iugoslavii în 1993, 1995 şi 1999), există suspiciuni şi că uriaşa
explozie de la o uzină chineză din Tianjin, din 2015, ar fi fost
provocată de un atac nuclear neconvenţional al SUA asupra Chinei,
posibil folosind „Rod of God”, o platformă amplasată în spaţiu de pe
care se pot lansa dispozitive nucleare tactice de mici dimensiuni cu
rachete miniatură, dar şi de către state oficial neposesoare de arme
nucleare (Israel a atacat cu arme nucleare Siria de cel putin două ori
în ultimii ani, Arabia Saudită-se pare că tot cu asistenţă israeliană-a
utilizat, în agresiunea sa împotriva Yemen-ului, în luna mai 2015,
cel puţin o bombă nucleară înt-un atac asupra capitalei Sanaa). Tot
Israelul, atunci când pregătea atacarea Iran-ului, sub pretextul că are
60
un program naţional (inexistent, după cum s-a dovedit ulterior) de
dezvoltare a armamentului nuclear (atac blocat de administraţia
americană) a beneficiat de complicitatea Turciei (din nou Turcia!), a
Georgiei şi Azerbaidjan-ului, tranzitând către aeroporturi din
Azerbaidjan avioane israeliene destinate special acestei operaţii, care
ar fi urmat să fie purtătoare de încărcături nucleare, încărcături
nucleare transportate pe mare, cu o navă comercială escortată de
vedete israeliene, care a ancorat in portul georgian Poti-în 2010-, de
unde dispozitivele nucleare au fost transportate in Azerbaidjan. (23,
24, 25, 26, 27, 28).
După cum este foarte probabil ca dispozitive nucleare
miniaturale să fi fost fost utilizate şi în atacuri teroriste despre care
nu s-a recunoscut oficial că ar fi fost realizate cu armament nuclear
(atacul terorist din anul 2002 din Bali, Indonezia, cu 202 morţi, sute
de răniţi şi distrugeri care nu pot fi explicate altfel), dar şi multe alte
atentate, produse incepând din anii ‟80 şi pâna recent (29, 30. În
special 30 are meritul de a face o analiză tehnică foarte amănunţită şi
de a da, în final, o listă de atentate teroriste, puse pe seama unor
organizaţii care puteau să se afle în posesia unor dispozitive nucleare
moderne, de mici dimensiuni, cu randamente înalte şi cu emisie mică
de radiaţii).
Nu este lipsit de interes, discutând de acest subiect (şi se va
vedea în cele ce urmează care este raţiunea pentru care i-am acordat
un spaţiu larg) să spunem că există din ce în ce mai mulţi analişti
care consideră şi argumentează extrem de serios şi convingător că
inclusiv distrugerea turnurilor gemene în 11 septembrie 2001,
pretextul pentru declanşarea de către Statele Unite a „Războiului
împotriva terorismului”, (denumit, în primele zile, dacă vom binevoi
să ne aducem aminte, de către preşedintele George W. Bush ca
„Războiul împotriva Islam-ului”!) a fost, în realitate, provocată prin
detonarea în subsolurile tehnice a unor bombe termonucleare tactice,
care au izbutit sa producă efectul cunoscut, de „minge de foc” ce s-a
ridicat până la cel puţin 50-60 de metri înălţime, conducând la topirea
rapidă a fomidabilei structuri de oţel care asigura rigiditatea şi
61
rezistenţa clădirilor, pe care versiunea oficială (contestată vehement
şi cu probe zdrobitoare de mii de specialişti în construcţii şi în care
niciun om serios în lume nu mai crede, ea nemaifiind susţinută nici
măcar de cei doi copreşedinţi ai comisiei senatoriale de anchetă) nu
le poate explica (30). Important de spus în acest sens este un lucru
ascuns de presa corporatistă: că, din 2001 şi până în prezent, câteva
mii de primi respondenţi la atacul asupra turnurilor (poliţişti,
pompieri, garda naţională, lucrători ai diverselor servicii publice sau,
pur şi simplu, oameni obişnuiţi veniţi spontan să ajute sau simpli
curioşi) au murit, foarte suspect şi inexplicabil, de cancere
contractate după 11 septembrie şi că există informaţii că alte mii de
persoane din aceste categorii, care au luat contact în 11 septembrie cu
acea zonă, sunt diagnosticaţi la rândul lor cu cancere.

3. 3. Un caz ciudat şi extrem de îngrijorător.

Care ar putea explica temerile preşedintelui Obama

Un caz aparte şi care naşte multe semne de întrebare s-a

petrecut în Marea Britanie. (31)
În ziua de 6 februarie 2015, un tribunal britanic îl condamna
la un an de închisoare pe un cunoscut avocat şi, totodată, publicist
britanic (frecvent colaborator la „Veterans Today”!), Michael
Shrimpton, pentru o pretinsă comunicare de false informaţii către doi
înalţi funcţionari guvernamentali britanici. Straniu este nu doar
subiectul, ci şi faptul că procesul s-a caracterizat printr-o oarecare
secretomanie, că au existat martori propuşi de apărare a căror
mărturie în favoarea acuzatului a fost respinsă sau împiedicată şi că
pe perioada condamnării, Shrimpton a fost supus unui regim de
izolare.
Partea cea mai serioasă, îngrijorătoare, a acestui ciudat caz
(despre care Veterans Today a scris de mai multe ori, dar care a fost
comentat şi în multe alte articole de presă), constă în informaţia
(falsă?) pe care Shrimpton a furnizat-o. El a atenţionat doi înalţi
funcţionari guvernamentali britanici că o organizaţie secretă
62
germană-DeutscheVerteidigungsDienst sau DVD-, provenită din
fostul serviciu de spionaj nazist al armatei, Abwehr, care ar fi
supravieţuit (şi, se zice, ar fi fost la originea înfiinţării atât a CIA-ce
este ciudat este că la această înfiinţare, experţi consultanţi au fost
două personaje de prim rang din ierarhia serviciilor secrete ale
armatei naziste germane, generalul Reynhardt Gehlen, fost
conducător de vârf al serviciilor de informaţii ale armatei germane,
comandant al seviciilor de informaţii ale armatei pe frontul de est şi
celebrul colonel de paraşutişti şi fondator al trupelor speciale de
intervenţie germane, Otto Skorzeny!-, cât şi a
BundesNachrichtenDienst-BND, organul oficial de informaţii
german. Organizaţia chiar există, are sediul-foarte secret şi bine păzit
de ochi indiscreţi-la Dachau şi cunoscătorii acestui domeniu spun că
ar fi izbutit să infiltreze, pe lânga CIA şi BND, şi MI5 şi MI6 şi alte
servicii de informţtii străine-ca şi înalte medii politice-şi că ar fi
organizaţia care ar conduce, de fapt, din umbră aceste servicii de
informaţii străine).
Această organizaţie secretă ar fi fost la originea sabotării
submarinului nuclear rusesc Kursk în Marea Barents în aprilie 2000,
sabotaj care s-a soldat cu moartea tuturor celor 118 marinari din
echipaj. Cum submarinul era dotat cu rachete de croazieră cu ogive
nucleare, acelaşi DVD s-a numărat printre organizaţiile care s-au
oferit să ajute la aducerea la suprafaţă a epavei şi securizarea şi
recuperarea dispozitivelor nucleare. Informaţia lui Shrimpton spunea
că în cursul acestei operaţii, DVD a reuşit să sustragă patru dintre
ogivele nucleare, care ar fi fost ascunse, evident pentru utilizarea în
operaţii secrete. Se afirmă că aceste dispozitive ar fi întreprins un
lung voiaj prin diverse ţări (ajungând, la un moment dat, până în ţări
ale Asiei de Sud!). Shrimpton declară (iar alte surse, inclusiv
Benjamin Fullford confirmă) că unul sau chiar două (ipoteză mai
plauzibilă) dintre acestea au fost aduse la Londra, în preajma
Jocurilor Olimpice din 2012, depozitate, iar unul dintre dispozitive,
amplasat într-o ambulanţă parcată în apropierea Stadionului Olimpic
ar fi trebuit să fie folosit într-un atentat împotriva reginei Elisabeta a
63
II-a în timpul festivităţii de deschidere a Olimpiadei sau, în cazul
nereuşitei, într-o explozie care să afecteze stadionul (chiar locul de
amplasare a ambulanţei aflându-se foarte aproape de stadion).
Ceea ce este foarte interesant este că există informaţii din
surse credibile că, în acea perioadă, datorită nefuncţionării
comunicării între Marea Britanie şi Statele Unite (informaţia a fost
blocată în Marea Britanie, fiind plauzibilă în acest caz ipoteza
infiltrării de către DVD a serviciilor britanice de informaţii-), relaţiile
între cele două ţări au fost încordate. Iar echipe speciale ale NEST
(Nuclear Emmergency Support Team) din Statele Unite ar fi primit
ordinul de a lansa, fără informarea guvernului britanic, o operaţie
specială de securizare a celor două dispozitive nucleare şi de scoatere
a lor în afara teritoriului britanic!

15. Too Classified to Publish: Bush Nuclear Piracy Exposed, Veterans

Today, May, 20, 2014
16. National Security ArchivesţIsrael Crosses the Threshold II The Nixon
Administration Debates the Emergence of the Israeli Nuclear
Program.mht
17. http://nsarchive.gwu.edu/nukevault/ebb510/
ă 18. http://www.welt.de/print/wams/politik/article139419592/Aktion-
Geschaeftsfreund.html
19. http://nationalinterest.org/blog/the-buzz/did-germany-secretly-fund-
israels-nuclear-weapons-12658
20. caught-germany-bought-israels-nukes/, Veterans today, April, 14, 2015
21. http://www.frontpagemag.com/fpm/253959/obama-leaks-israeli-nuke-
secrets-matthew-vadum
22. https://en.wikipedia.org/wiki/Nuclear_weapons_and_Israel
23.http://www.globalresearch.ca/possible-tactical-nuclear-strike-neutron-
bomb-in-yemen/5452876
24. Did Saudi Arabia Nuke Yemen?Was nuke from the
German/Israeli/Saudi stockpile used in Yemen?, Veterans Today, April,
20, 2015
25. Saudis Have Israel Nuke Yemen for Them, Veterans Today, May, 21,
2015
26. Was Syria ‘Nuked’?, Veterans Today, May, 11, 2013.
27. Nuclear Strikes On Syria: The Genie Is Already Out Of The Bottle,
Information Clearing House,

64
28. Confirmation Tianjin was Nuked, Veterans Today, August, 25, 2015
29. http://www.cuttingedge.org/news/n1715.cfm
30. VT Nuclear Education: The Uranium Hybride Bomb, Veterans Today,
September, 4, 2015
31. Some Thoughts on Mini-Nukes Theory and Nuclear Demolition of
WTC, Veterans Today, September 2, 201331. The UK Michael
Shrimpton case. Jailed for communicating false information? Or jailed
for communicating true information?, Veterans today, January, 7,
2016The UK Michael Shrimpton case. Jailed for communicating false
information? Or jailed for communicating true information?,

65
66
 CAPITOLUL IV

HAOSUL CONSTRUCTIV ŞI DISTRUGEREA

CREATOARE
Probabil că o parte dintre cititori se vor fi întrebat care să fie
motivul pentru care am insistat în paginile precedente pe unele
aspecte şi informaţii care, la prima vedere, ar părea să nu aibă
legătură directă cu Europa şi cu subiectul acestui serial.
Realitatea este că legatura există şi va fi demonstrată cu
argumente convingătoare în cele ce urmează.
Pentru că, în acest moment, Europa se află în faţa unui val
migrator fără precedent în istorie ca amploare în perioade foarte
scurte de timp (marile valuri migratoare din istoria omenirii au fost
alcătuite, de regulă, din mii sau zeci de mii de persoane iar
deplasarea lor dura ades zeci sau chiar sute de ani, între două valuri
de migraţie existând pauze).
Este pentru prima dată când vorbim de o migraţie de
dimensiune imensă, de ordinul milioanelor (cu valuri de peste un
milion de persoane anual), această particularitate conducând la
apariţia unor probleme pe care în trecut omenirea nu le-a avut.

4. 1. Motivele pentru care dimensiunea şi cadenţa actuală

a migraţiei naşte îngrijorări şi temeri legitime

Migraţiile din trecut, la care ne raportăm de regulă atunci

când ne referim la acest fenomen, presupuneau, aşa cum spuneam
mai devreme, fluxuri de zeci de ori mai mici, a căror deplasare se
făcea în perioade mari de timp şi pesupunea în mod curent pauze,
opriri şi staţionări pe traseul pe care aceste fluxuri se deplasau. De
aceea, interacţiunea dintre migranţi şi populaţiile stabile de pe
teritoriile de tranzit sau staţionare se făcea în alte condiţii decât cele

67
în care se realizează astăzi. Simplul fapt că raportul numeric dintre
migranţi şi populaţiile de pe traseu era de cele mai multe ori net în
avantajul populaţiilor stabile, ca şi diferenţa de civilizaţie şi de
cultură (începând cu însuşi genul de existenţă, sedentar şi cu ocupaţii
de acum bine definite pentru populaţiile autohtone, în comparaţie cu
caracterul nomad al migrantţilor, ceea ce influenţa în mod decisiv şi
nivelul cultural, element care se menţine şi astazi) făcea ca legăturile
dintre cele două populaţii în contact să se petreacă de aşa natură încât
să nu modifice semnificativ modul de viaţa şi de civilizaţie al
populaţiilor stabile. Influenţa nu era exercitată predominant de
migranţi asupra populaţiilor sedentare, ci invers. Mai ales că, în
general, caracteristica fluxurilor migratoare din trecut era că ele erau
în căutarea unor teritorii nelocuite, sau cu populaţii de mici
dimensiuni, pe care să se stabilească. Chiar şi în cazurile în care o
parte a fluxului decidea să se sedentarizeze pe un teritoriu deja
populat, diferenţele de civilizaţie fiind net în favoarea populaţiei
locului (dar şi raportul numeric era net favorabil populaţiei locale!),
aceasta asimila populaţia migratoare care, evident, lăsa şi ea urme în
obiceiuri, limbă, în modul de existenţă. Asta însemna, în trecut (şi
istoria ne confirmă în cele mai multe cazuri această modalitate de
asimilare), ceea ce în termenii de astăzi s-ar numi multiculturalism.
În momentul de faţă, situaţia este complet diferită. În primul
rând, fluxurile migratoare nu vin pe un teren necunoscut, pe care
abia işi pun problema să-l testeze, să-l prospecteze, comportându-se,
pe cale de consecinţă, cu prudenţă.
Spuneam încă de la început că există deja state europene
apusene în care minorităţile islamice (fluxul migrator de acum fiind
aproape exclusiv de provenienţă din ţări de religie islamică) sunt
considerabile, ceea ce face ca fiecare nou val să majoreze proporţia
acestora în raport cu majoritatea. Între cele două categorii fiind
deosebiri esenţiale din punct de vedere al etnicităţii, gradului de
educaţie şi instrucţie, nivelului de cultură şi civilizaţie, obiceiurilor şi
religiei. Dimensiunea foarte mare a fiecărui nou val în comparaţie cu
populaţia autohtonă face ca procesul de asimilare normală a
68
migranţilor în populaţia autohtonă să fie, practic, imposibil. În plus,
Europa se află, de la o vreme, în situaţia de a fi în defensivă pe multe
planuri în faţa minorităţilor.
În primul rând, după milenii de evoluţie, civilizaţie, de
acumulări în special în plan material, populaţia europeană pare
astăzi, în bună masură, o populaţie sleită, care s-ar zice că nu mai
simte nevoia, vocaţia de a-şi asigura continuitatea. O populaţie
comodă, satisfacută cu sine, în buna masură egoistă, din ce în ce mai
detaşată şi dezinteresată de conştiinţa propriei identităţi şi asigurării
continuităţii acesteia. Dovezi în sprijinul acestor afirmaţii sunt multe,
după cum şi explicaţii la prima vedere (nu şi justificări…), chiar
pentru nespecialisti par să fie suficiente (în acest sens, ar fi foarte
utile studii multidisciplinare serioase, cu participarea unor filosofi,
psihologi, antropologi, specialişti în demografie, teologi, specialişti
din sfera educaţiei, care să analizeze, să constate şi să definească
starea actuală de lucruri şi să recomande căi de urmat).
Ceea ce este evident este că, în majoritatea ţărilor europene
(şi, în general, în ţările cu civilizaţie materială foarte evoluată din
ceea ce eram obişnuiţi să numim „apus”-în opoziţie cu „răsăritul”-şi
este în ultimele decenii din ce în ce mai des denumit „nord”-pentru a
face distincţia faţă de „sud”-), constatăm tendinţa involuţiei
demografice. Sporul natural al populaţiei nu mai asigură nici măcar
înlocuirea acelei părţi a populaţiei care işi încheie socotelile cu
această lume. Tendinţa este accentuată şi de îndepărtarea constantă a
societăţilor europene sau de civilizaţie europeană „dezvoltate” de
astăzi de religia creştină şi de preceptele ei, de exagerarea,
exacerbarea chiar, în numele promovării „drepturilor şi libertăţilor
individuale” (în realitate, din ce în ce mai limitate şi mai
restricţionate de legislaţii şi recomandări care caută să le anuleze
exact pe cele care sunt fundamentale), a aşa-numitelor „drepturi ale
minorităţilor”, inclusiv ale minorităţilor sexuale, care prin
promovarea homosexualităţii, lesbianismului, a „căsătoriilor” între
persoane de acelasi sex, (fenomen care în multe ţări europene atinge
cote de-a dreptul alarmante!), nu poate decât să conducă la
69
accentuarea tendinţelor din ce în ce mai alarmante în privinţa
evoluţiilor demografice ale Europei (fiindcă în primul rând la ea ne
referim). (În această privinţă, poate că nu este o simplă întâmplare că,
între statele mult mai bogate ale Europei apusene, ţinta predilectă a
fluxurilor migratoare actuale o reprezintă exact statele cu concepţii
extrem de…libere în privinţa sexualităţii şi cu legislaţii pe masură:
Olanda, Norvegia, Marea Britanie, Germania, Danemarca…)
Spre deosebire de populaţia europeană originară, cea
migratoare are, prin educaţie, tradiţie şi, indusă prin religie, mai ales
că avem de-a face, de regulă, cu o ramură rigidă, care ea însăşi poate
fi caracterizată ca extremistă, a islam-ului (ramura intens şi fanatic
promovată de monarhia saudită şi, în ansamblu, de toate monarhiile
feudale din zona Golfului Persic), ne referim la orientarea salafist-
wahabbita sunnită, care reproduce in planul religios absolutismul
politic şi social de esenţă feudală al promotorilor, o cu totul altă
viziune asupra vieţii. Pe când rata sporului mediu natural anual la
populaţia europeană este de multă vreme negativă (media naţională
de copii pe un cuplu fiind, de regula, sub 2 sau în jurul acestei valori
(în medie, în Europa este 1,8), ceea ce, cum spuneam mai devreme,
nu asigură nici necesitatea înlocuirii naturale a generaţiilor anterioare
care se sting, statistica spunându-ne că, pentru menţinerea populaţiei
la nivel constant de la o generaţie la alta ar fi necesar ca la fiecare
cuplu să existe 2,2 copii, rata sporului mediu natural anual al
populaţiei migratoare se menţine şi în ţările de adopţie la nivelul din
ţările de origine, fiind de la 2% in sus (bazată pe un numar de 4-8
copii pe fiecare familie). Ceea ce face ca proiecţia evoluţiei
populaţiei statelor europene la un orizont de timp dincolo de anul
2050 şi către anul 2100 să apară extrem de sumbră.
În astfel de condiţii, nu se mai poate vorbi despre acelaşi
model de asimilare de la începuturile civilizaţiei şi culturii europene.
Fiindcă, evident, datele problemei fiind complet diferite, asimilarea
şi evoluţia civilizaţională, culturală vor fi în sens invers faţă de cel
din trecut. Populaţia migratoare din zilele noastre va ajunge rapid să
depaşească niumeric pe cea autohtonă, pe care o va înghiţi, asimila,
70
anihila, asa cum se petrec lucrurile în cazul viiturilor provocate de
marile inundaţii.
Iată de ce nu putem să nu ne punem întrebarea dacă aceasta
este o tendinţă naturală, normală, firească, sau dacă nu cumva forţe
oculte au interese speciale ca lucrurile să se petreacă astfel, să le
manipuleze tocmai pentru a provoca amestecul de populaţie care să
ducă la dispariţia identităţii europene, proces care va însemna
automat dispariţia civilizaţiei şi culturii europene. Ceea ce nu poate
să nu ne oblige să ne punem şi setul următor de întrebări: ce anume
vom pune în locul identităţii, culturii şi civilizaţiei europene care
astăzi, pentru prima dată în istorie, se află în faţa pericolului
extincţiei.

4. 2. În loc de linişte-teamă. În loc de ordine-haos.

În loc de normalitate-domnia instituţiilor de forţă

Întrebările pe care le enunţam anterior sunt cu atât mai

legitime cu cât, aşa cum afirmam ceva mai devreme, dimensiunea
fluxurilor migratoare este, de câţiva ani şi, îndeosebi, din anul 2015,
uriaşă. Nu întâmplător am ales titlul intermediar pentru această
secvenţă. Fiindcă ni se pare important să amintim celor cu memoria
scurtă nişte lucruri care ne-au atras atenţia înca de la data la care se
petreceau şi pe care le-am comentat la vremea aceea. Care puteau
părea atunci o simplă întâmplare, dar care, astăzi, trebuie privite cu
alţi ochi. Şi confirmă ipoteza noastră de atunci că nu erau nici nişte
întâmplări, nici banale idei şi opinii de moment, de conjunctură.
În anul 2006, către finalul amplei invazii israeliene din Liban,
care a prilejuit, practic, (chiar dacă oficial nu s-a recunoscut acest
lucru), prima înfrângere a armatei israeliene într-un război din
Orientul Apropiat de la înfiinţarea în 1948 a statului israelian, într-un
turneu efectuat în zonă (inclusiv, evident, în Israel), dna Condoleezza
Rice, la acea dată secretar al Departamentului de Stat al Statelor
Unite a emis, după cum informam şi atenţionam la vremea
respectivă, o teorie foarte ciudată la prima vedere. „Teoria Haosului
71
Constructiv”. (32) În acest context, profesorul american Mark
LeVine, care se ocupase atent de rezultatele politicii lui George W
Bush în „Războiul împotriva terorismului”, analiza într-o serie de
articole (33, 34) consecinţele conflictului, dar, totodată, făcea o
interesantă legătură între teoria dnei Rice şi mai vechea teorie, iniţial
lansată de economistul austriac Rudolph Schumpeter şi asupra căreia
insistase...consilierul preşedintelui Bush junior (adică al şefului de la
acea dată al dnei Rice...), Michael Ledeen, „Teoria Distrugerii
Creatoare”.
Meditând acum, la tot ceea ce ştim că s-a întâmplat în lume
după marea diversiune a „atacurilor” din 11 septembrie 2001, care au
fost folosite de administraţia Bush şi de pseudoelita
ultraconservatoare pro-sionistă care domină Statele Unite şi decide,
de fapt, politica americană, pentru declanşarea „Războiului împotriva
terorismului” (în fapt, transpunerea pe teren, la scara întregului glob,
a strategiilor, tacticilor şi politicilor care să conducă la instaurarea şi
menţinerea dominaţiei absolute a SUA, aşa cum era ea prefigurată în
„Declaraţia de principii privind Noul Secol American”), devine
foarte limpede că, în cei 15 ani care au trecut, Statele Unite (atât sub
preşedinţia „uliului” Bush junior, cât şi sub mandatele „pacifistului”
Obama-în mod stupefiant, recompensat de comitetul norvegian încă
de la debutul primului mandat cu premiul Nobel pentru pace!) au dat
naştere pe mare parte din suprafaţa globului, în Asia şi Africa şi,
după cum vedem în ultimii ani şi, în special, din 2015, chiar şi în
Europa, din belşug, atât la haos, cât şi la distrugere. Cu asupră de
măsură!
Ceea ce este la fel de clar pentru cine vrea să fie lucid şi încă
nu s-a lăsat spălat de tot pe creier de manipulările, diversiunile şi
minciunile presei corporatiste este că, cel puţin până acum, nu a
rezultat nimic constructiv şi creator din distrugerea sistematică de
către americani şi vasalii lor europeni a unui mare număr de state:
Afganistan-şi, la pachet, Pakistan, prin nimicitoarele atacuri cu drone
(2001 şi până în prezent)-, Irak (2003), Somalia, Yemen-unde
distrugerea este în curs, prin intermediari, Arabia Saudită şi restul
72
haitei de monarhii feudale din Golf, dar cu armament de zeci de
miliarde de dolari livrat de Statele Unite şi Marea Britanie-, Libia
(2011 prin grija dnei Clinton), Tunisia, era cât pe ce să se adauge şi
Egipt-ul, daca nu intervenea hotărât armata-consecinţa aşa-numitei
„Primăveri Arabe”, despre care, probabil, chiar şi mare parte din cei
care, manipulaţi, au participat la înfăptuirea ei înţeleg acum că a fost
parte din programarea minuţioasă a haosului şi distrugerii-, largi
zone din centrul şi sudul Africii-Nigeria şi toate statele în care au fost
create, tot ca intermediari, francize africane ale Al Qaida, precum
Boko Haram-, Siria (2011 şi în continuare) alături, iarăşi, de Irak,
Ucraina (unde lovitura de stat neonazistă de la Kiev, din 2013,
iniţiată şi sponsorizată cu 5 miliarde de dolari de Statele Unite nu a
fost nici ea o întâmplare, dovadă fiind şi suspecta colaborare dintre
neonaziştii lui „Yats”-favoritul dnei Victoria Kagan Nuland „fuck
European Union”-, Tiagnibok şi Dmitri Yarosh cu...Turcia şi aliaţii şi
complicii ei şi ai Statelor Unite în destabilizarea Europei şi a Asiei
Centrale, Georgia şi Azerbaidjan-ul).
Dimpotrivă, au rămas în urma diverselor etape din programul
de creare a haosului şi distrugerii state eşuate-Libia, Ucraina (unde
corupţia şi jefuirea avuţiei naţionale s-au amplificat şi unde lucrurile
nu mai reuşesc să fie ţinute sub control, în ciuda eforturilor disperate
ale Statelor Unite şi Uniunii Europene, dovadă fiind presiunea din ce
în ce mai mare a unei părţi a societăţii ucrainene împotriva corupţiei
devastatoare a regimului lui Petro „Porky” Poroşenko, care a dus la
recenta anunţare a demisiei lui Yatseniuk), parţial Irak şi Afganistan,
unde situaţia internă este cu mult mai complicată şi mai nesigură
astăzi decât în 2001 când a început bombardarea şi, ulterior, invazia
din Afganistan sau în 2003, când a început bombardarea şi invadarea
Irak-ului, zone care se află în plin război, precum Yemen, sau ţări
africane în care atacurile teroriste, jaful, violurile, răpirile şi traficul
de femei ca sclave sexuale sau copii ca sclavi în economie sau ca
soldaţi în armate regulate sau în detaşamente teroriste (inclusiv
pentru terorişti sinucugaşi!), executate de organizaţii de genul Boko
Haram au devenit o obişnuinţă, dând naştere, totodată, posibilităţii
73
pentru Statele Unite să intensifice, prin comandamentul militar
african AFRICOM dominaţia, controlul, în unele cazuri ocupaţia
militară sau pentru foste puteri coloniale (şi aici ne referim în special
la Franţa) pentru a reveni în forţă în Africa cu contingente militare
spre a face legea în fostele colonii.
Simpla citare a acestor largi zone de pe glob şi ţări care au
fost „beneficiarele” proiectului american de creare a haosului şi
distrugerii şi analiza compoziţiei etnice şi naţionale reale a fluxurilor
actuale de refugiaţi (care, aşa cum spuneam, nu sunt alcătuite în
proporţie majoritară din sirieni şi irakieni, cetăţeni ai zonelor în care
acţionează Statul Islamic, el însuşi o creaţie americană şi unul dintre
instrumentele generatoare de haos şi distrugere) demonstrează că
emiterea în 2006 de către Condoleezza Rice a „Teoriei Haosului
Constructiv” nu a fost o întâmplare, nu a ţinut de un capriciu sau de o
inspiraţie de moment, ci a fost parte a unui plan minuţios prin care s-
a dat naştere nu doar etapelor de haos şi distrugere, ci care au pregătit
şi fazele evoluţiilor ulterioare, ca o consecinţă firească a haosului şi
distrugerii. Fiindcă mare parte dintre migranţii care iau astăzi cu
asalt Europa sunt afgani, pakistanezi, yemeniţi, somalezi, foarte
mulţi libieni şi, în general, nord-africani, „fericiţi” beneficiari ai
„Primăverii Arabe”.

4. 3. Distrugerea Europei, a civilizaţiei şi culturii ei.

Etapă intermediară. Planul Kalergi.

S-ar putea ca mulţi dintre cititori să-şi pună întrebarea de ce

acest titlu intermediar. Şi în ce măsură există vreun suport faptic şi
documentar pentru el.
Explicaţia este destul de simplă. Europa este leagănul a ceea
ce este numit în prezent civilizaţia occidentală. Ea este şi continentul
în care a fost inventată democraţia. Şi experimentată de-a lungul
câtorva secole. Ea este unul dintre leagănele de civilizaţie şi de
cultură ale omenirii. Locul în care s-au creat mare parte a operelor
fundamentale de cultură şi artă ale umanităţii. În care au fost făcute
74
foarte multe dintre marile descoperiri ştiinţifice şi tehnologice care
au adus lumea la nivelul actual de evoluţie.
Europa este, totodată, un continent cu o populaţie cu nivel
foarte ridicat de educaţie si instrucţie. Or, este lesne de înţeles că o
populaţie care beneficiază de astfel de calităţi şi de o asemenea zestre
de cunoştinţe este greu de manipulat, de minţit şi de condus ca o
turmă. Aşa că toţi acei, puţini, dar puternici, care construiesc planuri
nebuneşti de dominare a întregii omeniri, pentru a le putea duce la
bun sfârşit, nu de astfel de populaţii au nevoie. O populaţie de tip
european, oricât de docilă s-ar fi arătat ea de-a lungul unor perioade
de timp, nu va accepta viitorul de coşmar pe care pseudoelitele
mondiale i-l pregătesc.
Pentru reuşita finală a planurilor construite astfel încât o
minoritate infimă (si infamă!) să ajungă să stăpânească întregul glob,
cu toate bogăţiile sale acumulate în mii de ani, populaţia globului
trebuie modelată, modificată astfel încât să ajungă, în timp, să fie
imbecilizată, alcătuită din mase informe, fără identitate, fără
conştiinţa de sine, cu cunoştinţe cât mai vagi şi mai restrânse, din
oameni care chiar dacă trăitori în continuare în colectivitate, să fie
astfel formaţi încât să fie însinguraţi, izolaţi, să fie lipsiţi de
sentimentul coeziunii şi solidarităţii umane. Care să ajungă la stadiul
în care să accepte fără crâcnire îndobitocirea în masă prin diverse
metode şi, în special, prin informaţia filtrată şi controlată şi prin
divertismentul de cât mai joasă calitate şi condiţie culturală şi
morală. Un rol extrem de important în această modelare îl are
aducerea oamenilor cât mai aproape de nivelul economic şi social de
minimă subzistenţă, care să îi menţină într-o continuă stare de
incertitudine, de nesiguranţă, de teamă permanentă pentru ziua de
mâine, de dependenţă din ce în ce mai accentuată până la a deveni
totală de cei care aspiră să le fie stăpâni.
O astfel de ţintă, în condiţiile structurii populaţiei europene
de astăzi, cu nivelul ei de educaţie, instrucţie, de cultură generală,
ştiinţifică şi tehnologicaă, încă aderentă în marea ei majoritate la o
religie pe care oculta mondială face tot posibilul să o scoată din
75
inimile, conştiinţa şi vieţile noastre, în mod evident că nu va putea fi
atinsă într-un viitor previzibil, adică la un orizont de timp acceptabil
pentru cei care sunt tot mai grăbiţi să se vadă stăpânii absoluţi ai
planetei.
Tocmai de aceea, trebuie parcurşi un numar de paşi. Primul
dintre aceştia fiind, aşa cum spuneam în titlul intermediar,
distrugerea Europei, a culturii şi civilizaţiei ei, aducerea populaţiei
europene (primul adversar şi prima piedică în calea planului
scelerat) la stadiul final pe care am încercat să-l definim în rândurile
precedente. Iar metoda cea mai simplă, mai la îndemână, o reprezintă
tocmai un amestec al ei cu populaţii având caracteristici etnice,
civilizaţionale, culturale, comportamentale complet diferite,
concepţii, mentalităţi, obiceiuri şi credinţe religioase opuse şi care,
din start, programatic, le învaţă că trebuie distrus tot ceea ce nu este
asemenea lor. Deci, trebuie înfăptuită rapid o metişizare a populaţiei
europene, astfel încât cât mai rapid cu putinţă (adică, fiind vorba de
procese de amploare şi implicând mase mari de oameni, la orizontul
de timp a două, maximum trei generaţii), să ajungă la stadiul la care
să accepte fără opoziţie semnificativă, transformarea din foste naţiuni
şi popoare, întâi în simple populaţii fără identitate şi conştiinţă de
sine şi, ulterior, în mase informe, care să se manifeste ca adevărate
turme. Şi care să poată fi conduse, mânate ca atare. Înca şi mai jos de
stadiul la care se găseau sclavii în antichitate.
Trebuie spus că proiectul nu este atât de nou pe cât ar putea
să pară. Că el este elaborat de multă vreme. Este vorba de planul
Kalergi, după numele politologului şi publicistului de origine
austriacă, Richard von Coudenhove Kalergi, care l-a conceput. (35)
Kalergi nu se sfieşte să militeze pentru metişizarea populaţiei
europene. Pentru crearea, în locul actualei populaţii, prin amestec, a
uneia de tip afro-asiatic-negroid. Mai exact, el vede în viitor în
Europa o elită superioară, conducătoare, la care predominantă este
personalitatea, nu apartenenţa la un popor (concepţie nu foarte
diferită de teoria nazistă a rasei superioare), alături de o populaţie
majoritară care să se mulţumească cu condiţia de rasă inferioară.
76
Practic, concepţia lui Kalergi constă în construcţia unei societăţi
bazată pe o eugenie socială şi culturală, în care să dispară conştiinţa
identitară, în care să existe două populaţii total diferite, rasa
superioară (stăpânii) şi rasa inferioară (adică, în fond, sclavii).
Împărţirea Europei în două tabere. Crearea (care este deja în curs...) a
unei Europe care, din punct de vedere al evoluţiei, drepturilor şi
beneficiilor economice şi sociale, să fie una cu două viteze. Două
viteze cu valori colosal de diferite una faţă de alta... (36)
În aceste condiţii, cum în fiecare ţară se găsesc întotdeauna
un număr suficient de cozi de topor, gata oricând să se pună în slujba
invadatorilor, a conspiratorilor mondiali, împotriva drepturilor şi
intereselor propriilor popoare, nu este de mirare că una dintre primele
semnalări în România ale mizerabilului Plan Kalergi a fost făcută în
anii ‟90 (in mai 1997, la Târgu Mureş) de sinistra Smaranda Enache,
de la Liga Pro-Europa, promotoarea tuturor soluţiilor de federalizare
care puteau fi imaginate, astfel încât România să dispară, dacă nu cu
totul, măcar în forma şi realitatea ei de stat naţional. Dealtfel,
aceasta odioasa Ligă a şi înlesnit (evident, cu bani străini...)
traducerea în limba româna a lucrarii lui Kalergi PanEuropa,
publicată în 1923 la Viena, prin care işi expunea planul. (37)

32. Plans for Redrawing the Middle East: The Project for a „New Middle
East”, Globalresearch.ca, November, 18, 2006
33. The new creative destruction, Asia Times, August, 26, 2006
34. 101 Uses of Chaos. Tomdispatch.com, August, 10, 2006
35. https://ro.wikipedia.org/wiki/Richard_von_Coudenhove-Kalergi
36. https://fr.wikipedia.org/wiki/Richard_Coudenhove-Kalergi
37. http://www.proeuropa.ro/pan_europa.html

77
78
 CAPITOLUL V

PROTOCOALELE DE LA TORONTO
PLANUL ROŞU - 1967

Că avem de-a face cu proiecte vechi şi care sunt permanent

aduse la zi, adaptate şi a căror aplicare se înfăptuieşte deja, de
decenii, sub ochii noştri, o dovedeşte concreteţea unui set de
documente, mai recente decât planul Kalergi, cunoscute sub
denumirea generică de „Protocoalele de la Toronto”. (38)
Este vorba de elaborarea unui proiect cutremurător de coerent
vizând distrugerea naţiunilor şi a statelor naţionale, elaborat de cele
mai înalte instituţii ale francmasoneriei anglo-saxone şi care a fost
aprobat de o reuniune secretă la Toronto (de unde şi denumirea),
proiect care urma să deschidă larg calea pentru instaurarea unei Noi
Ordini Mondiale.
Reuniunea secretă la care ne referim (desfăşurată la sfârşitul
lui iunie 1967) şi planul aprobat de ea au fost dezvăluite de ziaristul,
poetul şi eseistul canadian din Quebec, Serge Monaste, care s-a
ocupat insistent de acest subiect, pe care l-a urmărit cu încăpăţânare
până la moartea lui extrem de suspectă, produsă în anul 1996.
(Moartea a fost datorată unui ciudat atac de cord - Monaste neavând
niciun fel de antecedente cardiace). E de făcut precizarea că de o
moarte la fel de suspectă (şi tot prin...„atacuri de cord”!) au avut
parte şi câţiva dintre colegii şi prietenii care au colaborat cu el la
anchetele care au avut ca rezultat aducerea la cunoştinţa publicului a
Protocoalelor de la Toronto. Mai trebuie specificat şi că Serge
Monaste, în articolele sale, arătase şi modalităţi prin care se pot
provoca astfel de „atacuri de cord”, care să dea aparenţa morţii
naturale unor cazuri tipice de asasinat (lichidare).
Reuniunea secretă de la Toronto ar fi fost organizată de
grupul care se intitula „6.6.6”, dat fiind că era alcatuit din:

79
 - Conducătorii celor mai mari şase bănci din lume;
- Conducătorii celor mai mari şase concerne energetice ale lumii;
- Conducătorii celor mai mari şase consorţii agro-alimentare.

(Mai este cazul să amintim că, potrivit datelor şi informaţiilor

disponibile, în prezent întreaga presă semnificativă din lume-aşa
numita „mainstream media”- este controlată de...şase mari corporaţii
mondiale?)

5. 1. Proiecte tot mai concrete şi amănunţite

de distrugere a statelor naţionale şi a popoarelor actuale.
Visul Ocultei de instituire a Noii Ordini Mondiale şi de
instaurare a Guvernului Mondial

Liderii la care se referă Monaste în dezvăluirile sale urmau să

supună aprobării planul de dominaţie mondială, bazat pe supremaţia
absolută asupra finanţelor mondiale, a comerţului mondial, a
producţiei şi distribuţiei de bunuri agricole şi alimentare, precum şi a
unor sectoare vitale în realizarea planurilor lor diabolice care, precum
vom vedea, prevăd într-o etapă finală diminuarea drastică (cu
minimum 90%) a populaţiei planetare, cum sunt producţia prin
chimia de sinteză a fertilizatorilor şi insectofungicidelor, modificarea
speciilor de plante, animale, păsări şi insecte prin manipularea
genetică, respectiv producţia de medicamente de sinteză şi de
vaccinuri.
Urmarea aplicării măsurilor gândite şi aprobate prin
Protocoalele de la Toronto, ar trebui să se realizeze instaurarea
Guvernului Mondial, dorit de foarte multă vreme de Oculta
mondială. În acest sens, nu este deloc lipsit de interes ca cititorii să ia
cunoştinţă (spre a conştientiza că aceste proiecte sunt vechi şi au
constituit o constantă a peocupărilor acestei pseudoelite planetare) de
două afirmaţii făcute public de doi dintre reprezentanţii ei de frunte:
„Vom avea un guvern mondial, fie că vă place, fie că nu.
Singura întrebare este dacă el va fi creat prin cucerire sau prin
80
consimţământ.” Paul Warburg – membru al Consiliului pentru Relaţii
Externe (CFR), declaraţie făcută în februarie 1950 în faţa Senatului
american.
„Suntem în zorii unei transformări globale. Nu mai avem
nevoie decăt de o criză majoră adecvată şi naţiunile vor accepta Noua
Ordine Mondială.” David Rockeffeler – preşedinte de onoare al
Consiliului pentru Relaţii Externe (CFR), preşedinte de onoare al
Comisiei Trilaterale, membru Bilderberg, declaraţie făcută în
septembrie 1994.

5. 2. Crearea „Omului Nou”,

sclav al Noii Ordini Mondiale

În cele ce urmează, vom da câteva citate din documentul

aprobat la Toronto in 1967.

„Toate perioadele istorice care au dus la decadenţa

civilizaţiilor au fost marcate, fără excepţie, de «spiritul rătăcirii
oamenilor». Astăzi, trebuie să facem astfel încât acest «spirit» să se
traducă printr-o «societate mondială a timpului liber» sub toate
formele sale. Acest timp liber trebuie să se compună din sex,
droguri, sport, excursii (exotism) şi din distracţii în general, dar
accesibile tuturor straturilor societăţii. Omul trebuie să ajungă la
concluzia că este modern, şi că modernismul său e compus din
capacităţile sale, din posibilitatea sa de a se distra în mare măsură şi,
în prezent, din tot ceea ce îl înconjoară.
Pentru atingerea acestui obiectiv, este neapărat necesar să se
poată infiltra mijloacele de informare (radioul, televiziunea,
ziarele), mediile de modă şi de cultură, domeniile muncii noi, prin
intermediul cărora vom influenţa, cu siguranţă, toate păturile
societăţilor occidentale. Astfel, ţinând sub umbrela simţurilor
tineretul, adulţii de mâine, vom avea în consecinţă cale liberă pentru
a infiltra şi a transforma în profunzime, fără a da naştere la
nelinişti, politica, sistemul legal şi învăţământul, ceea ce ne va
81
permite să modificăm în profunzime cursul, orientarea viitoare a
societăţilor vizate de «Planul» nostru”.
Oare, mai este nevoie de foarte multe comentarii pentru a
explica cititorului care este originea structurii şi calităţii intelectuale,
informative, educative, culturale şi morale a programelor
televiziunilor şi radio-urilor (observaţie valabilă nu doar în România,
ci în întreaga lume), ca şi a modului în care prezintă (mai degrabă
deformează şi ascund...) realitatea ziarele şi revistele de pretutindeni?
Toate aceste mijloace media fiind controlate, a nu se uita, de cele
şase megatrusturi mondiale...
(...)
„Fundamentele societăţii occidentale, în esenţa lor, originează
în linie dreaptă din moştenirea iudeo-creştină. Tocmai această
moştenire este aceea care a făcut din familie nodul, cheia de boltă a
oricărui edificiu social din prezent. Predecesorii noştri, care i-au
finanţat pe scriitorii revoluţionari de la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul secolului XX, înţeleseseră importanţa necesităţii de a
fracţiona şi apoi de a face să explodeze acest nucleu vital, dacă dorea,
în Rusia de exemplu, să reuşească să instituie noul «Sistem
Comunist» din vremea aceea. Şi tocmai asta au făcut, determinând
în mod minuţios producerea, de către filosofii şi scriitorii
neconformişti ai epocii, a unui, «manifest al gloriei Statului-
Dumnezeu», acesta având prioritate absolută asupra individului şi a
familiei.”

5. 3. Planificarea distrugerii familiei,

premisă a destructurării de ansamblu a societăţii

„Pentru a ajunge cu certitudine la construirea unui guvern

mondial, a unei Noi Ordini Mondiale Comunitare, în care toţi
indivizii, fără excepţie, vor fi supuşi Stării Mondiale a Ordinii Noi,
trebuie în primul rând să provocăm dispariţia familiei, ceea ce va
antrena din aceeaşi lovitură dispariţia învăţămintelor religioase
ancestrale şi, în al doilea rând, să-i nivelăm pe toţi indivizii, făcând
82
să dispară clasele sociale, în special clasele mijlocii. Dar trebuie să
procedăm astfel încât toate aceste schimbări să pară a fi fost generate
de către voinţa populară, să aibă aparenţele democraţiei.
Slujindu-ne de cazuri izolate, dar provocate de noi înşine, de
colaborarea ziariştilor favorabili cauzei noastre şi a politicienilor
cumpăraţi, vom reuşi să punem pe picioare noi organisme,
prezentând toate aparenţele modernismului, cum ar fi un birou de
protecţie a copilăriei susţinut cu o «cartă a drepturilor şi a
libertăţilor».
Pentru reuşita planului nostru mondial, Planul Roşu, trebuie
să implantăm în toate societăţile occidentale ale anilor 1970 birouri
pentru protecţia copilăriei, ai căror funcţionari, tineri intelectuali
lipsiţi de experienţă, proaspeţi absolvenţi ai universităţilor unde sunt
scoase în evidenţă principiile noastre mondialiste, vor respecta ca la
carte, fără discernământ, «Carta Drepturilor Copilului». Cine ar
îndrăzni să i se împotrivească, fără a fi identificat concomitent cu
barbariile Evului Mediu?
Această Cartă, laborios pusă la punct în «Lojile» noastre, ne
va permite în sfârşit să reducem la zero orice autoritate părintească,
făcând familia să explodeze în indivizi opuşi cu sălbăticie unii altora,
pentru protecţia intereselor lor personale. Ea îi va încuraja pe copii
să-şi denunţe părinţii prea autoritari prin faptul că sunt prea
tradiţionali, prea religioşi. De asemenea, va contribui la a-i supune pe
părinţi unei psihoze colective a fricii, ceea ce va provoca în mod
ineluctabil, de manieră generală în societate, o subminare a autorităţii
părinteşti. Astfel, vom reuşi, într-o primă etapă, să producem o
societate asemănătoare cu aceea din RUSIA anilor 1950, unde copiii
îşi denunţau părinţii la stat, şi o vom face fără ca nimeni să-şi dea
seama.
Transferând astfel Statului rolul patern, ne va fi mai uşor, în
continuare, să acaparăm, una câte una, toate responsabilităţile care
până la data respectivă au ţinut de resortul exclusiv al părinţilor.
Astfel, îi vom putea face pe toţi să considere învăţătura religioasă
tradiţiona1ă, de origine iudeo-creştină, un abuz contra copilului”.
83
 Dupa ce am citit aceste pasaje, ne mai putem mira şi mai
putem să ne întrebăm cum a fost posibil să apară şi să prolifereze în
unele state (şi trebuie constatat că este vorba, în general, de aceleaşi
state, anterior citate, cu concepţii şi legislaţii foarte „îngăduitoare” cu
„drepturile minorităţilor sexuale”) instituţii sinistre de tipul
Barnevernet din Norvegia, dar ştim, la ora aceasta, că instituţii
similare funcţionează şi în alte state nordice (şi, aşa cum se va vedea
mai departe, astfel de „principii şi metode”, generatoare şi de
instituţii, s-au aplicat timp de aproape un secol şi în Elveţia)?

5. 4. Promovarea „Libertăţii Sexuale” ca instrument

de dispariţie a noţiunilor de „Bine” şi „Rău”

(...)
„Pentru a realiza dezintegrarea familiei, a sistemului de
învăţământ, deci a societăţii în general, este primordial să se
încurajeze «Libertatea Sexuală» la toate eşaloanele societăţii
occidentale. Trebuie să se reducă individul, deci masele, la obsesia
de a-şi satisface instinctele primare prin toate mijloacele posibile.
Ştim că această etapă reprezintă punctul culminant în care întreaga
societate va sfârşi prin a se surpa în sine însăşi. Nu la fel s-a
întâmplat şi cu Imperiul Roman la apogeul său şi cu toate civilizaţiile
asemănătoare, pe parcursul istoriei?”
Evoluţia situaţiei în „lumea civilizată” în ultima jumătate de
secol, cât a trecut de la adoptarea acestui document, de la impunerea
inclusiv prin decizii ale forurilor politice şi instanţelor judecătoreşti
comunitare europene de legislaţii care să oblige la acceptarea
homosexualităţii şi lesbianismului, căsătoriile între persoane de
acelaşi sex, adopţia în asemenea „familii”, pătrunderea oficială a
„libertăţii” minorităţilor sexuale în instituţiile de stat (diplomaţie,
armată), cedările inadmisibile şi răsturnările produse în acest sens în
concepţia unora dintre bisericile creştine (catolică, respectiv
reformată) ne scutesc, practic, de foarte multe comentarii...
Drept dovadă că este vorba de un proiect care, prin agenţi de
84
influenţă şi prin persoane care acceptă să fie instrumente ale lui
urmăreşte să cuprindă treptat întreaga lume, putem cita două situaţii,
cu referire directă la şi constituind exemplificarea elocventă a
încercării de aplicare în societatea românească a „principiilor” din
primul Protocol de la Toronto-Planul Roşu-citate anterior, care
tulbură şi preocupă opinia publică românească tocmai în momentele
în care această carte se pregăteşte să intre sub tipar.
Curtea Constituţională trebuie să se pronunţe pe o excepţie de
neconstituţionalitate ridicată de doi homosexuali, unul român şi unul
american, „căsătoriţi” într-o ţară europeană-Belgia-care admite astfel
de „căsătorii”. Inspectoratul General pentru Imigrări din România a
refuzat să-i acorde „soţului” american drept de rezidenţă, cei doi au
atacat decizia la Judecătoria sectorului 5, care a admis excepţia de
neconstituţionalitate.
În acelaşi timp, o iniţiativă lăudabilă a Coaliţiei pentru
Familie, care a întrunit semnăturile a peste trei milioane de cetăţeni,
cu mult peste limita de 500 de mii necesare pentru revizuirea
Constituţiei, în sensul de a se stipula în mod expres în textul
articolului 48 că o căsătorie este uniunea dintre un bărbat şi o femeie
se află în dezbaterea Senatului, fiind, la rândul ei contestată la Curtea
Constituţională, deşi aceasta s-a pronunţat anterior în principiu
privind constituţionalitatea ei. Trebuie precizat că nu ar fi o iniţiativă
care ar singularize România, fiindcă în Uniunea Europeană există
deja un număr de state care au făcut deja astfel de explicitări în
Constituţiile lor: Croaţia, Slovacia, Bulgaria, Letonia, Lituania,
Polonia şi Ungaria. (E de adăugat că, la rândul lor, state atât de
diferite pe multe planuri, precum Federaţia Rusă, Australia şi India
au interzis căsătoriile homosexuale).
Iar, în context, în mod condamnabil, dl preşedinte Iohannis a
avut o declaraţie publică nepoptrivită din punct de vedere al poziţiei
sale în stat (putând fi interpretată ca o presiune la adresa Curţii
Constituţionale) şi scandaloasă în formă, pentru că, îndemnând, în
calitatea sa de minoritar (pe care o invocă în mod explicit), la
acceptarea ideii de toleranţă, a ofensat grav atât sentimentele celor
85
peste trei milioane de semnatari ai petiţiei, ale altor multe milioane
de români care aprobă ideea, cât şi Biserica Ortodoxă Română,
insinuând că o asemenea modificare ar fi expresia „fanatismului
religios”!
(...)
„Această «eliberare sexuală» va reprezenta calea finală pe
care vom avea posibilitatea de a face să dispară din «conştiinţa
populară» orice referire la «Bine şi Rău». Prăbuşirea acestei bariere
religioase şi morale ne va permite să realizăm procesul falsei
«Eliberări a omului de trecutul său», care însă, în realitate, este o
formă de sclavie ce va fi profitabilă pentru «Planurile Mondialiste»
pe care urmărim să le punem în aplicare”.
(...)
„Respectiva poartă deschisă pentru încurajarea «Libertăţii
Sexuale», a «Divorţurilor», a «Avorturilor» la cerere, a
recunoaşterii legale a diverselor forme de homosexualitate, ne va
ajuta să modificăm în profunzime bazele istorice ale «Dreptului
Legal» al societăţilor. Ea va fi un atu major pentru a împinge
ansamblul indivizilor spre o relaxare generală a moravurilor; pentru a
diviza indivizii unii în raport cu ceilalţi, în conformitate cu instinctele
şi cu interesele lor proprii; pentru a distruge viitorul tineretului,
împingându-l spre experienţe nefaste ale sexualităţii precoce şi ale
avorturilor; şi pentru a distruge moralmente generaţiile viitoare,
împingându-le pe calea alcoolismului, a drogurilor diverse – al căror
control se vor însărcina să-l preia, la nivel mondial, ofiţerii noştri
superiori din Lojile Internaţionale – şi a sinuciderilor – suicidul fiind
considerat, de către un tineret dezabuzat şi abandonat în voia sa
însuşi, ca un sfârşit cavaleresc”.
Este suficient să facem o analiză a evoluţiei societăţilor
occidentale de după anul 1967 (şi, din păcate, a fostelor societăţi est-
europene după anii 1988 şi 1989, ceea ce naşte foarte multe întrebări
privind adevaratele resorturi declanşatoare ale „revoluţiilor
democratice spontane” din această zonă şi ale „căderii
comunismului”) pentru a deveni îngrijoraţi de modul rapid şi foarte
86
exact în care au fost impuse lumii liniile directoare ale concepţiei
oculte care a dat naştere Protocoalelor de la Toronto. O adăugire ni
se pare foarte semnificativă pentru a vedea cât de amănunţit, de
minuţios a fost totul planificat. Faptul că, spre exemplu, traficul
mondial de droguri a fost realizat şi controlat în această jumătate de
secol de reţele mondiale ale crimei organizate, aflate sub controlul şi
protecţia CIA (să ne amintim că două decenii, acest comerţ ticălos şi
distrugător de civilizaţie a fost dirijat în America de Sud de agentul
american, generalul Noriega, ajuns, cu evident ajutor yankeu,
preşedinte al statului Panama. Noriega a devenit brusc indezirabil-
chiar periculos-abia atunci când s-a întors împotriva şefilor şi
protectorilor lui de altădată, prin intenţia de naţionalizare a Canalului
Panama, ceea ce a şi determinat invadarea micului stat de către
armata americană şi arestarea generalului renegat, eveniment perfect
suprapus în timp pe-şi obturat mediatic de- „Revoluţia Română
televizată în direct!”). După cum nu trebuie să uitam marea operaţie
din timpul mandatului preşedintelui Reagan, prin care banii obţinuţi
din traficul de droguri controlat de CIA erau folosiţi, cu ştirea şi
acoperirea administraţiei americane, pentru cumpărarea de arme care
să fie livrate, prin intermediul Israel-ului, către regimul instaurat în
Iran după revoluţia islamică condusă de ayatollah-ul Khomeini
(regim care era supus oficial embargoului privind livrarea de arme),
în schimbul eliberării a şapte americani luaţi ostateci în Liban de o
organizaţie având legături cu regimul iranian, cu care ocazie urma să
se mascheze şi livrarea de arme, cu încălcarea flagrantă a dreptului
internaţional, dar şi a unei decizii a Senatului american, rebelilor
(teroriştilor) antisandinişti din Nicaragua. Afacere care a creat în anii
‟80 celebrul scandal, numit „Iran-Contras” şi în care, pentru
protejarea conducerii Statelor Unite şi a preşedintelui Reagan,
responsabilitatea a fost asumată de locotenent-colonelul Oliver
North, din Consiliul Securităţii Naţionale. După cum unul dintre
motivele reale ale invaziei americane din Afganistan pare să fi fost
tocmai preluarea controlului asupra uneia dintre principalele surse de
provenienţă a drogurilor, producţia de opiu din Afganistan cunoscând
87
după 2001 o adevărată explozie, estimându-se că este la ora actuală
de 8-10 ori mai mare decât înainte de declanşarea...„Războiului
împotriva terorismului”! Existând foarte multe informaţii că
transportul precursorilor şi al producţiei primare de droguri din
Afganistan către Europa şi, mai departe, către restul lumii este
asigurat de avioane NATO (în fapt, americane), sub controlul şi
protecţia „specialiştilor” în materie de la CIA. Punctul intermediar de
tranzit fiind (şi aceasta îndemnându-ne să ne gândim şi să analizăm
cu o nouă perspectivă altă operaţiune americană din categoria
haosului şi distrugerii, cea de dezintegrare a fostei Iugoslavii...) baza
militară BONDSTEEL, construita rapid, după bombardamentele din
1999 în statul artificial Kossovo creat de Statele Unite, care este cea
mai mare bază militară americană din străinatate.

5. 5. Programarea distrugerii „Clasei de Mijloc”

(...)
„Se ştie bine că omul, după ce şi-a asigurat necesităţile
primare – hrana, îmbrăcămintea şi adăpostul – tinde cu tărie spre a fi
mai puţin vigilent. Să-i permitem să-şi adoarmă conştiinţa,
orientându-i totodată spiritul după placul nostru, prin crearea de
faţadă a unor condiţii economice favorabile. Prin urmare, în această
perioadă a anilor 1970, în care agenţii noştri se vor infiltra peste tot
în diversele sfere ale societăţii pentru a o face să accepte noile
noastre norme în materie de învăţământ, drept legal, social şi politic,
vom veghea la răspândirea în jurul lui a unui climat economic de
încredere. Muncă pentru toţi; deschideri de credite pentru toţi;
distracţii pentru toţi – acestea vor fi devizele noastre pentru crearea
iluzorie a unei noi clase sociale:«Clasa Mijlocie». Căci, o dată atinse
obiectivele noastre, vom face să dispară această «Clasă» de mijloc,
situată între săracii seculari şi noi, bogaţii, tăindu-i definitiv orice
mijloc de supravieţuire”.
Comentând pasajele citate mai sus, să remarcăm că anii de
după 1967 au marcat în Statele Unite şi Europa occidentală exact
88
creşterea (în parte, artificial provocată şi forţată) bunăstării materiale,
care a dus, aşa cum indicau Protocoalele de la Toronto, la extinderea
substanţială a prosperităţii „clasei de mijloc”. Fenomen care, aşa cum
anticipau aceleaşi Protocoale, avea să fie inversat începând din anii
2000, tocmai ca urmare a umflării explozive a creditului (care a creat
uriaşa datorie personală ce a pus stăpânire pe lumea occidentală şi nu
numai). Fiindcă, chiar într un articol publicat la jumătatea anilor
‟2000 în „Foreign Affairs”, revista Council on Foreign Relations
(CFR), însuşi preşedintele Consiliului, Richard Haas, atrăgea atenţia
asupra procesului de puternică diminuare, tinzând către dispariţie, a
clasei de mijloc americane, început în anii „2000. Proces care a fost
teribil amplificat de uriaşa criză a creditelor subprime din 2007 din
Statele Unite, care s-a transformat, după prăbuşirea băncii Lehman
Brothers, în criza financiară şi economică mondială care nu a luat,
practic, sfârsit, nici astăzi, şi care a dus la extinderea fenomenului de
sărăcire şi de subţiere a clasei de mijloc din Europa apuseană, exact
aşa cum planificau în 1967, la Toronto, cei din grupul „6.6.6.”.
Acesta a fost pretextul (anticipat, de fapt programat minuţios de
conspiratori) pentru trecerea de către guvernele aservite ocultei de la
politica de expansiune economică la politicile de austeritate.

5. 6. Când şi cum a fost gândită

aservirea mijloacelor de informare,
pentru manipularea şi controlul populaţiei

(...)
„ În acelaşi sens şi pentru a garanta rentabilitatea influenţei
noastre asupra populaţiilor, va trebui să controlăm toate Mijloacele
de Informare. Băncile noastre nu le vor finanţa, aşadar, decât pe
acelea care ne vor fi favorabile, supervizând totodată închiderea celor
mai recalcitrante. Acest lucru ar trebui, în principiu, să treacă
neobservat în rândurile populaţiilor, acestea fiind absorbite de
necesitatea de a câştiga cât mai mulţi bani şi de a se distra”.

89
 (...)
„ Proprietarii rurali ai pământului, prin independenţa lor
economică şi prin capacitatea pe care o au de a produce baza de
alimentaţie a statelor, reprezintă o ameninţare la adresa noastră şi a
planurilor noastre de viitor. Înghesuiţi în oraşe, oamenii vor fi mai
dependenţi de industriile noastre pentru a supravieţui. Nu vom putea
să ne permitem existenţa unor grupări independente de «Puterea»
noastră.
Prin urmare, să-i eliminăm pe proprietarii de pământuri,
făcând din ei sclavi ascultători, industriile fiind sub controlul nostru.
În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, să le permitem să se organizeze în
cooperative agricole, pe care agenţii noştri le vor infiltra pentru a le
orienta mai uşor în conformitate cu priorităţile noastre viitoare.
În cadrul structurii statului, să ne ataşăm de scoaterea în
evidenţă a «respectului» obligatoriu faţă de diversitatea de «culturi»,
de «popoare», de «religii», de «etnii», cu prioritate faţă de noţiunea
de «unitate naţională»; acest lucru ne va permite să divizăm mai
eficace populaţiile statelor-naţiuni şi astfel, să le slăbim autoritatea şi
capacitatea de manevră”.
(...)
„Când naţiunile-state vor fi astfel slăbite prin toate aceste
lupte intestine, toate întemeiate pe recunoaşterea «Drepturilor
Minorităţilor» la independenţă, când naţionaliştii divizaţi în diferite
facţiuni culturale şi religioase se vor confrunta orbeşte în lupte fără
niciun rezultat posibil, când tineretul îşi va fi pierdut complet
contactul cu propriile sale rădăcini, atunci vom putea să ne servim de
Naţiunile Unite pentru a începe să ne impunem Noua Ordine
Mondială.
De altfel, în acel stadiu, «Idealurile Umanitare, Sociale şi
Istorice» ale naţiunilor-state se vor fi dezintegrat de mult, sub
presiunea diviziunilor interioare”.
38. Protocolul de la Toronto INTRODUCERE.mht

90
 CAPITOLUL VI

PROTOCOALELE DE LA TORONTO
AURORA ROŞIE-1985

La 18 ani de la adoptarea acestui document, la sfârşitul lui

iunie 1985, conducătorii grupului „6.6.6.” se reuneau din nou, tot la
Toronto, pentru a trece în revistă (cu mare satisfacţie!) felul în care
se realizaseră previziunile din 1967 şi pentru a adopta un nou
document, „Aurora Roşie”. Dăm şi din acest document câteva
extrase, care sunt, fie şi numai prin ele însele, mai mult decât
convingătoare.

„Vom amplifica «Societatea Plăcerilor», care ne-a fost atât de

profitabilă până în prezent. Folosindu-ne de inventarea tehnicii
«video» pe care am finanţat-o şi de jocurile care-i sunt anexate, vom
finaliza pervertirea morală a tineretului. Îi vom oferi posibilitatea de
a-şi satisface, de acum încolo, toate instinctele. O fiinţă posedată de
simţuri ajunsă sclavă a acestora, după cum ştim, nu are nici idealuri,
nici forţa interioară pentru a apăra pe oricine sau orice. Omul
respectiv este un «individualist» prin definiţie, reprezentând
candidatul perfect pe care-l vom putea modela cu uşurinţă, conform
dorinţelor şi priorităţilor noastre. De altfel, amintiţi-vă cu câtă
uşurinţă au putut predecesorii noştri să orienteze întregul tineret
german, la începutul secolului, folosindu-se de dezabuzarea acestuia
din urmă!
(...)
Vom umple vidul interior al acestui tineret, iniţiindu-l, încă de
la cele mai fragede vârste, în universul computerelor. Vom folosi, în
acest scop, sistemul de învăţământ. Un sclav în slujba altui sclav,
care va fi controlat de noi”.

91
 6. 1. Devin tot mai evidente premeditarea
şi programarea amănunţită a haosului

După lectura acestor pasaje, probabil că foarte mulţi dintre cei

care le-au parcurs au înţeles rolul nefast pe care îl au în distrugerea
personalităţii oamenilor, în special a tinerilor, care, prin lipsa de
experienţă (şi prin îndepărtarea programatică de părinţi...) sunt mai
vulnerabili la manipulări, tineri care vor fi generaţia maturilor şi
populaţia larg majoritară (şi activă!) de peste 10-15 ani, promovarea
prin televiziune a subculturii, a divertismentului imbecilizant şi
degradant, ca şi marea capcană pe care o reprezintă în primul rând
pentru tineret (dar, în această privinţă, şi generaţiile mai „coapte”
sunt aproape la fel de vulnerabile!) calculatoarele (altminteri extrem
de utile şi de necesare dacă sunt folosite cu discernământ), devenite,
însă, principalul instrument de informare, de formare multilaterală,
inclusiv culturală şi morală, de divertisment, care i-au îndepărtat din
ce în ce mai mult pe oamenii din absolut toate segmentele de vârstă
(dar, în primul rând pe tineri, care sunt cei mai atraşi de nou) şi din
toate categoriile de pregătire intelectuală şi profesională, de carte ca
vector de cultură ştiinţifică şi umanistă. De contactul cu părinţii, cu
profesorii, cu eventualii confesori. Şi vom înţelege mai bine interesul
uriaş şi resursele pe măsură pe care manipulatorii Ocultei l-au
acordat producţiei şi difuzării la scară de masă a jocurilor pe
calculator, mijloc pervers de construire a tipologiei „omului nou” al
societăţii care să cedeze fără opoziţie în faţa proiectului Ordinii
Mondiale, aşa cum au gândit-o şi o pregătesc în continuare
conducătorii grupării „6.6.6.” şi servanţii lor. Jocuri care, pe lângă că
ocupă cea mai mare parte a timpului liber al celor (tot mai mulţi...)
ajunşi dependenţi de ele, contribuie şi la modelarea lor pe direcţii
nefaste din punct de vedere social (anarhia, dispreţul şi ura faţă de
ierarhii şi instituţii, desconsiderarea trecutului-inclusiv a istoriei
propriului neam-şi a valorilor fundamentale, profesionale, culturale şi
morale, reprezentative pentru fiecare naţiune şi pentru omenire în
92
ansamblu, atracţia către câştigul facil, cât mai mare şi mai fără
muncă), care încurajează direcţionarea atenţiei spre domeniile şi
ocupaţiile de tip extractiv şi parazitar, în dauna activităţilor
producătoare de bunuri materiale şi spirituale, condiţie esenţială
pentru antrenarea economiilor naţionale şi a economiei globale într-o
spirală descendentă, destructivă, care să ducă la colapsul economic
pe care mizează minoritatea criminală care a construit acest plan
odios, pentru a împinge omenirea în faza finală de nesiguranţă şi
dependenţă, (ultima înainte de acceptarea condiţiei de sclavi), cultul
violenţei, desconsiderarea tradiţiilor, dispreţul faţă de biserică şi de
ordinea naturală şi morală.
Să continuăm citarea de pasaje din acest al doilea segment al
Protocoalelor de la Toronto.
„Pe un alt plan, vom stabili «Liberul schimb Internaţional» ca
pe o prioritate absolută pentru supravieţuirea naţiunilor-state. Această
nouă concepţie economică ne va ajuta să accelerăm declinul
«naţionaliştilor» din toate naţiunile; să-i izolăm în facţiuni diverse şi,
la momentul dorit, să-i instigăm cu sălbăticie unii împotriva
celorlalţi, în războaiele intestine care vor finaliza ruinarea acestor
naţiuni”.
Nu este greu, în această fază, să înţelegem de unde provine
linia directoare de comportament trasată de vârfurile de lance ale
promotorilor proiectului Noii Ordini Mondiale (de tipul fundaţiilor
internaţionale gen „Freedom House”, „Endowment for Democracy”,
„Konrad Adenauer”, „Friedrich Ebert”, fundaţiile celor două partide
politice americane-Partidul Democrat şi Partidul Republican-,
principalelor organe ale presei corporatiste mondiale sau indivizilor
de teapa lui George Soros cu a lui „Fundaţie pentru o Societate
Deschisă”), „elitelor” (de fapt, pseudoelite...) recrutate, instruite şi
plătite, sub forma de ONG-uri şi „societate civilă” drept „coloană a
cincea” în statele europene (din Est sau din Vest), de a defini şi
eticheta pe toţi naţionaliştii europeni (indiferent că ei provin din zona
ideologică de stânga sau de dreapta, de la Marine LePen la Viktor
Orban, de la Nigel Farade la Robert Fiko, de la Tsipras la Milos
93
Zeman, de la Podemos din Spania la austrieci) drept... „putinişti”!
Atrag atenţia cititorului în mod special asupra pasajului
următor, care este esenţial în înţelegerea fenomenului migraţiei de
mare amploare care se petrece astăzi şi care asaltează, literalmente,
Europa! Şi vă rog să reţineţi că ceea ce veţi citi în continuare
figurează într-un document adoptat la Toronto in 1985!

6. 2. Programul menit să creeze condiţiile impunerii

Noii Ordini Mondiale se aplică neabătut.
Iată şi ideea-directivă (din 1985!) de provocare şi organizare
a „crizei refugiaţilor” şi a valurilor migratoare

„Pentru a ne asigura cu orice preţ de reuşita unei

asemenea întreprinderi, să facem astfel încât agenţii noştri
infiltraţi deja în Ministerele de Afaceri Interguvernamentale şi
de Emigrări ale naţiunilor-state să procedeze la modificarea în
profunzime a legilor acestor ministere. Modificările respective se
vor orienta în esenţă spre a deschide porţile ţărilor occidentale
spre o emigraţie din ce în ce mai masivă în interiorul graniţelor
lor, o emigraţie pe care noi o vom fi provocat în prealabil, având
grijă să declanşăm pe ici pe colo, noi conflicte locale. Prin
campanii de presă bine orchestrate asupra opiniei publice din
naţiunile-state vizate, vom provoca în acestea un aflux important
de refugiaţi care va avea efectul de a le destabiliza economia
internă şi a amplifica tensiunile rasiale din interiorul teritoriului.
Vom avea grijă să facem astfel încât organizaţiile extremiste
străine să facă parte din aceste torente de emigranţi, ceea ce ne
va facilita destabilizarea politică, economică şi socială a
naţiunilor luate în colimator”.
Citind acest pasaj, oricine poate înţelege ca ceea ce se
întamplă în momentul de faţă în Europa occidentală, uriaşul val
migrator care ia cu asalt statele bogate din apus nu este rezultatul
94
hazardului.
Sămânţa din care a crescut rădăcina problemelor care
ameninţă astăzi însăşi existenţa statelor europene, civilizaţia şi
cultura lor milenare a fost sădită cu trei decenii în urmă la Toronto!
De împuterniciţii Ocultei Mondiale care alcătuiesc detaşamentul de
avangardă al acesteia, „grupul 6.6.6.”. Se poate observa că încă de
atunci a fost planificată minuţios strategia menită sa conducă la
evoluţia legislaţiilor interne (sub pretextele de acum atât de bine
cunoscute ale „drepturilor omului”, promovării „libertăţilor
fundamentale”, şi, în primul rând a „libertăţii de conştiinţă”, pretext
pervers şi abil pentru a induce în minţile oamenilor ideea că religia,
dar şi cultura, în general cunoaşterea, le îngrădesc aceasta libertate)
în sensul relaxării, pentru a da naştere viitoarelor valuri masive de
emigranţi (adică celor la a căror invazie suntem martori stupefiaţi şi
îngrijoraţi astăzi). După cum se poate observa din lectura atentă a
pasajului anterior, încă de acum treizeci de ani, planificatorii Noii
Ordini Mondiale (sclavagiste...) aveau în vedere inclusiv provocarea
de situaţii tensionate, conflicte (citeşte haos şi distrugere...) în diverse
părţi ale lumii, astfel încât să creeze şi sursa (şi totodată pretextul
„umanitar”) uriaşelor valuri migratoare. Încă de atunci se calculase
că provocarea acestor valuri şi forţarea, prin legislaţiile statelor
europene, a acceptării lor va provoca tensiuni rasiale, etnice şi, după
cum vedem astăzi, şi religioase. Mai mult decât atât, constatăm că se
avea de la acea dată în vedere că în aceste uriaşe valuri migratoare
aveau să fie infiltrate celule ale organizaţiilor teroriste, care, prin
acţiunile lor criminale, vor amplifica în statele ţintă tensiunile, haosul
şi distrugerea, transferate de la statele subdezvoltate în care au fost
provocate iniţial, pentru destabilizarea unor zone de pe glob (zona
Orientului Mijlociu, zone din Asia-centrală sau de răsărit-, de pe tot
cuprinsul Africii, de regulă, deloc întâmplător, zone cu mari bogatii
minerale-ţiţei, gaze, cărbune, diamante, uraniu, cobalt, nichel,
pământuri rare, esenţiale pentru dezvoltarea în continuare a
industriilor de varf-electronică, tehnică aviatică şi spaţială) către
statele dezvoltate, ale căror economii se dorea să fie dezorganizate şi
95
distruse, în aşa fel încât să se creeze sărăcia, disperarea, teama de
ziua de mâine, care să dea naştere la dependenţa de stăpâni şi la
transformarea populaţiei în sclavi.
Şi mai trebuie spus că pare de înţeles agitaţia, activitatea
intensă pe care o desfăşoară pe tema „crizei” refugiaţilor sinistrul
Soroş, identificat, după cum vedeam, de către serviciul de informaţii
al armatei austriece drept instigatorul şi finanţatorul principal al
acestei mişcări ample de populaţii către Europa. Nu e de mirare că
individul care pare să fie în acest domeniu (ca şi în altele...) vârful de
lance al Ocultei, cel care conduce şi controlează (alături de „sultanul”
Erdogan) fluxul de refugiaţi împins cu încăpăţânare către apus este
foarte vocal în a protesta împotriva celor care încearcă prin diferite
mijloace să pună stavilă valurilor migratoare. Chiar în zilele în care
pregăteam pentru tipar prima parte din prezentul studiu, acest
individ abject condamnă Europa, acuzând-o de eşec moral (!) dacă
nu va accepta în continuare să joace într-o piesă care este scrisă în
scopul destabilizării şi, în final, al distrugerii ei. El nu doar că cere
ca, în continuare, Europa să accepte valurile de migranţi organizate şi
împinse spre apus de el şi partenerul lui, Erdogan, dar ridică şi
pretenţii şi dictează Europei ce fonduri trebuie să aloce pentru a-şi
finanţa ea însăşi destructurarea şi distrugerea: 30 de miliarde de euro!
(El lăudându-se, totodată, că investeşte personal în acest „nobil” scop
suma de 500 de milioane de dolari...)

6. 3. Fundamentarea teoretică
a ideii ultraliberale de delocalizare a producţiei industriale

Să parcurgem în continuare documentul elaborat la Toronto

in 1985.
„Vom transfera încet dar sigur multinaţionalele noastre în ţări
noi, cucerite de ideea, «economiei de piaţă», ca ţările din Estul
Europei, Rusia şi China, de exemplu. Pentru moment, nu ne va
interesa dacă populaţia lor reprezintă sau nu un vast rezervor de noi
consumatori. Ceea ce ne interesează este să avem acces, în primul
96
rând, la o Mână de Lucru Sclavagistă - ieftină şi nesindicalizată - pe
care ne-o oferă aceste ţări şi cele din Lumea a Treia. De altfel,
guvernele lor nu au fost instalate chiar de noi înşine? Nu fac apel la
ajutorul extern şi la împrumuturile de la «Fondul Monetar
Internaţional» şi de la «Banca Mondială», care ne aparţin nouă?
Aceste transferuri ne oferă mai multe avantaje. Contribuie la
menţinerea acestor noi populaţii în iluzia unei «eliberări economice»
şi a unei «libertăţi politice», când în realitate le vom domina noi
înşine, prin pofta de câştig şi adâncirea în datorii pe care nu le vor
putea achita niciodată. În ceea ce priveşte populaţiile occidentale, ele
vor fi menţinute în visul «bunăstării economice», căci produsele
importate din aceste ţări nu vor suferi nici o mărire a preţurilor.
Dimpotrivă, fără ca ele să-şi dea seama de la început, din ce în ce mai
multe industrii vor fi obligate să-şi închidă porţile, din cauza
transferurilor pe care noi le vom fi efectuat în afara ţărilor
occidentale. Aceste închideri vor duce la escaladarea şomajului şi vor
provoca pierderi importante de venituri pentru naţiunile-state”.
Dupa cum vedeţi, uriaşa mişcare de transferare a centrului de
greutate al producerii de bunuri materiale din statele cele mai
dezvoltate (membre ale OECD) către statele în curs de dezvoltare,
prezentată sub denumirea pompoasă de „delocalizare” a fost
meticulos şi cu mult înainte gândită. Scopul ei nu a fost nici pe
departe apropierea nivelurilor de dezvoltare ale acestor state de cele
avansate, cu atât mai puţin ridicarea nivelului de viaţă şi de civilizaţie
al populaţiei statelor subdezvoltate, pentru diminuarea marilor
inechităţi care domnesc în lume, pentru reducerea imensului decalaj
între veniturile celor care, iniţial, erau numiţi „cei 1%”, în comparaţie
cu ceilalţi 99%, pentru ca astăzi, permanenta distanţare, îndepărtare
unul de altul a celor doi poli ai societăţii mondiale şi ai tuturor
societăţilor naţionale, inclusiv cele din Vest şi Nord să ducă la
situaţia ca majoritatea covârşitoare a avuţiei mondiale creată de
milenii să ajungă în posesia a 0,01% 0,001% sau chiar, după cum
vom vedea în cele ce urmează, mult mai puţin din populaţia globului.

97
 În anul 2013, cu ocazia unei mese rotunde organizată pe tema
neoliberalismului de Fundaţia Europeană „Titulescu”, autorul acestui
studiu a avut o intervenţie consistentă în care s-a referit exact la acest
subiect.
Bazat pe experienţa de industrie, pe două decenii de
management în industria românească (şi anume în ramura sa cea mai
de top, electronica industrială şi tehnica de calcul), el a făcut celor
prezenţi o prezentare amănunţită, documentată şi convingătoare a
consecinţelor pe care le-a avut această delocalizare de mari
dimensiuni a industriei americane si occidentale în ţări în curs de
dezvoltare care, după cum aţi văzut, a făcut parte dintr-un proiect,
care a fost definitivat şi aprobat de Oculta mondială în 1985.
Trebuie spus că momentul în care a apărut această a doua
reuniune a „grupului celor 6.6.6.” (nici denumirea nu este
întâmplătoare, dacă ţinem cont de faptul ca 666 este cifra diavolului!)
nu este deloc rezultatul hazardului. În anii ‟80, cabinetul
ultraconservator britanic,-condus de Margaret Thatcher între 1979 şi
1990-a adoptat şi impus în Marea Britanie strategia economică
ultraliberală, elaborată de aşa-numita „Şcoală economică de la
Chicago” (autori: Milton Friedman, Frank Knight, Richard Posner,
George Stigler, ulterior Jeffry Sachs şi alţii). (39, 40, 41). Adoptarea
teoriilor acestei şcoli a avut urmări atât de grave pentru evoluţia
economiei mondiale-marile tare ale economiei capitaliste de azi îi
sunt imputabile în bună măsură-încât adversarii, nu puţini, au ajuns
să-i numească, în derâdere pe promotorii acestei teorii „Chicago
Boys”-„Baieţii din Chicago”). Ulterior, dna Thatcher, care a avut o
mare influenţă asupra preşedintelui american ultraconservator Ronald
Reagan, l-a făcut pe acesta să promoveze, la rândul său, aceste
concepţii în economia americană, în timpul celor două mandate ale
sale (1981-1989). Prin urmare, vedeţi că momentul celei de-a doua
reuniuni a „Grupului 6.6.6.” (pe care chiar îi putem numi, cu deplină
îndreptăţire „Discipolii diavolului”), 1985, vine exact după câţiva ani
de experimentare în Marea Britanie şi Statele Unite a
ultraliberalismului economic sălbatic. Rezultatele (privind
98
retrospectiv cu luciditate, cum spuneam, ele s-au dovedit nefaste
pentru toate economiile în care s-au aplicat recomandările acestei
şcoli şi, în final, pentru economia mondială, fiindcă au dat naştere
suitei de crize economice din ce în ce mai dese, provocate de
„explozia” „baloanelor de săpun” pe care le-au creat, în dorinţa de a
da în mod fals impresia că economia este în plin avânt) au fost atât
de mulţumitoare pentru criminalii economici care pregăteau de multă
vreme distrugerea finală a economiei mondiale, a fundamentelor
civilizaţiei, încât ei au aprobat trecerea, exact pe aceste baze (lucru
evident din lectura fragmentelor celor mai sugestive pe care le-am
citat anterior) la faza finală a distrugerii.
Există şi un al doilea motiv să atragem atenţia asupra anului
adoptării celui de-al doilea document din seria „Protocoalelor de la
Toronto”. Dupa cum aţi văzut, momentul 1985 a fost adoptat datorită
succesului aplicării experimentale începând cu anul 1980 în Marea
Britanie a politicilor economice care, date fiind rezultatele, au fost
impuse ca program global mondialist în iunie 1985. Momentul mai
trebuie scos în evidenţă dintr-un motiv, care a scăpat atenţiei
multora. Pentru reuşita finală a planului, el trebuia să fie aplicat la
scară planetară, în aşa fel încât să poată fi impus un guvern mondial.
Pentru aceasta, planul cerea desăvârşirea proiectului de globalizare,
deci extinderea globalizării la scară mondială. Ceea ce întâmpina, la
acel moment, o mare piedică: sistemul politic şi economic mondial
socialist (ne referim în principal la cel aplicat în fosta Uniune
Sovietică şi în statele din Europa centrală şi de răsărit, fiindcă în
China globalizarea economică şi financiară fusese realizată, dar în
condiţiile menţinerii în continuare a planificării centralizate şi a
conducerii societăţii şi a tuturor domeniilor de activitate de către
Partidul Comunist).
Poate că, la acest moment, atrăgându-le atenţia asupra straniei
succesiuni de date calendaristice şi de evenimente, cititorii vor
medita din altă perspectivă asupa momentului (1988-1989)
declanşării „revoluţiilor democratice spontane” din fostele state
socialiste europene, care ne-au fost prezentate de propaganda
99
mincinoasă occidentală drept succesul luptei Statelor Unite şi a
aliaţilor ei pentru „democratizare”, „drepturile omului” si „libertăţile
fundamentale”, care ar fi dus, chipurile, la „căderea comunismului”:..
Având acum şi avantajul cunoaşterii evoluţiilor ulterioare şi apariţiei
altor „revoluţii”, cele „colorate” („Revoluţia trandafirilor” din
Georgia-2003, „Revoluţia portocalie” din Ucraina-2004, „Revoluţia
lalelelor” din Kârgâzstan-2005, revoluţiile colorate eşuate din
Uzbekistan-2005, Kazahstan-2006, Belorusia-2006-2007, noua
„revoluţie” - în fapt o lovitură de stat clasică, din Ucraina-2013) la
fel de „spontane” ca şi cele din anii 1988 şi 1989, putem analiza mai
lucid declanşarea şi evoluţia evenimentelor, judeca dacă ele au fost
atât de spontane pe cât voiau să pară şi dacă au avut vreo legătură cu
scopul declarat (mincinos şi el...) al „căderii comunismului”.

6. 4. Dovada concretă, tehnică, a raţiunii planului

din 1985, prin consecinţele practice ale aplicării

Revenind la expunerea făcută în 2013 la Fundaţia Europeană

„Titulescu”, trebuie spus că am atras atenţia atunci asupra câtorva
motive, respectiv urmări ale delocalizării industriale:
- la data la care în Statele Unite au început masiv aceste
delocalizări, salariul mediu tipic al unui muncitor în industria
americană era de minimum 10 dolari pe oră;
- cel puţin în industria de vârf, costul plăţii forţei de muncă în
ansamblul costului final al produsului era cam de 30%;
- într-o activitate industrială normală, desfaşurată în condiţii
oneste, de competitivitate, profitul poate fi de 6%-10% maximum pe
an. Orice activitate economică ce duce la obţinerea de profituri peste
această marjă este una de tip parazitar şi extractiv (deci organizată şi
desfăşurată cu scop de spoliere, de jaf).
În aceste condiţii, delocalizând activităţile industriale din
Statele Unite către state în curs de dezvoltare, unde prin formarea
rapidă a personalului, se puteau obţine aceleaşi produse cu un salariu
orar de un dolar (sau maximum doi dolari), adeseori chiar şi mai
100
puţin, dintr-o dată, costul forţei de muncă în ansamblul costului final
al produsului scădea de la 30% la 3% sau maximum 6%. Cum
aceleaşi produse, realizate în ţările în curs de dezvoltare, se puteau
desface (şi se desfăceau, efectiv) pe pieţele tradiţionale la aceleaşi
preţuri la care se desfăceau pe când erau produse în Statele Unite
(sau, în orice caz, la preţuri apropiate) (a se observa că exact asta era
prevăzut şi în al doilea Protocol de la Toronto, din 1985...), profitul
capitalului creştea brusc de la 6%-10% anual la 30%-35% anual. Or,
un capitalist care a reuşit sa ajungă, fără efort de creativitate,
tehnic şi tehnologic sau investiţional (dimpotrivă!) la un asemenea
profit nu mai putea fi atras de investirea lui in activităţi industriale,
productive. Fiindcă, fie şi în economia de consum propovăduită,
limitarea drastică a câştigurilor muncitorilor (mai ales în condiţii de
delocalizare a producţiei în alte ţari...) şi diminuarea numerică a
clasei de mijloc, (după cum aţi văzut, tot planificată de Ocultă),
combinată cu scăderea veniturilor acesteia, impunea limite producţiei
mondiale de produse de consum, ceea ce făcea să nu existe o nevoie
de investiţii în noi capacităţi de producţie de nivelul sumelor imense
de bani rezultate din profiturile brusc crescute, nici măcar în statele
în curs de dezvoltare, cu costuri mici ale forţei de muncă, deci cu atât
mai puţin în statele dezvoltate. (Veţi observa cum, astfel, se
împlineau punct cu punct prevederile planului adoptat la Toronto în
iunie 1985).
Or, singura nişă rămasă pentru investirea acestor sume cu
profituri de nivelul celor pe care le-am pus în evidenţă rămânea...
industria financiară. O „industrie” neproductivă în fond, cu caracter
parazitar şi extractiv, (nu întâmplător, în modelul ultraliberal al
economiei capitaliste, sectorul „serviciilor” reprezintă 75%-80% din
Produsul Intern Brut, dar din acest volum, peste 80% este creat de...
serviciile financiare! Care, deci ajung să contribuie la formarea
Produsului Intern Brut al unui stat cu minimum 60%!). Or, un
asemenea model nu poate fi întreţinut decât artificial, prin scamatorii
pentru care ar putea fi gelos şi un David Copperfield. De aceea, astfel
de „producţii” şi de profituri, care dau iluzia creşterii substanţiale de
101
la an la an a unei economii care, în realitate, se târăşte gâfâind şi care
nu mai poate susţine prin salarii decente nivelurile anterioare de trai
în ţările dezvoltate (de acum foste state ale bunăstării...), deci nu mai
pot nici stimula prin consum creşteri semnificative economice nu se
pot realiza decât prin falsificarea (căci despre aşa ceva vorbim, de
fapt) valorilor în sectoare neproductive: umflarea artificială şi de
dimensiuni uriaşe a valorii activelor imobiliare, respectiv o umflare
la fel de artificială şi de dimensiuni similare a valorilor pe piaţa de
capital, adică a valorilor acţiunilor companiilor listate la burse.
Operaţiune în care s-au specializat marii prădători din industria
financiară anglo-saxonă (cunoscuţi indeobşte sub numele care derivă
din locul în care işi desfăşoară activitatea, respectiv Wall Street în
Statele Unite şi City of London, în Marea Britanie). Şi care au izbutit
astfel să dea naştere teribilei crize din 2006-2007-2008.
Numai că un astfel de model economic nu putea duce decât la
etapa finală a planului clocit de cei ce visează la Noua Ordine
Mondială şi la Guvernul Mondial. La sărăcirea generalizată a
maselor şi la crearea unui model de repartiţie monstruos, care a dat
naştere flagrantelor inechităţi din lumea ultimelor decenii. Inechităţi
care cresc de la an la an în proporţii şocante, pe care le vom scoate în
evidenţă în cele ce urmează.

6. 5. Realitatea scandaloasă a lumii, aşa cum este ea

modelată de „arhitecţii” Noii Ordini Mondiale

Organizaţia „Oxfam International”, cu sediul la Londra, al

cărei obiect de activitate este exact studiul inechităţilor existente în
lume, măsurarea dimensiunii acestei inechităţi, dă anual publicităţii
rapoarte care, citite şi studiate în succesiunea lor, vorbesc de la sine
despre explozia, de la un an la altul, a polarizării avuţiei.
Cele mai recente date, publicate în 2015 şi 2016, de Oxfam,
cât şi de Credit Suisse (42, 43, 44) ne dau nu doar dimensiunea
inechităţii şi a polarizării sociale, ci şi dinamica accelerată în care
aceasta se dezvoltă.
102
 Astfel, potrivit datelor Oxfam, cei mai bogaţi 1% de pe
planetă au avut creşteri de avuţie de la 44% din avuţia mondială în
2009 la 48% în 2014, în acest ritm previziunile fiind că vor ajunge să
deţină la sfârşitul lui 2016 50% din avuţia mondială. Membrii acestei
„elite” globale au deţinut în 2014 o avuţie medie pe persoană adultă
de 2,7 milioane de dolari. Înca şi mai grav, din restul de 52% din
avuţia mondiala rămasă, aproape totul (46%) este deţinută de restul
membrilor cincimii celei mai bogate a populaţiei mondiale. Ceea ce
face ca restul de 80% din populaţia mondială să fi deţinut în 2014
doar 5,5% din avuţia mondială!. Or asta înseamnă o avuţie medie pe
persoana adultă de 3.851 de dolari, sau 1/700 din avuţia
„norocoşilor” membri ai minorităţii de 1% din populatia mondială.!
Datele Credit Suisse arată că în 2015, 62 cele mai bogate
persoane din lume (0,00000085% din populaţia mondială!) deţineau,
cumulat, o bogăţie mai mare decât jumătatea cea mai săracă a
populaţiei lumii (adica 3,6 miliarde de oameni!). Pentru a ne face o
idee despre viteza ameţitoare cu care creşte inechitatea în lumea aşa
cum a fost ea planificată de Ocultă, trebuie spus ca în 2010, această
performanţă era înregistrată de cei 388 cei mai bogaţi oameni ai
planetei. Deci, in numai 5 ani, chiar şi în interiorul acestei infime
minorităţi s-a produs o diferenţiere netă, în favoarea unei minorităţi
din minoritate de doar 16%!
În numai cinci ani, din 2010 până în 2015, bogăţia acestor 62
de persoane a crescut cu 45%, adică o creştere de 542 miliarde de
dolari în cinci ani, ajungând la fabuloasa valoare de 1.760 miliarde
de dolari!
În aceeaşi perioadă de 5 ani, avuţia celor mai săraci 50%
dintre locuitorii planetei a cunoscut o scadere de 38%, ceea ce,
însumat, înseamnă o scădere de avuţie de aproape 1.000 miliarde de
dolari. Din care, după cum aţi văzut, 542 miliarde au mers în
buzunarele a doar 62 de persoane!
Iar asta se întâmplă când, după cum arată preşedintele Oxfam,
fiecare al nouălea om de pe planetă nu are parte de suficientă hrană
iar peste un miliard de persoane sunt nevoite să trăiască în continuare
103
cu mai puţin de 1,25 de dolari pe zi!
Ca o confirmare a adevărului celor susţinute de autor în
intervenţia sa la masa rotundă despre neoliberalism din anul 2013, de
la Fundaţia Europeană „Titulescu” (intervenţie înregistrată video),
20% dintre miliardarii planetei au interese în „industria financiară”
(bănci, asigurări). Ei şi-au văzut câştigurile cash crescând în numai
12 luni cu 11%.
Şi pentru a vedea cum se realizează proiectul din 1985,
sectorul „industriei financiare” a cheltuit în anul 2013 uriaşa sumă de
550 milioane de dolari pentru activităţi de lobby pe lânga politicienii
de la Washington şi Bruxelles. În ce priveşte finanţarea campaniilor
electorale, numai în anul electoral 2012 din Statele Unite, sectorul
financiar a „dăruit masa” diverşilor candidaţi cu 571 milioane de
dolari.
În ceea ce-i priveşte pe miliardarii listaţi ca având interese în
industria sănătăţii şi a producţiei de medicamente, creşterea
veniturilor lor nete a fost de 47% şi numai în anul 2013, ei au cheltuit
pentru activităţi de lobby pe lânga politicienii de la Washington şi
Bruxelles 500 milioane de dolari.
Aceste date sunt nu numai elocvente, dar arată şi climatul
total trucat al politicii mondiale, în care fotoliile politicienilor sunt
„cumpărate” cu sumele citate anterior (şi, repet, sunt date preluate
din documente oficiale, publicate de sursele documentare citate în
finalul capitolului!). Ceea ce explică de ce acest mediu politic
produce, la rândul său, un cadru legislativ care, (prin mecanismul
sistemului de taxe şi impozite, făcând ca grosul poverii susţinerii
bugetelor publice ale statelor să fie bazat pe taxarea muncii şi pe
favorizarea capitalului) duce la creşterea permanentă şi, cum am
văzut, extrem de rapidă a prăpastiei dintre bogaţi şi săraci. La asta se
adaugă şi faptul că autorităţile de reglementare a industriei financiare
şi, în general, cele care ar trebui să asigure măcar aplicarea fie şi a
acestui sistem corupt şi nedemn de taxare şi impozitare se fac ca
închid ochii la lăcomia care-i îndeamnă pe cei care trăiesc nu din
muncă, ci din câştiguri din capital să se dedea şi în aceste condiţii la
104
evaziune şi la ascunderea unei mari părţi a câştigurilor în paradisuri
fiscale. Sursele citate susţin că acest sistem de paradisuri permit celor
mai bogaţi indivizi să-şi ascundă astfel 7.600 miliarde de dolari din
avere (asta însemnând, pentru comparaţie, mai mult decât Produsul
Intern Brut însumat al Marii Britanii şi al Germaniei!). Există însă
alte surse (spre exemplu, o organizaţie specializată în urmărirea şi
estimarea acestui fenomen al evaziunii-am spus estimare fiindcă în
acest domeniu este practic imposibil de făcut un calcul exact) care
apreciază ca valoarea fondurilor ascunse astfel in paradisuri fiscale ar
putea să atingă fabuloasa cifră de 32.000 miliarde de dolari!

6. 6. Fabricarea de realităţi paralele, în scop diversionist,

de către un veritabil „Minister al Adevărului”

Şi în această privinţă, periodic, presa corporatistă controlată

de cele şase megatrusturi internaţionale işi face „datoria”. Recenta
izbucnire a scandalului numit „Panama Papers” nu are nici pe departe
rolul de a face lumină în această uriaşă mizerie provocată de lăcomia
capitalistă. Dimpotrivă. Fiindcă nu era niciun secret nici până acum
că Panama este unul dintre paradisurile fiscale ale lumii. Cum sunt şi
Elveţia, Luxemburg, Lichtenstein, Insulele Seychelles, Cipru, Malta,
Insulele Virgine şi multe altele. Ceea ce se trece cu mare abilitate sub
tăcere însă este că, oricât ar părea de ciudat, cele mai mari paradisuri
fiscale din lume la ora actuală sunt exact cele două ţări care sunt
centrul sistemului financiar mondial care a dat naştere acestui
mecanism, îl încurajează şi protejează în mod ocult: Statele Unite
(Wall Street) şi Marea Britanie (City of London).
O bună parte din averile celor mai mari bogătaşi ai lumii sunt
ascunse nu doar (şi nu în principal!) în Panama, ci în paradisuri
fiscale de pe teritoriul Marii Britanii (insula Man, spre exemplu, din
zona Canalului Mânecii, dar nu este singurul paradis fiscal britanic)
sau de pe teritoriul Statelor Unite. Astfel, există cel puţin trei state
americane care au devenit în ultimii ani, pe tăcute, marile paradisuri
fiscale ale lumii. Cel mai important este statul Nevada, nu
105
întâmplător şi locul în care se găsesc cele mai multe cazinouri din
Statele Unite (locuri tipice de „spălare” a banilor negri proveniţi din
cele mai condamnabile, odioase, operaţiuni ilegale). Acesta este şi
fief-ul unuia dintre cei mai mari bogătaşi americani, boss-ul
industriei jocurilor de noroc din Statele Unite şi nu numai, Sheldon
Adelson, totodată principalul finanţator al celor mai extremişti dintre
politicienii Partidului Republican din Statele Unite.
Spuneam că scandalul „Panama Papers” nu are rolul de a
pune capăt acestui tip de activitate criminală a bogătaşilor lumii. Ci
doar de a deturna atenţia opiniei publice de la afacerile necurate ale
adevăraţilor mari oligarhi (ale căror nume, adeseori, nu sunt
pronunţate în public), de a arunca în gura lumii câţiva (nu cei mai
importanţi...) profitori ai acestui murdar joc financiar planetar. Şi,
totodată, lovind în interesele (şi în cifrele de afaceri şi profiturile)
posesorilor de bănci şi de firme specializate în astfel de „inginerii
financiare” din Panama, de a promova interesele posesorilor de bănci
din...paradisul financiar american din statul Nevada. Şi cine credeţi
că sunt aceşti posesori? Păi, membrii celei mai puternice şi mai
bogate familii din lume, (de fapt, este vorba acum, după două secole
şi jumătate de îmbogăţire din afacerile mondiale cu bani, de o
întreagă încrengătură de familii derivate din şi înrudite cu), familia
Rotschild. Care, în ultimii ani, a dezvoltat o reţea de bănci
în...Nevada. În urma scandalului „Panama Papers”, se mizează pe
migrarea măcar a unei părţi a capitalurilor ascunse în Panama către
băncile din Nevada ale familiei Rotschild.
Şi dacă a venit vorba de această familie şi, în general, de
familiile ale căror averi nu figurează în clasamentele mondiale de
specialitate, gen Forbes, (cum sunt familiile regale), să mai spunem
şi că se estimează că diversele ramuri ale familiei Rotschild ar deţine
cca 22% din avuţia mondială acumulată de la începuturile
civilizaţiei şi până astăzi, iar diversele ramuri ale familiei
Rockefeller ar deţine cca 11% din această avuţie. Deci, numai
aceste două clanuri dispun de o treime din avuţia mondială
cumulată! Şi, în vreme ce, după cum vedeam anterior, cei mai
106
bogaţi (evidenţiaţi în clasamente...) 62 de oligarhi planetari se laudă
cu o „biată” avere cumulată de „numai” 1.760 de miliarde de dolari,
se apreciază că familiile Rotschild şi Rockefeller îşi numără averea în
zeci de mii de miliarde de dolari fiecare, estimându-se că în 1998,
averea familiei Rockefeller era de 11.000 de miliarde de dolari,
iar cea a familiei Rotschild era de 100.000 de miliarde de dolari!
Exista estimări că, în 2015, cifrele ajunseseră la cca 100.000 de
miliarde de dolari pentru familiile Rockefeller şi la 200.000 de
miliarde de dolari pentru familiile Rotschild!
Şi pentru a proba, dacă mai era nevoie, modul în care presa
corporatistă face manipularea populaţiei în scopul „spălării pe
creier”, să dăm cuvântul mediilor de presă alternativă şi puţinelor
scăpări din mainstream media, care ne dezvăluie cine sunt sponsorii
„International Consortium of Investigative Journalists”, consorţiul
reunind aproape 200 de jurnalişti care au „trudit” la punerea în scenă
a marii diversiuni „Panama Papers”. Printre sponsorii acestui
consorţiu, principalii sunt: Fundaţia Ford, Fundaţia Carnegie-cu
binecunoscute legături cu familia Rotschild-, un fond financiar al...
familiei Rotschild, Fundaţia Kellog, ca să nu mai spunem că nu putea
lipsi, precum martie din post, Fundaţia pentru o Societate Deschisă a
lui George Soros, ticălosul planetar al cărui nume este amestecat în
toate malversaţiile, înscenările, conspiraţiile, mizeriile puse la cale de
Ocultă împotriva civilizaţiei europene şi mondiale! (45, 46, 47)
Iar cea mai mare parte din aceşti dolari sunt, în fond, dolari
fictivi, fiindcă sunt creaţi, după cum am arătat, din activităţi
extractive şi parazitare, care nu produc în realitate nimic altceva
decât credit (în mare parte nejustificat, abuziv, fraudulos), născător
de datorie, publică şi privată. Bani produşi de o „industrie”, cea
bancară, căreia, prin teoria economică ultraliberală şi prin
mecanismul flagrant fraudulos denumit, eufemistic, „sistemul bancar
fracţionar” i se permite să creeze electronic, printr-o simplă apăsare
de tastă de calculator, sume oricât de mari de bani fictivi (inexistenţi)
pe care, împrumutându-i (deşi nu i-a avut niciodată în mod real în
depozite...), îi transformă în credit, care, la rândul său, dă naştere
107
datoriei, publice şi private, din ce în ce mai mari, de dimensiuni
uriaşe, pe care mare parte din datornici, cum bine spuneau chiar şi cei
care au elaborat acest proiect diabolic, nu o vor mai putea plăti
niciodată, dar pe care, în acea fracţiune plătită, o plătesc cu bani reali,
din câştigurile realizate prin muncă şi producere de bunuri materiale
sau servicii reale şi necesare. Deci, banii fictivi ai băncilor şi ai
Rotchild-ilor si Rockefeller-ilor sunt acoperiţi de datornici cu bani
reali, produşi prin muncă!
Este de reţinut din cele spuse că „industria financiară” este
unica (din câte cunoaşte autorul) activitate economică (dacă poate fi
denumită astfel fără să depreciem noţiunea în sine...) în care se
permite celor care o practică să facă profit din nimic, fără investiţie
de capital, muncă, fără riscuri!
Acest sistem monstruos face ca, de la inceputul acestui secol,
celor mai saraci 50% din locuitorii planetei să nu le fi revenit
(potrivit Oxfam International) decât 1% din creşterea globală de
bogăţie, în vreme ce jumatate din această creştere de bogăţie
mondială să fi revenit celor 1%, privilegiaţii. Cei în slujba cărora
lucreaza sistemul. Înţelegând prin aceasta pe cei care (aduşi la putere
cu donaţiile pe care le citam anterior şi mituiţi cu sumele uriaşe
destinate activităţilor de lobby) conduc statele şi adoptă sistemele
legislative care fac posibilă existenţa unei asemenea stări scandaloase
de lucruri. În care creşterea anuală de venit a celor mai săraci 10%
dintre trăitorii (vai de viaţa lor!) de pe planetă să fi fost, în ultimul
sfert de secol, de mai puţin de 3 dolari pe an! Adică o creştere
zilnică de venit de mai puţin de un cent!!!
Evident că la aceasta există soluţii. Numai că ele trebuie
acceptate şi impuse de guverne şi parlamente. La nivel global. Dar
am văzut care sunt condiţiile de corupţie flagrantă şi grosolană în
care sunt alese şi „stimulate” guvernele şi parlamentele...
Oxfam International a propus chiar adoptarea unui plan în
şapte puncte care ar putea începe să rezolve aceste probleme:
1. Împiedicarea de către guverne a corporaţiilor şi a bogaţilor să mai
evite taxarea
108
2. Investiţia în sisteme publice de educaţie şi sănătate
3. Împărţirea corectă a poverii taxării, prin schimbarea de politică,
de la taxarea muncii şi consumului către taxarea capitalului şi a
bogăţiei.
4. Introducerea de salarii minime şi evoluţia către un salariu care să
asigure tuturor muncitorilor un câştig din care să se poată trai.
5. Introducerea unei legislaţii de plată egală, pentru a permite plata
femeilor cu aceleaşi salarii la muncă egală.
6. Introducerea unui venit minim garantat.
7. Adoptarea unei ţinte globale de combatere a inegalităţii

6. 7. Există oare limite ale neomeniei?

Pentru a nu încheia capitolul metodelor prevăzute în

documentul de la Toronto din 1985 prin care se urmăreşte (şi,
precum am văzut, prin aplicare se şi reuşeşte) să se aducă, treptat,
întreaga populaţie a globului într-o stare de veritabilă sclavie şi
fiindcă am menţionat, în cuprinsul acestui studiu că vom reveni cu
dovezi că şi tări pe care le consideram printre cele mai civilizate,
adevărate exemple de urmat, precum Elveţia, au folosit metode dintre
cele mai odioase pentru a crea bogăţie pentru anumite pături ale
populaţiei, să punem sub ochii cititorilor dovezi concrete care susţin
aceste afirmaţii. (48, 49)
Se observă că am dat două surse documentare, a doua în
limba română, pentru a putea permite accesul la ea şi persoanelor
care nu sunt cunoscătoare de engleză. Îi îndemnăm pe cititori să facă
abstracţie de denumirea site-ului de pe care este preluată a doua
citare de final de capitol. Fiindcă nu această denumire este
importantă, ci conţinutul în sine. Or este vorba doar de preluarea şi
traducerea în limba română a informaţiilor din documentarul produs
de BBC, citat la (48).
Este vorba de adevăruri cutremurătoare, pe care nu te-ai fi
aşteptat să le afli, mai ales referitoare la o ţară ca Elveţia. Numai că
datele sunt clare şi necruţătoare. E o ruşine că, timp de mai bine de
109
un secol (şi aceste stări de lucruri au continuat până în 1990!),
dezvoltarea şi prosperitatea fermelor agricole din Elveţia, care
furnizează o parte semnificativă din clasa mijlocie a ţării, a fost
asigurată prin munca, practic forţată, a sute de mii de copii, utilizaţi
ca sclavi, de la vârste foarte fragede, în aceste gospodării. Copii care
fie că erau smulşi din familiile lor, printr-o legislaţie foarte
asemănătoare celei prin care în Norvegia, Barnevernet răpeşte
„legal” copiii familiilor sărace şi lipsite de protecţie (multe dintre ele
familii de imigranţi), fie că erau „vânduţi”, sau „închiriaţi” de
familiile lor, familii sărace, proprietarilor de ferme, în credinţa
(speranţa?) că, astfel, li se poate asigura o viaţă mai bună..

39. https://en.wikipedia.org/wiki/Chicago_school_of_economics
40. https://fee.org/articles/milton-friedman-and-the-chicago-school-of-
economics/
41. http://www.economist.com/news/books-and-arts/21676745-how-
libertarians-hijacked-liberal-economics-going-rails
42. https://www.oxfam.org/en/pressroom/pressreleases/2015-01-19/richest-1-
will-own-more-all-rest-2016
43. https://www.oxfam.org/en/research/wealth-having-it-all-and-wanting-more
44. https://www.credit-suisse.com/uk/en/news-and-expertise/research/credit-
suisse-research-institute/publications.html
45. http://www.veteranstoday.com/2016/04/04/the-very-nasty-truth-about-the-
panama-papers/
46. http://www.veteranstoday.com/2016/04/10/neo-panama-papers-the-new-
wikileaks-scam/
47. http://theinternationalreporter.org/2016/04/05/panama-papers-british-
elite-linked-to-corruption-yet-media-only-focuses-on-putin/
48. http://www.bbc.com/news/magazine-29765623?hc_location=ufi
49. https://revoluţianarhistă.wordpress.com/2015/04/23/clasa-de-mijloc-din-
elveţia-creată-prin-răpirea-copiilor-săracilor-şi-exploatarea-lor-ca-sclavi-
în-ferme-lagăre-de-muncă-forţată/

110
 CAPITOLUL VII

ECONOMIA GLOBALĂ ÎN VIZIUNEA

ARHITECŢILOR NOII ORDINI MONDIALE
Să continuăm cu extrase din documentul de la Toronto din
1985.
(...)
„În acest fel, vom pune pe picioare o «Economie Globală» la
scară mondială, care va scăpa total de sub controlul naţiunilor-state.
Această nouă economie va fi mai presus de toate; nici o presiune
politică sau sindicală nu va avea vreo putere asupra ei. Îşi va dicta
propriile «politici mondiale» şi va obliga iniţierea unei reorganizări
politice, dar în conformitate cu priorităţile noastre la scară
mondială”.
O dovada că prevederile documentului din 1985 se aplică
riguros o constituie încăpăţânarea cu care conducătorii din umbra
împing administraţia americană să forţeze semnarea şi ratificarea
celor două mari tratate comerciale care ar trebui să pună în operă
scoaterea, practic, a economiei de sub controlul statelor naţionale.
Este vorba de Parteneriatul Transatlantic (TTIP) şi de Parteneriatul
Transpacific (TPP). Aparent, aceste tratate sunt menite să creeze
două uriaşe zone de liber schimb între statele semnatare. Marea
problemă pe care o ridică o reprezintă prevederile din tratate,
referitoare la rezolvarea litigiilor economice şi financiare între doi
parteneri din două state semnatare. Dacă până în prezent, astfel de
litigii se rezolvau, de regulă, de tribunale comerciale din statul în
care se încheiase contractul comercial (practica era alta doar dacă cei
doi parteneri stipulaseră în mod expres în contract, la semnarea lui,
că rezolvarea litigiilor se va face în alt cadru), de această dată, este
prevăzut în cele două megatratate (a căror negociere se face în secret,
fără informarea opiniei publice cu privire la prevederi şi implicaţii şi
fără ştirea şi aprobarea prealabilă a parlamentelor, care vor fi puse în
111
faţa faptului împlinit, urmând doar să aprobe-dacă li se va mai acorda
măcar acest minim atribut-parafarea acordului semnat deja de şefii de
state) că litigiile vor fi rezolvate, în afara teritoriului naţional al
semnatarilor, în tribunale comerciale speciale, la Washington. Ceea
ce va face ca statele naţionale şi instanţele lor judecătoreşti să fie
neutralizate într-un domeniu vital şi în care suveranitatea naţională ar
trebui să fie absolută. În acest fel, companiile transnaţionale vor fi
puse mai presus de jurisdicţiile naţionale, interesele lor vor prevala în
fata intereselor naţionale, iar deciziile instanţelor de la Washington
vor fi obligatorii şi executorii.
Se va generaliza astfel trista experienţă de acum doi ani a
Argentinei. Care, după ce negociase cu creditorii internaţionali o
reducere substanţiala a datoriei suverane (datoria publică), acceptată
ca atare de majoritatea covârşitoare a acestora, a fost pusă în situaţia
că două fonduri financiare private prădătoare (sau „fonduri vultur”,
cum sunt denumite în mod foarte sugestiv), de tipul celor gestionate
de George Soros şi tovarăşii săi de ticăloşii, să nu fie de acord cu
această negociere. Şi să dea în judecată statul argentinian, care
decisese să le plătească partea din datorie care fusese convenită în
acordul general cu creditorii. Acţiunea a fost însă înaintată unui
judecător districtual american, care a dat în mod abuziv o decizie
pentru care, în mod normal, nu avea jurisdicţie (dar, când e vorba de
Imperiul American, problema jurisdicţiei, a legalităţii internaţionale
nu se mai pune...), favorabilă fondurilor prădătoare. Între timp, în
urma alegerilor prezidenţiale din Argentina, funcţia de preşedinte a
fost câştigată (cu largul concurs al presei internaţionale şi
argentiniene-parte a presei controlate de cele şase megatrusturi
mondiale) de candidatul dreptei, Mauricio Macri, care a acceptat
decizia judecătorului districtual american. Numai că asta a costat
statul argentinian cam 5 miliarde de dolari. (Poate că merită amintit,
în context, ca o confirmare a modului în care rebuturi umane ajung
ades în funcţii de conducere prin sponsorizările generoase ale
instrumentelor ocultei, după cum au putut afla cititorii în paginile
anterioare, moralul nou preşedinte argentinian se află pe lista
oligarhilor mondiali care şi-au ascuns averi în paradisul financiar
112
Panama şi a fost deconspirat de „Panama Papers”!)
(...)
„Prin această «economie independent㻂 neavând alte legi
decât legile noastre, vom stabili o «cultură a masei mondiale». Prin
controlul internaţional asupra televiziunii şi a Mass-media în general,
vom institui o «nouă cultură», însă nivelată, uniform, pentru toţi, fără
a ne scăpa nici una dintre «creaţiile» viitoare. Artiştii viitorului vor fi
plămădiţi după chipul şi asemănarea noastră, altminteri nu vor putea
să supravieţuiască. Prin urmare, se va fi terminat cu vremurile în care
«creaţiile culturale» puneau permanent în pericol proiectele noastre
mondialiste aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în trecut”.
Mai e nevoie, după lectura acestui pasaj, să ne întrebăm cum
şi de unde iau naştere „creaţiile” culturale şi de divertisment care
sunt menite să contribuie la spălarea pe creier a unei părţi a
populaţiei globului, înlocuind marile opere ale culturii europene, de
exemplu, cu subproducţii de larg (şi degradant şi ieftin!) consum?
De ce au apărut, întâi serialele (să mai amintim că, în pregătirea
„revoluţiei spontane” din decembrie 1989, publicul românesc a fost
minuţios manipulat de serialul „Dallas”, spre exemplu, căruia, dacă
era să-i dai crezare - şi mulţi i-au şi dat! -, viaţa americanilor se
consumă doar în petreceri, cu mâncăruri fine şi din belşug, cu pahare
cu whisky cu gheaţă în mâini de dimineaţa până seara, în grădini
superbe, pe margine de piscine etc.?) Apoi, după seriale, ecranele
televiziunilor lumii (şi, în special, cele ale ţărilor proaspăt intrate în
„raiul” corporatist, între care la loc de frunte se află România) au fost
împânzite de telenovele?

7. 1. Naşterea conceptului de „Intervenţie Umanitară”.

Desemnarea Statelor Unite ca jandarm planetar.
Începutul în viaţa internaţională al erei domniei bunului plac
american.

(...)
„Prin intermediul aceleiaşi economii, ne va fi astfel posibil să
ne folosim de forţele militare ale naţiunilor-state cum ar fi acelea ale
113
Statelor Unite în scopuri umanitare, în realitate, aceste forţe ne vor
servi spre a supune voinţei noastre ţările recalcitrante. Astfel, ţările
din Lumea a Treia şi altele asemenea lor nu vor putea fi în măsură să
scape voinţei noastre de a ne servi de populaţia lor ca de o mână de
lucru în sclavie”.
Cei care au, cât de cât, cunoştinţe şi informaţii în domeniu,
ştiu că lucrurile aşa s-au şi petrecut. Armata Statelor Unite a fost
transformată în jandarm mondial (sub pretextul îndeplinirii, în
numele ONU, de misiuni de pace şi de bune oficii). Atunci când,
pentru agresiuni mascate în „misiuni umanitare” sau „operaţii de
promovare şi întreţinere a păcii” nu se reuşea să se obţină acordul
Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, unica
instanţă care poate aproba şi, astfel, legitima asemenea misiuni (cum
a fost cazul în al doilea război de agresiune declanşat de SUA
împotriva Irak-ului, în 2003, sub pretextul mincinos-fabricat de CIA
şi, în special de MI6-că Saddam Hussein era în posesie de arme de
distrugere în masă şi că era în măsură să activeze armamentul chimic
şi bacteriologic în 30 de minute), bătăuşul planetar nu se sfia să
acţioneze cu voie de la muşchii lui, în dispreţul total a ceea ce mai
rămăsese din dreptul internaţional.
Că cele stipulate în acest al doilea document de la Toronto
erau transformate neabătut în realităţi o dovedesc inclusiv
constatările unora dintre teoreticienii dominaţiei globale a Statelor
Unite, cum este cazul locotenent-colonelului Thomas Barnett,
profesor la Academia Navală a armatei americane, care într-un
articol din 2003, publicat în Esquire (50), sugestiv intitulat „Noua
hartă a Pentagonului” constata că, de la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial şi până la data la care îşi scria „opera”, biata armată
americană, pacifistă cum o ştim, fusese „nevoită” să întreprindă, de-a
lungul şi de-a latul lumii, un mare număr de intervenţii militare. Le şi
numără şi ajunge la vreo 130!
De înregistrarea agresiunilor militare americane, comise sub
pretextul „promovării democraţiei”, pentru „considerente umanitare”
şi executate, chipurile, în numele Organizaţiei Naţiunilor Unite, se
114
ocupă şi alte categorii de oameni decât mercenarii Ocultei, de tipul
acestui moş Teacă american.
De exemplu, activistul şi publicistul american William Blum,
fost angajat al Departamentului de Stat, de unde a demisionat în
1967, renunţând la o eventuală carieră diplomatică, în semn de
protest faţă de politica ţării sale la adresa Vietnam-ului, a elaborat un
mare număr de lucrări în care pune în adevărata lumină aceste
intervenţii „umanitare”. Punem la dispoziţia cititorilor câteva dintre
ele (51, 52, 53, 54, 55). În (51), el ne dă o listă a statelor pe care le-a
bombardat armata americană. Sunt 33 de ţări, între care unele (China,
Coreea de Nord, Irak, fosta Iugoslavie-Bosnia, Kossovo-, Liban,
Yemen, Siria în mai multe rânduri şi aproape o duzină-inclusiv unele
dintre ţările citate adineauri-, în campanii care au durat ani de zile,
neîntrerupt-în cazul Afganistan-ului, durează de 15 ani!).
Veţi observa (fiindcă doar vorbim de Europa şi de soarta ei)
că şi continentul nostru figurează pe această listă a „beneficiarilor”
de bombardamente americane. Şi de bombe, inclusiv din categoria
celor teoretic interzise de legislaţia internaţională (bombe cu înveliş
de uraniu sărăcit, pentru sporirea gradului de penetrare, respectiv
bombe cu fragmentare). Iar dacă s-ar putea să vă întrebaţi de ce, din
Europa, pe această listă figurează o singură ţară (fosta Iugoslavie),
răspunsul este foarte simplu. Fiindcă un mare număr de ţări europene
(între care statele principale, vechi aliate ale SUA şi membre NATO-
Marea Britanie, Germania, Italia, Turcia, Spania, Portugalia, Belgia,
Olanda) şi cele mai multe dintre fostele state socialiste mai noi
membre NATO (cele trei ţări baltice, Polonia, România, Bulgaria) şi
chiar nemembre NATO (Azerbaidjan, Georgia) sunt deja state
ocupate de Statele Unite, prin bazele militare pe care le deţin pe
teritoriul lor. În cazul Ucrainei, chiar dacă, oficial, Statele Unite nu
au vreo bază militară sau trupe americane pe teritoriul său, ele sunt
prezente sub forma (din ce in ce mai răspândită), a subcontractorilor
armatei americane-firme de genul „Blackwater”, mai nou denumită
suav „The Academy”!-, de fapt firme furnizoare de mercenari care să
presteze în lume operaţiunile cele mai murdare în locul armatei
115
americane, cu sute de mercenari care fie asigură instruirea
personalului armatei ucrainiene sau a detaşamentelor militare ale
partidelor şi organizaţiilor neonaziste sau ale armatelor personale ale
oligarhilor de genul lui Ihor Kolomoisky, fie participă efectiv la
operaţiile militare împotriva republicilor din est, care luptă pentru
câştigarea unui statut de autonomie.

7. 2. Un mod ciudat de promovare

de către Statele Unite a neproliferării nucleare

Grav este (dacă e să ne amintim de propaganda americană

potrivit căreia Statele Unite luptă pentru împiedicarea proliferării
armelor nuclare şi de recenta consfătuire mondială organizată de dl
Obama la Washington, oficial pe tema împiedicării organizaţiilor
teroriste de a căpăta acces la armament sau material nuclear) că
Statele Unite, încălcând flagrant Tratatul de Neproliferare a Armelor
Nucleare, au acordat, implicit, statut de puteri nucleare unui număr
de cinci state europene (Germania, Turcia, Italia, Belgia, Olanda), în
care, în şase baze militare americane (două pe teritoriul german) sunt
staţionate 280 de bombe termonucleare de tip B-61 (mult mai
puternice decât cele care au provocat tragediile de la Hiroshima şi
Nagasaky), care pot fi transportate şi lansate de pe avioane de tip F
15, F 16 sau de variante superioare. Şi fiindcă am dat până în prezent
în cuprinsul acestui studiu (şi vom mai da şi în continuare) suficiente
dovezi că Turcia, sub regimul fundamentalist fanatic al unui
preşedinte-Erdogan-tot mai instabil psihic, mai necontrolabil, mai
periculos, reprezintă, alături de George Soros, una dintre verigile
principale ale organizării şi susţinerii operaţiunii de asaltare şi
destabilizare a Europei de valurile de refugiaţi, să spunem un lucru
care ar trebui să ne îngrijoreze, chiar să ne înspăimânte. Acela că, din
cele 280 de bombe nucleare B-61 americane stocate în Europa, 184
se află pe teritoriul Turciei, la baza aeriană de la Incirlik! Ar trebui,
ziceam, chiar să ne înspăimânte această ştire (care nu este nouă,
aceste armamente fiind stocate in Europa de zeci de ani, nouă este
116
alunecarea rapidă a lui Erdogan către un comportament
fundamentalist islamic fanatic, care îl face să se viseze deja sultanul
unui nou imperiu otoman întins până la Oceanul Atlantic), fiindcă
Erdogan a devenit total imprevizibil şi de o agresivitate extremă.
Care îl ingrijorează suficient chiar şi pe preşedintele Obama încât să
fi luat recent, cum am mai menţionat, decizia de retragere din Turcia
a avioanelor F15 si F16 ale armatei americane (dar rămân cele din
proprietatea armatei turce, care se pare ca au fost modificate de...
Israel, astfel încât să fie capabile, ca şi variantele din dotarea armatei
americane,-retrase de Obama!-să transporte şi să lanseze bombe
nucleare gravitaţionale) şi de retragere rapidă din Turcia a familiilor
diplomaţilor şi ale miltarilor americani.
Prezenţa acestor arme pe teritoriul turc şi la îndemâna unui
ins cu comportamentul fundamentalist şi autocratic cum este cel al
lui Erdogan ar trebui să fie dătătoare de fiori. Mai ales că Turcia şi-a
construit în ultimii ani relaţii de strânsă colaborare cu un stat-Arabia
Saudită-care este şi el promotor al extremismului religios islamic
sunnit, principalul finanţator al mişcărilor teroriste (de tip Al Qaida şi
aliaţii ei, gen Jabbat al Nusra) care provoacă instabilitate în Orientul
Apropiat şi în Asia Centrală, încercând să aducă prin forţa agresiunii
teroriste externe la conducerea unor state din zonă (Siria, Irak,
Yemen) regimuri fundamentaliste, adepte ale ramurii celei mai
sângeroase şi mai intolerante a islamului-salafismul wahabbit sunnit.
Totodată, atât Turcia cât şi Arabia Saudită au negociat în anii din
urmă alianţe (cel puţin ciudate pentru state islamice care se lăudau,
până de curând, cu sprijinirea cauzei poporului palestinian) cu Israel-
ul. Care are colaborări cu cele două state islamice fundamentaliste
inclusiv în domeniul militar.
Aşa se face că, la fel ca şi Turcia, Arabia Saudită a beneficiat
din partea Israel-ului (deţinător de know-how şi tehnologie specifică
americană) de modernizări şi adaptări pentru aparatele din dotarea
forţelor sale aeriene, care să le permită să transporte şi să lanseze
bombe nucleare gravitaţionale. În aceste condiţii, pe bună dreptate a
dat de gândit anunţul Arabiei Saudite şi al Turciei, după încheierea
117
acordului de încetare a focului din Siria, la care au aderat guvernul
sirian şi peste 50 de mişcări din opoziţie, că sunt dispuse să participe
la o mare operaţie de invadare a Siriei (inplicând trupe la sol-
vehiculându-se cifre uriaşe, de 250 de mii de militari!). Iar, în
pregătirea unei astfel de operaţii, Arabia Saudită a trimis în Turcia, la
baza militară de la Incirlik, un numar de avioane, bănuite a fi dintre
cele care au suferit modificări făcute de Israel, pentru a putea opera
cu bombe nucleare B 61.
Şi, pentru ca îngrijorarea să fie maximă, mediile
internaţionale alternative (Veterans Today, New Eastern Outlook,
Information Clearing House şi altele) atrag atenţia că, dată fiind
cooperarea militară saudito-israeliană în general şi, mai ales în
agresiunea lansată de Arabia Saudită şi sateliţii săi din Golf
împotriva Yamen-ului-în care, după cum spuneam anterior, s-a lansat
la Sanaa o bombă nucleară, nu este foarte clar dacă de un aparat
saudit sau chiar de către unul israelian-, aparatele saudite transferate
la baza de la Incirlik din Turcia ar putea, prin personalul saudit de
deservire şi operare, să fie şi în posesia tehnicii de ocolire a codurilor
americane ultrasecrete de protecţie amplasate pe bombele B 61
pentru a nu permite lansări neautorizate, coduri care se pare că fie au
fost sparte de specialiştii israelieni, fie au ajuns în posesia Israel-ului
prin spioni, gen Jonathan Pollard sau prin trădări din partea unor
militari americani.
Şi fiindcă vorbeam anterior de William Blum şi de
evidenţierea de către el a comportamentului Statelor Unite şi al
armatei americane în îndeplinirea prevederilor din documentul
adoptat la Toronto în anul 1985, să atragem atenţia asupra însuşi
titlului lucrării (52)-„Cel mai ucigător export american-Promovarea
democraţiei”, care este, credem, mai mult decât sugestiv.
Şi să mai şi dăm un citat, amar, din acelaşi William Blum,
care ne edifică în privinţa imoralităţii, ipocriziei, duplicităţii politicii
şi propagandei Statelor Unite şi a sateliţilor săi, deveniţi specialişti în
adoptarea dublului limbaj şi a dublului standard. Spune, caustic,
William Blum: „Un terorist este cineva care are bombe, dar nu
118
deţine forţe aeriene”.
(După bombardamentul, chipurile „din greşeală”, executat de
aviaţia americană-cu concursul recunoscut al Marii Britanii şi
Australiei-, la Deir-Ez-Zor împotriva armatei siriene, în perioada de
aplicare a încetării ostilităţilor negociată la Geneva de Serghei
Lavrov si John Kerry, în care au fost ucişi peste 60 de militari sirieni,
presa alternativă mondială a remarcat, cu umor amar, că teroriştii
Statului Islamic deţin, de acum, şi forţe aeriene!).

7. 3. Deşertul social mondial de astăzi

a fost proiectat la Toronto încă din 1985

Să continuăm acum să parcurgem al doilea Protocol de la

Toronto, din 1985.
(...)
„Pentru a controla piaţa mondială, va trebui să deturnăm
productivitatea de la principalul său scop, eliberarea omului de
duritatea muncii. O vom orienta spre o întoarcere împotriva omului,
aservindu-l pe acesta din urmă sistemului nostru economic, astfel nu
va mai avea încotro decât să devină sclavul nostru, sau chiar un viitor
delincvent.
Toate aceste transferuri ale multinaţionalelor noastre în
străinătate şi reorganizarea mondială a economiei vor avea scopul,
printre altele, să escaladeze şomajul în ţările occidentale. Această
situaţie va fi cu atât mai realizabilă, cu cât, din start, vom fi
privilegiat importurile masive de produse de bază în interiorul
naţiunilor-state şi, din aceeaşi lovitură, vom fi supraîncărcat aceste
state prin folosirea exagerată a populaţiei lor pentru producţia de
servicii pe care nu le vor putea plăti. Aceste condiţii extreme vor
înmulţi la nivel de milioane masele de persoane asistate social de tot
felul, ale analfabeţilor şi ale celor fără adăpost.
Prin pierderea a milioane de locuri de muncă în sectoru1
primar, şi chiar prin evaziuni fiscale deghizate în capitaluri externe în
afara naţiunilor-state, ne va fi astfel posibil să punem în pericol de
119
moarte armonia socială. prin spectrul războiului civil”.
Nu se poate spune că planul atât de minuţios nu este
îndeplinit şi la acest capitol şi nu-şi produce roadele nefaste....
În special în economia americană, care a suferit cel mai mare
şoc al delocalizării producţiei, (nu întâmplător, tocmai în Statele
Unite procesul de diminuare a clasei de mijloc şi de sărăcire a ei este
cel mai semnificativ), fenomenul folosirii parţiale a forţei de muncă
este cronic. Am folosit acest termen fiindcă noţiunea clasică de
şomaj a fost golită de conţinut în economia şi în statistica americană,
datorită modului în care este înregistrată prin legislaţia specifică din
Statele Unite utilizarea incompletă a forţei de muncă. Mod care este
fundamental diferit de cel din legislaţia europeană. Deşi Statele Unite
se fălesc cu o rată a şomajului mică, (în jur de 4%-5%), adevărul este
că şomajul este cu mult mai mare decât cel declarat. Daca în Statele
Unite s-ar înregistra şomajul după criteriile din Europa, rata reală a
somajului ar depăşi 20%! Dar statistica americană nu mai
înregistrează şomerii care au depăşit o anumită durată de şomaj şi
care au pierdut, practic, speranţa de a găsi un loc de muncă. Ei nu
mai sunt, pur şi simplu, număraţi. Ca şi cum nu ar mai exista. Sau ca
şi cum s-ar fi angajat, deşi realitatea nu este aceasta.
Acest lucru este facilitat şi de faptul că în America,
sindicatele nu mai sunt decât o palidă umbră a ceea ce erau cândva.
Presiunea capitalului asupra lor, ca şi atragerea şi cumpărarea marilor
lideri de sindicat, precum şi infiltrarea mediilor sindicale de către
puzderia de servicii secrete din Statele Unite (unde, oficial, sunt vreo
18!), dar în special de CIA, face ca unitatea mişcării sindicale să fi
fost de multă vreme spartă. (Un fenomen care nu trebuie să fie,
pentru cititorul român, nici nou, nici surprinzător, fiindca şi în
România, mişcarea sindicală a cunoscut exact aceeaşi evoluţie în cei
26 de ani de „democraţie”).
Referitor la infiltrarea serviciilor secrete în sindicate, afacerea
„Panama Papers” a aţintit atenţia opiniei publice asupra celor care
stau în spatele consorţiului internaţional de jurnalişti (aproape 200)
care, cum spuneam, au contribuit la lectura, selecţia şi publicarea
120
(foarte parţială şi cu documentele publicate extrem de bine bine
triate) a sutelor de mii de documente sustrase de la firma care se
ocupa de înregistrarea în Panama a puzderiei de societăţi menite să
ascundă fondurile sustrase taxării în ţările de origine de către marii
bogătaşi ai lumii. Ei bine, între marii sponsori ai acestui consorţiu
(alături de fundaţiile marilor familii de potentaţi americani) figurează
şi o...societate a marii centrale sindicale americane AFL-CIO, care
oferă finanţări de tip ONG pentru activităţi la fel de dubioase ca cea
care a detonat suspecta diversiune „Panama Papers”. Societate despre
care cunoscătorii culiselor americane întunecate şi urât mirositoare
spun că este bine cunoscută ca fiind folosită de CIA pentru operaţii
acoperite...
Tot la acest capitol, să observăm că, în ultimul paragraf din al
doilea Protocol de la Toronto citat anterior, conspiratorii prevăzuseră
inclusiv...evaziunea fiscală, prin sustragerea de capitaluri din statele
naţionale şi transformarea lor, prin paradisuri fiscale, în „investiţii
externe”!
Gravele probleme economice şi sociale generate de politicile
aplicate ca urmare a planurilor Ocultei se manifestă nu doar în
Statele Unite, ci şi în Europa. Unde şomajul a ajuns la cote
ingrijorătoare într-un mare număr de state. Şi ce este de remarcat e că
lucrurile au fost agravate de crizele provocate deliberat (conform
planurilor) şi, în special, în urma marii crize mondiale din 2007-
2008. Pentru care, în loc să fi fost aplicate tratamentele
corespunzătoare, adică politici de stimulare a economiilor,
generatoare de locuri de muncă, au fost impuse (tot conform
planurilor perverse ale celor ce visează la Ordinea Mondială şi
Guvernul Mondial) politici de sufocare economică, menite să
agraveze criza. Este vorba de falimentarele si catastrofalele politici
de austeritate, care încă din experienţa ultimului secol şi a marilor
crize economice din trecut-cum a fost criza din 1929-1933-se
dovedesc a fi favorizante ale stagnării şi reintrării în criză. În
perioadele de criză economică din trecut s-au adoptat mari planuri de
investiţii în infrastructură, finanţate masiv din bugetele publice. Or,
121
în cazul crizei prezente, aplicarea austerităţii a avut, aşa cum era de
aşteptat, efecte nefaste. Care au dus la scăderea dramatică a
investiţiilor publice, la inhibarea investiţiilor private („investitorii”
privaţi preferând să-şi plaseze capitalurile, aşa cum arătam anterior,
în ficţionala „industrie financiară”, în loc să le folosească pentru a
impulsiona producţia de bunuri, e drept, investiţii riscante în astfel de
conjuncturi). Astfel s-a ajuns ca în unele ţări (Spania, Grecia, în
anumite momente Irlanda, Portugalia) şomajul să atingă cote uriaşe.
În Spania şi Grecia, dimensiunea şomajului a depăşit 20% şi, ceea ce
este cel mai grav este că acest flagel afectează în mod cronic şi
preponderent tineretul, şomajul la această categorie de populaţie
ajungând să depaşească în unele ţări (caz tipic-Grecia) cota de 40%!

7. 4. Şi ideea politicilor de austeritate

s-a născut tot în 1985

(...)
„Aceste manipulări internaţionale de guverne şi populaţii ale
naţiunilor-state ne vor furniza pretextul de a ne utiliza F.M.I.-ul
pentru a determina guvernele occidentale să pună în aplicare «bugete
de austeritate»‚ sub camuflajul reducerii iluzorii a «datoriei
naţionale», al conservării ipotetice a «cotei de credit internaţional» şi
al imposibilei conservări a «liniştii sociale».
Prin aceste măsuri «bugetare de urgenţă», vom fractura astfel
finanţarea naţiunilor-state pentru toate «mega-proiectele» lor care
reprezintă o ameninţare directă la adresa controlului nostru mondial
asupra economiei”.
Acesta este unul dintre domeniile în care reuşita planului
pervers al Ocultei a fost de excepţie şi de dimensiuni colosale.
Fiindcă, în Statele Unite, începând cu mandatele preşedintelui
George W. Bush (jr.) şi continuând cu cele ale preşedintelui Obama,
datoria publică a explodat. Alimentată de două elemente, care au
acţionat, din direcţii contrare, dar cumulativ.
Pe de o parte, dimensiunile ameţitoare la care au ajuns
bugetele anuale ale Departamentului Apărării în urma declarării
122
mincinosului „Război împotriva terorismului”. Aceste bugete au
înghiţit anual intre 600 şi peste 800 de miliarde de dolari. La o medie
de circa 700 de miliarde de dolari anual, cifra pentru cei 14 ani
încheiaţi din 2001 până în momentul de faţă înseamna cam 10,000
de miliarde de dolari! Cu precizarea că finanţarea războaielor din
Afganistan şi Irak nu s-a făcut din aceste fonduri alocate Pentagon-
ului. Aceste două războaie, foarte costisitoare şi interminabile, au
fost bugetate separat. Chiar dacă nu se dau cifre foarte exacte în
această privinţă (mai ales că Pentagonul are-cu siguranţă că nu
întâmplător!-o contabilitate mai mult decât aproximativă), sunt voci
de mari specialişti în economie, precum laureatul Nobel pentru
economie din 2001 Joseph Stiglitz, profesor la Columbia University
care, împreună cu o colaboratoare, profesoara de economie Linda
Bilmes, a publicat în anul 2008 o carte (56) pe această temă,
apreciind că numai razboiul din Irak, cu foarte multe costuri bine
ascunse, a costat 3.000 de miliarde de dolari!
Pe de altă parte, masivele facilităţi fiscale acordate de
administraţia Bush jr. capitalului (reduceri substanţiale de taxe) au
diminuat simţitor resursele bugetului Statelor Unite. Astfel încât au
fost mulţi ani la rând în care deficitul bugetului a fost şi de peste
40%! Sume finanţate prin datorie publică. Ceea ce a dus nivelul
datoriei publice americane la cifre astronomice. (57) Pentru cât mai
multă rigoare, sursa citată, care înregistrează în timp real evoluţia
datoriei americane, dădea pentru datoria publică americană, la
momentul scrierii şi publicării în foileton a acestui studiu
impresionanta cifră de 19.253 miliarde de dolari! Şi, după numai
câteva luni, nivelul a ajuns la peste 19.803 miliarde de dolari. (Deci,
de la data publicării în foileton şi până în prezent, în câteva luni,
nivelul datoriei publice americane a crescut cu peste 550 de miliarde
de dolari! Adică PIB-ul României pe mai mult de trei ani!) Deci
sensibil mai mult decât valoarea anuală a Produsului Intern Brut
american. O sumă din care aproape jumătate este datorie deţinută de
state străine (China, Japonia, Arabia Saudită şi alte monarhii din Golf
etc.). O sumă despre care majoritatea specialiştilor în economie
123
afirmă (şi credem că pe bună dreptate) că este neplătibilă (O veste
care ar trebui să-l facă pe marele maestru-mai mult mason decât
economist!-Mugur Isărescu să-l treacă sudori reci. Numai că nu
credem că se sinchiseşte domnia sa, Trilateralul, din aşa de puţin
lucru! Nu credem să-i creeze insomnii protejatului Ocultei Mondiale,
care îl ţine neclintit în fotoliul de guvernator al Băncii Naţionale a
României,-mai de neurnit din loc decât mumia lui Lenin din Piaţa
Roşie!-de peste un sfert de secol, faptul că cei vreo 13 miliarde de
dolari din rezerva internaţionala a României împrumutaţi Statelor
Unite, practic fără dobândă-fiindca mizilicul de 0,18% pe an pe care
îl primeşte bogata Românie de la sărmana Americă nu se poate numi
dobândă!-nu prea au şanse să fie returnaţi vreodată!).
Pentru comparaţie şi ştiinţa cititorilor, să spunem că la
momentul pregătirii pentru tipar a acestei cărţi-cum spuneam şi
anterior, sfârşitul lunii octombrie 2016-, sursele mondiale care se
ocupă de aceste aspecte la nivel global dădeau (cu precizarea că se
bazau pe date vechi, având în vedere numărul mare de state ale lumii
şi faptul că datele multora dintre ele, prezente în această statistică,
sunt de acum doi sau trei ani) pentru datoria publică globală valoarea
de 62.077 miliarde de dolari, România fiind înregistrată în
această statistică cu o datorie publică de 67 miliarde de dolari-
cca 56 miliarde de euro, adică mai mult de jumătate din datoria
naţională totală de cca 100 miliarde de euro-.
Cititorii pot trage concluziile care se impun din compararea
acestor cifre cu cele, anterior citate, la care estimările apreciază, de
exemplu, averile familiilor Rotschild şi Rockefeller...

7. 5. Posibila legătură între

diversiunea „11 septembrie 2001”
şi imensa datorie suverană a Statelor Unite

Cât priveşte nu atât contabilitatea aproximativă a

Departamentului Apărării al Statelor Unite, cât raţiunile (deşi în acest
caz termenul de „raţiuni” n-ar fi cel mai potrivit!) care par să
124
motiveze unele întâmplări ciudate, suspecte chiar, să spunem că în
seara de 10 septembrie 2001 (deci cu numai o jumătate de zi înainte
de „atentatele teroriste” din 11 septembrie-în realitate probabil cea
mai mare diversiune din istoria omenirii-), Donald Rumsfeld, la acea
oră secretarul Departamentului Apărării anunţa public, fără să
clipească, faptul că în urma unui audit financiar, departamentul pe
care îl conducea nu izbutea să dea de urma uriaşei sume de 2.300 de
miliarde de dolari! El declara textual, într-o conferinţă de presă
(repetăm, susţinută în 10 septembrie, cu o zi înaintea „atacurilor” din
11 septembrie!): „Potrivit unor estimări, nu putem da de urma a
2,3 trilioane de dolari din cheltuielile noastre”. Declaraţia, care ar
fi trebuit să cadă ca un trăsnet, a fost acoperită de impactul imens
mediatic (şi de lungă durată) al evenimentelor din ziua urmatoare
(„atac terorist”, „întâmplare” sau pretext-acel „nou Pearl Harbour” la
care se referea David Rockefeller într-o frază citată anterior, care
trebuia să constituie semnalul declanşării asaltului final pentru Noua
Ordine Mondială?). Această ştire a fost relatată de CBS
(corespondent Vince Gonzales) abia în 29 ianuarie 2002! (58)
Trebuie arătat că suma uriaşă de urma căreia nu se putea da
reprezenta 25% din cheltuielile totale ale Pentagonului pe perioada
de referinţă. Sau, raportat la intreaga populaţie a Statelor Unite, 8.000
de dolari pe cap de locuitor (inclusiv copiii!).
Dar ceea ce este cel mai important de spus este că două din
cele trei „atacuri” din 11 septembrie au vizat locuri în care îşi
desfăşurau activitatea departamente contabile şi de audit ale
Pentagonului (în clădirea Pentagon-ului şi într-unul dintre cele două
turnuri gemene) şi în care se găseau volume imense de documente
legate de cheltuieli, având în vedere că era momentul în care, în
Statele Unite, se încheia anul fiscal (care nu se suprapune pe cel
calendaristic). Trebuie menţionat că în „atacuri” au pierit 35 din cei
64 de salariaţi ai Pentagon-ului (majoritatea angajaţi civili) care
aveau atribuţii în acest domeniu! Şi asta, absolut întâmplător, nu-i
aşa?
Şi, ca o dovadă că nimic nu este atât de întâmplător cum s-ar
dori să se creadă, după cum se cunoaşte deja de cei care au urmărit
125
mai amănunţit ciudata înlănţuire de evenimente din 11 septembrie
2001, atunci s-a „prăbuşit”, absolut identic precum turnurile gemene,
şi un alt mare bloc din complexul din care făceau parte şi turnurile:
aşa-numitul „turn 47” (după numărul de etaje), fără a fi fost „lovit”,
chipurile, de un avion de linie, fără ca în el să fi izbucnit vreun
incendiu. Doar două elemente, cunoscute de puţină lume, il leagă de
„atacurile teroriste” asupra turnurilor gemene şi asupra Pentagonului:
- în turnul 47 îşi aveau sediul şi nişte birouri ale Pentagonului
care, se pare, adăposteau arhive financiare importante, care au
dispărut odată cu clădirea;
- turnul 47 se afla, evident ca tot „întâmplător”, ca şi
turnurile gemene şi de puţină vreme, în proprietatea aceluiaşi individ
dubios, Larry Silverstein, care avea încheiate poliţe fabuloase de
asigurare şi care a încasat pentru cele trei „atacuri teroriste” o suma
mai mare decât valoarea imobilelor.
Cu precizările suplimentare care ni se par nu doar utile, ci
chiar strict necesare că există materiale video care circulă pe internet,
în care corespondenta BBC la New-York relata... prăbuşirea turnului
47, dar cu circa 30 de minute înainte de eveniment şi, (culmea!),
având în fundal exact turnul care urma să se prăbuşească în mod
misterios, dar mai târziu! (59) Reportajul a fost transmis aproximativ
la ora 16,57, moment până la care, după prăbuşirea de dimineaţă a
celor două turnuri gemene, nu se mai prăbuşise niciun bloc, iar
prăbuşirea turnului 47 (cunoscut si cu denumirea de Salomon
Building) a avut loc la 17, 20! În aceste condiţii, este stupefiant un
comunicat BBC (60), oricum tardiv, apărut în 27 februarie 2007,
după ce internetul a fost umplut de comentariile pe această temă, care
acuzau BBC că a fost, în acest caz, o parte a conspiraţiei, fiindcă nu
era posibil aşa ceva, dacă ei nu ar fi avut cunoştinţă dinainte despre
un eveniment ce abia ulterior avea să se petreacă. După ce înşira
nişte explicaţii dezlânate şi puerile, acest comunicat încheie apoteotic
afirmând, la punctul 5:
„Dacă am relatat prăbuşirea clădirii înainte ca ea să se fi
produs, a fost o eroare, nu mai mult de atât” (!!!-exclamaţiile
126
autorului prezentului studiu). Aşa cum afirma un comentariu de pe
Youtube, care spunea «adică băiatul care comenta din studio chiar nu
ştia ce se petrece? Asta probează total conspiraţia...».
O a doua precizare importantă pe această temă este că, într-o
declaraţie stupefiantă făcută recent (61), Larry Silverstein aduce la
cunoştinţă că dăduse comandă pentru... proiectarea imobilului ce a
înlocuit „prăbuşitul” turn 47 cu un an înainte de producerea...
întâmplătorului eveniment!

7. 6. Datoria suverană a Uniunii Europene,

consecinţă a aplicării programului de la Toronto

O evoluţie similară cu cea din Statele Unite au avut şi

datoriile publice ale ţărilor membre ale Uniunii Europene, în care s-
au aplicat la fel de riguros comandamentele stabilite în documentul
adoptat la Toronto în 1985. Criza financiară din 2007 din Statele
Unite, care, dată fiind poziţia centrală pe care o ocupă economia
americană în lume şi locul privilegiat acordat dolarului în sistemul
financiar mondial s-a răspândit în întreaga lume, contaminând
economia mondială şi afectând grav sistemul financiar global n-a fost
un fenomen întâmplător. Pe lânga că era firesc şi fatal ca un sistem
financiar bazat pe principii şubrede, pe ipoteze din start greşite, cum
sunt cele care au reprezentat premisele sistemului ultraliberal, pe
favorizarea unei monede-dolarul-, pe manevre dubioase (inclusiv
trucarea fără ruşine a tranzacţiilor de pe toate tipurile de pieţe-
valutară, monetară, financiară, de acţiuni, ca şi a preţurilor materiilor
prime de bază) să explodeze la un moment dat, dar chiar şi momentul
în care s-a declanşat criza a fost stabilit de marii manipulatori din
umbră care, fără a renunţa la supremaţia financiară a instituţiilor
bancare pe care le au în posesie, au iniţiat criza prin decizia luată de
Sistemul Rezervelor Federale americane (banca centrală americană,
denumită prescurtat FED) de a provoca falimentul băncii Lehman
Brothers, ştiind precis că acest faliment va trimite unde de şoc (un
veritabil tsunami) în întregul sistem financiar mondial, dat fiind
127
faptul că Lehman era a patra bancă americană din punct de vedere al
dimensiunii activelor şi tranzacţiilor.
În faţa pericolului ca întregul sistem financiar mondial să
intre în colaps, aşa cum Sistemul Rezervelor Federale americane a
procedat cu restul băncilor americane, susţinute cu mii de miliarde de
dolari din bani publici (şi nu doar prin programe federale, dezbătute
luni de zile în Congres şi aprobate, cum au fost cele două programe,
TARP şi TALF, prin care s-au injectat oficial circa 1.500 de miliarde
de dolari din bani publici în marile bănci private, ci şi neoficial, pin
decizii ale FED neaprobate de nimeni) a procedat şi Banca Centrală
Europeană (emitentă a monedei euro). Cu aprobarea guvernelor, au
fost injectate sume uriaşe din bani publici europeni în băncile
europene private falite. Aceasta a făcut ca datoriile suverane
(publice) ale principalelor state ale Uniunii Europene să explodeze,
literalmente, ajungându-se, într-un singur an, prin aceste politici, ca
datoria suverană medie a statelor din Uniunea Europeană să ajungă
de la o valoare de circa 40% din valoarea Produsului Intern Brut
cumulat al Uniunii Europene, cât era înainte de criză la peste 90%
după această injecţie de bani în bănci private, făcută însă cu bani
publici! Ţinând cont de faptul că PIB-ul Uniunii Europene era la
momentul 2008 de circa 12.000 de miliarde de euro, această explozie
a datoriei suverane a scos din buzunarele contribuabililor europeni
circa 6.000 de miliarde de euro!
Pentru acoperirea acestei sume imense şi plata ei, a fost găsită
şi soluţia. Şi care credeţi că era această soluţie? Păi, exact soluţia din
documentul din 1985! Bugetele de austeritate, care au fost impuse
guvernelor europene! Care însemnau reducerea drastică a
cheltuielilor publice, pentru acoperirea şi plata acestei datorii.
(Fiindcă era exclus ca o sumă de aceste dimensiuni să poata fi
acoperită într-un interval rezonabil de timp prin creşterea de venituri
bugetare care ar fi trebuit să rezulte din creştere economică. Pe de o
parte, fiindca era firesc că după o asemenea criză, va urma o perioadă
de recesiune şi, după nişte ani, o reluare a creşterii economice de
valori modeste. Pe de alta, fiindcă, la un nivel de taxare mediu de
128
cca. 40%, cât este acest nivel în Uniunea Europeană-asta însemnând
că cca 40% din PIB se alocă pentru cheltuieli bugetare-, ar fi fost
necesară o crestere de PIB european de circa 15.000 de miliarde.
Care, chiar şi la o creştere economică medie de 4%-5%-care nu s-a
atins şi nu se va atinge curând, ca medie pe ansamblul Uniunii-ar fi
necesitat 10-12 ani pentru acoperirea găurii produsă în bugetele
publice pentru salvarea băncilor private falite).
Aşa că, în lipsa resurselor suplimentare de finanţare, rămânea
ca unică soluţie reducerea drastică a cheltuielilor bugetare. Şi cum ar
fi fost de neconceput, în viziunea guvernelor europene şi a Statelor
Unite, care dictează, de fapt, politica acestor guverne ca şi cum
statele europene ar reprezenta mai puţin decât statele membre ale
Confederaţiei Americane (care beneficiază de o larga autonomie în
faţa guvernului federal), ca reducerea să pornească cu imensele
cheltuieli militare (dimpotrivă, există o mare presiune a Statelor
Unite ca statele europene membre NATO să aloce procente mai mari
din PIB cheltuielilor destinate înarmării!), amputările s-au făcut în
dauna programelor sociale (sănătate, educaţie şi învăţământ,
subvenţii pentru transporturi etc.) şi a programelor de investiţii
publice, care se fac, de regulă, în domenii cum ar fi extinderea şi
modernizarea infrastructurii.

7. 7. Evident, nu se putea ca
tocmai România să facă excepţie

Nu altfel s-au petrecut lucrurile în societatea românească. Ne

amintim cu toţii de odiosul credit de 20 de miliarde de euro
contractat de România, din care 13 miliarde - exact banii
împrumutaţi de FMI! - s-au dus către băncile străine, care şi-au putut
retrage aceste fonduri de la unităţile lor din România, pentru a-şi
ranforsa cu aceşti bani centralele din statele de bază. Şi asta cu preţul
reducerii cu 25% a salariilor bugetarilor, a închiderii de spitale, a
impozitării pensiilor, a majorării taxelor aplicate pe consum-TVA,
accize-, în vreme ce multinaţionalele continuă să fie, practic,
129
neimpozitate, plimbându-şi profiturile prin paradisuri fiscale...
Şi în cazul României datoria publică a cunoscut o adevarată
explozie, ea marcând o creştere scandaloasă în numai cinci ani de
zile: de la o pondere de 13,4% din PIB în 2008-echivalentul unei
datorii de circa 11 miliarde de euro, la una de 38,4% în 2013! Iar în
2015, ponderea ajunsese deja la peste 40%. Ceea ce reprezintă o
creştere de peste trei ori în şapte ani! Aceasta şi explică motivul
creşterii datoriei publice a României de la 11 miliarde de euro în
2008 la 56 de miliarde de euro (valoarea citată anterior din datele
mondiale) la momentul de faţă.
Nu întâmplător, pe această temă au apărut în presa alternativă
multe articole, între care merită citat (62), tocmai fiindcă sublinia
ceea ce susţinem şi noi, că marea criză din 2007-2008 a fost creată
pentru a da naştere la o depresiune economică pe fondul căreia să se
poată forţa trecerea la un guvern mondial.
Spuneam că marile bănci americane şi mondiale (care sunt,
toate, proprietatea unui grup restrâns de potentaţi, exact acei ale căror
averi, cum spuneam, nu sunt cuprinse în marile clasamente ale
miliardarilor, publicate anual de instituţii de presă specializate), care
au creat acest sistem financiar vicios şi care, de-a lungul anilor, din
lăcomie şi prin speculaţii iresponsabile l-au umplut cu haos, se
pretează de multă vreme (şi acest lucru a fost semnalat în mod repetat
de presa alternativă mondială, dar a fost trecut cu vederea de guverne
şi de autoriăţtile naţionale de reglementare a sectorului financiar) la
manipularea grosolană a tuturor pieţelor mondiale. Printr-un sistem
de cartelare şi de punere de acord între ele (contrar tuturor
legislaţiilor naţionale antitrust), ele manipulează pieţele de schimb
valutar, dobânzile de referinţă pe baza cărora se calculează dobânzile
la creditele acordate în întreaga lume, preţurile principalelor resurse
minerale şi materii prime-ţiţei, gaze, minereuri de tot felul, cărbune-,
ca şi preţul aurului, argintului, al platinei, metale preţioase care au
reprezentat întotdeauna soluţii alternative de economisire şi de
investire a capitalurilor, în special în perioade de criză sau de tensiuni
(de exemplu, războaie).
130
 O dovedeşte o recentă acţiune judiciară americană (justiţia
americană practică, periodic, astfel de anchete, dar selective, după
cum vom vedea), în urma căreia Deutsche Bank, identificată ca fiind
una dintre băncile care au participat la această măsluire a pieţelor a
decis să coopereze cu autorităţile, în schimbul salvării de la
închisoare a conducătorilor şi cu plata unor amenzi mai mici (în
astfel de cazuri, amenzile ajung şi la cifra de 10 miliarde de dolari,
sau chiar mai mult...). Banca a declarat că la această uriaşă
operaţiune de manipulare a pieţelor (ancheta se referă în mod
principal la manipularea deliberată a preţurilor de pe piaţa mondială a
aurului şi argintului) a conspirat împreună cu gigantul bancar britanic
HSBC şi cu ScotiaBank (cu care, în domeniul manipulării pieţei
argintului, a stabilit o înţelegere de organizare zilnică a unei sesiuni-
Silver Fix-prin care se stabilea abuziv preţul zilei pe piaţa argintului).
(Adică exact cu exponenţii unuia dintre cei doi poli ai caracatiţei
financiare anglosaxone-City of London). (63) Ceea ce confirmă
oficial sute de articole pe această temă din presa alternativă mondială
(Zerohedge, FutureFastForward, Globalresearch.ca, Veterans Today,
New Eastern Outlook, Beforeitsnews.com şi multe altele, la care
autorul acestui studiu a făcut în mod repetat referire în articolele şi
analizele sale), care au fost taxate până acum, în bloc, drept teorii
„conspiraţioniste”. Şi care se dovedesc acum a fi fost cât se poate de
adevărate.
Spuneam că justiţia americană este selectivă în astfel de
cazuri. Fiindcă ocoleşte cu încăpăţânare marile bănci americane (JP
Morgan, Morgan Stanley, Goldman Sachs, City Bank of America),
despre care aceleaşi articole „conspiraţioniste” au afirmat în mod
constant că sunt participante la trucarea tuturor pieţelor (inclusiv a
pieţelor bursiere).

7. 8. Nu toate etapele proiectului au ajuns să fie indeplinite

Să continuăm lectura celui de-al doilea Protocol de la Toronto

şi comentarea lui:
131
 (...)
„În acelaşi timp şi tot sub pretextul «reducerilor bugetare»,
vom veghea asupra transferului bazelor militare ale naţiunilor-state
spre Organizaţia Naţiunilor Unite.
În această perspectivă, vom acţiona pentru reorganizarea
Mandatului Internaţional al Naţiunilor Unite. De la statutul de «Forţă
de Pace» fără nicio putere de decizie, o vom determina să devină o
«Forţă de Intervenţie» în care se vor contopi, într-o omogenitate
deplină, forţele militare ale Naţiunilor Unite. Acest lucru ne va
permite să efectuăm, fără luptă, demilitarizarea tuturor acestor state,
astfel încât niciunul dintre ele în viitor, să nu mai fie suficient de
puternic şi independent pentru a ne pune în discuţie «Puterea
Mondială».
Pentru a accelera acest proces de transfer, vom implica forţa
actuală a Naţiunilor Unite în conflicte imposibil de rezolvat. În
această manieră şi folosindu-ne de mass-media controlate de noi, le
vom demonstra populaţiilor neputinţa şi inutilitatea acestei «Forţe»
în forma sa actuală. Cu ajutorul frustrării împinse până la paroxism
în momentul potrivit populaţiile naţiunilor-state vor fi determinate să
le ceară instanţelor internaţionale formarea cât mai rapidă a unei
asemenea «Forţe Multinaţionale», care să apere cu orice preţ
«Pacea».
Apariţia viitoare a acestei voinţe mondiale a unei «Forţe
Militare Multinaţionale» va merge mână în mână cu instaurarea, în
interiorul naţiunilor-state, a unei «Forţe de Intervenţie Multi-
Jurisdicţională». Prin această combinaţie de «Efecte Poliţieneşti şi
Militare», creată sub pretextul amplificării instabilităţii politice şi
sociale crescânde din interiorul acestor state, care se năruiesc sub
apăsarea problemelor economice, vom dobândi posibilitatea de a
controla mai bine populaţiile occidentale. Aici, utilizarea fără limite a
identificării şi a filtrării electronice ale indivizilor ne va asigura o
supraveghere completă a tuturor populaţiilor vizate”.
Acesta este un domeniu în care planurile Ocultei sunt încă
departe de a fi realizate. Şi nici nu credem că ele s-ar mai putea
132
realiza. Ceea ce nu înseamnă că mercenarii Ocultei nu vor folosi, în
continuare, uriaşele mijloace pe care le au la dispoziţie, pentru a
încerca să promoveze şi atingerea acestei ţinte.
(...)
„În cursul creşterii acceptate de către toţi a acestor noi
necesităţi, va fi impetuos necesar să definitivăm cât mai curând
controlul mondial asupra armelor de foc în interiorul teritoriilor
naţiunilor-state. În acest scop, vom accelera «Planul Alfa», pus în
aplicare pe parcursul anilor 1960 de către anumiţi predecesori de-ai
noştri”.
(...)
„ Nu mai este necesar să vă amintesc, nici să vă demonstrez,
fraţilor, fundamentele acestui «Control» asupra armelor de foc. Fără
el, ne-ar deveni aproape imposibil să îngenunchem populaţiile din
statele vizate. Amintiţi-vă cu cât succes au putut controla
predecesorii noştri Germania anilor 1930, cu ajutorul noilor «legi»
puse în aplicare în acea epocă - legi, de altfel, pe care se bazează
Legile actuale ale naţiunilor-state pentru acelaşi control”.
Dupa cum vedeţi, ticăloşii s-au gândit la toate. Din vreme.
Intuind că marele pericol poate veni de la o populaţie cu un indice
mare de posesie a armelor de foc. Ceea ce le-ar pune grave probleme,
în cazul că respectiva populaţie s-ar trezi la un moment dat din
letargie şi ar fi hotărâtă să reacţioneze. Inclusiv punând mâna pe
arme.
În această privinţă, cea mai mare teamă a lor este legată de
Statele Unite. Din două motive.

7. 9. Planificatorii Ocultei se tem de moarte

de reacţia popoarelor, devenite conştiente de uneltire

Primul este acela că Statele Unite sunt o ţară care a fost

întemeiată de oameni care întâi au ocupat teritoriile băştinaşilor, pe
care i-au exterminat, cei rămaşi fiind izolaţi iniţial în rezervaţii. Cu
arma. Apoi, extinderea către vest s-a făcut tot de către oameni la care
133
a contat cel mai mult cât de bine şi de repede ştiau să mânuiască
Colt-ul sau Winchester-ul. Câştigând cel care le mânuia mai repede
şi era şi mai bun ochitor. (Dar care nu era întotdeauna şi în mod
obligatoriu şi cel care avea dreptatea şi legea de partea lui). Deci,
americanii sunt un popor născut cu arma în mâna şi au un adevărat
cult al armelor de foc, de care nu s-ar despărţi în mod normal.
Al doilea, care derivă din primul, este că, la o populaţie de
circa 320 milioane de locuitori, în Statele Unite există, probabil, cel
puţin tot atâtea arme de foc. Şi, în cazul lor, nu e vorba de pistoale cu
gaze sau cu bile. Ci de armament automat, de război, armament de
asalt. Şi fără limită legală de muniţie deţinută!
În aceste condiţii, la momentul la care poporul american s-ar
trezi şi ar deveni conştient de planul Ocultei şi de faptul că ei sunt
puşi să joace într-un scenariu scris de aceasta, opoziţia ar fi armată.
Din partea a aproape 150 de milioane de bărbaţi obişnuiţi cu
manevrarea armamentului de asalt (pistoale şi puşti automate,
pistoale mitralieră sofisticate şi puternice). Deci ar fi, într-o astfel de
situaţie, de anticipat o înfruntare teribilă între poliţie, Garda
Naţională şi, eventual, armata mobilizată pentru asigurarea ordinii
publice de o parte, iar de cealaltă parte, cum spuneam, aproape 150
de milioane de bărbaţi (foarte probabil şi zeci de milioane de femei!)
puternic înarmaţi. Într-un astfel de caz, denumirea de război civil ar
fi palidă, neizbutind să reflecte teribila realitate.
Tocmai acesta este motivul pentru care, în ultimii ani,
păpuşarii şi marionetele lor, simţind că se apropie un asemenea
moment al înfruntării, au încercat cu disperare să treacă prin Congres
o legislaţie care să limiteze deţinerea de arme de foc, eventual să
ducă la confiscarea lor în masă. Numai că toate tentativele (din ce în
ce mai insistent sprijinite în ultima vreme inclusiv de Obama), au
înregistrat până acum eşecuri. Şi avem convingerea că o astfel de
legislaţie, în cazul Statelor Unite şi al obişnuinţei şi comportamen-
tului poporului american în raport cu armele de foc, de care am
vorbit mai înainte, nu are şanse să treacă de forul legislativ. Asta în
condiţii normale... În încercarea disperată de a crea o campanie
134
diversionistă şi manipulatorie prin care să caute să convingă poporul
american că o confiscare a armelor de foc ar fi în beneficiul
siguranţei sale, s-au înmulţit, am zice că bătător la ochi, atacurile
armate din campus-uri, din spaţii publice în general, despre care
avem convingerea că sunt atacuri de tip „false flag”, puse la cale şi
executate în mod deliberat, de elemente corupte şi trădătoare ale
Americii şi ale poporului american din cadrul structurilor de forţa,
ale instituţiilor americane însărcinate tocmai cu asigurarea ordinii
publice şi a securităţii cetaţenilor, înfăptuite cu sânge rece şi
provocând în mod voit victime, pentru a induce opiniei publice ideea
că ele se petrec din cauza dreptului de posesie a armelor de foc.
Drept care, deci, ar trebui drastic restrâns, ca o condiţie obligatorie
pentru asigurarea ordinii publice şi a siguranţei cetăţenilor. Există
foarte multe date cât se poate de concrete şi de argumente că cel
puţin o bună parte din aceste atacuri sunt organizate deliberat de
autorităţi, pentru a justifica amplificarea campaniei pentru
confiscarea armelor de foc de la populaţia americană, în perspectiva
marii înfruntări care se apropie cu paşi grăbiţi. Şi, fără această
confiscare, nu mai este cazul să ne mai punem multe întrebări şi să
avem dubii de partea cui va fi victoria!
O dovadă imediată şi pe deplin convingătoare că lucrurile
stau aşa este cazul, l-am putea numi clasic, de diversiune cunoscut
sub numele de „Masacrul de la Sandy Hook”. În urmă cu câţiva ani,
televiziunile şi ziarele, nu numai cele din Statele Unite, au avut
relatări spectaculoase de la un pretins atac armat comis de un individ
(care iniţial a scăpat, după ce ar fi impuşcat un numar de elevi şi
cadre didactice de la o şcoală americană, fiind însă-ca în mai toate
cazurile de acest gen-, împuşcat mortal de forţele de ordine înainte de
arestare şi de a putea să prezinte-eventual, prin intermediul presei, în
faţa opiniei publice-, propria versiune…). Au fost şi gazetari (de
regulă, de la site-urile de presă alternativă, cele...„conspiraţioniste”)
care au ridicat multe semne de întrebare în legătură cu acest caz, care
încă de la început a avut multe elemente dubioase, ce au trezit pe
bună dreptate suspiciuni. Care au dat naştere la investigaţii mai
135
amănunţite. S-a spus de mulţi (iniţial acuzaţi de „conspiraţionism”)
că acest „masacru” ar fi fost un exemplu tipic de „false flag attack”.
Această ipoteză a fost dovedită a fi adevarată după câţiva ani. În care
au fost gazetari care nu au uitat acest incident şi s-au ocupat cu
încăpăţânare de el, deşi autorităţile ar fi dorit ca el să fie dat uitării
după nişte săptămâni. Primele dezvăluiri şocante au fost cele care au
arătat că şcoala la care s-ar fi desfăşurat „masacrul” era...închisă de
câţiva ani! Lucru dovedit ulterior şi confirmat în final (cu jumătate de
gură...) de autorităţi. Al doilea element de senzaţie a fost că ziariştii
care nu au dat uitării cazul au cercetat în anul următor, (atunci când a
fost publicat), raportul anual al FBI care include cazurile de atacuri
armate soldate cu victime petrecute în anul precedent pe întregul
teritoriu al Statelor Unite. Iar, în acel raport, nu apărea că la şcoală
„Sandy Hook” ar fi existat vreun incident (şi, evident, nu erau
înregistrate victime!). Pentru ca, în final, autorităţile americane şi
chiar preşedintele Obama (acesta într-un mod voalat) să recunoască
faptul că „incidentul” cu care s-a făcut atâta zarvă în presa americană
şi mondială fusese, în realitate, o simulare, făcută de autorităţi în
scop de antrenament şi de verificare a modului în care forţele
speciale sunt capabile să intervină pentru rezolvare... Că în fiecare an
şi în fiecare ţară se fac exerciţii de acest fel este firesc. Ce nu e firesc
este ca ele să fie prezentate nu ca exerciţii în cadrul unor evenimente
simulate, ci ca nişte „atacuri” şi „masacre” care s-ar fi petrecut în
realitate şi care s-au lăsat cu sânge, mulţi morţi, cu spaime, tensiune,
groază pentru restul elevilor (inexistenţi, evident, într-o şcoală care
nu mai funcţiona de nişte ani...) şi pentru părinţi.
Şi atunci, este normal să apară întrebarea: de ce a fost nevoie
de o asemenea deturnare a unui exerciţiu şi transformarea într-un caz
prezentat ca a fi un atac real cu multe victime, care să provoace
emoţie în Statele Unite şi compasiune în întreaga lume? Şi răspunsul
nu poate fi decât unul: pentru a încerca astfel să convingă poporul
american (cu minciuni sfruntate, cu care presa corporatistă este atât
de obişnuită să opereze...) că e necesară restricţionarea drastică a
posesiei armelor de foc, mergând, eventual, până la confiscare.
136
Adică, după cum aţi citit mai sus în extrasele prezentate, exact unul
din punctele prevăzute de conspiratori în documentul adoptat la
Toronto în 1985.

50. http://www.esquire.com/news-politics/a1546/esq0303-mar-warprimer/
51. http://williamblum.org/chapters/rogue-state/united-states-bombings-of-
other-countries
52. http://williamblum.org/books/americas-deadliest-export
53. http://williamblum.org/books/killing-hope/
54. http://williamblum.org/books/rogue-state/
55. http://williamblum.org/chapters/rogue-state/trojan-horse-the-national-
endowment-for-democracy
56. Stiglitz, Joseph E., Bilmes, Linda J, The three trillion dollars War: The
true cost of the Irak Conflict
57. http://www.usdebtclock.org/
58. http://www.cbsnews.com/news/the-war-on-waste/
59. https://www.youtube.com/watch?v=ltP2t9nq9fI
60. http://www.bbc.co.uk/blogs/theeditors/2007/02/part_of_the_conspiracy.
html
61. http://www.mintpressnews.com/911-larry-silverstein-designed-new-wtc-
7-one-year-attacks/214821/
62. http://www.globalresearch.ca/crisis-is-an-opportunity-engineering-a-
global-depression-to-create-a-global-government/21632
63. http://www.zerohedge.com/news/2016-04-14/first-silver-now-gold-
deutsche-bank-admits-it-also-rigged-gold-prices-legal-settlement

137
138
 CAPITOLUL VIII

DIMENSIUNILE INCREDIBILE
ALE CONSPIRAŢIEI
(...)
„Ultimele «etape» se raportează la «Faza Omega» începută cu
experienţele efectuate la începutul anilor 1970. Ele cuprind punerea
în aplicare, la scară mondială, a «armelor electromagnetice».
«Schimbările climaterice» vor antrena distrugerea recoltelor
şi, în aceste condiţii, compromiterea terenurilor agricole, denaturarea,
prin mijloace artificiale, a produselor alimentare de consum curent,
intoxicarea naturii printr-o exploatare exagerată şi lipsită de
discernământ şi utilizarea masivă a produselor chimice în agricultură,
toate acestea Fraţilor, vor duce la ruinarea sigură a industriilor
alimentare din naţiunile-state”.
Din nefericire, acesta este un domeniu în care planurile
Ocultei sunt extrem de avansate. Activităţile care să ducă la
transpunerea în practică a ideilor exprimate în paragrafele anterioare
au început cu mult înainte chiar de adoptarea Protocoalelor de la
Toronto.

8. 1. Modificarea deliberată a climatului,

instrument de înfăptuire a programului
de la Toronto

Pregătirile în acest sens au fost făcute în ultima fază a celui

de-al doilea război mondial, atunci când devenise evident că războiul
era pierdut de cel de-al treilea Reich. Care, trebuie să spunem, pentru
cei care (cei mai mulţi...) nu cunosc aceste amănunte, avea el însuşi
în derulare mari proiecte de cercetare ştiinţifică în domeniul utilizării
undelor electromagnetice şi nu numai.

139
 Interesul pentru cercetare în aceste direcţii şi pentru crearea
de arme specifice destinate unui număr considerabil de domenii,
apreciate de nazişti ca fiind de larg interes nu numai pentru
desfăşurarea războiului, dar şi pentru perioadele de pace, pentru
controlul şi influenţarea populaţiei s-a păstrat şi s-a transmis şi
adversarilor acestora, ducând la extinderea fără precedent a
preocupărilor şi, pe cale de consecinţă, a programelor şi proiectelor,
urmărind:

1. Modificări climaterice vizând o gama largă de utilizări

- modificarea climei, a regimului de precipitaţii, provocarea
de vijelii, tornade etc. pentru crearea în teatrele de operaţiuni de
condiţii cât mai dificile pentru armatele adverse;
- utilizarea acestor modificări pentru a uşura deplasarea
forţelor proprii către şi în teatrele de operaţiuni, manevrabilitatea
efectivelor umane şi a unităţilor motorizate şi mecanizate şi pentru
crearea de condiţii favorabile de operabilitate pentru forţele armate
proprii;
- folosirea modificărilor climaterice şi de regim de
precipitaţii pe arii restrânse pentru a împiedica sau îngreuna
deplasarea efectivelor adverse către teatrele de operaţiuni, mişcarea
şi reamplasarea acestora funcţie de evoluţiile din situaţia tactică din
teren, pentru a dezorganiza liniile de transport ale adversarilor, în
scopul împiedicării reaprovizionării cu tehnică militară, armament,
muniţie, provizii etc.
2. Utilizarea undelor electromagnetice şi a tehnicilor
dezvoltate pe baza acestora pentru a provoca modificări majore pe
Terra, prin alterări semnificative ale climei la scara întregului glob,
provocarea programată de uragane şi alte fenomene atmosferice din
această categorie care să afecteze grav largi regiuni ale planetei şi
mase mari de oameni, să provoace distrugeri de mare amploare şi un
mare număr de victime, generarea artificială de cutremure.
3. Folosirea undelor electromagnetice (prin utilizarea de
frecvenţe-după caz-înalte sau joase) adaptate diferitelor scopuri,
140
pentru controlul minţii şi influenţarea comportamentului indivizilor,
pentru programarea unor persoane în scopul îndeplinirii inconştiente,
ca niste roboţi, a unor misiuni încredintate, sau pentru controlul de la
distanţă al maselor de oameni şi pentru influenţarea
comportamentului lor (de exemplu, în cazul protestelor de amploare,
care pot fi provocate, stimulate sau, din contra, inhibate sau blocate
la comandă).
4. Similar, pentru atingerea ţintelor propuse, descrise
anterior, utilizarea în aceste scopuri a unor substanţe chimice de
diverse tipuri (inclusiv droguri, de exemplu drogul sintetic LSD fiind
iniţial o creaţie tipică a acestor programe), prin administrare directă
(de exemplu, sub pretextul unor tratamene medicale, dar fără
înştiinţarea subiecţilor cu privire la efecte adverse şi posibilele
urmări), sau, pentru acţiunea de la distanţă asupra maselor de
oameni, prin dispersare în atmosferă, utilizând tehnicile clasice,
dezvoltate încă de la începutul secolului trecut, pentru utilizarea
armelor chimice sau bacteriologice (obuze de artilerie, bombe de
aviaţie) sau prin utilizarea de alte mijloace de difuzare (de exemplu,
prin intermediul instalaţiilor de condiţionare a aerului din spaţii de
utilitate publică-staţii de metrou, gări, aeroporturi, mari complexe
comerciale etc., sau prin dispersarea din avion, sub formă de
aerosoli), care să prevină chiar avertizarea timpurie a victimelor unor
astfel de influenţe sau atacuri.
5. Utilizarea undelor electromagnetice pentru influenţarea în
masă a comportamentului trupelor adversarului în teatrele de
operaţiuni.
6. Idem, prin utilizarea de compuşi chimici şi/sau
bacteriologici.

Ne vom opri cu enumerarea aici, fiindcă studiul de faţă nu şi-

a propus în mod expres tratarea acestor subiecte, la ele referindu-ne
doar în măsura în care ele au legătură cu tema pe care o tratăm.
Spuneam că încă din ultima fază a războiului au început să se
amplifice şi să devină urgente preocupările în domeniile pe care le-
141
am enumerat. Şi asta pentru că nu era niciun mare secret pentru
serviciile de informaţii ale puterilor din coaliţia antihitleristă
existenţa preocupărilor cercetătorilor aflaţi în tabăra naziştilor. Şi a
început o adevarată cursă contracronometru între Statele Unite şi
Uniunea Sovietică pentru identificarea mişcărilor persoanelor de
interes de pe listele cu cercetători şi pe domenii de activitate,
întocmite în baza informaţiilor existente şi până atunci, a deplasărilor
lor, în aşa fel încât fiecare dintre cele două mari puteri aliate, dar
aflate, totodată, în concurenţă şi competiţie directă, să izbutească să
contacteze şi să atragă cât mai mulţi dintre cercetătorii vizaţi.

8. 2. Realizările cercetărilor naziste preluate şi dezvoltate,

cu largul concurs al unora dintre iniţiatorii germani

Statele Unite au întocmit un program secret, codificat

„PAPERCLIP” (astăzi, operaţiunea este în cea mai mare parte
desecretizată), prin care au deplasat pe teritoriul american circa 1.500
de cercetători germani, unii dintre ei cu contributii grave şi sinistre la
cele mai odioase programe naziste (inclusiv de exterminare), deci
care, teoretic, ar fi trebuit să figureze în calitate de inculpaţi în seria
de procese împotriva criminalilor de război care au urmat Procesului
de la Nurnberg.
Cei mai cunoscuţi şi mai compromişi dintre ei au beneficiat
de un program special, similar cu programul de protecţia martorilor,
aplicat în proceduri judiciare importante şi sensibile. Adică au fost
„făcuţi pierduţi” (dispăruţi...), li s-a schimbat identitatea şi au
continuat să se ocupe exact de ce se ocupaseră şi în Germania
nazistă, numai că, de această dată, în Statele Unite şi sub protecţia
guvernului american. Dar lucrând la subiecte de cercetare la fel de
condamnabile ca cele la care lucraseră pentru regimul hitlerist.
(Ca o pată de culoare, trebuie spus că, pe deplin conştienţi de
imoralitatea „spălării de păcate” a unor personaje care, cum
spuneam, ar fi trebuit condamnate inclusiv pentru crime, cei care s-au
ocupat de acest tip de operaţiune de „vânătoare de capete”, cum se
142
numeşte în termeni moderni în domeniul resurselor umane această
activitate, glumeau - o glumă cam sinistră, orice s-ar spune-pe
această temă, spunând că s-a folosit în astfel de cazuri, în loc de
expresia „hang them!”-spânzuraţi-i!- expresia „hire them”!-angajaţi-
i!)
Să mai spun că, în cadrul acestei enorme operaţii, pe lângă
mari figuri ale cercetării ştiinţifice, precum Wernher von Braun,
creatorul programului german al seriei de vehicule spaţiale „V”,
devenit conducatorul colectivului care a dat naştere programului
spaţial american şi rachetelor cu care s-au făcut lansări de sateliţi şi
capsule spaţiale, inclusiv al rachetelor Saturn V (el neputând fi
considerat printre cei care ar fi trebuit să fie inculpaţi la finalul celui
de-al doilea război mondial), la programul spaţial american au mai
participat 120 de cercetători germani, recrutaţi prin operaţiunea
PAPERCLIP. Unul, Kurt Debus, care fusese un foarte înfocat activist
al partidului nazist a condus complexul de lansări spaţiale de la Cap
Canaveral, altul, Bernhard Tessman, care a proiectat clădirea turn
destinată asamblării şi adăpostirii rachetei cu care se făceau lansările
a fost proiectantul complexului de lansări germane (de tip „V”) de la
Peenemunde. Un altul, care a fost un nume ce ar fi putut figura pe o
listă de criminali de război, fiindcă s-a ocupat de cercetări în
domeniul armelor biologice, Kurt Blome, fost Chirurg Şef Adjunct al
celui de-al treilea Reich, a fost ulterior unul dintre conducătorii
programului biologic militar, defensiv dar şi ofensiv, al Statelor
Unite. El a mărturisit la interogatoriile militare la care a fost supus că
a întreprins experimente cu agenţi patogeni pe prizonieri din lagărele
de concentrare naziste. Aceste experimente erau făcute cu agentul
ciumei bubonice şi au permis lui Blome sa elaboreze o variantă a
acestui agent patogen care să fie utilizabilă pe armamente.
Generalul maior Walter Schreiber, care a fost Chirurg Şef al
celui de-al treilea Reich, a figurat în evidenţele tribunalului de la
Nurmberg pentru că a furnizat internaţi în lagăre de concentrare
pentru experimente biologice şi a contribuit la obţinerea şi alocarea
de fonduri pentru experimente pe oameni. Ceea ce nu a împiedicat
143
angajarea lui la Şcoala de Medicină a Forţelor Aeriene americane din
Texas. Abia în 1952, când un comentator american a dat publicităţii
istoricul lui, i s-a înlesnit plecarea în Argentina, unde era stabilită
fiica lui.
În această privinţă s-a adoptat de către americani (procedeu
uzual şi în ziua de astăzi) dublul standard, definit atât de bine, dar cu
un cinism condamnabil de fostul preşedinte al Statelor Unite,
Truman, cel care a luat decizia criminală a utilizării celor două
bombe nucleare asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki, decizie
absolut inutilă din punct de vedere militar. Acesta, referindu-se, în
anii ‟50, la generalul paraguayan Stroessner, unul dintre militarii
folosiţi frecvent de Statele Unite în America de Sud (chiar şi în zilele
noastre, dovadă cazul de acum câţiva ani al Honduras-ului) pentru a
înlătura prin lovituri militare de stat regimuri civile democratic alese,
dar neconvenabile americanilor, nefiind aservite, afirma: „Stroessner
este un ticălos, dar e ticălosul nostru!”

8. 3. CIA în slujba conspiratorilor

Operatiunea PAPERCLIP (64, 65, 66, 67, 68, 69) s-a

desfăşurat în organizarea OSS (centrala de informaţii care a
funcţionat în Statele Unite în timpul războiului şi din care a luat
naştere CIA). Adică actuala agenţie de spionaj a Statelor Unite, de a
cărei înfiinţare s-a ocupat Allen Dulles, având drept mână dreaptă un
personaj din multe privinţe foarte interesant: Frank Wissner. Este
interesant nu doar pentru contribuţia lui directă la crearea CIA
(pentru care el şi Dulles au beneficiat, cum am mai menţionat, de
consultanţă din partea a doi dintre cei mai înalţi oficiali militari
germani ai spionajului, generalul Reinhardt Gehlen, fost şef al
serviciilor de informaţii ale armatei germane-parte a celebrului
Abwehr, condus de amiralul Canaris-pe frontul de est şi colonelul de
paraşutişti şi creatorul trupelor de intervenţie specială germană Otto
Skorzeny), dar şi pentru alte trei motive:
- el a fost cel care a avut ideea, imediat dupa înfiinţarea CIA,
144
de a iniţia crearea în ţările Europei de vest a unor structuri
ultrasecrete paramilitare, (celebrele Reţele GLADIO), compuse din
elemente cu orientare de dreapta şi extrema dreaptă din armată,
poliţie, jandarmerie, servicii secrete, foşti colaboraţionişti ai
naziştilor, dotaţi cu sedii şi case conspirative, depozite secrete de
armament şi muniţie, oficial cu misiunea ca, în cazul unei invazii
sovietice să constituie nişte forţe care să opereze în spatele frontului
inamic, în realitate ele devenind structuri de diversiune, care s-au
ocupat cu organizarea de operaţiuni de sabotaj, acte şi atentate din
gama celor teroriste (inclusiv răpiri şi asasinate-reţeaua Gladio din
Italia fiind cea care a organizat răpirea şi, ulterior, asasinarea prim
ministrului democrat creştin Aldo Moro, cel care alcătuise primul
guvern de coaliţie între democrat creştini şi comunişti din anii ‟70,
iar reţeaua Gladio din Franţa fiind organizatoarea, alături de
Organizaţia Armata Secretă, a tuturor atentatelor la viaţa
preşedintelui francez, generalul Charles de Gaulle, după decizia
acestuia de acordare a independenţei fostei colonii franceze Algeria),
plasând deliberat la locul activităţilor lor clandestine indicii false,
care să dea impresia că aceste acte erau organizate şi comise de
comunişti sau de militanţi de stânga sau extrema stângă. Aşa au
apărut atacurile şi atentatele de tip „false flag attack”. Aceasta îl face
să prezinte interes pentru studiul nostru fiindcă multe dintre actele de
terorism de pe cuprinsul Europei ar putea să nu fie numai (sau să nu
fie deloc!) opera unor terorişti străini, ci a acestor reţele, care nu au
fost dezactivate (şi care ar putea folosi, pentru înfăptuirea unor astfel
de atentate cum au fost cele de la Paris, de la Charlie Hebdo şi din
seria de atentate de la sala de spectacole Bataclan, dintr-un număr de
localuri şi de la Stade de France, sau cele de la Bruxelles, inclusiv
colaboratori sau informatori ai poliţiei sau serviciilor secrete,
recrutaţi din rândurile imigranţilor, mai noi sau mai vechi, şi
„programaţi” prin metode pe care le vom enumera în continuare
pentru a înfăptui, inconştient, astfel de acte);
- un lucru straniu, dl Frank Wissner este... tatăl adoptiv al
lui...Nicholas Sarkozy! După divorţul de contele ungur Pal-Sarkozy,
145
mama lui Nicholas şi a fratelui lui mai mare, Olivier, doamnă destul
de tânără rămasă cu doi copii, adolescenţi la acea dată, s-a stabilit în
Statele Unite, unde s-a măritat cu Frank Wissner! Aceasta ar putea fi
şi explicaţia carierei politice spectaculoase a lui Sarkozy după ce a
devenit... francez şi chiar şi a alegerii lui ca preşedinte al Frantei:
sprijinul din umbră al reţelei Gladio din Franţa;
- după despărţirea formală de CIA (de care, evident, nu a
divorţat niciodată, între altele fiindcă din astfel de îndeletniciri nu se
iese decât...cu picioarele înainte!), dl Wissner a intrat în diplomaţie.
Fiind în anii ‟80 ambasador la Cairo, devenit astfel prieten şi
protector al preşedintelui egiptean Hosni Mubarak. Încă şi mai
interesant (pentru studiul de faţă...) este că la izbucnirea marii
diversiuni regizată de CIA şi de elemente din Departamentul de Stat
american (de genul doamnei Victoria Kagan Nuland „fuck European
Union”!) numită „Primavara Araba”, atunci când Mubarak nu a mai
putut fi susţinut şi a fost chiar arestat, Statele Unite l-au trimis rapid
la Cairo pe Wissner, pentru a căuta o soluţie de a-l scăpa pe Mubarak
de arestare, proces şi previzibila condamnare la moarte. Ceea ce s-ar
putea spune că în parte i-a şi reuşit...
Tot despre acest personaj, cititorii vor afla la momentul
potrivit, în cuprinsul acestui studiu, amănunte la fel de interesante.
Condamnabilă a fost însă folosirea de către americani, în
urma operaţiunii PAPERCLIP a unor personaje care ar fi meritat
spânzurătoarea.
Între cercetătorii care pot fi enumeraţi în această categorie se
află Dr. Reetz, chimist specializat în studiul şi sintetizarea de gaze
toxice (unul dintre specialiştii nazişti în Sarin, Soman, Tabun), Dr.
Schrader (aceleaşi specializări ca Dr, Reetz), Dr. Friedrich
Hoffmann. Acesta din urmă a lucrat la principala unitate militară
americană specializată în producerea de arme chimice şi
bacteriologice, de la Fort Detrick, ocupându-se în continuare de
sintetizarea de Sarin si Tabun destinate utilizărilor militare. El a
făcut, de asemenea experimente pe mii de animale şi pe 25 de aşa-
zişi „voluntari” din rândul personalului militar american,
146
experimente efectuate într-o cameră specială de verificare a
influenţei gazelor toxice. În ciuda faptului că au existat informaţii că
un număr de militari americani „voluntari” au murit în urma acestor
experienţe, CIA a refuzat în mod sistematic să pună la dispoziţie
documente legate de aceste teste criminale. Mai mult de atât, se ştie
că directorul din acea perioadă al CIA a dat dispoziţie să fie distruse
toate documentele legate de aceste experimente. Hoffmann a lucrat
împreună cu Dr. Karl Tauboeck, care efectuase teste cu gaze toxice şi
cu „seruri ale adevărului” pentru nazişti în timpul războiului. Cei doi
au supervizat ulterior construcţia unei a doua camere speciale de
testare a influenţei gazelor, în condiţiile privării de oxigen, teste
similare cu cele efectuate în timpul războiului pe deţinuţi din lagărele
de concentrare.
La sfârşitul anilor ‟50, Hoffmann a lucrat pentru CIA la Fort
Detrick la cercetarea unor agenţi chimici letali care să fie folosiţi ca
arme în războiul din Vietnam. Aşa au luat naştere „Agent White”,
„Agent Blue” şi unul dintre compuşii cei mai toxici sintetizaţi
vreodată, de cea mai tristă amintire, celebrul „Agent Orange”, un
ierbicid de o toxicitate extraordinară, bazat pe dioxină (compus letal,
complet neindicat, fiind nesigur în exploatare în orice condiţii. A
provocat o enormă emoţie la vremea respectivă, prin anii ‟60, un
teribil accident la o fabrică de dioxină din India. O scăpare de astfel
de gaz a dus la câteva mii de morţi şi la alte mii de persoane afectate,
nu doar în rândurile personalului fabricii, dar şi printre locuitorii din
perimetrul apopiat acesteia, afectaţi până la momentul în care s-au
putut pune în aplicare măsuri de evacuare), care au primit aprobarea
în 1961 pentru a fi folosite în Vietnam ca defoliante, spre a împiedica
luptătorii Vietcong şi militarii nord-vietnamezi să beneficieze de
camuflajul pădurilor şi a permite identificarea şi uciderea lor.
Datorită toxicitatii, mii, posibil zeci de mii de militari americani au
suferit intoxicări grave şi ireversibile, având de îndurat suferinţe
atroce tot restul vieţii, mulţi decedând înainte de vreme datorită a
ceea ce a devenit cunoscut ca „sindromul Vietnam” (similar ca
manifestări şi având cauze de aceeaşi natură cu „sindromul
147
Golfului”, afectând zeci de mii de militari americani participanţi la
cele două razboaie împotriva Irak-ului, în care armata americană a
folosit masiv mijloace chimice interzise, dar şi muniţie aeriană şi de
infanterie cu uraniu sărăcit, care au afectat inclusiv militarii proprii,
expuşi influenţei acestora fără a fi fost înştiinţaţi asupra
periculozităţii şi fără a-şi fi dat acordul în acest sens).
Pentru cei care, din nou, s-ar întreba care este legătura dintre
aceste informaţii şi tema studiului de faţă, trebuie să atragem atenţia
că există o legătură directă şi extrem de importantă. Şi de
periculoasă. Fiindcă aceleaşi chimicale sintetizate de dr. Hoffmann
pentru armata americană sunt astăzi folosite de MONSANTO,
gigantul american care domină pieţele mondiale cu producţia de
ierbicide, îngrăşăminte şi de seminţe de plante modificate genetic.

8. 4. MONSANTO
beneficiarul şi continuatorul cercetărilor naziste

În substanţele produse de MONSANTO pentru tratarea

culturilor împotriva dăunătorilor (RoundUp), este folosit ucigătorul
„Agent Orange”, bazat pe dioxina care a lăsat urme grave în
sănătatea a zeci de mii de veterani ai războiului din Vietnam, dar şi a
milioane de vietnamezi.
Tot MONSANTO forţează pătrunderea seminţelor de plante
modificate genetic în Europa, unde foarte multe state au interzis
utilizarea acestor seminţe şi cultivarea de plante modificate genetic.
Iniţial, a existat o dispoziţie în acest sens a Comisiei Europene.
Ulterior, anul trecut, în urma lobby-ului şi presiunilor gigantului
american transnaţional (şi, e de bănuit, a intervenţiilor Statelor Unite
pe lângă Uniunea Europeană vasală...), Comisia a luat decizia de a
lăsa la latitudinea statelor opţiunea de acceptare sau nu a cultivării
plantelor modificate genetic pe teritoriul lor.
Tot o legătura directă este provocată de negocierea secretă a
Parteneriatului Transatlantic între Statele Unite şi Uniunea
Europeană, despre care am mai vorbit. Între altele, prevederea
148
introducerii jurisdicţiei unor instanţe americane în litigiile dintre
companii şi statele semnatare (toate statele membre ale Uniunii
Europene vor deveni semnatare în mod automat atunci când şi dacă
Uniunea va lua-fără consultarea statelor membre, sau, cel mai
probabil, prin ignorarea majorităţii statelor, de genul României, care
în Uniune sunt considerate state de mâna a doua-decizia de a semna
cu Statele Unite Parteneriatul) va permite companiilor să dea în
judecată statele pentru aşa-zise „pagube” suferite de ele în investiţiile
efectuate în acele state în urma măsurilor de protecţie a mediului sau
a sănătăţii populaţiei.
De exemplu, MONSANTO ar putea da în judecată (şi câştiga
în instanţele americane, supranaţionale!) statele care ar lua hotărârea
de interzicere a cultivării pe teritoriul lor a plantelor modificate
genetic, considerând că interesele şi investiţiile ei şi profiturile
anticipate au de suferit. (Între altele, există serioase dovezi ştiinţifice
nu numai că utilizarea în hrana oamenilor, dar chiar utilizarea în
hrana animalelor şi a păsărilor a produselor modificate genetic-soia,
porumb-introduce în lanţul trofic elemente care pot provoca efecte
grave asupra sănătăţii celor care consumă carne sau produse-lapte,
lactate, ouă-de la animale sau păsări care au fost hrănite cu furaje în
care au fost înglobate soia şi porumb modificate genetic. Există
foarte multe lucrări ştiinţifice elaborate într-un mare număr de state,
bazate pe teste efectuate pe hamsteri, care dovedesc că la perechile
de animale de laborator supuse testelor, care au fost hrănite exclusiv
cu astfel de furaje, fertilitatea scade de la o generaţie la alta, la a patra
generaţie fertilitatea ajungând la numai 20% din fertilitatea normală.
Iată deci una dintre soluţiile ideale pentru atingerea unuia dintre
obiectivele atât de dragi şi de sistematic şi diabolic urmărite de
arhitecţii Noii Ordini Mondiale şi ai Guvernului Mondial-scăderea
drastică a populaţiei globului. Unii dintre ei spun că ar fi necesară o
scădere cu 90%. Alţii merg chiar mai departe de acest procent. Dar,
acesta este un subiect asupra căruia vom reveni).
Există şi lucrări ştiinţifice care demonstrează că folosirea
culturilor de plante modificate genetic infestează terenurile care au
149
fost astfel cultivate, dar şi terenurile învecinate, efecte care se menţin
şi după decizia de renunţare la acest gen de culturi.
Şi, ca un argument foarte puternic în favoarea legăturii dintre
acest subiect şi Europa, un element foarte recent. Se ştie că primul
ministru britanic, David Cameron, a luat decizia de a organiza un
referendum în Marea Britanie pentru consultarea populaţiei în
legătură cu rămânerea în continuare a Marii Britanii în Uniunea
Europeana sau ieşirea din Uniune. Ulterior, preşedintele Obama a
avut o luare de atitudine foarte critică la adresa referendum-ului,
îndemnând alegătorii britanici să respingă ideea ieşirii ţării din
Uniunea Europeană. Această luare de poziţie însă a avut efecte
perverse, ca de obicei. Efecte contrare. Fiindcă a încins spiritele în
Marea Britanie, unde o parte a presei, a opiniei publice şi nu puţini
oameni politici îl acuză pe Obama de ingerinţe în politica internă
britanică şi îl invită să facă bine să se ţină departe de acest subiect. În
acest context, s-a găsit şi o explicaţie, foarte plauzibilă, pentru
interesul subit al lui Obama pentru subiectul prezenţei Marii Britanii
în Uniunea Europeană, cu mai puţin de două luni înainte de
referendum-ul britanic din ultima decadă a lunii iunie. O eventuală
ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană ar face-o să nu mai
aibă obligaţii faţă de decizii luate de acest organism. Or Obama
probabil consideră ca semnarea Parteneriatului Transatlantic este ca
şi realizată, cu negocierea şi luarea deciziei între Statele Unite şi UE,
ca reprezentantă a tuturor ţărilor, care s-ar trezi (inclusiv o Mare
Britanie membră a Uniunii) în situaţia de a se supune deciziilor
instanţelor prevăzute de parteneriat, în dauna companiilor şi a
intereselor naţionale. Prin urmare, în cazul în care, la referendum,
poporul britanic ia decizia de ieşire din Uniune, dacă Uniunea va
semna până la urmă cu Statele Unite Parteneriatul, acesta nu va mai
fi obligatoriu şi pentru Marea Britanie. Una dintre puterile
economice principale din Uniune, una dintre marile pieţe şi, totodată,
unul dintre producătorii agricoli importanţi din Uniune. Ceea ce ar
reprezenta o gravă lovitură pentru aspiraţiile MONSANTO şi pentru
profiturile la gândul cărora boşii transnaţionalei îşi ling, probabil,
150
deja buzele.
În plus, Obama se teme (pe bună dreptate, în opinia noastră)
că prin ieşirea unei Mari Britanii atât de apropiată şi docilă faţă de
Statele Unite din Uniunea Europeană, Statele Unite pierd una dintre
pârghiile importante de influenţă şi de presiune permanentă asupra
Uniunii.
(Culmea este că, exact aşa cum anticipam la scrierea acestor
rânduri, intervenţia tip „muscă-n lapte” a lui Obama a avut nu unul,
ci două efecte, preverse, total contrarii celor urmărite: britanicii au
hotărât la referendum ieşirea din Uniunea Europeană, iar negocierile
pentru Parteneriatul Transatlantic-TTIP- sunt ca şi eşuate, dupa cum
declarau recent atât presedintele francez Hollande cât şi ministrul de
externe german Steinmeier).
La asta s-ar mai adăuga un al treilea efect pervers. În ciuda
comportamentului dubios al comisarului lituanian de profil al
Uniunii Europene în problema reavizării comercializării pe piaţa
europeană pentru o nouă perioadă de şapte sau nouă ani a
insecticidului RoundUp, la mecanismul de vot comunitar, unul dintre
criteriile obligatorii, cel ca ţările care avizează prelungirea să aibă o
populaţie însumată de minimum 65% din populaţia Uniunii (în
condiţiile în care abţinerea este contabilizată ca vot împotrivă), faptul
că trei ţări cu populaţie semnificativă-Franţa, Italia care au votat
împotrivă şi Germania care s-a abţinut a făcut ca acest criteriu să nu
fie îndeplinit şi să nu se poată acorda prelungirea, ceea ce presupune
că până la sfârşitul anului, RoundUp va trebui să fie retras de pe piaţa
Uniunii Europene.
Această paranteză largă a fost necesară fiindcă foarte mulţi
dintre cei peste 1.500 de cercetători germani recrutaţi astfel de
americani (peste 700 dintre ei au şi primit, în timp, cetăţenia
americană) şi care au lucrat în Statele Unite pentru armata americană,
în proiecte secrete iniţiate şi dirijate de CIA au contribuit masiv la
elaborarea de metode şi realizarea de aparate şi complexe care, prin
folosirea undelor electromagnetice sau prin „cercetări medicale”
utilizând compuşi chimici sau agenţi patogeni, au transformat încă de
151
multă vreme în realitate şi în practică curentă ideile expuse în al
doilea document, adoptat la Toronto în 1985, pe care le-am citat
anterior.

8. 5. Programele secrete de modificare a climei ale CIA

au precedat cu decenii „Aurora Roşie”

Astfel, mijloacele pentru influenţarea mediului, producerea de

schimbări climaterice, influenţarea regimului precipitaţiilor au
devenit instrumente curente utilizate în scopuri militare, dar şi în
viaţa de zi cu zi, fiind adeseori sursa unor fenomene climatice,
meteorologice pe care nu izbutim să ni le explicăm în mod normal.
(70, 71, 72, 73) Parcurgerea celor câteva lucrări citate din
multitudinea care există pe aceste teme aduce, în primul rând,
confirmarea afirmaţiei autorului că, în aceste domenii, preocupările
„ştiinţifice” (şi programele militare supervizate de CIA) au precedat
cu mult al doilea document de la Toronto. Unele dintre ele datează
din anii ‟50 si ‟60 (fiind însă bazate pe „tezaurul de experienţă” al
noilor recruţi americani, căpătat în anii în care au lucrat la
programele naziste, inclusiv experimentând pe internaţii din lagărele
de concentrare) şi utilizarea tehnicilor, metodelor, compuşilor
chimici rezultaţi din aceste cercetări a intrat în practica curentă.
Lucrarea citată la (72) este întocmită sub auspiciile armatei
americane şi vorbeşte pe larg, cât se poate de concret, despre
folosirea modificării artificiale a climei şi a regimului precipitaţiilor
pe anumite arii de teren, pentru utilizări militare, în teatre de
operaţiuni, în scopul favorizării deplasărilor şi operaţiunilor
forţelor proprii şi împiedicării şi dezorganizării mişcărilor,
deplasărilor şi operaţiunilor forţelor adverse.
În special acei dintre noi care suntem trecuţi de 50 sau 60 de
ani, de exemplu, nu avem cum să nu fim surprinşi de schimbările de
climă şi de regim de precipitaţii care s-au petrecut în cursul vieţii
noastre, pe aceeaşi arie geografică. Cazuri concrete în această
privinţă sunt foarte multe: restrângerea intervalului de timp, în
152
cursul iernilor, a perioadelor cu ninsori şi scăderea consistentă a
cantităţii de zăpadă în ultimii ani, în comparaţie cu iernile copilăriei
noastre, apariţia şi extinderea în timp, pe măsură ce trec anii, a
temperaturilor excesive (orice s-ar spune, în ce ne priveşte, ne-am
născut şi trăim într-o ţară în care învăţam în copilărie la şcoală-şi era
un lucru confirmat de realitate!-că beneficiază de un climat
continental temperat). Or, se accentuează, de la an la an, în special
vara, fenomenul instalării de temperaturi extreme, de până la 40 de
grade Celsius sau chiar mai mult pe perioade lungi de timp (uneori
de ordinul săptămânilor). Chiar la sfârşitul acestei ierni şi în prima
parte a primăverii, am parcurs perioade de schimbări de temperatură
care nu erau uzuale în urmă cu zeci de ani (unele erau chiar de
neîntâlnit şi de neimaginat în copilăria noastră!), cu apariţia în
februarie şi la începutul lui martie a unor temperaturi de până la 22-
25 de grade Celsius şi chiar mai mult, urmate de scăderi bruşte, de
10-15 grade Celsius de la o zi la alta. Au devenit frecvente cazurile în
care, pe întinse suprafeţe ale României, săptămâni de-a rândul nu
cade nicio picătură de ploaie. Dar, în acelaşi timp, în perioada
primăverii, dar nu numai, de-a lungul albiilor multora dintre râurile
noastre se produc aproape anual viituri şi inundaţii de mare
amploare, unele dintre ele chiar catastrofale. (Este adevărat că, în
acest caz, o influenţa nefastă o au defrişările masive ale pădurilor de
pe versanţii munţilor noştri...). Au început să apară şi în România
fenomene meteorologice inexistente altădată: furtuni de mare
violenţă, care rup sau chiar smulg din rădăcini copaci bătrâni, tornade
(cine a văzut aşa ceva în România în urmă cu 30, 40, 50 de ani?).
Dacă cineva îşi imaginează că aceste fenomene sunt simple
întâmplări, sau că sunt numai urmarea tendinţei generale de încălzire
globală, acela greşeşte în mod grav.
Şi trebuie spus că astfel de fenomene pe care le trăim noi, în
România, se petrec nu numai în ansamblul Europei, ci pe întregul
glob.

153
 8. 6. Chemtrails

Foarte multe din aceste manifestări greu de explicat altfel sunt

produse în mod artificial. Şi pot fi generate inclusiv de la mari
distanţe. Pot fi provocate (şi chiar sunt, în mod curent, aproape
zilnic) prin „însămânţarea” norilor cu gaze, ioni metalici, alte
chimicale diverse, de sinteză, prin difuzarea în atmosferă, din
avioane speciale, de aerosoli, ceea ce crează fenomenul care a şi
căpătat o denumire specială, „chemtrails” (dâre, urme chimice), în
contrast cu ceea ce se numeşte „contrails”, adică fenomenul, firesc, al
dârelor lăsate în urmă de avioane, atunci când gazele la temperaturi
înalte eliminate de motoarele cu reacţie se condensează în atmosfera
rece. Numai că, spre deosebire de acestea din urmă, care se
dispersează natural rapid, în intervale de timp de ordinul zecilor de
secunde, dârele create special, de avioane cu exact această destinaţie,
care împânzesc atmosfera cu aerosoli alcătuiţi din substanţe chimice,
multe dintre ele extrem de toxice şi periculoase, sunt persistente şi
capătă, ades, consistenţa şi aspectul unor nori. Dar nişte nori de
forme (şi apăruţi la altitudini) ciudate. Acestea sunt produsul
geoingineriei climatice (Geoingineria Stratosferică cu Aerosoli, sau,
în original, Stratospheric Aerosol Geoengineering-SAG). (74, 75,
76).

Fig. 8.1
154
 Deşi, în general, guvernele neagă realitatea fenomenului,
înglobând tratarea lui de către presa alternativă în categoria „teoriilor
conspiraţiei”, adevărul este că avem de-a face cu o activitate
deliberată de răspândire masivă în atmosferă de substanţe chimice
sau ioni metalici (aluminiu, cadmiu, bariu, thoriu radioactiv, nichel,
crom, etc.). Există şi justificări, dintre cele mai variate, pentru
această preocupare sistematică. Şi, ca întotdeauna când e vorba să se
escamoteze adevărul, sau să se justifice cele mai nejustificabile
acţiuni prin scopuri nobile, una dintre cele mai răspândite explicaţii
este că se încearcă, în acest mod, să se combată...încălzirea globală.
Prin crearea în atmosferă a unor bariere de ioni metalici care să
reflecte o parte din radiaţia solară, pentru diminuarea de temperatură
care să compenseze creşterile de temperatură înregistrate datorită
activităţilor umane, în special arderii masive de hidrocarburi.

Fig. 8. 2

Dealtfel, există de mai bine de 60 de ani o mulţime de teorii

expuse public, în conferinţe, apărute sub formă de articole de presă
sau chiar cărţi, care susţin folosirea unor tehnici de acest gen pentru
combaterea încălzirii atmosferei, pentru crearea de zone cu
microclimat modificat sau chiar pentru topirea accelerată a
banchizelor polare sau a gheţarilor, inclusiv în scopul înlesnirii, prin
topire, a accesului la zăcămintele minerale din subsolul arctic sau
antarctic (hidrocarburi, dar şi zăcăminte metalifere diverse).
155
 Fig. 8.3

Şi, ca o dovadă că negarea acestei realităţi este de-a dreptul

stupidă, există chiar patente eliberate pentru metode de acest gen, de
exemplu patentul Weisbach din 1994 (76), acordat în beneficiul
Hugues Aircraft Co., pentru răspândirea în atmosferă a ionilor de
oxid de aluminiu, în vederea reducerii încălzirii globale prin crearea
unui ecran atmosferic care să reflecte 1% din radiaţia solară
incidentă.

Fig. 8.4
156
 Un altul este patentul US NAVY 1975, pentru un aparat care
să genereze dâre de pulberi chimice.
Pentru cei care se ocupă cu astfel de activităţi pare să nu
conteze că răspândirea în atmosferă de astfel de ioni metalici poate
să genereze creşterea de concentraţii de aluminiu, bariu, cadmiu în
aer, toate acestea fiind metale care, în concentraţii mari produc grave
maladii ale inimii, creierului etc. După cum nu contează că, absolut
„întâmplător”, desigur, de când au fost identificate zboruri de acest
gen, care lasă în urma lor dâre persistente în timp (care nu au nimic
de-a face cu dârele de condensare de vapori ejectaţi în mod uzual de
motoarele avioanelor), concentraţiile atmosferice ale acestor metale
şi ale altor metale sau substanţe chimice de sinteză care sunt
suspectate a fi astfel difuzate au crescut simţitor.

64. https://www.archives.gov/iwg/declassified-records/rg-330-defense-
secretary/
65. https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/csi-
publications/csi-studies/studies/vol-58-no-3/operation-paperclip-the-
secret-intelligence-program-to-bring-nazi-scientists-to-america.html
66. http://www.operationpaperclip.info/
67. http://www.conspiracyarchive.com/NWO/project_paperclip.htm
68. http://www.bibliotecapleyades.net/sociopolitica/esp_sociopol_mj12_17.
htm
69. https://deeppoliticsforum.com/forums/showthread.php?6630-Operation-
Paperclip-CIA%E2%80%99s-Denial-of-Protecting-Nazis-is-Blatant-Lie-
Part-1#.Vx4AwNSLRki
70. weather modification: the evolution of an R&D program into a military
operation
71. A Recommended National Program In Weather Modification, A Report
to the Interdepartmental Committee for Atmospheric Sciences, by
Homer E. Newell Associate Administrator for Space Science and
Application, National Aeronautics & Space Administration, Washington,
D.C. Interdepartmental Committee for Atmospheric Sciences, 1966.
72. Weather as a Force Multiplier:Owning the Weather in 2025, A Research
Paper Presented To Air Force 2025, by Col Tamzy J. House, Lt Col
James B. Near, Jr., LTC William B. Shields (USA), Maj Ronald J.
Celentano, Maj David M. Husband, Maj Ann E. Mercer, Maj James E.
Pugh, August 1996.

157
73. Geoengineering, Weather Modification and Weather Warfare,
TsunamisEarthquakes, Droughts And Floods, Veterans Today, January
18, 2016, by Katherine Frisk
74. http://www.chemtrails911.com/intro_to_chem.htm
75. http://globalskywatch.com/chemtrails/ubbthreads.php?ubb=
showflat&Number=6567#.Vja0-ysoK1t
76. https://www.google.com/search?q=images+for+chemtrail+
billboards&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ved=0CB0QsARqF
QoTCNX7_r2a8MgCFQTfYwodR_UHQQ&biw=1024&bih=657

158
 CAPITOLUL IX

LA ORDINUL STATELOR UNITE,

UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN SLUJBA
CORPORAŢIILOR
Înainte de a continua lectura celui de-al doilea Protocol de la
Toronto şi comentariile pe marginea lui, a apărut necesitatea de a
reveni asupra a două subiecte tratate în capitolele anterioare.
Unul este legat de gigantul american MONSANTO, despre
care am vorbit în paginile precedente. Şi asta pentru că, de la
momentul scrierii lui şi până acum au apărut elemente noi. (77) Care
demonstrează că birocraţia bruxelles-eză nealeasă de nimeni şi
iresponsabilă favorizează pe faţa interesele de afaceri şi de profit ale
supranaţionalelor în dauna intereselor de sănatăte ale populaţiei
statelor Uniunii Europene.

9. 1. Din nou despre MONSANTO

Vorbeam anterior despre faptul că insecticidul RoundUp al

Monsanto este bazat pe substanţe de sinteză de mare periculozitate
(care au fost folosite în anii ‟60 si ‟70 la producerea defoliantelor
utilizate de armata americană în timpul îndelungatului război de
agresiune împotriva Republicii Democrate Vietnam).
Anul acesta trebuia luată decizia dacă se mai prelungeşte sau
nu avizul european de folosire pe teritoriul Uniunii a glifosatului
utilizat în insecticidul produs de americani. Cum au existat mari
proteste legate de permisiunea de utilizare în Europa a acestei
substanţe (inclusiv o petiţie semnată de peste un milion de cetăţeni
europeni împotriva prelungirii avizului de utilizare şi o scrisoare
deschisă semnată de aproape o sută de mari personalităţi ştiinţifice
europene, adresată comisarului european pentru sănătate şi siguranţă
159
alimentară, lituanianul Vytenis Andriukaitis), Comisia Europeană
părea să fi revenit la decizia luată la începutul acestui an de a
prelungi cu încă 15 ani licenţa de utilizare a glifosatului pe teritoriul
Europei. La numai două săptămâni după ce acest semnal fusese
transmis, sinistrul comisar comunică faptul că intenţionează
prelungirea licenţei de utilizare a glifosatului cu încă 10 ani, fără
nicio prevedere asiguratoare, fără nicio condiţionare a utilizării şi
vreo posibilitate de restricţionare.
Trebuie spus că dl comisar şi Comisia Europeană işi bazează
dorinţa pe un raport al Autorităţii Europene pentru Siguranţa
Alimentelor (EFSA), care susţine, în mod mincinos, că nu există
indicii că glifosatul ar fi o substanţă carcinogenă. O menţiune foarte
importantă este că dorinţa de prelungire a licenţei nu este însoţită de
prezentarea publică de către Comisie sau de către EFSA a rapoartelor
şi documentelor ştiinţifice care să susţină aserţiunea birocraţilor
europeni. Pur şi simplu, această adevărată oligarhie birocratică,
incompetenta şi iresponsabilă, refuză să pună la dispoziţia publicului
datele pe care îşi fundamentează concluzia că acest produs este
nepericulos. Şi ştie ea foarte bine de ce... Mai mult de atât, ea ignoră
cu desăvârşire avertismentul din anul 2015 al Agenţiei Internaţionale
pentru Cercetarea Cancerului (IARC) a Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, potrivit căreia glifosatul este cel mai probabil carcinogen
(adică, altfel spus, că există o probabilitate mai mare de 50% ca
expunerea la această substanţă, utilizată în ierbicide şi în plantele
modificate genetic şi seminţele pentru astfel de plante este
generatoare de cancere, lucru probat prin teste făcute pe apa potabilă
sau pe plantele stropite cu RoundUp şi ale căror produse sunt
utilizate pentru producerea hranei). Or, în condiţiile în care există o
astfel de avertizare a institutului de specialitate al Organizţtiei
Mondiale a Sănătăţii, bazată pe date şi dovezi accesibile publicului,
decizia autorităţii europene (EFSA) se bazează pe un raport german
(!), care, la rândul său, este fundamentat pe afirmaţii ale
MONSANTO şi ale altor mari producători de ierbicide şi plante
modificate genetic (între care marele concern german BASF!), dar pe
160
care EFSA refuză să le pună la dispoziţia publicului (pe motiv de
secrete de cercetare şi fabricaţie ale corporaţiilor!)
Mai trebuie precizat că, urmarea dovezilor multiple că
glifosatul, ierbicidele şi seminţele produse pe baza lui sunt
carcinogene, încă din 2014, unele ţări (între care Olanda şi Sri
Lanka) au impus serioase restricţii la utilizarea RoundUp, tot din
2014 Franţa a interzis utilizarea produsului în grădini, Brazilia,
Germania şi Argentina au de gând să ia măsuri de interzicere, iar în
septembrie 2015, California a anunţat că intenţionează să ia măsura
de a impune etichetarea RoundUp drept substanţă carcinogenă. (78)
Decizia controversată a lituanianului care se joacă cu
sănătatea a sute de milioane de europeni este urmarea unei vizite pe
care a făcut-o în decembrie 2015 la Washington, unde s-a întâlnit cu
împuternicitul pentru comerţ al Statelor Unite, Michael Froman.
Potrivit unor documente interne ale Comisiei Europene referitoare la
întâlnirea de la Washington, obţinute de un număr de ONG-uri în
baza FIL (Freedom of Information Law), Statele Unite au exercitat
mari presiuni asupra comisarului, chipurile european (şi încă, pentru
sănătate şi siguranţa alimentară!) pentru ca, în baza unor definiţii
eufemistice, el să excepteze de la interdicţiile europene privind
Organismele Modificate Genetic produsele şi plantele care au făcut
obiectul aşa-numitei proceduri de „gene-editing” sau ale altor tehnici
mai recente de manipulare genetică. Şi asta în condiţiile în care
Franziska Achterberg, directoare Greenpeace Europa pentru politici
alimentare declara net: „Comisia Europeană trebuie să recunoască
faptul că «gene-editing» înseamnă «inginerie genetică»”. (77)
Documentele desecretizate prin FIL demonstrează că Statele
Unite au exercitat presiuni imense pentru ca oficialii europeni să
renunţe la toate precauţiile de mediu şi sănătate pentru a netezi
drumul către semnarea (la care făceam referire ca fiind foarte
probabilă, în dispreţul părerii statelor suverane din UE şi a cetăţenilor
europeni) Parteneriatului Comercial Transatlantic (TTIP). Mai
trebuie spus că o nouă rundă de tratative pentru TTIP a început la
Washington în 25 aprilie 2016. Iar graba comisarului lituanian
161
iresponsabil de a impune în cursul lunii mai reînnoirea pentru încă 10
ani şi fără niciun fel de prevederi restrictive şi garanţii a licenţei
pentru utilizarea glifosatului şi a produselor realizate pe baza lui este
urmarea presiunilor uriaşe exercitate de Statele Unite asupra
birocraţiei bruxelles-eze, care nu este obligată să dea socoteală
nimanui. Este ceea ce autorul articolului (77), gazetarul şi analistul
de origine germana F. William Engdahl (care a scris un număr de
lucrări fundamentale pe tema Organismelor Modificate Genetic)
numea „deficitul de democraţie” din Uniune, unde deciziile nu sunt
luate de Parlamentul European, unica instanţă aleasă prin vot
universal de cetăţenii Uniunii, ci de organisme birocratice, precum
Comisia şi Consiliul.
Aceste incidente sunt încă o confirmare a faptului că aveam
dreptate să semnalăm suspecta încercare a preşedintelui Obama de a
interfera în procesul politic democratic din Marea Britanie, care la
sfârşitul lunii iunie trebuia să decidă dacă ţara mai rămâne sau nu
membră a Uniunii şi de a lega acest demers de negocierea în mare
secret a TTIP, la care dl. Obama ţine în mod deosebit şi pe care ar
dori să-l vadă semnat înainte de încheierea mandatului, ca unică
„realizare” notabilă a celo 8 ani de preşedinţie a sa...
Dovada flagrantă a acestui „deficit de democraţie” o
reprezintă faptul ca lituanianul a ignorat cu profund dispreţ votul de
la inceputul lui aprilie 2016 din Parlamentul European, dat cu o largă
majoritate (374 voturi pentru, 225 voturi contra) vizând impunerea
de restricţii la utilizarea glifosatului, bazat pe ceea ce este definit ca
„principiul precauţionar”, asta însemnând că atunci când există
serioase dubii, bănuieli, cu privire la riscuri umane sau animale în
utilizarea unor produse, operează precauţia. Votul Parlamentului
European cerea nu numai o reducere de la cei 15 ani solicitaţi iniţial
la numai 7 ani a perioadei de reînnoire a licenţei, dar şi serioase
îngrădiri în utilizarea glifosatului, vizând interzicerea folosirii
neprofesionale, interzicerea utilizării în parcuri, grădini, locuri de
joacă, interzicerea utilizării în cazurile în care există sisteme de altă
natură de protecţie suficientă împotriva dăunătorilor şi intericerea
162
folosirii RoundUp în perioada dinainte de recoltare, care ar creşte
riscul de contaminare a recoltei. Această ultimă prevedere viza
interzicerea practicii de stropire cu RoundUp a câmpurilor cultivate,
cu două săptămâni înaintea recoltării, pentru deshidratarea parţială şi
uşurarea recoltării, ceea ce creşte substanţial riscul înglobării
glifosatului în boabele recoltate (grâu, rapiţă, oleaginoase, culturi de
mazăre şi fasole etc). Se face precizarea de către organisme de
protecţie a mediului şi a sănătăţii că o astfel de stropire în perioada
imediat premergătoare recoltării este unul dintre motivele pentru
care la teste s-au găsit în mod frecvent urme de glifosat (reamintesc,
acuzat chiar în Statele Unite, în California, de a fi carcinogen!), în
pâine!
Din păcate, această Uniune Europeană este construită pe
principii atât de dubioase (şi e cazul să ne punem întrebări de ce!),
încât hotărârile Parlamentului European nu sunt obligatorii pentru
Comisie şi Consiliu! Prin urmare, comisarul lituanian poate să nu
ţină cont de votul de la începutul anului al parlamentarilor aleşi,
respectând în schimb ordinele adevaraţilor lui şefi (din umbră! De la
Washington!), pentru promovarea intereselor de profit ale
transnaţionalelor (şi, de ce să nu remarcăm, pentru facilitarea
transpunerii în practică a prevederilor Protocoalelor de la Toronto!)

9. 2. Statele Unite-exponentul intereselor corporatiste,

în dauna siguranţei alimentare şi a sănătăţii populaţiei

Aceste completări sunt cu atât mai necesare cu cât există date

de netăgăduit că atât MONSANTO cât şi guvernul Statelor Unite
(prin agenţiile sale specializate în domeniu) au tăinuit dovezi care
probează ca glifosatul este cu mult mai toxic şi mai periculos decât se
recunoaşte. Spre exemplu, studii serioase ştiinţifice (altele decât cele
produse de industria chimică direct interesată!) au demonstrat că
Alzheimer, Parkinson şi autismul, maladii care cunosc o ofensivă
îngrijorătoare în întreaga lume, sunt legate de acumulările de
aluminiu din creier provocate de glifosat. Tot ierbicidul
163
MONSANTO s-a dovedit a fi răspunzător de infertilitate şi de
malformaţii la naştere, de o largă gamă de cancere (creier, sân,
prostată, plămân, limfoame), ca şi de boli cronice de rinichi, ficat,
diabete, hipertiroidism, boli de inimă. În afara cancerelor de plămâni,
glifosatul ar putea fi vinovat pentru creşterea considerabilă a
tulburărilor respiratorii la muncitorii din ferme şi familiile lor. Cum
spuneam însă, aceste cercetări şi dezvăluiri provin din afara a ceea ce
se numeşte „Big Agriculture Industry”. Care are grijă să investească
bani mulţi în încercările de discreditare a tuturor cercetărilor (şi
oamenilor de ştiinţă) care pun în lumină astfel de adevăruri grave
pentru sănătatea oamenilor, ce sunt ascunse în mod criminal
publicului. MONSANTO şi alte mari companii din acest domeniu
plătesc firme celebre de PR, finanţează cercetări universitare care să
ajungă la concluzii convenabile şi utilizează pentru promovarea
imaginii personalităţi cunoscute (dar controversate sau discutabile),
precum Hillary Clinton sau Bill Gates.
Inclusiv autoritatea de resort din Statele Unite protejează
MONSANTO. Trebuie spus că nivelul de glifosat considerat
admisibil (sigur) în sursele de apă potabilă este în Statele Unite de
şapte ori mai mare decât cel din normele europene şi nu a fost
modificat din 1994, de când a fost stabilit, în ciuda tuturor dovezilor
acumulate între timp cu privire la periculozitatea compusului. În
acest sens, trebuie spus că un studiu finanţat de Asociaţia Mamelor
Americane, care a analizat mostre din 21 de surse de apă potabilă, a
constatat că în 13 dintre ele, nivelurile de glifosat (provocate de
utilizarea masivă în agricultura Statelor Unite a RoundUp, acesta
migrând în pânza freatică) erau sub nivelul admisibil în Statele Unite,
dar considerabil peste cel admis de normele europene. Iată, deci, ce
ne asteaptă pe noi, cetăţeni europeni, în condiţiile în care deciziile
(i)responsabililor comunitari nealeşi vor prelungi licenţa de utilizare
a glifosatului pe teritoriul Uniunii Europene. Nivelul în sursele de
apă potabilă va înregistra valori peste cele admisibile, cu tot cortegiul
de consecinţe pe care le-am enumerat în rândurile anterioare.

164
 Problema este că MONSANTO a fost depistat anterior pentru
falsificarea datelor privind toxicitatea şi periculozitatea produselor
sale.
Pentru a-şi promova în Statele Unite şi în lumea întreagă
(inclusiv în Europa, prin grija unor iresponsabili precum comisarul
european lituanian) insecticidul, gigantul american afirmă că
glifosatul este un produs prietenos, rapid biodegradabil, care nu se
acumulează în celulele corpului, care nu prezintă riscuri prin
utilizarea masivă şi repetată. Pe baza unor astfel de campanii,
favorizate de permisivitatea EPA, produsul este larg utilizat inclusiv
în parcuri publice, grădini, şcoli, terenuri de sport etc. Numai că
lucrurile sunt departe de a sta aşa cum sunt prezentate de
MONSANTO. Fiindcă perseverenţa unor cercetatori şi activişti de
mediu şi în slujba sănătăţii publice americani a dovedit că există o
practică continuă a multinaţionalei de a falsifica date de laborator şi
rapoarte, pentru a ascunde adevărul cu privire la toxicitatea
produselor sale şi riscurile utilizării lor pentru sănătatea publică.
Anthony Samsel este un astfel de cercetător american
independent în domeniul protecţiei mediului şi al sănătăţii publice.
De o bună bucată de vreme, se ocupă de cercetări în domeniul
toxicităţii RoundUp. El a solicitat, în baza FOIA (Freedom of
Information Act), desecretizarea unor date ştiinţifice din rapoartele
MONSANTO adresate EPA. Având în vedere că (cel mai probabil,
în urma insistenţelor şi influenţelor MONSANTO), solicitarea în
justiţie i-a fost refuzată, el a solicitat ajutorul senatorului din
circumscripţia lui electorală. Intervenţia acestuia a fost decisivă în
obţinerea accesului la un volum imens de date. În câteva luni, Samsel
a primit circa 15.000 de pagini de documente ştiinţifice aflate în
posesia EPA, referitoare la cercetările MONSANTO în domeniul
glifosatului. Beneficiind de ajutorul calificat al unei co-
investigatoare, dr. Stephanie Seneff de la Massachussets Institute of
Technology (MIT), ei au studiat aceste documente. Concluzia lor
este zdrobitoare. Afirmaţiile MONSANTO privind siguranţa în
folosire a glifosatului sunt complet false. Firma cunoştea de circa
165
patru decenii faptul ca glifosatul este responsabil pentru o mare
varietate de cancere! Acesta a fost şi motivul pentru care
MONSANTO a solicitat secretizarea acestor date şi ascunderea cu
grijă a lor faţa de public, sub pretextul că ar fi secrete ale companiei.
În scopul ascunderii influenţelor grave asupra sănătăţii şi
pentru a obţine licenţa de producere şi comercializare, MONSANTO
a falsificat date, a ascuns date certe, a folosit toate trucurile (dealtfel
cunoscute, fiind frecvent utilizate de producători în astfel de scopuri).
Concluziile celor doi au fost confirmate de publicarea în august 2015
în Environmental Health Journal a rezultatelor unui studiu ştiinţific
efectuat timp de doi ani de cercetători de la Kings College din
Londra şi de la Universitatea din Caen (Franta). Studiul a demonstrat
că administrarea glifosatului în doze mici (egale cu limita impusă de
normele europene de siguranţă) în apa potabilă utilizată pentru
hidratarea animalelor de laborator a produs grave alterări genetice în
ficatul şi rinichii şoarecilor folosiţi pentru experienţe.
De-a lungul anilor de cercetări întreprinse, MONSANTO a
efectuat sute de teste pe animale de laborator. Iar propriile constatări,
consemnate în documentele secretizate legau glifosatul de multe
tipuri de cancer (adenoame ale glandei pituitare, tumori cerebrale,
sarcoame ale inimii, tumori maligne în plămâni, carcinoame ale
mandibulelor şi glandelor salivare, sarcoame metastatice ale
glandelor limfatice, carcinoame de prostată, carcinoame de tiroidă,
tumori ale pielii). În cursul testelor efectuate pe femele de mamifere
de laborator, au fost identificate cancere de plămâni, ficat, timus,
stomac, colon, ovare, paratiroidă, ale gandelor mamare.
MONSANTO a efectuat şi teste pentru a demonstra
inexistenţa periculozităţii porumbului modificat genetic. Numai că şi
aici a procedat la o falsificare a cercetării. Atunci când echipa de
cercetatori francezi condusă de Gilles-Eric Seralini a extins la o
durată mai îndelungată, pe toată durata vieţii animalelor de laborator,
testele efectuate de MONSANTO timp de trei luni pe animale hrănite
cu hrană bazată pe porumb modificat genetic, au constatat că apariţia
tumorilor şi a cancerelor se produce exact... după luna a patra de
166
astfel de alimentare! Totuşi, MONSANTO continuă să susţină
siguranţa utilizării porumbului modificat genetic doar pe baza
studiului lor pe o durată de trei luni!
Toate acestea sunt probe ca MONSANTO a efectuat toată
gama de teste care să permită tragerea de concluzii corecte şi că ştia
cu precizie care sunt efectele adevărate ale utilizării pesticidelor,
ierbicidelor şi cerealelor sale modificate genetic.
Am putea continua cu administrarea de date pe multe pagini,
dar nu este rostul principal al acestui studiu.

9. 3. Birocraţia europeană iresponsabilă

pune în pericol sănătatea cetăţenilor europeni

Motivul pentru care am insistat pe câteva aspecte, suficient de

concludente, este pentru a scoate în evidenţă nivelul incredibil de
inconştienţă şi iresponsabilitate al birocraţiei de la nivelul Uniunii
Europene, care în dispreţul oricărei griji şi preocupări pentru mediu
şi sănătatea publică, acceptă şi impune, practic, utilizării pe scară
largă pe teritoriul Uniunii sau, şi mai grav, în consumul alimentar
public (direct sau indirect, prin lanţul trofic) a unor produse profund
nocive, a căror toxicitate şi periculozitate, precum am demonstrat,
este dovedită inclusiv în studii proprii ale producătorilor, ale căror
concluzii sunt ascunse în mod criminal şi deliberat de ochii
publicului consumator.
Nu de alta, dar presiunile americane infernale în favoarea
MONSANTO asupra comisarului european lituanian, ca şi
ingerinţele inadmisibile ale reptilianului Obama în afacerile interne
britanice, fac parte dintr-un plan mai larg de subminare a Europei, ca
avanpost şi (încă) principală redută a culturii şi civilizaţiei, din care
fluxul migrator (tema studiului nostru) este doar unul dintre
instrumente, cel mai recent pus la lucru, dar, totodată şi cel care ar
putea da lovitura de graţie acestei culturi şi civilizaţii.
De la momentul în care am pus pe hârtie partea din acest
studiu parcursă până în prezent şi pâna la pregatirea ei pentru tipar s-
167
au petrecut surprinzător de multe evenimente exact în acest
domeniu. Practic, evoluţiile sunt extrem de rapide şi de
spectaculoase,
Un lucru care părea greu de crezut, dar care reprezintă,
deocamdată, o veste foarte bună este ca, în criza de timp pe ultimele
săptămâni în care se mai putea face prelungirea pentru o nouă
perioada a licenţei de utilizare pe teritoriul Uniunii Europene a unuia
dintre produsele principale ale MONSANTO, insecticidul RoundUp,
realizat pe bază de glifosat, un compus extrem de periculos,
globaliştii au înregistrat o mare şi aparent surprinzătoare înfrangere,
la care ne-am referit sumar în paginile anterioare. Înainte de o decizie
a Comisiei Europene, era necesar, conform Tratatului de la Roma, un
vot în reuniunea miniştrilor de resort pentru prelungirea cu încă nouă
ani a utilizării RoundUp, practic fără niciun fel de restricţionări
privind condiţiile şi personalul, domeniile sau zonele de aplicare. Un
astfel de vot, în conformitate cu prevederile tratatului, ar fi trebuit să
întrunească două condiţii cumulative, pentru a fi considerat a fi
realizat majoritatea calificată:
- să beneficieze de o majoritate de 55% din voturilor celor 28 de
state membre ale Uniunii;
- voturile pentru să provină de la state a căror populaţie însumată
să reprezinte 65% din populaţia Uniunii Europene.
Practic, nici nu s-a mai trecut la votul propriu-zis, fiindcă s-a
realizat că el va fi un eşec, dat fiind faptul că nu se putea întruni una
dintre cele două condiţii, cea legată de aprobarea de către ţări care să
întrunească minimum 65% din ansamblul populaţiei celor 28 de state
ale Uniunii. Şi asta pentru că, pe lângă intenţia, cunoscută de multă
vreme, a Franţei, Suediei şi Olandei de a vota împotrivă, s-au mai
adăugat la tabăra oponenţilor încă cinci state (Bulgaria, Austria,
Danemarca, Belgia, Italia-şi binevoiţi a constata că România,
patriotic şi înţelept condusă de duetul Iohannis-Cioloş, acesta din
urmă fiind de specialitate inginer horticultor şi, totodată, persoana
care a îndeplinit în Comisia Europeană precedentă, condusă de
dl Baroso, funcţia de comisar pentru agricultură şi siguranţă
168
alimentară, dar care, înainte de a deveni prim ministru al
României a fost şi consilier al noului preşedinte al Comisiei
Europene, Jean-Claude Junkers, pentru probleme de agricultură
şi dezvoltare durabilă nu se regăseşte printre aceste ţări, fiindcă,
deducem, pentru foarte responsabilii noştri decidenţi de top grija
pentru siguranţa alimentară, sănătatea şi viaţa populaţiei ţării nu
reprezintă o preocupare importantă!). Principala problemă nu era însă
aceasta. Ci faptul că Germania comunicase că intenţionează să se
abţină de la votarea prelungirii licenţei de comercializare şi utilizare.
Or, în termenii Tratatului de la Roma, pentru aprecierea îndeplinirii
condiţiei de 65%, o abţinere este considerată vot negativ şi dată fiind
ponderea importantă a populaţiei Germaniei-peste 80 de milioane de
locuitori-în ansamblul populaţiei Uniunii Europene-date fiind şi
voturile contra ale unor state cu populaţie importantă-Franţa şi Italia-,
în cazul în care s-ar fi trecut la vot, statele care ar fi votat pentru,
chiar dacă îndeplineau condiţia de 55% din voturile de state, erau
foarte departe (47%) de a îndeplini condiţia de 65% din ansamblul
populaţiei Uniunii.
Cum o decizie trebuia luată pană la 30 iunie (dată la care
expirau cei 15 ani de valabilitate a licenţei anterioare), dacă nu se
reuşea să se obţină un vot favorabil în perioada rămasă, în termen de
şase luni de la data de 30 iunie, conform prevederilor Tratatului,
produsul trebuie integral retras de pe piaţa Uniunii Europene.
Dar înfrângerea nu este numai şi în primul rând a
MONSANTO. De la finalul celui de-al doilea război mondial,
finanţarea cheltuielilor pentru cercetări în modificări genetice a fost
facută de Fundaţia Rockefeller. Numai că strădaniile de modoficări
genetice nu fac decât să ducă mai departe planurile de eugenie prin
mijloace genetice şi, în consecinţă, de obţinere a rasei pure, de super-
oameni pe care o visau naziştii în vremurile celui de-al Treilea Reich,
care ar fi trebuit, potrivit lui Hitler, să dureze 1.000 de ani. Iar ceea
ce este foarte puţin cunoscut publicului larg este că finanţarea
cercetărilor naziste pentru crearea rasei pure a fost făcută de...
Fundaţia Rockefeller!
169
 Pare astfel să se prăbuşească o construcţie care în ultimii ani a
fost fundamentată pe corupţie şi pe grave conflicte de interese.
Fiindcă, în pregătirea deciziei de prelungire pe care ar fi trebuit să o
ia Comisia pe 19 mai 2016, avusese loc o întrunire a celor două
organisme specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, Organizaţia
pentru Agricultură si Alimentaţie (FAO) şi Organizaţia Mondială a
Sănătăţii (WHO), coprezidate de două personalităţi ale vieţii
ştiinţifice (Alan Boobis si Angelo Moretto), referitoare la reziduurile
pesticide, reuniune care a dat un comunicat potrivit căruia nu există
dovezi concrete că administrarea prin hrană a unor concentraţii de
insecticid comparabile cu cele care se regăsesc în mod curent ca
urme în alimentele produse pe baza organismelor modificate genetic
sau în culturile tratate cu RoundUp ar fi dăunătoare sănătăţii. Asta în
condiţiile în care, cu mult înainte, institutul de specialitate al
Organizaiei Mondiale a Sănătăţii, Agenţia Internaţională pentru
Cercetări în Domeniul Cancerului (IARC) stabilise că glifosatul,
folosit în tratamentul antiinsecte al plantelor modificate genetic, al
culturilor de plante în general şi chiar în grădinile oamenilor, în
parcuri şi locuri de joacă „este, cel mai probabil, o substanţă
carcinogenă”!
Ceea ce este grav însă este că s-a descopertit că Alan Boobis
este vicepreşedinte al International Life Science Institute (ILSI) din
Europa, unde copreşedintele lui de la reuniunea FAO/WHO, Angelo
Moretto, este membru în comitetul de conducere. Iar, potrivit unui
raport al ziarului britanic The Guardian, în 2012, ILSI Europe a
primit o donaţie de 500.000 de dolari de la MONSANTO şi o altă
donaţie de 528.500 de dolari de la Croplife International, o
organizaţie care reuneste... MONSANTO, Dow Chemical şi
Syngenta, adica trei din megacorporaţiile cu interese esenţiale în
acest domeniu! (93) Vito Buonsante, avocat reprezentând grupul
militant cetăţenesc ClientLife, referindu-se la reuniunea FAO/WHO
a declarat că „este un clar conflict de interese dacă revizuirea
siguranţei în folosire a glifosatului a fost făcută de către oameni de
ştiinţă care au primit în mod direct bani de la industria de profil”
170
 Nu este lipsit de interes în context faptul că în 2012,
Parlamentul European (reamintim, unica instituţie aleasă democratic
prin vot universal de populaţia statelor membre ale Uniunii
Europene!) a suspendat pentru şase luni finanţarea European Food
Safety Authority (EFSA) datorită tocmai acuzaţiilor de conflict de
interese privind membrii ISLI din conducerea EFSA şi a comitetelor
ei.
După cum este semnificativ faptul că oamenii de ştiinţă
implicaţi în declaraţia din 2015 a EFSA că glifosatul nu prezintă
riscuri pentru siguranţa alimentară, folosită de Comisia Europeană în
2015 pentru a recomanda prelungirea cu încă 15 ani a licenţei de
utilizare a RoundUP şi care contraziceau astfel avertismentul privind
riscul de cancer lansat de IARC, agenţia Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, au refuzat sa fie dezvăluit public numele lor!

9. 4. Giganţii industriei chimice mondiale

îşi dau mâna împotriva sănătăţii populaţiei

Şi mai este de menţionat că, în avizul său din 2015, EFSA şi-
a bazat concluziile transmise Comisiei Europene pe un raport al
Institutului Federal German privind Declararea Riscurilor (BfR), care
nu era produs de acesta, ci fusese furnizat de... MONSANTO şi de
alte grupuri industriale cu interese în agrochimie (şi este de notat că
există puternice grupuri germane-BASF si BAYER, de exemplu-, cu
activitate şi mari interese în domeniu!)
Ca o dovadă imediată a afirmaţiei de mai sus, să facem câteva
comentarii pe baza unui articol recent (79)
Potrivit acestui articol, care pleacă de la o informaţie
furnizată de portalul american Bloomberg, Bayer AG prezintă un
interes aparte pentru MONSANTO, care în urmă cu două luni şi-a
manifestat dorinţa de a cumpăra Bayer Crop Sciencies, o subsidiară a
Bayer AG.
Chiar dacă Bayer AG, fondată în 1863, este cunoscută
universal datorită faptului că a fost prima companie care a produs şi
171
comercializat aspirina, la sfârşitul secolului XIX, ea are şi o istorie cu
mult mai urâtă decât cea pe care i-o conferă aspirina... Şi asta fiindcă
Bayer AG s-a numărat printre cele câteva societăţi germane implicate
foarte profund în producerea armelor chimice utilizate de armata
germană încă din timpul primului război mondial, care a consacrat
anul 1915 ca an al începerii utilizării de gaze toxice în teatrele de
operaţiuni, împotriva infanteriei inamicilor. Pentru prima dată,
armata germană utilizase aceste gaze în ianuarie, împotriva armatei
ruse, numai că, la acel moment, condiţiile de temperatură (frigul
rusesc...) împiedicaseră atingerea efectelor dorite de către
planificatorii militari imperiali. Numai că in 22 aprilie 1915, armata
germană utilizează, de această dată cu deplin succes şi mare eficienţă
gaze toxice (clorina) împotriva armatei franceze, în prima fază a celei
de-a doua bătălii de la Ypres.
Peste un deceniu, BAYER AG a jucat un rol crucial în
comasarea a şase mari companii din industria chimică germană,
operaţiune care a dat naştere celui mai mare concern mondial în
domeniu, celebra (şi sinistra...) IG Farben Industrie. Înfiinţarea
acestui gigant mondial s-a produs în anul 1925, atunci când Hermann
Schmitz, cu largă asistenţă financiară a Wall Street, a reunit şase
companii chimice germane şi aşa gigantice-BAYER, Badische
Anilin, AGFA, Hoechst, Weiler-ter-Meer si Griesheim-Elektron.
După cum relatează cunoscutul Anthony C Sutton, fost
profesor de economie la Universitatea Statului California şi asociat
de cercetări la Institutul Hoover al Universităţii Stanford în cartea sa,
„Wall Street şi ascensiunea lui Hitler”: „20 de ani mai târziu (după
crearea IG FARBEN), Hermann Schmitz a fost judecat la Nurnberg
pentru crime de război comise de cartelul IG Farben, împreună cu alţi
directori ai cartelului. Însă afiliatele americane ale IG Farben şi
directorii IG Farben America au fost uitaţi în linişte, adevărul a fost
înmormântat în arhive. Fără capitalul oferit de Wall Street, nu ar fi
existat, în primul rând, IG Farben şi, aproape cert, nici Adolf Hitler şi
al doilea război mondial”.

172
 Nu trebuie uitat (şi nici iertat...) că, mai aproape de zilele
noastre, o divizie a BAYER a fost acuzată de a fi vândut, în
cunoştinţă de cauză, produse de sânge infectat cu HIV pentru
hemofilici şi a fost nevoită să plătească milioane de dolari daune.
În ceea ce priveşte pe MONSANTO, după cum aminteam şi
anterior, în vremea războiului de agresiune al Statelor Unite
împotriva Vietnam-ului, a avut contract cu guvernul american pentru
a fabrica şi livra produse otrăvitoare pentru armata americană.
Împreună cu alte companii de profil (precum aminita ceva mai
devreme Dow Chemical), MONSANTO a produs ierbicidul militar
„Agent Orange”, care conţinea cantităţi letale de dioxina. Între 1961
şi 1971, armata americană a împrăştiat între 50 si 80 de milioane de
litri de „Agent Orange” deasupra junglei vietnameze, a pădurilor şi
altor „ţinte strategice”. Produsul era utilizat ca defoliant, pentru a
provoca distrugerea pădurilor si a terenurilor fertile care ofereau
adăpost şi hrană pentru trupele vietnameze, dar şi pentru populaţia
civilă. Efectul a fost devastator, statul vietnamez estimând că au
murit direct în urma efectelor produse de „Agent Orange” circa
400.000 de oameni, în vreme ce 500.000 de copii s-au născut cu
malformaţii iar circa două milioane de oameni au suferit de cancer şi
alte boli. Totodată, sute de mii (milioane, poate) de militari americani
care au fost rulaţi în această perioadă prin Vietnam (unde, să nu
uităm, şi-au pierdut viaţa 45.000 de militari americani în acest război
de agresiune teribil de nepopular la acea vreme...) au fost expuşi, în
mod inevitabil, efectelor „Agent Orange”, mulţi dintre veteranii
americani din acel război (ca şi din alte războaie, ulterioare, din Irak
1991, Irak 2003, Afganistan etc.) au suferit de boli similare celor care
i-au afectat pe vietnamezi şi au dezvoltat sindroame specifice datorită
acestei expuneri. Semnificativ este că şi la veteranii americani din
acest razboi (care au fost, fără vrerea şi ştirea lor, cobai în aceste
experienţe monstruoase), pe lângă îmbolnăvirile militarilor, la care
ne refeream, au devenit victime şi familiile, dat fiind faptul că s-au
înregistrat cu o foarte mare frecvenţă şi în familiile veteranilor naşteri
de copii cu grave deficienţe, care continuă şi astăzi (şi vor continua
173
până la decesul persoanelor în cauză) să provoace suferinţe.
Autorul acestui studiu consideră că există serioase motive de
îngrijorare legate de faptul că, foarte recent, s-au finalizat negocieri
îndelungate în urma cărora concernul american MONSANTO a fost
cumpărat, într-o tranzacţie având enorma valoare de 66 de miliarde
de dolari de către marele concern german BAYER, rezultând nu
doar unul dintre cele mai mari şi mai puternice grupuri chimice şi, în
general, industriale din lume. Consecinţa este că, prin această
tranzacţie, sinistrul MONSANTO devine german, deci...european.
Ceea ce ar putea duce la o schimbare de atitudine a Germaniei faţă de
problema utilizării ierbicidelor şi fertilizatorilor, ca şi faţă de
admiterea cultivării Organismelor Modificate Genetic în Germania şi
pe teritoriul Uniunii Europene.
Rămane de văzut ce va face Germania, în noile condiţii.
Ca o nouă dovadă că frecventele noastre referiri în cursul
studiului la pericolul mortal pe care îl reprezintă MONSANTO şi
produsele sale pentru mediu şi pentru sănătate şi viaţă sunt perfect
justificate, în chiar momentele în care pregăteam pentru tipar prima
parte a acestui studiu, a mai apărut o informaţie senzaţională. Într-un
articol din 1 octombrie, (80) Veterans Today face publică ştirea că
FDA (Food and Drug Administration-organizaţia specializată
americană care se ocupă de siguranţa alimentară), a găsit urme ale
RoundUP şi ale glifosatului, compusul sintetic pe care se bazează
acesta, în hrana pe bază de ovăz utilizată pentru bebeluşii americani!
Astfel de urme s-au găsit în ovaz cu scorţişoară, cu sirop de arţar. De
asemenea, urme de glifosat au fost detectate şi în mierea produsă în
Statele Unite. Concentraţia de glifosat detectată merge până la 1,67
părţi pe milion.
Această comunicare a organismului guvernamental american
specializat este o adevărată bombă pentru MONSANTO care, după
cum spuneam, a susţinut permanent că glifosatul nu prezintă pericol
şi că e... „prietenos”, practicând în mod curent falsificarea testelor pe
care le-a efectuat de-a lungul timpului asupra acestui compus şi a
produselor MONSANTO realizate cu glifosat. Este de menţionat că
174
se apreciază că o treime din profitul anual de 15 miliarde de
dolari realizat de MONSANTO provine din produse care au în
componenţă glifosat!
În acest context, Veterans Today, care publică ştirea, aduce la
cunoştinţă şi o informaţie care reprezintă o noutate, anume că
Taiwan-ul a decis în primăvară să retragă o cantitate de peste 60 de
tone de produse pe bază de ovăz care prezentau reziduri de glifosat.

9. 5. Rolul nefast al presei dirijată

de CIA în scop de diversiune

Şi pentru că un rol esenţial în ascunderea tuturor acestor

adevăruri strigătoare la cer, în promovarea tăcută a planurilor Ocultei
Mondiale îl are presa corporatistă (controlată, vă reamintim, de cele
şase megacorporaţii mondiale!), să facem o revenire şi asupra acestui
subiect, pe care l-am tratat anterior, dar insuficient de amănunţit. (81,
82)
Reamintim, deci, că în urmă cu doi ani, în 2014, un cunoscut
ziarist german, Udo Ulfkotte, fost editor la celebrul ziar german
Frankfurter Allgemeine Zeitung, aducea la cunoştinţa opiniei publice
printr-un interviu acordat reţelei internaţionale de televiziune Russia
Today că, în mod frecvent, jurnaliştii occidentali sunt mituiţi să
mintă, să înşele, să inducă în eroare şi să scrie (uneori, doar să
certifice prin semnătură materiale gata scrise!) articole convenabile
serviciilor de informaţii. Pentru a da o imagine despre modul în care
se „fabrică” ştirile şi informaţiile cu care este bombardată zilnic
populaţia lumii merită să cităm câteva dintre cele spuse de Ulfkotte
în acel interviu.

175
 Fig. 9.1

„Am fost jurnalist timp de 25 de ani şi am fost educat să mint,

să trădez, să nu spun publicului adevărul. Dar văzaând în ultima lună
cum presa germană şi americană încearcă să provoace război în
Europa, să provoace război cu Rusia, acesta este un punct de la care
nu mai există întoarcere. A sosit momentul să mă trezesc şi să spun:
nu este cinstit ceea ce am făcut în trecut-să manipulez oamenii; să fac
propagandă împotriva Rusiei; şi nu este cinstit ceea ce colegii mei
fac şi au făcut în trecut, pentru că ei sunt mituiţi să trădeze nu doar
poporul din Germania, ci din întreaga Europă. (...) Astfel de jurnalişti
fac parte din organizaţii transatlantice, sunt sprijiniţi de Statele Unite
ca să procedeze astfel. Oameni ca mine: eu am devenit cetăţean de
onoare al statului Oklahoma din Statele Unite. De ce? Pentru că am
scris pro-America. Am fost sprijinit de Agenţia Centrală de
Investigaţii, CIA. De ce? Pentru că sunt pro-american. Am fost hrănit
cu asta. Nu mai vreau să o mai fac niciodată. Şi de aceea, tocmai am
scris o carte, nu ca să câştig bani, ci pentru a da poporului din această
ţară, Germania, din întreaga Europă şi din întreaga lume o idee
despre ceea ce se petrece în spatele uşilor închise.”
Serviciile de informaţii au avut mereu această practică, de a
folosi presa corporatistă pentru propagandă. Şi nu avem niciun
motiv să credem că astăzi se petrec lucrurile altfel.
Ulfkotte spune în continuare:
„Mulţi dintre jurnaliştii pe care îi vedeţi în ţări străine, care
176
afirmă că sunt ziarişti şi care chiar pot fi ziarişti-europeni sau
americani. Dar mulţi dintre ei-ca şi mine în trecut-sunt „acoperiţi”
(au acoperirea neoficială de jurnalişti, după cum numesc americanii
asta). Ce înseamnă acoperire neoficială? Că lucrezi pentru un
serviciu secret, îi ajuţi atunci când ei doresc să-i ajuţi, dar atunci când
publicul realizează că nu ai fost numai un jurnalist, ci şi un spion, ei
(CIA) nu vor accepta niciodată că ai fost unul dintre oamenii lor.
Astfel, eu i-am ajutat în unele situaţii şi mă simt ruşinat din această
cauză. Credeţi că e numai cazul jurnaliştilor germani? Nu, eu sunt de
părere că este în special cazul jurnaliştilor britanici, pentru că ei au o
relaţie mult mai strânsă. Este, în special, cazul cu jurnaliştii
israelieni. Desigur, cu jurnaliştii francezi. Este cazul jurnaliştilor din
Australia, Noua Zeelandă, Taiwan, în multe ţări...ca Iordania, de
exemplu.
Uneori serviciile secrete vin la tine la birou şi doresc să scrii
un articol... Îmi amintesc, de exemplu, că serviciul extern german-
care este frate al CIA, el a fost înfiinţat de serviciul secret american
(nota autorului acestui studiu-Ulfkotte nu pare a şti că lucrurile s-au
petrecut, de fapt, exact pe dos, după cum am arătat anterior...).
Astfel, într-o zi BND a venit la biroul meu de la Frankfurter
Allgemeine, la Frankfurt, şi au vrut să scriu un articol despre Libia şi
despre colonelul Muammar Gaddafy. Eu nu aveam absolut nicio
informaţie secretă privind pe colonelul Muammar Gaddafy şi Libia.
Dar ei mi-au dat toate aceste documente secrete şi mi-au cerut să
semnez articolul cu numele meu. Şi am acceptat. A fost publicată în
Frankfurter Allgemeine, o poveste care venea de la serviciul secret
extern german. Poate credeţi că ăsta e jurnalism; serviciile secrete
scriind articole. A fost o poveste care a fost tipărită în toată lumea,
două zile mai târziu, dar eu nu avusesem nicio informaţie despre asta,
serviciile secrete au dorit ca eu să scriu acest articol. Nu acesta este
modul în care gazetăria ar trebui să lucreze; ca serviciile secrete să
decidă ce să se publice şi ce nu.”
Trebuie spus că CIA a folosit presa ca pe o armă de
propagandă aproape de la înfiinţare. Dovada o constituie operaţiunea
177
secretă care a purtat numele de cod de Mockingbird (astăzi de
domeniul public, dupa desecretizarea făcută în anul 2007), lansată în
anul 1950. (83, 84, 85, 86) Sursa (86) prezintă chiar documentele
CIA desecretizate-702 pagini-referitoare la această operaţie.

„
16 May 1973
MEMORANDUM FOR: Executive Secretary,
CIA Management Committee
SUBJECT "Family Jewels"

1. The purpose of this memorandum is to forward for your personal review

summaries of activities conducted either by or under the sponsorship of the
Office of Security in the past which in my opinion conflict with the
provisions of the National Security Act of 1947.

2. These activities cover the period from March 1959 to date and represent
as accurate a record as is available in our files. Those activities which took
place prior to the date of my appointment as Director of Security on 1 July
1964 have been developed to a certain extent through the recollection of the
senior people in this Office who were involved or who had knowledge of
the activities at the time they occurred.

3. I have gone back to March 1959 because I believe that the activities
occurring since that time still have a viable "flap potential" in that many of
the people involved, both Agency and non-Agency are still alive and
through their knowledge of the activity represent a possible potential threat
or embarrassment to the Agency. I would be glad to provide clarification or
an explanation of any of these activities if desired. You have my assurance
that unless otherwise stated each of these activities was approved by higher
authority

Director of Central Intelligence, the Deputy Director

of Central Intelligence, the Executive DirectorComptroller,
or the Deputy Director for Support.”

178
 Pentru a arăta cât de gravă era şi este această problemă (care
este valabilă şi în presa românească, fiind suficient să amintim în
acest sens auto-deconspirarea „colonelului” acoperit Robert
Turcescu, între timp devenit şi om politic!) şi, mai ales, cât de uşor se
pot vinde şi cumpăra jurnalişti, să cităm afirmaţia cinică a unui
operativ CIA care se ocupa de astfel de operaţii, făcută intr-o discutie
cu Philip Graham, editor la Washington Post: „Poţi să-ţi procuri un
ziarist mai ieftin decât o damă bună de companie, pentru câteva sute
de dolari pe luna!”
De asemenea, pentru a demonstra gradul de penetrare de către
CIA a presei, să reţinem afirmaţia lui William Colby, fost director al
CIA, citată de Dave McGowan, de la „Derailing Democracy”:
„Agenţia Centrală de Investigaţii este stăpâna oricui are o oarecare
semnificaţie în presă”.
Sau declaraţia făcută de William B. Bader, fost ofiţer CIA, în
faţa membrilor Comisiei Senatoriale pentru Servicii Secrete: „Este o
incredibilă ţesătură de relaţii. Nu trebuie, de exemplu, să manipulezi
Time Magazine, pentru că există oameni ai CIA la nivelul superior al
managementului”.
Cât de strânsă a fost această relaţie dintre CIA şi presă o
dovedeşte afirmaţia făcută pe această temă de Carl Bernstein,
câştigător al prestigiosului premiu Pullitzer, într-un articol („CIA şi
presa”): „Relaţia Agenţiei cu New York Times a fost de departe cea
mai valoroasă din cele cu ziarele, potrivit oficialilor CIA. Asta a fost
politica generală a NYT...să acorde asistenţă CIA ori de câte ori era
posibil”.
Dimensiunea acestei relaţii a fost imensă (şi, cum bine spunea
Ulfkotte, ar fi naiv să ne închipuim că astazi este altfel...). Potrivit
celor spuse în „Ecaterina cea Mare” de Deborah Davies, fostă
reporteră la „Village Voice”, „Wissner (nota autorului-personajul de
care am vorbit în cursul studiului, mâna dreaptă a întemeietorului
CIA Allen Dulles şi...tată adoptiv al „francezului” Sarkozy...) era
stăpânul unor membri respectaţi ai redacţiilor New York Times,
Newsweek, CBS şi a altor medii de comunicare, (...) patru până la
179
şase sute de persoane, potrivit unui fost analist CIA”. Această reţea
de „acoperiţi” a cuprins nume mari ale presei americane, precum A.
H. Sulzberger, Joseph şi Stewart Alsop şi mulţi alţii. Ea era
coordonată de adjuncţi ai lui Dulles (ca Wissner) sau de Dulles
personal, care considera că acoperirea de ziarist le dădea agenţilor
CIA din străinătate un grad de acces la surse de informaţii pe care
nicio altă acoperire nu-l putea oferi.
Printre organizaţiile de presă care au îndeplinit ordinele CIA
s-au numărat, pe lângă publicaţiile citate deja, American
Broadcasting Company (ABC), National Broadcasting Company
(NBC), Mutual Broadcasting System, Associated Press, United Press
International, Reuters, Hearst Newspappers, Scripps-Howard,
Newsweek, Miami Herald, New York Herald-Tribune.
Implicarea profundă şi inadmisibilă a CIA în presă a devenit
cunoscută în timpul anchetei din anii 1974-1975 a celebrei Comisii
Senatoriale de anchetă a operaţiilor secrete ale CIA (inclusiv
organizarea de asasinate împotriva unor şefi de state), cunoscută
drept „Comisia Church”, după numele senatorului, celebru şi foarte
influent în acei ani, Frank Church, care a fost preşedintele Comisiei.
Câţiva membri ai Comisiei şi doi sau trei investigatori din echipa
acesteia au aflat date despre manipularea presei de către CIA, dar
oficiali ai CIA, între care doi foşti directori, William Colby şi George
Herbert Bush (Sr.) au făcut tot posibilul ca ancheta Comisiei să nu se
ocupe insistent de acest subiect, ceea ce a făcut ca în masivul Raport
al Comisiei (circa 800 de pagini) să nu apară decât nouă pagini în
această privinţă, foarte vag redactate.
Ar mai fi de adăugat la acest subiect că CIA a utilizat în acest
scop (în ciuda...preţului mic la care se vindeau gazetarii...) sume
foarte mari (ne referim doar la cele transparente...), de ordinul a
câteva sute de milioane de dolari anual! În perioada la care ne
referim, bugetul total al CIA destinat operaţiunilor acoperite de
influenţare a depăşit un miliard de dolari anual!

180
77. http://journal-neo.org/2016/04/29/eu-commission-plays-brussels-roulette-
on-glyphosate/
78. http://www.globalresearch.ca/monsantos-sealed-documents-reveal-the-
truth-behind-roundups-toxicological-dangers/5476443
79. http://journal-neo.org/2016/05/21/bayer-and-monsanto-a-marriage-
made-in-hell/
80. http://www.veteranstoday.com/2016/10/01/monsanto-weed-killer-poison-
found-in-us-baby-food/25/
81. http://journal-neo.org/2016/04/14/cia-operations-and-the-spread-of-
chaos-in-the-world/
82. http://journal-neo.org/2016/04/28/flashback-top-journalist-exposes-how-
intelligence-agencies-control-western-media/
83. http://whatreallyhappened.com/RANCHO/POLITICS/MOCK/
mockingbird.php
84. http://www.carlbernstein.com/magazine_cia_and_media.php
85. http://consciouslifenews.com/operation-mockingbird-exposed-
congressional-hearing-proves-cia-controls-mainstream-media/1170056/
86. https://www.cia.gov/open/Family%20Jewels.pdf80.

181
182
 CAPITOLUL X

PLANURI NEBUNEŞTI
În episodul trecut, vorbeam şi de preocupările cercetătorilor
americani şi a recruţilor lor dintre oamenii de ştiinţă germani care
lucraseră la proiecte secrete în slujba celui de-al treilea Reich pentru
crearea artificială a cutremurelor sau pentru influenţarea
comportamentului mulţimilor.

10. 1. Proiectul HAARP. Provocarea cutremurelor.

Influenţarea comportamentului indivizilor şi maselor.
Controlul minţii

Trebuie spus că una dintre tehnologiile utilizate pentru

crearea artificială de astfel de fenomene este tehnologia elaborată în
cadrul programului secret american HAARP (High Frequency Active
Auroral Research Project), care utilizează, între altele, o instalaţie
enormă, o adevărată pădure de antene (180, într-o matrice de 12
coloane a câte 15 antene fiecare), amplasată pe o suprafată de câteva
hectare în Alaska, la Gakona.

Fig. 10.1
183
 Numai construcţia a costat 280 de milioane de dolari
(acestea sunt cifrele transmise în mod transparent), finanţarea fiind
asigurată de Universitatea din Alaska, dar şi de US Air Force, US
NAVY şi de agenţia DARPA (Defence Advanced Research Projects
Agency) a Departamentului Apărării. Fiecare antenă are propria
alimentare şi, împreună, alcătuiesc un imens transmiţător, cu o putere
de 3,6 Mw, care poate opera într-o gamă de frecvenţe de 2,8-10 Mhz,
fiind destinată să „încălzească” temporar porţiuni anume stabilite din
ionosferă, bombardându-le cu fascicule care sunt capabile să radieze
în spaţiu o putere imensă. Problema este că astfel, porţiunea din
ionosferă bombardată se comprimă temporar, după care urmează
reexpansiunea, care înseamnă trimiterea către scoarţa pământului a
unui şoc cu o energie comparabilă cu energia incidentă. Efectele
acestui şoc asupra scoarţei pot fi catastrofale. Iar porţiunea de pe
suprafaţa pământului care poate fi astfel bombardată cu şocul
retransmis de ionosferă poate fi determinată (este o simplă problemă
de geometrie, pe care o poate rezolva şi un elev din clasele
superioare de liceu), alegând zona din ionosferă care este bombardată
cu fascicolul expediat de instalaţia HAARP.

Fig. 10.2
184
 Instalaţia de la Gakona, din Alaska, nu este singura pe care o
posedă Statele Unite. Există cel puţin nouă instalaţii legate de
proiectul HAARP numai pe teritoriul american, dupa cum rezultă din
harta de mai jos

Fig. 10.3

Fig. 10.4
185
 Sunt grave suspiciuni şi acuze că programul nu este nici pe
departe în principal ştiinţific, el având utilizări clare militare, mulţi
considerând HAARP ca fiind una dintre cele mai teribile arme
existente, putând provoca nu doar schimbări climaterice, diluvii sau
secete teribile, furtuni, uragane, tornade, cutremure de pământ
devastatoare, dar poate fi utilizată şi în ample operaţiuni de control al
minţii pe grupuri mari de populaţie (începând de la militarii forţelor
adverse şi până la civili, în situaţii date-mari manifestaţii etc.).
Între „evenimentele” de care Statele Unite (sau anumite
grupări din armată şi servicii) sunt acuzate că le-au provocat cu
instalaţia HAARP se numără prăbuşirea în 1996 a zborului de linie
TWA 800, dezastrul din spaţiu din 2003 al navetei Columbia,
catastrofalul cutremur de pământ din Haiti, care a provocat zeci de
mii de victime şi a prilejuit Imperiului American încă o invazie
militară a statului insular din Caraibe, de această dată sub pretext de
„ajutor umanitar şi gestionare a urmărilor cutremurului şi a împărţirii
ajutoarelor” primite de statul haitian din întreaga lume, precum şi
cutremurul din Pacific care a generat giganticul tsunami ce a
provocat dezastrul nuclear de la Fukushima, din Japonia.

Fig. 10.5
186
 O expunere excelentă, perfect documentată, foarte bine
structurată şi cu foarte multe informaţii de primă mână pe această
temă se găseşte în articolul (87). De asemenea, cei interesaţi pot
viziona (88, 89), două clipuri produse de unul dintre cele mai
prestigioase canale canadiene publice de televiziune, (CBC).
Informaţii foarte preţioase despre tehnologia şi instalaţia HAARP pot
fi găsite pe site-ul (90)
În ciuda faptului că, în mod repetat, Statele Unite au afirmat
că scopurile pentru care a fost realizată instalaţia HAARP sunt
exclusiv ştiinţifice, există suficiente argumente şi dovezi că lucrurile
sunt foarte departe de a sta aşa. Simplul fapt că proiectul a fost
desfăşurat sub aripa unei agenţii a Departamentului Apărării
(DARPA), cu finanţare asigurată din bugetul a două dintre armele
armatei americane (US AIR FORCE şi US NAVY) e o probă că
lucrurile au cu totul alt substrat.
Una dintre dovezile zdrobitoare ale marilor îngrijorări pe care
este firesc să le provoace toate „cercetările ştiinţifice” în domeniul
influenţării şi modificării mediului o constituie faptul ca, în anul
1999, în urma unei rezoluţii formulate de o europarlamentară, dna
Rehn, cu privire la folosirea posibilă a resurselor militare pentru
strategii în domeniul mediului (B4-0551/95), Parlamentul European
a adoptat în 28 ianuarie 1999, în formă finală Rezoluţia A4-
0005/1999 (91) cu privire la mediu, securitate şi politică externă, care
cere Comisiei, Consiliului şi Parlamentului European să prezinte o
strategie comună care să aibă în vedere, între altele:
- producţia agricolă şi de produse alimentare şi degradarea
mediului înconjurător;
- dezvoltarea durabilă şi schimbările climaterice;
- legătura dintre factorii menţionaţi, încălzirea globală şi
impactul umanitar şi de mediu al evenimentelor provocate de
manifestările climatice extreme în creştere;
- să ia act de faptul că măsurile preventive în domeniul mediului
sunt un instrument important al politicilor de securitate. Statele
vor trebui să-şi definească obiectivele în domeniul mediului şi
187
 sănătăţii ca parte a unei strategii pe termen lung, care să ia în
considerare şi planurile de cercetare şi de acţiuni militare;
- să ia act de faptul că experienţele nucleare subterane şi în
atmosferă au provocat căderi de mari cantităţi de izotopi
radioactivi pe întreaga planetă, care au cauzat daune mediului
şi mari probleme de sănătate. Să aibă în vedere pericolul pe
care îl reprezintă depozitele de deşeuri radioactive, care pot
polua radioactiv mari regiuni ale globului;
- să aibă în vedere că mari cantitaţi de arme chimice şi
convenţionale au fost aruncate, ca modalitate facilă de a scăpa
de ele, după ambele războaie mondiale, în mări şi oceane, dând
naştere în timp la probleme ecologice mari, în dauna vieţii
marine;
- să ţină cont că în urma războaielor şi conflictelor, în largi
regiuni ale Africii, structurile agricole au fost ruinate;
- să ceară forţelor militare să pună capăt oricăror activităţi care
contribuie la deteriorarea mediului şi a sănătăţii şi să ia măsuri
de curăţare şi decontaminare a ariilor afectate;
- să ceară tuturor statelor membre să aplice reglementările de
mediu civile tuturor activităţilor militare şi să plătească pentru
investigarea, curăţarea şi decontaminarea mediului afectat de
activităţile militare anterioare. De asemenea, statele vor trebui
să formuleze obiective de mediu şi de sănătate care să impună
forţelor armate să protejeze mediul şi sănătatea publică.
Şi, ceea ce este cel mai important de subliniat în contextul
celor expuse anterior, rezoluţia are trei puncte speciale, 24, 25 si 26
care se referă în mod explicit la HAARP!
24. Consideră că HAARP (High Frequency Active Auroral
Research Project), în virtutea impactului considerabil asupra
mediului, este un motiv de îngrijorare globală şi cere ca
implicaţiile sale legale, ecologice şi etice să fie examinate de către
un organism internaţional independent înaintea oricăror viitoare
cercetări şi testări, regretă refuzul repetat al Administraţiei
Statelor Unite de a pune la dispoziţia audierilor publice sau
188
întâlnirilor comisiilor competente în materie de mediu date cu
privire la riscurile asociate cu programul HAARP desfăşurat în
Alaska.
25. Cere STOA (Comitetul Ştiinţific şi Tehnologic) să accepte
să examineze toate dovezile ştiinţifice şi tehnice oferite de toate
cercetările existente cu privire la HAARP pentru a determina
exact natura şi gradul de risc pe care HAARP le prezintă pentru
mediul local şi global şi, în general, pentru sănătatea publică.
26. Cere Comisiei să examineze dacă există implicaţii de
mediu şi de sănătate publică ale programului HAARP pentru
zona arctică a Europei şi să raporteze Parlamentului European
cu privire la concluzii.
Este cazul să atragem atenţia asupra faptului că s-ar părea că
o instalaţie de genul celei din Alaska (evident, nu de aceleaşi
dimensiuni) a apărut şi pe litoralul românesc, în apropiere de Sulina
şi de plaja Cerbu, pe un teren de câteva sute de hectare achizitionat
(în parte) de armată, o parte fiind transferat Ministerului Apărarii
Naţionale de la Ministerul Mediului. (92) Şi credem că am avea
dreptul să fim informaţi (şi, de ce nu, chiar şi consultaţi, ca popor,
atunci când autorităţile civile şi militare au asemenea iniţiative şi iau
decizii de acest gen. Dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru că, după
cum am văzut în rândurile precedente, Uniunea Europeană, careia îi
suntem, din 2007, membri, găseşte motive de îngrijorare pentru
mediu şi sănătatea publică în legătură cu astfel de activităţi).
Mai trebuie spus (referitor la bănuielile, nu lipsite de
fundament, că instalaţiile HAARP ar putea fi folosite pentru
producerea de cutremure şi fenomene meteorologice, inclusiv ca o
consecinţă a cutremurelor) că preocuparea Statelor Unite de a utiliza
astfel de metode în scopuri militare este mult mai veche.
Există un număr de surse (93, 94) care afirmă că, spre
sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în anii 1944 şi 1945,
Statele Unite şi Marea Britanie erau preocupate de a realiza o armă
de aceste tip. Era vorba de o idee apărută ca urmare a constatărilor
făcute cu ocazia operaţiunilor de minare a recifurilor de corali pentru
189
a permite accesul navelor de război. S-a constatat că exploziile astfel
produse dădeau naştere la valuri. Pornind de la această constatare, a
fost elaborată o tehnologie de utilizare a exploziilor submarine pentru
provocarea de valuri uriaşe.

Fig. 10.6

În perioada menţionată, în largul coastelor Noii Zeelande şi

ale Noii Caledonii, s-au efectuat, timp de şapte luni 3.700 de teste cu
astfel de explozii, de intensităţi mici, teste conduse de profesorul
Thomas Leech, de la Universitatea din Aukland. Conducătorii
militari americani şi britanici considerau că o astfel de armă ar fi
putut fi comparabilă ca efecte cu bomba atomică. Aceste teste au dus
la concluzia că o singură explozie nu ar putea provoca un tsunami,
dar că o serie de explozii cu 2.000 de tone de exploziv, provocate la o
distanţă de 8 kilometri de coastă ar fi putut cauza valuri uriaşe, care
ar fi distrus oraşele de coastă, porturile, instalaţiile portuare şi
amenajările defensive ale adversarilor.
Acest proiect secret, cu nume de cod „Project Seal”, a fost
dezvăluit publicului de Ministerul neozeelandez al Afacerilor
Externe şi Comerţului în anul 1999 şi sunt disponibile documentele

190
la Arhivele Noii Zelande din Wellington şi la Scrippos Institution of
Oceanography Archives din San Diego, California

10. 2. Ne despărţim (fără regret...)

de Protocoalele de la Toronto

Iată că, pe nesimţite, ne-am apropiat de finalul lecturii şi

analizei Protocoalelor de la Toronto. În acest episod, cităm ultimele
fragmente din aceste documente odioase, care nu fac decât să pună
concluzia şi să aşeze punctul final la planurile nebuneşti de dominare
şi de subjugare a lumii, discutate şi aprobate la Toronto, de supunere
a întregii omeniri (sau, mai exact, a ceea ce va mai fi rămas din ea)
regulilor unei noi forme, moderne, a sclavagismului, dar a unui
sclavagism cu mult mai pervers decât cel prin care civilizaţia umană
a trecut în urmă cu 2000 de ani.
„Viitorul «control asupra populaţiilor» din aceste state trece
obligatoriu prin controlul absolut, de către noi, asupra producţiei
alimentare 1a scară mondială şi prin acapararea controlului asupra
principalelor «Rute alimentare» ale planetei.
Pentru a realiza aceste deziderate, este necesar să se
întrebuinţeze «electromagneticul» printre altele, spre a destabiliza
clima celor mai productive state pe plan agricol. În privinţa
intoxicării naturii, ea va fi cu atât mai accelerată, cu cât escaladarea
ratei demografice o va forţa fără restricţii.
Utilizarea electromagneticului pentru provocarea
«cutremurelor de pământ» în cele mai importante regiuni industriale
din naţiunile-state va contribui la accelerarea «prăbuşirii economice»
a celor mai ameninţătoare state la adresa noastră, amplificând de
asemenea obligaţia de a institui Noua Ordine Mondială impusă de
noi”
Din nefericire, trebuie spus că aceste prevederi, care ar putea
să pară nebuneşti, de necrezut, nu numai că erau făcute cât se poate
de serios, dar vom aduce dovezi că ele fac parte dintre primele
elemente ale planurilor detaliate în al doilea Protocol de la Toronto,
191
din 1985, pe care îl comentăm, care au început de multă vreme să fie
realizate, asigurate din punct de vedere tehnologic şi puse în practică
deja.
De fapt, dovezi că astfel de planuri erau cât se poate de reale
am tot adus în paginile studiului. Paragrafele citate anterior (aflate la
finalul documentelor discutate şi aprobate în urmă cu cinci şi trei
decenii la Toronto) au rolul (şi, totodată, meritul) de a demonstra de
ce în toată această urzeală diabolică, un rol deosebit de important
revine dezorganizării sistemului mondial de producere, transport,
difuzare şi comercializare a alimentelor. Şi să explice, totodată,
amploarea resurselor financiare, tehnice şi umane dedicate
cercetărilor ştiinţifice vizând utilizarea în astfel de scopuri a
descoperirilor şi realizărilor spectaculoase din ştiinţă şi tehnologie
care ar fi meritat să-şi găsească aplicaţii benefice pentru evoluţia
civilizaţiei umane.
Am vorbit în capitolele anterioare despre modul în care
studiile în care se angajaseră încă din anii ‟30 cercetătorii nazişti,
recuperaţi (şi mulţi dintre ei salvaţi de la ştreang sau îndelungi
condamnări la temniţă) de Statele Unite după război prin proiectul
PAPERCLIP au fost folosite, pe de o parte, pentru a continua în
folosul noului „angajator” programele de producere a armelor
chimice, dar şi pentru a găsi în domeniul civil utilizări care să fie în
beneficiul globaliştilor care gândesc de mai bine de un secol
preluarea controlului asupra întregii omeniri.

10. 3. Acordurile de „liber schimb”,

instrument de impunere a Noii Ordini Mondiale

Aminteam anterior (şi este strict necesar să revenim) despre

faptul că insistenţele Comisiei Europene şi ale comisarului lituanian
pentru prelungirea fără restricţii a licenţei de utilizare a RoundUp şi a
glifosatului şi pentru înlăturarea tuturor barierelor şi garanţiilor
asiguratoare împotriva riscurilor privind sănătatea publică şi viaţa
cetăţenilor europeni sunt în mod direct legate de presiunile infernale
192
exercitate de Statele Unite, prin intermediul negociatorilor
Parteneriatului Economic şi Comercial Transatlantic (TTIP), menit
să dea naştere unei uriaşe zone de liber schimb între Statele Unite şi
Uniunea Europeană. Care, însă, ar oferi corporaţiilor nord-americane,
drepturi care ar depăşi pe cele ale statelor suverane (încă...), membre
în Uniunea Europeană, ducând la grave limitări de suveranitate. De
exemplu, aceste corporaţii ar primi, în cazul semnării şi ratificării de
către statele membre a TTIP, dreptul de a chema în judecată statele
membre ale Uniunii pentru pretinse „pierderi de profit” generate de
votarea şi aplicarea în aceste state a unor legi naţionale în domeniul
protejării mediului, al ocrotirii sănătăţii populaţiei etc!
Or, cea mai recentă rundă de negocieri pentru TTIP (pe care
sinistrul domn Obama vrea să-l lase în urma sa ca pe o mare
realizare, ca şi războaiele pentru care a fost recompensat în avans cu
premiul Nobel pentru pace!) a început la Washington, în 24 aprilie
2016!
Mai trebuie precizat că negocierile pentru încheierea TTIP (ca
şi cele pentru perechea lui, Parteneriatul Trans Pacific-TPP, semnat
deja pe zona pacifică, dar neratificat încă de nicio ţară) se desfăşoară
în cel mai mare secret, pe texte care nu sunt date publicităţii
(reprezintă şi ele un secret nu doar pentru populaţia ţărilor în care ar
trebui să se aplice, dar chiar şi pentru cea mai mare parte a
politicienilor din aceste state!)
Numai că tot în perioada de la scrierea acestor pagini şi până
la pregătirea lor pentru tipar, s-a mai produs un fapt de senzaţie.
Greenpeace Olanda a obţinut şi a dat publicităţii o mare parte a
conţinutului tratatului care se negociază. Care devine astfel accesibil
tuturor celor care vor să ştie ce se negociază în numele lor şi ce li se
pregăteşte lor şi urmaşilor lor (dacă, eventual, vor mai primi dreptul,
din partea „elitelor” conducătoare, de a mai avea urmaşi!)
Ca urmare a acestei dezvăluiri senzaţionale, dar şi a
experienţei acumulate în urma altor tratate de acest gen, de „liber
schimb”, care dezavantajează întotdeauna pe cineva (şi, evident, mai
mult pe cei mai mici şi mai slabi dintre „partenerii...egali”!), ducând,
193
în astfel de cazuri, la lichidări de domenii, ramuri şi întreprinderi de
producţie, cu pierderea de locuri de muncă şi cu sărăcia care urmează
în astfel de cazuri pentru zeci si sute de mii de familii (aşa cum a
venit şi „tranziţia” care a urmat mascaradei „căderii comunismului”
în România şi în întregul Est!), se constată că apetitul nu doar al
populaţiilor, dar chiar şi al unora dintre oamenii politici occidentali
pentru astfel de tratate este în scădere. O dovadă în acest sens este o
interesantă analiză publicată recent (95), care se referă în principal la
astfel de consecinţe ca urmare a unor tratate de acest gen (între
Statele Unite şi Canada, între Statele unite şi Mexic etc.)
Potrivit calculelor autorului acestui articol, între 1988 si 1994,
ca urmare a aplicării acordului de liber schimb între Statele Unite şi
Canada, în Canada s-au pierdut 334.000 de locuri de muncă. Ceea ce
îl face pe autor să pună întrebarea (excelentă în cazul tuturor statelor,
nu numai în cel al Canadei!): în fond, pentru cine (în avantajul cui),
de fapt, guvernează conducătorii?
O observaţie foarte interesantă este aceea că acest fenomen se
petrece şi în Statele Unite şi a constituit (am zice, mai mult indirect
decât direct...) subiect de dezbatere electorală în precampania
americană pentru desemnarea candidaţilor prezidenţiali ai celor două
partide americane. Constatarea foarte justă a autorului este că, pentru
prima dată în istoria acestui tip de alegeri, cei trei candidaţi rămaşi în
cursă la momentul scrierii articolului citat, Donald Trump, din partea
republicanilor, respectiv Hilary („Killary”) Clinton şi Bernie Sanders
din partea democraţilor declară deschis că se opun TPP (care a fost
deja semnat de Statele Unite cu parteneri din zona Pacificului).
(Trebuie să facem precizarea că, în ceea ce o priveşte pe Killary,
opoziţia este de circumstanţă şi mai degrabă oportunistă decât
sinceră, pe vreme când era secretar al Departamentului de Stat,
dumneaei fiind o entuziastă, chiar fanatică susţinătoare şi promotoare
a TPP!)
Publicarea de către Greenpeace Olanda a unei mari părţi a
documentului care se negociază pentru semnarea TTIP a dat o
lovitură dură negocierii în secret a acestui acord, demonstrând
194
falsitatea asigurărilor date de administraţia Obama că acordul TTIP
va ţine cont de interesele muncitorilor şi de standardele de mediu şi
de sănătate.
Potrivit articolului „Consensul pentru liber schimb e mort”,
publicat în The New Republic Magazine în 5 mai 2016, cu subtitlul
„iar dezvăluirile de săptămâna aceasta despre TTIP sunt un cui în
sicriu” (96), „documentele dezvăluite de Greenpeace Olanda pun în
evidenţă faptul că negociatorii Statelor Unite, în discuţiile cu
partenerii lor (din Uniunea Europeană, presupuşi a fi egali..., cu care
Statele Unite tratează semnarea TTIP-nota autorului acestui studiu)
îşi presează partenerii pentru scăderea standardelor”.
Articolul pune în lumină minciuna şi ipocrizia care
caracterizează comportamentul american în relaţiile cu „partenerii
egali”, fiindcă arată că:
„Vorbind la Milken Institute Global Conference la Los
Angeles, reprezentantul Statelor Unite pentru comerţ Michael
Froman a afirmat că administraţia Obama a folosit negocierile pentru
acest acord comercial pentru a orienta globalizarea în cel mai bun
mod, punând interesele muncii şi standardele de mediu în centrul
discuţiilor. (...) Momentul ales de Froman (pentru aceste declaraţii-
n.n.) a fost nefericit. În aceeaşi zi, documentele dezvăluite de
Greenpeace Olanda demonstrau că negociatorii americani lucrând pe
acest acord cu Uniunea Europeană puneau presiune pe partenerii lor
de negocieri tocmai pentru scăderea acestor standarde. Distanţa între
spusele lui Froman şi realitatea care îl contrazice se află direct în
miezul dezintegrării consensului privind comerţul global. Alegerile
prezidenţiale din 2016 s-au axat puternic pe aceste acorduri
comerciale, rolul hotarâtor în acest sens revenindu-i candidatului
republican nominalizat, până la urmă, pentru preşedinţie (Donald
Trump-n.n.). Vedem un lucru similar petrecându-se şi de partea
democrată. Putem afirma că Hillary Clinton nu şi-a schimbat opinia
în privinţa niciunui subiect aşa cum a făcut-o în domeniul acordurilor
comerciale, opunându-se acum public Parteneriatului Transpacific
(TPP), pe care îl susţinea cu entuziasm pe vremea când era secretară
195
la Departamentul de Stat”.
Potrivit (95), „dezvăluirile (Greenpeace Olanda, nota mea) au
reprezentat o revelaţie pentru ministrul francez al comerţului
(Matthyas Fekl-n.n.), care a declarat că «în aceste condiţii, discuţiile
vor înceta»” (97)
Aceeaşi sursă (95) ne informează că „al doilea cui în
cosciugul consensului din Statele Unite vine de la o analiză a
Comisiei SUA pentru Comerţ Internaţional (ITC) pe tema
beneficiilor la care SUA se pot aştepta în urma aplicării acordului
TPP, de mult mai mare amploare decât TTIP”. (98, 99)
Raportul ITC (99), publicat în mai 2016, „estimează o
înrăutaţire a balanţei comerţului pentru 16 din 25 de sectoare din
agricultură, producţia de bunuri şi sectorul de servicii din economia
americană. Astfel, în 2032, producţia sectorului producerii de bunuri
va fi cu 11,2 miliarde de dolari mai mică decât în prezent. Acordul
de comerţ internaţional propus (TPP-n.n.) cu cele 12 state (din zona
Pacificului-n.n.) va creşte deficitul comerţului global al Statelor
Unite cu 21,7 miliarde de dolari în 2032.”
Pe bună dreptate, autorul articolului citat la (95) se întreabă:
„Pot oare aceste dovezi de clară rezistenţă la acceptata înţelepciune a
acordurilor de «liber schimb» să fie începutul sfârşitului globalizării
corporatiste? Nu susţin că guvernele ţărilor dezvoltate sunt pe cale să
revină brusc la vechile şi bunele vremuri ale contractului social din
prima parte a anilor de după război. Dar ceea ce le-a permis timp de
trei decenii să acţioneze cu impunitate politică a fost forţa ideologiei
de a acoperi raţiunea şi evidenţa”.
Cum spuneam, a sosit momentul să ne despărţim de textul
Protocoalelor de la Toronto, citând ultimele paragrafe din aceste
documente.
„Cine va putea să ne bănuiască? Cine va putea să aibă vreo
suspiciune cu privire la mijloacele folosite? Aceia care vor îndrăzni
să se ridice împotriva noastră, difuzând informaţii privitoare la
existenţa şi la conţinutul «conspiraţiei» noastre, vor deveni suspecţi
în ochii autorităţilor şi ai populaţiilor din naţiunile lor. Graţie
196
dezinformării, minciunii, ipocriziei şi individualismului pe care le
vom fi creat în sânul populaţiilor naţiunilor-state, omul va fi devenit
un duşman al omului. Astfel, aceşti «indivizi independenţi», care
sunt cu atât mai periculoşi pentru noi tocmai din cauza «libertăţii»
lor, vor fi consideraţi de ceilalţi ca fiind inamici, nu eliberatori.
Sclavia copiilor, jefuirea bogăţiilor din Lumea a Treia,
şomajul, propaganda pentru libertatea drogurilor, abrutizarea
tineretului naţiunilor, ideologia «respectului» faţă de «libertăţile
individuale» difuzată în sânul Bisericilor iudeo-creştine şi în
interioru1 naţiunilor-state, obscurantismul considerat ca bază a
mândriei, conflictele interetnice şi ultima noastră realizare,
«restricţiile bugetare», toate acestea ne permit în sfârşit să asistăm la
împlinirea ancestrală a «visului» nostru, instaurarea «Noii Ordini
Mondiale»”.

Dupa cum vedeţi, chiar şi aceste fraze din finalul

protocoalelor nu fac decât să aducă noi confirmări pentru multe
dintre afirmaţiile făcute de noi până acum în cuprinsul acestui studiu
şi pentru dovezile concrete pe care le-am produs (sclavia copiilor,
jefuirea bogăţiilor ţărilor în curs de dezvoltare-şi încă sub pretextul
că sunt „ajutate”-, şomajul, abrutizarea tineretului-mai ales că în
ţările din Uniunea Europeană, cel mai greu lovite de criza din 2008
care e departe de a se fi sfârşit, Grecia, Spania, Portugalia, şomajul,
oricum mare pe ansamblu, ajunge în rândul tineretului la proporţii
apocaliptice, de până la 40%, restricţiile bugetare).

87. http://www.globalresearch.ca/haarp-secret-weapon-used-for-weather-
modification-electromagnetic-warfare/20407
88. http://www.personalgrowthcourses.net/video/haarp_video_documentary
89. http://www.personalgrowthcourses.net/video/haarp_video_documentary
90.http://www.wanttoknow.info/war/haarp_weather_modification_electrom
agnetic_warfare_weapons
91.http://www.europarl.europa.eu/pv2/pv2?PRG=DOCPV&APP=PV2&DA
TE=280199&DATEF=990128&TPV=DEF&TYPEF=A4&POS=1&SDO
CTA=8&TXTLST=1&Type_Doc=RESOL&PrgPrev=TYPEF@A4|PRG
@QUERY|APP@PV2|FILE@BIBLIO99|NUMERO@5|YEAR@99|PLA
197
 GE@1&LANGUE=EN
92. http://www.lumeasublupa.ro/?p=651
93. http://www.nzherald.co.nz/nz/news/article.cfm?c_id=1&objectid=14727
94.http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/australiaandthepacific/newz
ealand/9774217/Tsunami-bomb-tested-off-New-Zealand-coast.html
95.http://www.informationclearinghouse.info/article44760.htm
96.https://newrepublic.com/article/133310/free-trade-consensus-dead
97.http://www.bbc.com/news/world-europe-36191577
98.http://www.commondreams.org/news/2016/05/19/us-governments-own-
report-shows-toxic-tpp-not-worth-passing
99.https://www.usitc.gov/publications/332/pub4607.pdf

198
 CAPITOLUL XI

ŞI TOTUŞI, LUMEA SE MIŞCĂ

Totodată, noi valuri de dovezi şi de argumente vor urma şi,
ceea ce este important este că omenirea începe să se trezească şi
încep să apară tot mai multe semne de opoziţie la planurile
globaliştilor fără limite şi fără restricţii. Citam în paginile precedente
opoziţia clară a unor state la prelungirea licenţei de utilizare în
Uniunea Europeană a insecticidelor ucigaşe nu doar de dăunători ci,
foarte probabil, şi de oameni. În rândurile precedente arătam că
miniştri importanţi din state UE (ministrul francez al comerţului, de
exemplu) nu se mai feresc să emită serioase rezerve la acorduri ce se
intenţionează de către Statele Unite a fi băgate pe gâtul partenerilor
lor din toată lumea.
Faptul că au putut să apară în public documente care erau
ţinute „la secret” până în urmă cu o lună deşi erau în negociere şi,
prin adoptare, ar fi urmat să influenţeze activitatea, dreptul la muncă
şi chiar la viaţă a sute de milioane de oameni este o dovadă că
inclusiv în rândurile păturii subţiri căreia i se permite să aibă acces la
astfel de informaţii şi secrete ale elitei care vrea să domine întreaga
lume există rezerve, incertitudini şi chiar opoziţie.
Ultimele săptămâni ne-au adus tot mai multe dovezi că lumea
se mişcă. Şi când spunem acest lucru nu ne referim doar la oamenii
obişnuiţi, al căror punct de vedere era în mare măsură ignorat de
guvernanţi până de curând (bazat, cum inspirat spunea gazetarul citat
mai sus, pe „puterea ideologiei de a învinge raţiunea şi evidenţa”).
Din ce în ce mai mulţi oameni politici de relevanţă în ţările lor sau
chiar pe plan internaţional îşi ridică glasul împotriva mersului actual
al lucrurilor în Europa şi în lume. Pentru simplul motiv că ele
evoluează într-o direcţie nefastă.

199
 11. 1. Schimbări spectaculoase în Statele Unite şi Europa
în opiniile şi atitudinile populaţiei

O dovadă, cum spuneam, este campania preliminară din

Statele Unite pentru desemnarea candidaţilor celor două partide care
urmează să-şi dispute preşedinţia în alegerile din noiembrie. De
exemplu, ar fi fost, până de curând, de neconceput ca un candidat (ne
referim la senatorul Bernie Sanders) care s-a lansat în cursa
democrată de obţinere a nominalizării, care nu recurge la finanţarea
campaniei sale de către marile bănci de pe Wall Street sau de către
industria corporatistă şi care se declară de decenii socialist într-o
Americă dominată de extrema dreaptă să galvanizeze în jurul
campaniei sale un uriaş curent de simpatie şi de suport popular care l-
a facut să pună foarte mari probleme candidatei oligarhiei, Hillary
(Killary) Clinton, care îşi imagina că parcursul ei în preliminariile
democrate va fi ca o plimbare printr-un parc. Şi ceea ce este cel mai
semnificativ este că mare parte din suportul imens de care s-a bucurat
Sanders în Statele Unite vine de la tineret (el întrunind simpatia şi
opţiunile electorale a aproape două treimi din tinerii de până în 28 de
ani, deci exact acel segment de populaţie care, peste mai puţin de 10
ani va decide viitorul Americii şi, pe cale de consecinţă, va influenţa
semnificativ direcţia în care va evolua omenirea). Sondajele de
opinie organizate de instituţii specializate din Statele Unite (Gallup,
PEW) arată că, de acum, cei care mai au încredere în modelul
capitalist reprezintă o minoritate (42%) şi că este în creştere proporţia
celor care cred că modelul socialist este mai atractiv şi mai benefic.
O altă dovadă că lumea se mişca o reprezintă opoziţia tot mai
largă şi mai organizată la presiunile americane pentru a impune
întregii omeniri concepţiile şi deciziile Statelor Unite în materie de
securitate, politică internaţională, economie, finanţe şi comerţ. Astfel,
foarte recent, comisia pentru comerţ a Senatului Franţei a adoptat o
recomandare (chiar dacă neobligatorie) pentru preşedintele Francois
Hollande, potrivit căreia a sosit timpul ca Franţa să reanalizeze
sancţiunile economice împotriva Rusiei, care nu numai că sunt în
200
mare măsură contrare dreptului internaţional şi principiilor
Organizaţiei Mondiale a Comerţului, dar s-au dovedit şi ineficiente.
În aceeaşi direcţie, în ciuda faptului că, recent, la reuniunea G7 din
Japonia, doamna Merkel s-a aliniat slugarnic (aşa cum o face tot mai
des în ultimii ani, după ce National Security Agency s-a „ocupat” de
ascultarea telefoanelor dumneaei şi interceptarea poştei electronice)
ordinului american şi nu a spart unanimitatea celor 7 în privinţa
prelungirii sancţiunilor îndreptate împotriva Rusiei, două zile mai
târziu, puternicul şi influentul ministru german al afacerilor externe,
Frank Walter Steinmeier, s-a pronunţat public pentru reanalizarea
sancţiunilor, anunţând zile negre pentru şefa sa guvern, mai ales că si
vicecancelarul şi ministrul economiei din guvernul de mare coaliţie
al doamnei Merkel, social-democratul Sigmar Gabriel se pronunţase
în acelaşi sens.
Dacă mai adăugăm la acestea şi opoziţia tot mai mare în
Germania împotriva politicii doamnei Merkel în privinţa refugiaţilor
(subiectul principal al analizei noastre), nu doar în rândul populaţiei
germane, a cărei furie pe această temă este în creştere, ci şi în
rândurile clasei politice germane (inclusiv în rândurile influentei aripi
bavareze, creştin-sociale, a partidului creştin-democrat al doamnei
cancelar), dar şi manifestarea tot mai evidentă a opoziţiei unor state
membre ale Uniunii Europene (Ungaria, Polonia, Slovacia, Grecia,
Austria etc) pe acelaşi subiect, nu putem să nu constatăm că unitatea
monolitică, de tip bolşevic, a lumii occidentale în jurul deciziilor tot
mai contestabile ale administraţiei americane este pe cale să devină
de domeniul trecutului.
Aşa cum arătam anterior, ceva începe să se mişte în lume. Şi
este, în mod evident, împotriva cursului nefiresc al lucrurilor, aşa
cum sunt ele gândite, planificate şi conduse de uneltitorii Noii Ordini
Mondiale.
Este cunoscut faptul că, în urma ultimelor alegeri
prezidenţiale şi parlamentare din Polonia, de anul trecut, câştigate cu
o majoritate consistentă de Partidul Lege şi Dreptate al Dlui
Kacinsky şi a unui şir de măsuri luate de noul guvern (în special
201
invalidarea numirilor făcute la Curtea Constituţională poloneză exact
înainte de predarea puterii de către fostul guvern popular şi
modificarea sistemului de luare a deciziilor de către această Curte, în
sensul de a impune o majoritate de două treimi pentru aceasta, în
locul majorităţii simple), o serie de ONG-uri poloneze (din categoria
celor organizate şi finanţate încă din anii ‟90 în toată Europa Centrala
şi de Răsărit de George Soroş) au început o campanie virulentă
împotriva guvernului, ţipând ca din gură de şarpe că „se încalcă
regulile democratice”, că „este obstrucţionată justiţia”, „că noul
guvern a pornit atacurile la drepturile şi libertăţile fundamentale”, că
„Polonia se îndreaptă către un regim de dictatură” şi că „se
îndepărtează de «valorile occidentale»”. (A propos, nu vă trezesc
astfel de lozinci ale „socieătii civile” poloneze niciun fel de
amintiri?)
Imediat, ştafeta a fost preluată, ca la o comandă (de fapt, la o
comandă ocultă) de Comisia de la Veneţia pentru drept (vă mai
amintiţi, comisia aceea care se jura că apără valorile statului de drept,
făcând, de fapt, tot posibilul ca să împiedice aplicarea legislaţiei
statelor, ori de câte ori această aplicare ar pune în pericol poziţia
politică predominantă într-un stat sau altul a protejaţilor elitei
mondialiste. Aceeaşi care a sărit, foarte rapid şi suspect, în anul
2012, în apărarea sinistrului Băsescu în urma hotărârii Parlamentului
României de a decide pentru a doua oară suspendarea sa din funcţia
de preşedinte şi de a organiza referendum-ul de suspendare şi care a
impus autorităţilor române ca referendum-ul să se desfăşoare cu
introducerea pragului de 50% de voturi pentru, inexistent în
articolele din Constiţutie referitoare la suspendare şi referendum, ca
şi în legea referendum-ului pentru suspendarea preşedintelui).
Imediat s-a activat şi întregul mecanism birocratic al Uniunii
Europene, cu atât mai mult cu cât noul guvern polonez se şi
pronunţase ferm împotriva acceptării cotelor obligatorii de refugiaţi
impuse de Comisia Europeană statelor membre. (Exact aşa cum, în
amintitul episod din 2012 din România, preşedintele de atunci al
Comisiei Europene, Joao Barrosso, a intervenit ilegal în procesul
202
constituţional, salvându-l, practic, pe Băsescu de la suspendare, în
ciuda faptului că numărul de voturi exprimate de poporul român la
referendum în favoarea suspendării fusese cu aproape două milioane-
cam 40%!-mai mare decât numărul de voturi cu care fusese ales
preşedinte în 2009!)
În cazul Poloniei, la care ne referim, fiindcă, spre deosebire
de guvernul de atunci al României, care a îngenunchiat instantaneu în
faţa presiunilor americane (aubsecretarul de stat Phillip Gordon) şi
europene, guvernul polonez a respins cu demnitate atât afirmaţiile
mincinoase şi provocatoare ale ONG-urilor soroşiste cât şi primele
încercări europene de presiune, s-a recurs la marile mijloace, fiind
mobilizat, în acest scop, inclusiv Parlamentul European care, la
ordin, (dată fiind majoritatea deţinută de partidele populare, dar şi
servilitatea de care dau ades dovadă şi parlamentarii altor grupuri
politice) a adoptat în aprilie o rezolutie (cu 513 voturi pentru, 142 de
voturi contra şi 30 de abţineri) prin care solicita autorităţilor poloneze
să implementeze integral recomandările Comisiei de la Veneţia cu
privire la Curtea Constituţională poloneză şi să garanteze
„respectarea legii”. (100)
În această rezoluţie, distinşii membri ai Parlamentului
European afirmă cu seninătate că „acţiunile guvernului polonez şi ale
preşedintelui Republicii Polonia au dus, efectiv, la paralizarea
Tribunalului Constituţional, ceea ce prezintă pericole pentru
democraţie, drepturile omului şi aplicarea legii. Ei cer autorităţilor
poloneze să publice şi implementeze neîntârziat regulile Tribunalului
Constituţional potrivit recomandărilor Comisiei de la Veneţia a
Consiliului Europei. Parlamentul European sprijină eforturile
Comisiei Europene de a găsi o cale de rezolvare a situaţiei curente
împreună cu autorităţile poloneze. Totuşi, dacă guvernul polonez nu
se supune recomandărilor, membrii parlamentului solicită Comisiei
Europene să activeze etapa a doua a procedurilor privind «cadrul de
adresare a ameninţărilor sistemice la respectarea legii». Membrii
parlamentului declară că toti paşii cu privire la Polonia trebuie să
respecte principiul subsidiarităţii, dar, de asemenea, reafirmă că
203
valorile şi principiile prevăzute în tratatele Uniunii Europene şi în
instrumentele internaţionale ale drepturilor omului trebuie îndeplinite
atât de Uniunea Europeană, cât şi de fiecare stat membru, în toate
politicile lor.”
Avem de-a face cu de acum cunoscuta procedură a instanţelor
europene de a pune pumnul în gura guvernelor, parlamentelor, în
general a instanţelor conducătoare ale statelor şi, după cum a
demonstrat cazul citat, al încercării din 2012 de suspendare din
funcţie a lui Băsescu, chiar în gura popoarelor ţărilor membre ale
Uniunii Europene.
Numai că polonezii demonstrează că sunt în continuare un
stat şi un popor demn şi că nu intenţionează să se supună dictatului
european. În 20 mai, cu trei zile înainte de termenul ultimativ dat de
Uniunea Europeană Poloniei să se supună dictatului, majoritatea
parlamentară poloneză (257 de membri, adică membrii partidului de
dreapta Lege şi Justiţie, de guvernământ şi 15 membri ai fracţiunii
parlamentare Kuki au îndrăznit-cinste lor!-să adopte o rezoluţie în
apărarea suveranităţii Poloniei!) (101)
Documentul solicită guvernului „să se opună tuturor
acţiunilor contrare suveranităţii ţării” şi arată acuzator către
Bruxelles. În rezoluţie se arată că: „În conformitate cu Constituţia,
Republica Polonia este un stat suveran şi democratic, asigurând
domnia legii. Ţara a fost pusă recent în faţa unor ameninţări ale
autonomiei sale, care nesocotesc regulile democraţiei, ale legii şi ale
păcii sociale”. Totodată, documentul se referă şi la „încercările (UE-
n.n.) de a impune Poloniei decizii cu privire la migranţii care sosesc
în Europa. Aceste decizii nu au nicio bază în legea europeană şi sunt
împotriva suveranităţii naţiunii poloneze şi a valorilor europene”.

11. 2. Chiar şi lideri marcanţi ai Uniunii Europene

şi ai statelor membre înţeleg că Uniunea Europeană
trebuie să se schimbe sau dispare

Problema gravă a uriaşei birocraţii europene care nu are a

răspunde în faţa nimănui şi, în special, în faţa statelor membre şi a
204
popoarelor lor, este că revolta în rândurile ţărilor membre este în
creştere pe diferite subiecte şi că ea a ajuns să fie conştientizată
inclusiv de reprezentanţii la vârf ai însăşi elitei conducătoare a
acestui conglomerat globalist nedemocratic.
În acest sens, sunt de natură a pune pe gânduri afirmaţiile
recente ale lui Donald Tusk, actualul preşedinte al Consiliului
European (instanţă alcătuită din şefii de stat sau de guvern ai celor 28
de ţări membre ale Uniunii), care este totodată fostul prim ministru al
Poloniei. (102, 103)
La o reuniune din 30 mai a summit-ului Partidului Popular
European (din care face parte şi partidul lui Donald Tusk, fost până
anul trecut partid de guvernamânt în Polonia), prilejuită de
aniversarea a 40 de ani de la fondare, Tusk a afirmat că
„establishment-ul european, obsedat de ideea unei Europe federale,
pierde contactul cu populaţia şi alimentează sentimente naţionaliste şi
eurosceptice pe continent”. Potrivit lui Tusk, politicienii
reprezentativi ai Uniunii Europene au creat o utopie a unei Europe
fără state naţiune, a unei Europe fără interese contradictorii şi
ambiţii. Tusk a mai afirmat că o Europă pe deplin integrată este
imposibilă. Dealtfel, iată exact acea parte a discursului aniversar al
lui Tusk referitoare la aceste aspecte:
„În al doilea rând, trebuie să avem în vedere în dedicarea
noastră către principiile fundamentale, că e necesar să fim călăuziţi în
proiectele noastre politice de bunul simţ şi de simţul adaptării la
vremuri. Noi suntem cei care suntem responsabili, fiindcă ne
confruntăm în realitate cu tot felul de utopii. Utopia unei Europe fără
state naţionale, utopia unei Europe fără confruntări şi ambiţii,
utopia unei Europe impunând lumii exterioare propriile ei valori
(sublinierea autorului acestui studiu). Utopia unei unităţi euro-
asiatice. Obsedaţi de ideea unei imediate şi totale integrări, am
omis să luăm act de faptul că oamenii obişnuiţi, cetăţenii
Europei, nu împărtăşesc euro-entuziasmul nostru. Dezamăgiţi de
marile viziuni ale viitorului, ei ne cer să ne ocupăm de realităţile
prezentului mai bine decât am făcut-o până în acest moment.
205
Astăzi, euro-scepticismul şi chiar euro-pesimismul au devenit
alternative la aceste iluzii. Şi sunt din ce în ce mai mulţi cei care
pun sub semnul întrebării însuşi principiul unei Europe unite.
Spectrul unei dezmembrări bântuie Europa şi o viziune a unei
federaţii nu mi se pare cel mai bun răspuns. Trebuie să înţelegem
necesitatea momentului istoric actual. În calitate de preşedinte al
Consiliului European, intenţionez să declanşez o dezbatere
deschisă şi onestă asupra acestui subiect. A 60-a aniversare a
Tratatului de la Roma oferă un bun prilej pentru o astfel de
dezbatere”. (Sublinierile autorului acestui studiu).
În acest foarte interesant discurs, Donald Tusk s-a referit cu
luciditate şi la disensiunile actuale, din ce în ce mai mari, între liderii
populari ai diferitelor state membre ale Uniunii Europene.
„Dacă privim obiectiv, nu există conflict între ideea
respectării stricte a regulilor, de exemplu Schengen şi solidaritatea cu
refugiaţii. În plus, Europa are nevoie de o sinteză înţeleaptă a
acestor două valori. Dacă reuşim să o construim, popoarele vor
crede că noi suntem capabili să facem faţă acestei crize şi altora.
Discutând deschis, ori vom înţelege că viziunile Angelei (Merkel,
n.n.) şi ale lui Viktor (Orban, n.n.) sunt compatibile unele cu
altele şi că numai împreună putem da un răspuns adecvat, fie
popoarele vor căuta alte reţete, radicale şi brutale, pentru
rezolvarea crizelor. Trebuie sa privim la ceea ce ne uneşte, nu să
subliniem diferenţele. De aceea, trebuie să ne ferim de recurgerea
la retorica exagerată, pentru că exagerarea, în orice direcţie, este
o gravă eroare în politică. Dacă dorim o Europă unită, o Europă
a solidarităţii, trebuie să începem cu noi înşine. Una dintre
marile autorităţi morale, Ioan Paul al II-lea, spunea că
solidaritatea nu înseamnă niciodată unul împotriva celuilalt.
Solidaritatea înseamnă, întotdeauna, unul împreună cu celălalt.
Atunci când eşti Creştin Democrat, merită câteodată să-l asculţi
pe Papa (sublinierile autorului acestui studiu)”. (103)
În comentariul său pe marginea acestor declaraţii ale lui Tusk,
publicaţia Veterans Today atrage atenţia asupra faptului că, astăzi,
206
multe guverne europene împărtăşesc opinia lui. „Uniunea Europeană
a eşuat în depăşirea diferendelor europene. Membrii sudici ai Uniunii
consideră că bogăţia trebuie să se deplaseze de la nord şi către sud.
Ţările nordice doresc să protejeze bogăţia lor naţională evitând
responsabilităţile faţă de ceilalţi membri. State estice, ca Ungaria şi
Polonia, încearcă să-şi apere politica internă de domnia regulilor
impuse de Uniune. În plus, Statele Unite îşi urmăresc propriile
interese, folosind Uniunea Europeană ca pe un instrument în jocurile
sale geopolitice de-a lungul şi de-a latul întregii lumi.
Din aceste motive, pe întregul continent european, partidele
naţionaliste şi eurosceptice încearcă să câştige teren promiţând
protejarea şi ferirea ţărilor lor de ameninţări cum este aceea a
emigranţilor şi de politicile destructive pentru state promovate de
birocraţia europeană. În încercarea sa de a lichida statul naţional,
Uniunea Europeană a eşuat în parte. Ţările şi-au cedat suveranitatea
în anumite privinţe, dar şi-o păstrează în altele. Drept urmare, în fond
nimeni nu este mulţumit. Germania şi Franţa încă discută asupra
căilor de a păstra blocul continental.”.(102) Interesantă este concluzia
articolului: „Evenimentele ultimului an şi jumătate ar putea dovedi că
cel mai bun mod de a salva Uniunea Europeană este de a renunţa la
unele părţi ale ei”.
Ar fi de adăugat la acest comentariu faptul că unele state sunt
hotărâte ele însele să decidă dacă mai e cazul să facă parte din
această Uniune. După cum se ştie, poporul britanic s-a pronunţat la
sfârşitul lunii iunie prin referendum asupra ieşirii din Uniunea
Europeană.
Decizia de ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană
poate avea efectul unui cutremur de gradul 10 asupra acestei
construcţii. Ca să nu mai spunem că ea va transmite semnale şi
mesaje în toate direcţiile şi va alimenta substanţial curentele
eurosceptice sau chiar opuse vehement Uniunii Europene din multe
state membre
Cum britanicii s-au pronunţat pentru ieşire, n-ar fi exclus ca
această hotărâre să provoace, pur şi simplu, dezmembrarea Uniunii.
207
Sau o operaţie perfidă şi perversă a statelor puternice din vest, care
au profitat din plin atât de valul mai mic de aderări la Uniune înainte
de 1989 a unor ţări mai sărace din sud (Grecia, Spania, Portugalia),
cât şi de valul masiv care a adus în Uniune mare parte din fostele
state socialiste. Ne referim la faptul că state precum Germania,
Austria, Franţa, Olanda, au fost beneficiarele privatizărilor pe bandă
rulantă din aceste ţări, (făcute la presiunile Fondului Monetar
Internaţional şi ale Băncii Mondiale, auxiliarele elitei mondialiste),
foarte multe discutabile, ridicând mari semne de întrebare şi nu
puţine de-a dreptul scandaloase (a se vedea privatizarea în România a
BCR, PETROM, BRD şi a multor altor mari agenţi economici).
Dar în această categorie intră si previzibilele privatizări de
active naţionale, forţate de presiunile infernale exercitate de Uniunea
Europeană, de Banca Centrală Europeană şi, în special de Germania,
asupra Greciei, în numele austerităţii (şi, deloc în ultimul rând, în
scopul de a permite Greciei să plătească băncilor, inclusiv şi mai ales
băncilor germane-puternic expuse pe Grecia în urma creditelor
discutabile acordate la sfârşitul anilor ‟90 şi în anii 2000-, multe
dintre aceste credite fiind acordate în ciuda faptului că se ştia că nu
vor putea fi integral returnate, dar acordate totuşi, fiind foarte
profitabile pentru Germania. Fiindcă s-au reîntors instantaneu aici, în
schimbul armamentului de provenienţa germană-submarine Dolphin
şi tancuri Leopard cumpărate de guvernele de la acea dată ale
Greciei, membră NATO, dar simţindu-se ameninţată de „partenera”
din NATO şi vecina Turcie-, în ciuda faptului că era evident pentru
orice observator că exorbitantele cheltuieli pentru achiziţia de
armament, care au plasat Grecia, timp de un întreg deceniu, pe locul
trei în topul importatorilor mondiali de armament, după cum
demonstrează statisticile anuale ale SIPRI, institutul suedez care este
organizaţia specializată a ONU în problema armamentelor, depăşeau
cu mult capacitatea economiei greceşti de a le acoperi. Cu atât mai
mult cu cât aceste cheltuieli se adăugau cheltuielilor la fel de
exorbitante prilejuite de organizarea de către Grecia a ediţiei jubiliare
a Jocurilor Olimpice de vară).
208
 Într-un astfel de scenariu, (cum îl numeam, perfid şi
pervers...), statele puternice vor provoca excluderea din Uniune (sau
retragerea „benevolă” din aceasta) a unor state precum România,
Grecia, Cipru şi multe alte state mici, după ce aceastea au fost
despuiate de activele lor cele mai valoroase, de bogăţiile naturale (ale
solului şi subsolului) şi nu mai este nimic de jefuit de la ele.
Spuneam că există în unele state membre ale Uniunii
Europene presiuni populare şi chiar politice puternice pentru ieşirea
din aceast conglomerat.
În acest sens, nu este de neglijat faptul că un sondaj foarte
recent efectuat în Germania arată că deja un german din trei ar vota
pentru ieşirea ţării din Uniune, dacă mâine s-ar desfăşura un astfel de
referendum în Germania.
În lunga listă a dovezilor că lucrurile se mişcă în lume şi nu în
direcţia care să-i facă fericiţi pe conspiratorii Noii Ordini Mondiale,
fiindcă tot am pomenit Germania, se poate adăuga şi decizia
Bundestag-ului din urmă cu câteva zile de a aproba aproape în
unanimitate o rezoluţie care defineşte masacrul armenilor din anul
1915, în ultimele luni de existenţă ale Imperiului Otoman (pe care
preşedintele turc Recep Tayyp Erdogan îl visează reînviat la o scară
europeană) drept „genocid”. (104) Rezoluţia a fost adoptată cu doar
un vot contra şi o abţinere. Observatorilor nu le-a scăpat faptul că
principalii actori politici germani ai marii coaliţii creştin-
democrată/social-democrată, cancelarul Angela Merkel, ministrul de
externe social-democrat Frank Walter Steinmeier şi vicecancelarul
social-democrat şi ministru al economiei Sigmar Gabriel au absentat
de la vot, chipurile „având alte angajamente la momentul respectiv”.
Totuşi, Angela Merkel işi anunţase anterior sprijinul pentru rezoluţia
care nu mai putea fi oricum blocată, cu menţiunea că aceasta nu va
împiedica relaţiile de prietenie cu Turcia, iar Steinmeier a declarat că
rezoluţia este „o decizie pe deplin independentă a Bundestag-ului”.
Acest lucru nu l-a împiedicat pe proaspătul nou prim ministru
turc, Binali Yildirim, numit în locul demisionatului Ahmet
Davutoglu, ale cărui relaţii cu dictatorialul Erdogan erau din ce în ce
209
mai reci, să condamne ceea ce el a numit „lobby-ul rasist armean
pentru trecerea rezoluţiei” şi să anunţe că, în replică la acest vot din
Bundestag, l-a rechemat pe ambasadorul turc la Berlin. Preşedintele
turc Erdogan a afirmat că rezoluţia poate afecta „legăturile
diplomatice, economice, de afaceri, politice şi militare” între cele
două ţări, declaraţie repetată ulterior de purtătorul de cuvânt al
partidului de guvernământ al lui Erdogan, precizând că rechemarea
ambasadorului turc în Germania este „doar un prim pas”. Iar
declaraţii încă şi mai recente pe această temă ale conducerii din ce în
ce mai agresive, mai imprevizibile, mai periculoase pentru liniştea
Europei şi a lumii a conducerii turce au devenit de-a dreptul
ameninţătoare la adresa Germaniei. Ceea ce, în actualul context, al
valului de refugiaţi care asaltează apusul Europei (având printre
ţintele predilecte Germania), în mare parte provocat deliberat şi
susţinut pe multe căi de Turcia, nu sună deloc liniştitor pentru
doamna Merkel. Cu atât mai mult dacă ţinem cont de considerabila
minoritate turcă împlantată încă de decenii pe teritoriul german
(patru până la cinci milioane de persoane), despre care toate sursele
bine informate spun că este puternic infiltrată de reţele de crimă
organizată aflate sub coordonarea serviciilor speciale ale statului
turc.
În schimb, ministrul de externe al Armeniei, Edward
Nalbandian a lăudat decizia Bundestag-ului ca pe „o contribuţie de
valoare a Germaniei nu doar la recunoaşterea şi condamnarea
genocidului armenilor, ci la lupta universală pentru prevenirea
actelor de genocid şi crimelor împotriva umanităţii”.

11. 3. Dublul standard în comportamentul

internaţional al Occidentului

Şi când te gândeşti că cei care planifică cu cinism

destabilizarea unor largi zone ale globului doar spre a-şi realiza cât
mai bine (dar nu cu cele mai oneste mijloace) interesele sau pentru a-
şi satisface ambiţiile imperiale sunt aceiaşi care clameaza
210
„ameninţări” din partea altora, atunci când aceştia îndrăznesc să-şi ia
măsuri de precauţie împotriva acestui tip de agresiuni!
Astfel, dacă Bashar Assad îşi apără ţara de cei care
programaseră să o facă ţăndări (cum procedaseră şi cu Iugoslavia, cu
Afganistan-ul, cu Libia, cu Somalia etc.), planificând minuţios
crearea valurilor de refugiaţi, savant îndreptaţi împotriva altor zone
care trebuie destabilizate şi aruncate în braţele haosului, atunci
neapărat „Assad trebuie să plece”! Pentru că Statele Unite nu sunt
obişnuite să dialogheze cu naţiuni cu adevărat demne şi suverane şi
cu lideri adevăraţi, ci numai cu state clientelare şi cu lideri care
acceptă senini (şi eventual cu zâmbetul pe buze) aprecieri de genul
„Fuck European Union!”
Dacă Federaţia Rusă îşi ia măsuri fireşti, văzând cum NATO
(care după dizolvarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, după
dispariţia sistemului socialist din Europa nu-şi mai avea rostul şi
trebuia desfiinţat şi el de un sfert de secol), în ciuda promisiunilor
făcute în mod repetat lui Gorbaciov în anii 1988, 1989 şi 1990 (e
drept, doar verbale, fiindcă Gorbaciov nu a considerat-oare de ce?-
necesar ca ele să fie aşternute şi pe hârtie sub forma unor tratate
parafate, semnate şi ratificate de parlamente) de liderii Statelor Unite
şi Marii Britanii că, atâta vreme cât va mai exista „nu se va extinde
nici măcar cu un centimetru spre est” se tot apropie de graniţele sale
nu doar cu noi membri, dar şi cu baze militare şi cu armamente
ofensive, atunci Federaţia Rusă „este agresivă, ameninţă securitatea
vecinilor” şi trebuie şi mai abitir provocată şi încercuită.
Potrivit lui Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO,
adică cel mai înalt personaj civil din structura organizaţiei, la
summit-ul de la Varsovia, din 8-9 iulie 2016, „NATO va intra în faza
următoare a evoluţiei sale”. (106, 107) Prezenţa din ce în ce mai
puternică a organizaţiei în Europa de est, combinată cu măsurile luate
de crearea de noi comandamente în zonă, înfiinţarea de noi
batalioane de militari, aducerea de noi unităţi de blindate (deşi astfel
de mişcări în Europa sunt limitate de tratate internaţionale semnate
cu decenii în urmă), crearea de scuturi antiaeriene dotate cu rachete
211
care pot avea şi caracter ofensiv şi care pot fi echipate inclusiv cu
ogive nucleare, ceea ce reprezintă o încălcare a Tratatului din 1987
privind armamentele nucleare, semnat cu fosta Uniune Sovietică, pe
care Statele Unite nu-l mai recunosc sunt măsuri menite, în viziunea
belicosului viking, să trimită un mesaj clar Rusiei.
Ce e foarte interesant este că din gura păcătosului care adevăr
grăieşte Stoltemberg aflăm un lucru pe care îl bănuiam, îl simţeam,
dar acum ne este spus cât se poate de limpede. „NATO şi Uniunea
Europeană sunt complementare şi noi, astăzi, lucrăm împreună
mai strâns decât oricând înainte. Cele două blocuri (NATO şi
EU, n.n.) conduc o politică coordonată pentru a contra
«ameninţarea»Rusiei. (Sublinierea autorului). De exemplu, avem o
strânsă coordonare în urma anexării ilegale a Crimeei de către Rusia.
Uniunea Europeană a aprobat sancţiuni, iar NATO instalează cea mai
mare întărire a apărării noastre colective de la sfârşitul Războiului
Rece”
(O precizare strict necesară. Anexarea Crimeei este ilegală,
deşi ea s-a realizat în urma unui referendum popular desfăşurat în
întreaga provincie, cu supraveghere şi verificare internaţională prin
sute de inspectori, inclusiv membri ai Parlamentului European sau ai
parlamentelor naţionale ale multor state europene, referendum în care
majoritatea în favoarea separării de Ucraina şi solicitării de realipire
la Federaţia Rusă, căreia i-a aparţinut întotdeauna, a fost zdrobitoare,
nu doar în rândurile populaţiei de origine rusă din peninsulă, ci şi în
ale populaţiei de origine ucrainiană. Ca să nu mai spunem că un
sondaj recent realizat de agenţii din vestul Europei arată că populaţia
Crimeei consideră, cu majorităţi uriaşe, atât în rândurile ruşilor, cât şi
ale ucrainienilor, că referendum-ul a fost perfect legal şi anexarea
care i-a urmat a fost perfect legitimă şi benefică pentru populaţia
peninsulei.
În schimb, în 2000, secesiunea Kossovo, care fusese leagănul
poporului şi statului sârb a fost perfect legală, fiindcă a fost instigată
şi sprijinită de Statele Unite. Dovada dublului standard aplicat de
Statele Unite în tratarea problemelor din politica mondială este cât se
212
poate de clară. Kossovo a putut organiza o consultare populară
pentru secesiune, deşi parlamentul sârb se pronunţase împotriva
organizării ei şi s-a considerat de „comunitatea internaţională”-adica
de SUA şi clienţii lor-că această consultare şi decizia pe care a
generat-o sunt conforme cu dreptul popoarelor la autodeterminare
prevăzut de dreptul internaţional. Acelaşi principiu, însă, după cum
se vede, nu mai este valabil şi pentru poporul trăitor în Crimeea-şi
eventual în Donbass, cărora li se refuză dreptul la autodeterminare,
sub pretextul că parlamentul ucrainian nu a aprobat desfăşurarea
referendum-ului!)
Totuşi, nu ne amintim ca, pe undeva prin tratatul de la Roma
sau cel de la Lisabona să fie specificat că Uniunea Europeană şi
NATO „sunt complementare”, că „lucrează împreună”. Şi, mai ales,
nu ne amintim ca, atunci când ne era prezentată în culori roze
Uniunea Europeană, guvernanţii să fi spus popoarelor aspirante (şi
care trebuiau prostite spre a fi împinse în această Uniune ca turmele
de vite la abator!) toate adevărurile (că doar nu l-om bănui, Doamne
fereşte, pe dl Stoltemberg că minte!) pe care le aflăm astăzi.
Ne spune dl Stoltemberg: „Am văzut acţiunile agresive ale
Rusiei împotriva Ucrainei şi fortificarea ei militară de la Marea
Barents la Baltica şi de la Marea Neagră în estul Mediteranei. În
acelaşi timp, am văzut dezordinea în Orientul Mijlociu şi Africa de
Nord, alimentând ceea mai mare criză a refugiaţilor către Europa de
la al doilea război mondial”. (106)
Nu ne spune, însa, dl Stoltemberg că ar fi observat şi lovitura
de stat din Ucraina organizată de dna Nuland şi ambasadorul
american, care au adus în miezul puterii de la Kiev fanii înfocaţi ai
lui Stephan Bandera şi ai nazismului, pentru înfrângerea căruia Rusia
a plătit cu vieţile a vreo 27 de milioane de oameni în al doilea război.
Şi e şocant că dl Stoltemberg nu suflă o vorbuliţă despre „Fuck
European Union!”, deşi parcă şi domnia sa este european.
După cum nu ne spune că ar vedea alături de haosul din
Orient şi Africa de Nord şi cine a plănuit, organizat şi provocat acest
haos, deşi e imposibil să nu fi auzit măcar de documentele elaborate
213
în acest scop, anterior haosului, de Brooking Institution („Which
Path to Persia”, pentru a „rezolva” şi Iran-ul aşa cum au rezolvat
Statele Unite şi sateliţii săi Afganistan-ul, Irak-ul, Libia, sau
„Deconstructing Syria”) (107), (108), sau parcă nu i-ar fi ajuns la
urechi nimic despre articolul celebrului ziarist de investigaţii
american Seymour Hersh „Redirection” din 2007, publicat în The
New Yorker (109), în care marele gazetar descria cu lux de
amănunte strategia pusă la cale de Statele Unite, Arabia Saudită şi
monarhiile sunnite din Golful Persic pentru destabilizarea exact
acelei regiuni a globului în care dl Stoltemberg constată azi că (ce
coincidenţă!), ...destabilizarea s-a şi produs. Dând naştere „celei mai
mari crize a refugiaţilor în Europa de la al doilea război mondial”!

11. 4. Şi mişcarea pentru pace devine mai activă

Poate tocmai de aceea, există o mişcare din ce în ce mai

puternică în Europa împotriva NATO şi a prezenţei în NATO a
statelor europene. Recent, activişti europeni pentru pace, dar şi
oameni politici din multe ţări ale Europei au lansat o petiţie, intitulată
„Summit-ul de la Varşovia pregăteşte Războiul. Este timpul să
părăsim NATO. Acum!” (105)
În apel se spune, între altele:
„Viitorul summit NATO de la Varşovia din 8-9 iulie se
profilează a fi încă o provocare la adresa Rusiei. Semnând acest apel,
noi spunem «stop» acestei escaladări nucleare, înainte ca ireparabilul
să se producă. Ora este gravă. O nouă criză a rachetelor este pe cale
să fie creată, o imagine în oglindă a aceleia care i-a împins pe
sovietici în 1962 să desfăşoare rachete nucleare în Cuba, în imediata
apropiere a Statelor Unite. Astăzi, situaţia este inversă. La acea
vreme, NATO lupta împotriva Pactului de la Varşovia. Astăzi
organizează un summit la Varşovia.
Noi, subsemnaţii, observăm că NATO duce o politică
provocatoare de încercuire a Rusiei (şi sunt citate, în apel, continua
expansiune spre est, în ciuda promisiunilor făcute lui Gorbaciov,
214
desfăşurarea sistemelor Aegis în România, Polonia, Spania şi Turcia,
sisteme care, fiind echipate cu lansatoare MK41, pot fi folosite nu
numai ca arme defensive convenţionale ci şi ca arme ofensive,
echipate cu capete nucleare, rotirea permanentă în statele baltice,
Polonia şi România a patru batalioane de câte 1.000 de militari
fiecare, dotate cu echipament greu, crearea „Frontului Nordic”
împotriva Rusiei, alcătuit dintr-o alianţă care cuprinde trei membri
NATO, Islanda, Danemarca şi Norvegia şi doi parteneri NATO,
Suedia şi Finlanda, modernizarea armamentului nuclear, în particular
a bombelor B61 şi a rachetelor de croazieră cu rază lungă LRSO,
amplasate în Germania, despre care senatoarea Dianne Feinstein,
preşedinta comitetului senatorial pentru forţe armate al Statelor Unite
spune că «pare să fie destinată să le facă mai folositoare, să ne ajute
să luptăm şi să învingem într-un război nuclear limitat»)
Pentru a pune capăt acestei ameninţări, noi cerem:
1. ca guvernul nostru să boicoteze următorul summit NATO de la
Varşovia;
2. ca guvernul nostru să anunţe intenţia sa de a părăsi NATO, care
nu-şi mai are raţiunea de a exista.
Pentru a stopa actuala numărătoare inversă către un război
nuclear, noi chemăm, de asemenea, guvernul nostru să creeze fără
întârziere condiţiile pentru o nouă arhitectură globală de pace şi
securitate, bazată pe o cooperare de tip «toată lumea câştigă»,
propusă de BRICS, cooperare căreia Europa şi Statele Unite, în
propriul lor interes, trebuie să i se alăture.
Marile eforturi pe care noi le-am depus în secolul 20 pentru
război trebuie acum mobilizate pentru pace şi dezvoltare mutuală”.
Nu se poate spune decât că este un apel de bun simţ, la raţiune
şi la responsabilitate pentru supravieţuirea rasei şi civilizaţiei umane,
căreia un conflict nuclear ar putea să le pună capăt.
În 2009, vorbind la Praga, Obama promitea o lume fără arme
nucleare. Astăzi însă, administraţia sa este lansată într-o mare
operaţiune de modernizare a armamentului nuclear, pentru care
intenţionează să aloce în următorul deceniu 1.000 de miliarde de
215
dolari! Inclusiv în modernizarea bombelor nucleare B61 stocate (nu
tocmai în conformitate cu prevederile Tratatului de Neproliferare a
Armelor Nucleare), în baze militare americane din cinci state
europene membre NATO, dar nedeţinătoare oficial de armament
nuclear (Belgia, Olanda, Germania, Italia, Turcia).
În 19 februarie 2010, patru politicieni belgieni renumiţi (Guy
Verhofstadt, fost prim ministru al Belgiei şi preşedinte al Partidului
Liberalilor Europeni ALDE, Louis Michel, Jean-Luc Dehaene, fost şi
el prim ministru belgian şi Willy Claes, fost Secretar General NATO)
au semnat un document în care se afirmă: „Armamentul militar
nuclear tactic american din Europa şi-a pierdut utilitatea. Păstrarea
lui ca simbol al Alianţei Transatlantice este politic lipsită de valoare
şi nu are rost să fie păstrat în continuare, mai ales cunoscut fiind
faptul că, astfel, transmitem restului lumii mesajul că armele nucleare
sunt necesare”. (110)
Din nefericire, sistemul financiar mondial care domină lumea
actuală, bazat pe crearea fără limite de bani fără valoare, (care dau
naştere unei datorii imense, publice şi private şi baloanelor de săpun
care, de fiecare dată când se sparg lasă în urmă crize din ce în ce mai
mari şi o austeritate din ce în ce mai sângeroasă, suportată de cei
slabi şi de săracii lumii), pe Wall Street şi City-ul londonez şi pe
sprijinul Statelor Unite şi al Marii Britanii, care folosesc NATO ca
pe un instrument, se află în pragul colaps-ului. Şi pare a crede că
singura soluţie de salvare (similară cu cele care au dus la izbucnirea
primelor două războaie mondiale) este provocarea unui nou război
mondial, care s-ar transforma, inevitabil, într-un cataclism nuclear.
Numai că, de această dată, cum spuneam, înainte de finalul
războiului, universul va asista la sfârşitul civilizaţiei umane pe Terra.
Şi acest lucru nu trebuie să-l permitem.

11. 5. Apele trebuie să se aleagă

pentru împiedicarea unui război mondial nuclear

Aminteam anterior că recent, Senatul francez a aprobat în

comitetul de specialitate o rezoluţie, cu largă susţinere bipartizană,
216
care îndeamnă la înlăturarea sancţiunilor împotriva Federaţiei Ruse.
Iniţiatorii rezoluţiei, Yves Pozzo di Borgo şi Simon Sutour, au
declarat că „deteriorarea relaţiilor între Rusia şi Uniunea Europeană
provoacă doar regret. Noi credem că reduceri graduale ale
sancţiunilor impuse împotriva Rusiei sunt necesare, în special în
domeniul economiei”. (111) După cum bine specifică autorul
articolului citat, chiar dacă rezoluţia nu este obligatorie pentru
preşedintele Francois Hollande, „ea indică faptul că publicul a obosit
să tot fie folosit drept mielul de sacrificiu financiar în jocuri
strategice geopolitice”. Cu atât mai mult cu cât este în creştere
opoziţia faţă de sancţiuni în Europa, mai ales că o parte dintre
membrii recenţi din est suferă din cauza presiunilor Statelor Unite în
favoarea sancţiunilor, în vreme ce Statele Unite suportă doar 10% din
pierderi în afaceri din cauza lor. Şi asta din cauza faptului că, de
exemplu, în urma sancţiunilor adoptate de Rusia drept răspuns,
exporturile de produse agricole ale Uniunii Europene au scăzut cu
29% anul trecut, ceea ce înseamnă 4,4 miliarde de euro, ducând la o
pierdere estimată de 130.000 de locuri de muncă.
În Germania, în afara influentului ministru de externe Frank
Walter Steinmeier, Angela Merkel începe să aibă serioase probleme
atât cu liderul puternicei aripi bavareze, creştin-sociale, a partidului
creştin-democrat (care a ajuns să nu-i mai răspundă la telefon
doamnei...), cât şi cu vicecancelarul social-democrat Sigmar Gabriel.
În ce ne priveşte, credem că problemele doamnei Merkel se
vor acutiza curând şi că se apropie de finalul carierei politice, pe care
o va încheia în mod jalnic. Asta dacă este să dăm crezare celor mai
noi ştiri (112), care sunt preluate de sursa citată din numărul din 7
iunie al DWN (Deutsche Wirtschafts Nachrichten)-Ştirile Economice
Germane. Într-un articol intitulat „Merkel concediază BND: Statele
Unite vor controla spionajul german” se relatează despre o nouă lege
despre care se spune că ar urma să fie trecută prin parlamentul
german şi aprobată de Angela Merkel, care va face din BND
(BundesNachrichtenDienst), adică din serviciul secret german o
simplă anexă a CIA, într-un asemenea hal încât până şi spionajul
217
economic corporatist efectuat în slujba economiei americane
împotriva companiilor germane va fi efectuat de BND. Dealtfel, n-ar
fi o noutate. Nu ştim dacă ştirea se va confirma întocmai (s-ar putea
ca ea să fi fost aruncată „pe piaţă”-şi nu credem că e o întâmplare că
într-un organ de presă cu profil economic şi de afaceri-tocmai pentru
a provoca revoltă în opinia publică germană şi în mediul de afaceri şi
a pune presiune pe deputaţii din Bundestag, dar ceea ce putem afirma
este că operaţiunile de ascultare a convorbirilor telefonice şi urmărire
a comunicaţiilor electronice germane şi europene-inclusiv ale
doamnei cancelar...-au fost executate în folosul National Security
Agency de uriaşul centru de ascultare al BND-de pe teritoriul
Germaniei. Inclusiv spionajul economic la care se referă ştirea din
DWN!). După cum se exprimă articolul citat (112), BND ar urma să
fie „castrat” de capacităţile sale independente de acţiune, care vor
deveni inoperante în baza noii legi. Aceasta înseamnă că, în curând
(şi dacă o asemenea lege va fi votată de Bundestag, lucru de care noi
încă ne îndoim...), National Security Agency va putea de la acel
moment să continuie pe faţă ceea ce şi până acum a făcut clandestin,
dar cu complicitatea unor slujbaşi (posibil şi şefi) ai BND, adică să
urmărească telefoanele şi mail-urile tuturor companiilor germane şi
ale tuturor germanilor.
Aceasta ar putea fi o etapă dintr-un plan al Vest-ului de
pregătire a unui nou război global. Mai ales că potrivit (113), intenţia
doamnei Merkel de a impune o asemenea lege, care ar transforma
oficial Germania într-un soi de bantustan american, se coroborează
cu o recentă şi stupefiantă decizie (dar mai e ceva stupefiant, atunci
când vorbim de aroganţa Statelor Unite, care consideră că îşi pot
extinde jurisdicţia la scara întregii planete?) a Curţii Supreme
americane, care satisface vechi dorinţe ale Ministerului Justiţiei al
Statelor Unite şi ale agenţiilor de spionaj americane (nu multe,
„doar” vreo 18!) de a considera perfect legitim spionajul american al
tuturor calculatoarelor din lume. Evident că pentru...combaterea
terorismului! Ministerul justiţiei insista încă din 2013 pentru
substanţiale modificări ale legilor federale. Pretenţiile pot fi
218
sintetizate astfel:
- este necesară „lupta împotriva terorismului”, iar pentru
atingerea acestui scop, toate mijloacele „legale” sunt permise;
- legislaţia existentă prezintă vulnerabilităţi care permit
tuturor celor cu intenţii necurate să le folosească pentru a utiliza
software-uri „insolente” şi artificii tehnice pentru a-şi ascunde
identităţile.
Extinderea propusă a drepturilor acordate serviciilor secrete
este considerată „minoră” de către establishment-ul american.
Evident, acestor indivizi nu le pasă de protestele vehemente ale
veritabililor apărători ai „drepturilor (reale!) ale omului (între care
dreptul la intimitate)” şi de ameninţările lor de a se îndrepta către
protecţia conferită de Constituţie. Constituţia (americană...) conţine
interdicţia expresă a percheziţiilor şi confiscărilor nejustificate.
Contestatarii afirmă, pe bună dreptate, că astfel, FBI şi celelalte
agenţii americane de profil vor considera că au dreptul de a desfăşura
activităţi de „hacker-i” şi de a întreprinde atacuri cibernetice masive
asupra tuturor reţelelor de calculatoare din lume. Un „detaliu”
important ce decurge din această aprobare a Curţii Supreme
americane: subiectul unor astfel de activităţi poate fi oricine, inclusiv
China, Iran şi Rusia. Lucru pe care, în fond, agenţiile americane de
spionaj îl făceau oricum, cu aprobare de la...muşchii lor, după cum
am aflat deja de multă vreme de la Julian Assange şi Edgar
Snowden...
Astfel de activităţi deveniseră deja tot mai frecvente în ultimii
ani, lucru constatat pretutindeni în lume, inclusiv de Marea Britanie
în noiembrie 2015, când s-au resimţit decizii americane permiţând
agenţiilor de spionaj de a monitoriza activităţile reţelelor de
computere ale ţintelor lor, inclusiv fără a avea pentru aceasta
aprobări judecătoreşti.
Un incident extrem de cunoscut de acum din această categorie
îl reprezintă cel din 2010, când a fost descoperită existenţa şi
acţiunea unui „vierme” informatic extrem de periculos, Stuxnet.
Această descoperire a fost facută de iranieni, în reţele lor de
219
calculatoare şi, chiar dacă în mod deschis niciun stat nu şi-a asumat
paternitatea acestui „produs” informatic, oficiali americani au
destăinuit la acea vreme, sub protecţia anonimatului, reporterilor
ziarului „Washington Post” că acest virus a fost dezvoltat în timpul
administraţiei Obama (şi s-a afirmat la acel moment că împreuna cu
specialiştii MOSSAD) pentru a sabota programul nuclear iranian,
împreună cu alte „acţiuni specifice” (a se citi „accidente” suspecte de
toate naturile cărora le-au căzut-letal-victime o serie întreagă de
savanţi atomişti iranieni).
Ceea ce nu-i împiedică pe imaculaţii guvernanţi americani,
(reprezentanţii naţiunii „unice, excepţionale şi indispensabile”, dacă
ar fi să-i dăm crezare laureatului Nobel pentru pace Obama...) să se
jeluiască aproape cotidian şi să arate cu degetul la China şi Rusia,
care s-ar deda la atacuri cibernetice împotriva Statelor Unite şi a
occidentului.
Ceea ce este cel mai grav este că, potrivit unui raport datorat
tot GWN (adică publicaţiei citate anterior, „Ştirile Economice
Germane”) (114), guvernul doamnei Merkel s-ar pregăti pentru un
război cu Rusia şi studiază un proiect de raport elaborat de
Bundeswehr care declară Rusia un duşman al naţiunii germane
(autorii raportului se fac că uită că dacă Germania este astăzi
unificată, n-o datorează „prietenilor” şi „partenerilor” americani şi
vestici-în special britanici...-din NATO, care în 1989 nu-i vedeau
reunificaţi înainte de câteva decenii-şi nici atunci integral-, ci lui
Mihail Gorbaciov, care la acea dată a fost unicul lider mondial care a
dorit şi a înlesnit reunificarea Germaniei. Dealtfel, unicul lucru firesc
şi drept pe care îl lasă în urmă acest jalnic şi mediocru conspirator).
În acest sens, pentru a se vedea că nu este o afirmaţie fără acoperire,
se poate consulta stenograma convorbirii dintre Mihail Gorbaciov şi
Margaret Thatcher de la Moscova, din finalul anului 1989, cu ocazia
vizitei oficiale efectuate în Uniunea Sovietică de şefa guvernului
britanic. (115)
DWN afirmă: „Aparent, serviciile secrete ruse au studiat acest
document. Încă înainte de publicarea lui, a fost trimisă Berlin-ului o
220
notă severă de protest. Preşedintele Comisiei de Politică Externă a
Dumei de Stat, Alexei Puşkov, a postat pe Twitter un mesaj care
afirmă: «Decizia guvernului german de a declara Rusia un duşman
arată supunerea dnei Merkel în faţa administraţiei Obama»”.
Dealtfel, încă din 17 februarie, DWN adusese la cunoştinţă că Merkel
va elabora o nouă doctrină militară potrivit căreia „anexarea de către
Rusia a Crimeei reprezintă un temei pentru acţiuni militare împotriva
Moscovei”. ( 116) Şi iată că ştirea mai proaspătă pare a demonstra că
relatarea anterioară va fi în curând confirmată. Oricum, aceste
relatări ale DWN indică o subordonare clară a „împărătesei” germane
faţă de administraţia americană, într-o perioadă în care NATO pare a
pregăti un război împotriva Rusiei. (În ce ne priveşte, în faţa acestor
ştiri ne explicăm atitudinea aparent de neexplicat adoptată de doamna
Merkel în ultimii doi ani în problema ucrainiană şi, pe cale de
consecinţă, în problema relaţiilor Vest şi Uniunea Europeană/Rusia
şi, în general, în marile probleme care confruntă lumea actuală.
Inclusiv-şi poate mai ales-atitudinea stupefiantă şi care irită aproape
întreaga Uniune Europeană pe care doamna cancelar o are faţă de
problema invaziei refugiaţilor în Europa).
Nemulţumirile crescânde în Uniune împotriva sancţiunilor
impuse datorită tensiunilor cu Rusia provocate de criza ucrainiană şi
de anexarea Crimeei în urma referendum-ului organizat în regiune,
care par a lovi mai mult economia statelor membre ale Uniunii
Europene decât pe cea a Rusiei, care este obiectul acestor sancţiuni,
sunt generate şi de iritarea multor ţări că ele sunt impuse de Statele
Unite, care au exercitat de la început imense presiuni asupra
birocraţiei bruxelles-eze pentru ca Uniunea Europeană să se alinieze
lor, deşi iniţiativa pregătirii şi organizării loviturii de stat neonaziste
de la Kiev a aparţinut integral Statelor Unite şi s-a realizat nu doar
fără ştirea „partenerilor” europeni ai americanilor, dar în dispreţul
total al opiniei acestora şi cu sfidarea celor trei garanţi (Germania,
Franţa, Polonia) ai acordurilor încheiate în preziua loviturii de stat de
la Kiev, între fostul preşedinte ucrainian Ianukovici şi partidele de
opoziţie, care au fost imediat nesocotite de semnatarii din partea
221
opoziţiei, la ordin american. O dovedesc nu doar o mulţime de
relatări cuprinse în articole din presa alternativă mondială (inclusiv
americană), dintre care menţionăm doar (117). O dovedeşte chiar un
interviu acordat în 19 decembrie 2014 (118) magazinului rusesc
„Kommersant” de George Friedman, fondatorul şi patronul
cunoscutei agenţii de consultanţă strategică STRATFOR, foarte
ascultată de guvernanţii americani (şi apreciată ca fiind un fel de
„purtătoare de cuvânt” al CIA). Potrivit opiniei exprimate de dl
Friedman în acest interviu, răsturnarea de la putere a preşedintelui
ucrainian democratic ales Ianukovici, intervenită în 22 februarie
2014 „a fost în realitate cea mai flagrantă lovitură (de stat-n.n.) din
istorie”. Această declaraţie vine în contradicţie cu versiunea
mincinoasă răspândită de Casa Alba şi de Uniunea Europeană, ca şi
de presa corporatistă occidentală, potrivit căreia această răsturnare a
fost legitimă şi a reprezentat rezultatul „investiţiei” americane de 5
miliarde de dolari, începând din 1991 şi până în 2013 pentru
„instalarea în Ucraina a «democraţiei»”.(119) (La link-ul aflat la
această referinţă poate fi urmărit clip-ul youtube în care dna Victoria
Kagan Nuland face referire la această „investiţie” americană în
„democraţie”-evident, în varianta şi accepţiunea americană a
acesteia). Mai departe în interviul amintit, Friedman spune:
„Autorităţile ruse nu pot tolera o situaţie în care forţe armate
occidentale să se afle (în Ucraina) la 100 de kilometri de Kursk şi de
Voronej”. Şi că scopul Statelor Unite este „de a mentine balanţa
puterii în Europa, ajutând partea slabă”, care în opinia sa este Europa.
El mai adaugă în continuare: „Statele Unite consideră că cea mai
periculoasă alianţă posibila ar fi între Germania şi Rusia. Ar fi o
alianţă între tehnologia şi capitalul german şi resursele naturale şi
umane ruseşti”. Prin urmare, Friedman recunoaşte implicit că Statele
Unite fac tot ce le stă în putinţă (iar doamna Merkel, precum e din ce
în ce mai evident în ultimii doi ani, le cântă în strună!) pentru a
antagoniza Germania şi Rusia. Ce nu mai spune el este că, de fapt (şi
acesta este principalul scop al Statelor Unite, stabilit şi urmărit în
mod deliberat!) se urmăreşte a slăbi, astfel, atât Rusia cât şi
222
Germania (şi, prin aceasta, întreaga Uniune Europeană şi continentul
european), ceea ce numai „balanţă a puterii” nu s-ar putea numi. Noi
am numi-o, cu siguranţă mult mai aproape de realitate, „satisfacerea
cinică a interesului american de mare putere sau, înca şi mai explicit,
a interesului imperial american”. Ceea ce înseamnă că exact asta
înţeleg Statele Unite prin „balanţa puterii”. În Europa, Asia, America
Latina, Africa şi în întreaga lume! Şi pentru realizarea acestei
„balanţe a puterii” în viziune americană, Statele Unite nu precupeţesc
sutele si miile de miliarde de dolari (că tot sunt tipăriţi fără limite sau
creaţi virtual printr-o simplă apăsare de tastă a unui calculator, iar
parte din ei sunt-culmea!-, împrumutaţi tocmai de către statele pe
spinarea şi în detrimentul cărora „unica, excepţionala, indispensabila
Americă” îşi impune această strâmbă, monstruoasă „balanţă a
puterii”. Care presupune destabilizarea directă şi crearea de haos şi
distrugere. Azi în Europa-Ucraina-, în Orientul Mijlociu-Siria, din
nou Irak, Yemen-cu naşterea fluxului aferent de refugiaţi care
asaltează Europa!-, Asia-Afganistan, Pakistan, zona Marii de Sud a
Chinei-, Africa-Nigeria-, America de Sud-Venezuela, Argentina,
Brazilia-, aşa cum în deceniile anterioare au destabilizat fosta
Iugoslavie şi alte zeci de state din toate colţurile lumii).

11. 6. Prezervarea păcii presupune

demascarea diversiunilor

Şi fiindcă am discutat în paragrafele precedente despre

Ucraina beneficiind de comentariile unui foarte bun cunoscător al
culiselor deciziilor americane, să punem la dispoziţia cititorilor şi
posibilitatea de a urmări documente video care demonstrează
sprijinul substanţial acordat de Statele Unite neonaziştilor care au
constituit forţa principală în lovitura de stat din Ucraina (şi care au
instaurat în această ţară varianta de „democraţie” aşa cum este ea
văzută şi interpretată de dna Kagan Nuland şi de haita extremiştilor
care astăzi decid politica americană în lume). (120). Iar la (121)
puteţi viziona clipul video pe care este montată şi redată convorbirea
223
telefonică dintre Victoria Kagan Nuland şi ambasadorul american în
Ucraina Geoffrey Pyatt, în care cei doi pregăteau instaurarea
„democraţiei” în Ucraina cu trei săptămâni inainte de tratativele
dintre Ianukovici şi opoziţie, desfăşurate în prezenţa garanţilor
europeni (miniştrii de externe german, francez şi polonez), în care ei
stabileau şi numele celui care urma să devină prim ministru în
guvernul ucrainian marionetă ce avea să fie instalat în urma loviturii
de stat (Arseni Yatseniuk) şi în care apare şi de acum celebra, dar
jalnica afirmaţie a dnei Kagan, „Fuck EU!”, care demonstrează cu
prisosinţă cum stau lucrurile în „alianţa strategică” între Statele Unite
şi Uniunea Europeană şi cât respect au guvernanţii americani pentru
„aliaţii” şi „partenerii” lor europeni! (Este necesară o precizare
suplimentară. Atunci când, la o conferinţă de presă, un gazetar i-a
pus Dnei Kagan Nuland banda audio cu această convorbire,
dumneaei a fost atât de uluită încât nu a mai putut avea altă reacţie
decât de a afirma, cu un zambet tâmp pe figură, că „trebuie remarcat
că înregistrarea are o calitate tehnică deosebită”! Deci este în afara
oricărui dubiu vorba de o înregistrare autentică, a unei convorbiri
care chiar a avut loc!)
După cum cine mai are dubii despre care este adevărul despre
instaurarea „democraţiei” în Ucraina şi mai ales metodele prin care s-
a realizat ea şi cine au fost cei care au avut contribuţia hotarâtoare în
aceasta, (122) va aduce clarificări în această privinţă. Precizăm că
este vorba de un studiu, „Lunetiştii masacrului de pe Maidan-ul din
Ucraina”, scris de Ivan Katchanovski, de la Şcoala de Studii Politice
a Universităţii din Ottawa (Canada) pentru a fi prezentat la Întâlnirea
Anuală a Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice, desfăşurată la San
Francisco în 3-6 iunie 2015. O primă versiune a acestei lucrări a fost
prezentată la seminarul de studii al Catedrei de Ucrainiană de la
Universitatea din Ottawa, la 1 octombrie 2014.
Iar la (123) se poate consulta transcript-ul unei alte convorbiri
telefonice deja celebră, cea între Dna Catherine Ashton, la acea dată
Împuternicit pentru Relaţii Externe al Uniunii Europene şi Dl Urmas
Paett, Ministrul de Externe al Estoniei, care fusese trimis de Uniunea
224
Europeană pentru a cerceta ce se întâmplase pe Maidan şi cine fusese
autorul masacrului care costase în câteva zile (înainte de lovitura de
stat) viaţa a aproape o sută de persoane, din ambele tabere (atât
manifestanţi, cât şi ofiţeri din trupele de intervenţie ale Ministerului
de Interne al Ucrainei). Din această convorbire se poate constata că
ministrul estonian îi aduce la cunoştinţă doamnei Ashton că
informaţii foarte serioase de la persoane de cea mai mare credibilitate
din rândurile manifestanţilor (era vorba de doctoriţa care era
responsabila serviciului medical de pe Maidan al manifestanţilor)
duc la concluzia că, la analiza rănilor provocate de focurile de armă
ce uciseseră atât manifestanţi cât şi membri ai trupelor de intervenţie,
concluzia era că proiectilele proveneau din aceleaşi arme şi că opinia
răspândită era că ele fuseseră trase de către lunetişti poziţionaţi în
amplasamente din blocul de birouri care se afla sub controlul
manifestanţilor, în mod direct al oamenilor lui Arseni Avakov, şeful
serviciului de siguranţă al manifestanţilor de pe Maidan, devenit
după lovitura de stat Ministru de Interne al Ucrainei! Trebuie facută,
privind transcript-ul acestei convorbiri telefonice, precizarea pe care
am făcut-o şi în ce priveşte convorbirea telefonică Kagan Nuland-
Geoffrey Pyatt, anume că autenticitatea ei şi a acurateţei celor redate
este confirmată încă de la momentul publicării, atât de Dna Ashton
cât şi de Dl Paett.
În ciuda tuturor acestor dovezi, ca şi a perfectei legalităţi în
baza dreptului internaţional a referendum-ului organizat în Crimeea,
transferul Crimeei de la Ucraina la Rusia (de care ea a aparţinut
dintotdeauna, anexarea Crimeei la Ucraina în 1954 fiind rezultatul
unei fantezii a noului prim secretar al Comitetului Central al
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice după moartea lui Stalin,
Nikita Sergheevici Hruşciov, ucrainian prin naştere, care a generat un
act administrativ prin care Crimeea a fost arbitrar alipită la, pe atunci,
Republica Sovietică Socialistă Ucraina) continuă să fie în mod
mincinos prezentat de guvernele occidentale şi de presa corporatistă
occidentală drept „cucerire”, „răpire”, „furt”. În realitate, poporul
Crimeei are toate motivele să se felicite pentru alegerea făcută la
225
referendum, care a scutit-o de a avea de suportat, ca restul poporului
ucrainian, prăbuşirea economică, dezastrul financiar, corupţia
generalizată, austeritatea instaurată la ordinele FMI pentru primirea
împrumuturilor datorită cărora Ucraina se mai menţine, cu chiu, cu
vai, pe o vagă linie de plutire.
Dovada cea mai bună în acest sens este că un sondaj recent
întreprins în Crimeea de institute occidentale a scos în evidenţă că
94% dintre etnicii ruşi şi aproape 70% dintre cei ucrainieni consideră
că votul de la referendum a fost legitim şi corect, iar 74% consideră
că în urma realipirii la Federaţia Rusă, viaţa lor şi a familiilor lor va
fi mai bună. Si că, tot recent, cu ocazia unui scrutin, populaţia din
regiunea ucrainiană Odessa s-a pronunţat cu o largă majoritate de
voturi în favoarea sporirii substanţiale a autonomiei provinciei faţă
de autorităţile centrale ale Ucrainei. Gest pe care se pregătesc să-l
facă şi alte regiuni ucrainiene. Ceea ce dovedeşte că tot mai multe
regiuni şi din ce în ce mai mulţi cetăţeni ai Ucrainei nu mai au
încredere în guvernul ţării şi vor să-şi ia măsuri de prevedere.
Grav este că acest pretext fabricat, mincinos, al „pedepsirii
agresiunii” ruse în Crimeea şi Ucraina este folosit de Statele Unite nu
doar pentru a impune, inclusiv Uniunii Europene, să se alinieze la
sancţiunile economice îndreptate împotriva Federaţiei Ruse (ele
însele violând principiile comerţului liber, potrivit reglementărilor
Organizaţiei Mondiale a Comerţului), dar şi pentru o campanie din ce
în ce mai intensă şi mai evidentă de provocare militară a Rusiei şi de
evidentă pregătire a unei posibile confruntări militare NATO-Rusia,
care se poate transforma fulgerător într-un război nuclear, devastator
pentru întreaga omenire, dar în special pentru statele care se vor afla
„în prima linie” a unei astfel de confruntări. România expunându-se
de bună voie, prin opţiunea conducătorilor ei temporari (dar nu
suntem siguri că şi a poporului, care, dealtfel şi probabil tocmai de
aceea nici nu a mai fost consultat!) unei asemenea eventualităţi
dătătoare de fiori.

226
 11. 7. Europa-captivă a intereselor imperiale americane.
Bazele militare americane-sursă de tensiuni şi destabilizare

Practic, statele Uniunii Europene, care sunt în cea mai mare

parte şi membre NATO sunt atrase într-o capcană extrem de
periculoasă, fiind folosite drept captive ale intereselor imperiale ale
Statelor Unite, care încă visează să ramână pe veci puterea
dominantă în lume, care să-şi impună întregii omeniri viziunea,
voinţa şi modelul său de „democraţie”, de „balanţă de putere”, de
„drepturi ale omului”. Campania de manipulare şi dezinformare dusă
de presa corporatistă mondială (şi vom reaminti ori de câte ori va fi
vorba de acest subiect că ea este controlată de şase megacorporaţii şi
de dezvăluirile făcute de Udo Ulfkotte despre modul în care CIA
dictează ce articole să apară nu doar în presa americană, ci şi în cea
mondială) este menită să inducă opiniei publice europene în primul
rând ideea că Rusia este o ameninţare pentru securitatea Europei de
răsărit şi a statelor baltice. Ceea ce ar impune, evident, ca vigilentul
(şi pacifistul!) NATO să ia măsuri de „protejare” a aliaţilor şi
partenerilor din aceste zone...vulnerabile. De mai bine de doi ani de
zile, de când intrigile americane au creat criza ucrainiană, populaţia
Europei este bombardată cu „ştiri” despre „agresiunea rusească” şi
„ameninţările de securitate” ruseşti. Astfel de diversiuni au mai multe
obiective.
Unul dintre ele este acela de a convinge cât mai multe state
semnificative să urmeze, docil, exemplul american şi să introducă în
doctrinele lor de securitate ideea ridicată la rang de „principiu” că
Rusia este principala ameninţare la adresa securităţii ţărilor
respective şi a întregii lumi.
În această campanie, nici nu mai contează că orice om de bun
simţ, care mai are încă pe umeri un cap şi care mai ştie-sau mai are
ceva în el care să poată fi şi folosit pentru a judeca-poate să constate
că în Afganistan, de 15 ani se află nu trupe ruseşti, ci americane şi că
Nobelpacifistul Obama, care promisese înainte de alegerea sa ca
preşedinte că va pune capăt războaielor moştenite de Bush ne
227
atenţionează acum că trupele americane vor mai rămâne încă prin
partea locului. Nu cine ştie cât. Ne povestea recent un Moş Teacă
american, analist militar, că încă vreo trei decenii!
Că nu Rusia a bombardat Libia până când a terminat-o ca stat,
instaurând acolo haosul dorit şi prevăzut cu zece ani în urmă de
Condoleezza Rice, ci Statele Unite şi aliaţii săi de bază, Marea
Britanie, Franţa, Italia. Deşi ştiau exact (fiindcă fuseseră avertizaţi
direct de Gadaffy, în convorbirile telefonice avute cu Tony Blair, la
acea dată prim ministru al Marii Britanii) că alternativa la regimul
Gadaffy va fi haosul şi o adevărată invazie a continentului european!
Că nu Rusia a provocat uriaşa diversiune numită „Primăvara
arabă”, cu tot cortegiul ei de nenorociri pentru popoarele îmbiate să
se „democratizeze” după model american, dar şi pentru Europa, care
trebuie să plătească acum oalele sparte-inclusiv de şefi iresponsabili
de state europene-, luptând cu valul imens de refugiaţi din zonele de
conflict astfel create, ci Statele Unite.
Că nu Rusia a împânzit globul cu peste 700 de baze militare.
(124) (Dacă este să luam în considerare şi instalaţii şi facilităţi
militare de mai puţină importanţă, în lume sunt aproape 1.000
de baze şi facilităţi militare americane. Aflate pe teritoriul a 156
de state, care se află, practic, în aceste condiţii, sub regim de
ocupaţie militară. Inclusiv România! Această imensă reţea de
baze şi facilităţi militare prin intermediul cărora Statele Unite
„protejează” aceste 156 de state-a se citi, le ţin sub bocancul şi
dominaţia şi, în multe cazuri, sub teroarea lor-este deservită de
aproape 260.000 de militari americani!). (Nu trebuie să uităm şi
un „mic amănunt”. Care a fost inventat de Statele Unite pentru a
le reaminti tuturor statelor lumii cine este „jupânul” pe această
planetă. Astfel încât li s-a cerut „fericiţilor protejaţi” de armata
americană să semneze tratate prin care acceptă umilitoarea
condiţie de state de mâna a doua, lipsite de suveranitate în faţa
Americii, fiind de acord ca pentru orice act de încălcare de către
militarii americani a legilor statului în cauză, indiferent cât de
gravă ar fi această încălcare, ei să nu poată fi judecaţi decât în
228
Statele Unite! Credem că aproape nici nu mai era nevoie să vă
spunem că printre primele ţări care s-au înghesuit, slugarnic, să
semneze acest tratat a fost...România. Dl Adrian Năstase, la acea
dată prim ministru, a decis ca România să fie a doua ţară din
lume-dupa un mic stat insular din Pacific-care să-si pună
semnătura pe acest umilitor tratat, descalificant pentru statele
„partenere” ale Statelor Unite care au acceptat să i se supună!)
Cu siguranţă, dacă am face o cercetare, am constata că Federaţia
Rusă nu are, în total, atâţia militari sub arme în timp de pace
câţi militari întreţine armata americană numai în afara
graniţelor sale naţionale!
Că nu Rusia are un buget militar în valoare de peste 600 de
miliarde de dolari anual (cheltuielile militare ale Federaţiei Ruse
fiind cam o zecime din cele americane). Cheltuielile militare
americane anuale sunt mai mari decât suma cheltuielilor militare
anuale ale celor 10 ţări care îi urmează în clasamentul mondial în
acest domeniu.
Şi fiindca tot am amintit de prezenţa bazelor militare
americane pe teritorii străine, să pomenim şi de elementul de
nemulţumire populară pe care ele îl crează, datorită
comportamentului unora dintre militarii americani de la aceste baze,
care nu odată se dedau la acte grave (mergând până la violuri şi
omoruri). Un astfel de caz (departe de a fi primul...) s-a petrecut
recent, când un fost militar american, angajat în continuare la uriaşa
bază de la Okinawa, din Japonia, căsătorit cu o japoneză (!) a violat
şi a ucis o adolescentă japoneză. Ceea ce a provocat un imens val de
revoltă în Japonia şi a reactivat puternica mişcare japoneză împotriva
bazelor americane (condusă de această dată de însuşi guvernatorul
prefecturii Okinawa!). În acest caz, aflăm chiar din publicaţia
americană USA Today (125) că în faţa bazei a avut loc o
demonstraţie la care au participat 65.000 de persoane, care au cerut
închiderea bazei, alte mii de persoane protestând pe aceeaşi temă în
faţa ambasadei americane de la Tokyo, după cum astfel de mişcări de
protest erau planificate în aceeaşi zi în 40 din cele 47 de prefecturi
ale Japoniei.

229
 Referindu-ne la primul scop al campaniei de dezinformare de
care vorbeam, el pare să înceapă a fi atins, dacă este să dăm crezare
ştirii din DWN şi dacă aceasta se şi confirmă. Astfel, Germania va fi
primul stat cu mare pondere în Europa care ar defini Rusia ca pe o
ameninţare la adresa securităţii sale.
Al doilea mare scop al acestei campanii este deja de multă
vreme atins. El constă în menţinerea tuturor statelor NATO şi
membre ale Uniunii Europene (că tot ne-a ajutat domnul Stoltemberg
să luăm act de faptul că aceste două organizaţii activează în
tandem...) sub presiunea politică şi sub bocancul militar american
Al treilea este şi el pe cale să fie atins. Fiindcă, dacă Europa şi
lumea întreagă se află sub o asemenea ameninţare rusească, ele
trebuie neapărat să-şi sporească, tot după model american,
cheltuielile militare. De foarte multă vreme, Statele Unite sunt
nemulţumite de nivelul cheltuielilor militare ale „partenerilor” din
NATO. Care, în medie pe ansamblul statelor membre, nu era decât
un „derizoriu” 1,4% din volumul Produsului Intern Brut. Şi îi
îndeamnă să aloce bani mai mulţi în acest domeniu. Numai că, de ani
de zile, „partenerii” s-au dovedit nesimţitori. (Ba unii chiar şi-au
diminuat cheltuielile militare ca procent din Produsul Intern Brut).
Şi, atunci, conform unui vechi obicei, pentru a-i lămuri pe cei grei de
cap, americanii fabrică „pericole”, „ameninţări de securitate” şi,
evident, dau naştere unor stări de tensiune şi unor conflicte pe ici, pe
colo, exact ca pompierul care provoacă incendii ca să se poată lăuda
ulterior că le-a stins. În acest mod a apărut... „criza ucrainiană”. Şi
cum era vorba de Europa, presiunea asupra „partenerilor” a devenit
insuportabilă. Toţi au devenit ferm convinşi că trebuie să-şi
sporească nivelul cheltuielilor militare până la cel puţin nivelul de
2% din Produsul Intern Brut. Şi s-au aliniat la dictatul american.
Iaraşi, aproape nu mai este nevoie să facem cunoscut că printre
primele ţări care au luat, la ordin yankeu, această decizie s-a numărat
România. Aceasta a fost una dintre promisiunile ferme ale Dlui
Iohannis în campania dumnealui prezidenţială. şi prima de care s-a şi
achitat, vorba nemuritorului nenea Iancu Caragiale, „scrofulos la
datorie”! (Şi n-ar fi exclus să se numere printre foarte puţinele
promisiuni electorale pe care dl Iohannis le va şi onora în cursul
230
mandatului de cinci ani...). Din nefericire, aceasta nu este unica
„contribuţie de inestimabilă valoare” a preşedintelui României la
tensionarea situaţiei din această parte a globului. Tot domnia sa s-a
trezit, (după ce România „invitase” scutul antirachetă să se instaleze
la Deveselu) să propună crearea unei flote NATO la Marea
Neagră, care să contracareze „ameninţarea rusă”. Că astfel de
iniţiative nu sunt văzute cu ochi buni de alţi lideri, inclusiv din state
NATO, o dovedeşte faptul că exact cu prilejul vizitei întreprinse de
plimbăreţul nostru preşedinte la Sofia, primul ministru (tot de
orientare populară!) al Bulgariei, Boiko Borisov a atras atenţia foarte
vehement şi răspicat, în întâlnirea cu preşedintele român, că Bulgaria
se opune unei astfel de iniţiative! Într-o declaraţie dată pentru (126)
şi citată de (127), premierul bulgar a afirmat: „Întotdeauna am spus
că doresc o Mare Neagră a navelor civile, yaht-urilor, marilor nave
cu turişti, nu o arenă a înfruntărilor militare. Eu nu am nevoie de un
război în Marea Neagră. A trimite nave de război într-o flotă
împotriva vaselor ruseşti depăşeşte limitele pe care sunt dispus să le
accept”
Ceea ce este extrem de interesant şi ar trebui să-i tempereze
dlui Iohannis astfel de iniţiative belicoase este că şi Turcia pare a nu
mai fi foarte entuziasmată de o astfel de idee. Ea fiind deţinătoarea şi
administratorul strâmtorilor de trecere din Marea Neagră către
Marea Mediterană, care au un regim juridic special, reglementat prin
Tratatul de la Montreux din 1936, nu poate fi interesată de vreo
modificare a acestui regim, stabilit prin amintitul tratat, care prevede
că orice navă a unei ţări neriverane nu poate staţiona în Marea
Neagră mai mult de 21 de zile.

11. 8. Singurul profitor al provocărilor este complexul

militar-industrial american.
Dar preţul-războiul-pentru Europa şi omenire este prea mare

Potrivit calculelor făcute de analişti din presa alternativă

(128), această „aliniere” a cheltuielilor militare ale statelor membre
NATO la un plafon de minimum 2% din Produsul Intern Brut (nu
231
mai încape vorbă că foarte... „democratică”) la solicitările marelui
frate american înseamnă un mizilic suplimentar de cheltuieli militare
anuale la nivelul alianţei NATO de 100 de miliarde de dolari! Mai
este oare nevoie să vă spunem cine va încasa partea leului din acest
munte de bănet cheltuit anual suplimentar? Oricare dintre cititori care
va paria că Statele Unite şi complexul militar-industrial american
producător de armament se poate considera câstigător.
Problema este că de doi ani de zile, asistăm, în paralel cu
campania de presă, la o îngrijorătoare înmulţire a numărului de
„exerciţii” militare desfăşurate de NATO în statele baltice şi în ţările
din Europa de est, în apropierea graniţelor Rusiei, ca şi cu manevre
navale tot mai dese în Marea Baltică şi Marea Neagră şi la o prezenţă
a unui număr crescut de nave militare americane în aceste două mări.
În pregătirea summit-ului NATO de la Varşovia, a avut loc în
Polonia Operaţiunea Anaconda-16 (129, 130), cel mai mare exerciţiu
militar desfăşurat în Europa de la sfârşitul Războiului Rece, un
exerciţiu militar care a durat 10 zile, cu participarea a 31.000 de
militari NATO din 24 de ţări, dintre care 14.000 americani, cu o sută
de avioane, 12 nave militare şi 3.000 de vehicule militare. Această
operaţiune a precedat summit-ul din 8-9 iulie, care îşi propunea să ia
decizia de a staţiona în viitor în apropierea graniţelor Rusiei mai
multe trupe, cele mai multe americane. Nu este un secret că, în acest
scop, Statele Unite şi-au mărit de patru ori volumul cheltuielilor
militare făcute în ţările membre NATO din imediata apropiere a
frontierei ruse. Este important de semnalat şi faptul că la aceste
manevre au particiat şi trupe germane. A fost pentru prima dată când
militari germani au intrat pe teritoriul polonez după al doilea război
mondial!
Chiar dacă scenariul manevrelor militare Anaconda-16 este
clasificat, comandanţii NATO au declarat că blocul intenţionează să-
şi verifice capacităţile militare împotriva unui inamic mult mai potent
şi mai bine antrenat decât grupurile rebele cu care Statele Unite şi
aliaţii lor au luptat în Irak sau Afganistan.
În aceste condiţii, Rusia este cea care se simte ameninţată şi
232
este nevoită să-şi ia măsuri. Fiindca, pe de o parte, NATO se apropie
tot mai mult de frontierele sale, cu noi membri, cu baze militare
permanente, cu scuturile antirachetă din România şi Polonia şi, deloc
de neglijat, cu tot mai multe trupe americane. Pe de alta, după
declanşarea „războiului împotriva terorismului”, NATO a devenit
într-o măsură din ce în ce mai mare un instrument militar folosit de
Statele Unite în alte zone ale lumii, inclusiv în foarte sensibila zonă a
Orientului Mijlociu, dar extinzându-şi sfera de acţiune şi încercând să
implanteze chiar baze militare în fostele republici sovietice (astfel de
încercări s-au făcut pentru atragerea Georgiei, a Republicii Moldova
şi a Azerbaidjan-ului), inclusiv în zona Caucaz-ului de Nord şi a
Asiei Centrale (să nu uităm că Statele Unite îşi instalaseră o baza
militară la Bâşkek, în Kârgâzhstan, evacuată ulterior la solicitarea
guvernului acestei ţări, după o încercare eşuată de „revoluţie
colorată” la Bâşkek) şi că, în afara încercării din Kârgâzhstan, a
existat şi o altă încercare de „revoluţie colorată”, tot eşuată, în
Uzbekistan).
Or Rusia nu poate accepta o astfel de veritabilă încercare de
încercuire fără să-şi ia măsuri. Iar aceste măsuri nu fac decât să
întoarcă lumea în trecut, într-o perioadă pe care o credeam apusă, cea
a Războiului Rece. Fiindcă la fiecare măsură de înaintare a NATO
către frontierele sale, Rusia răspunde cu o contramăsură. Astfel, în
urma hotărârii de creare a patru noi batalioane NATO, fiecare de câte
1.000 de militari, care să se rotească pe teritoriul statelor din
apropierea frontierelor ruseşti, Rusia a răspuns cu înfiinţarea în
districtul occidental a trei noi divizii. Iar toate aceste măsuri şi
contramăsuri nu sunt de natură nici de a spori securitatea în Europa şi
nici de a inspira popoarelor europene sentimente de linişte şi de
siguranţă.
Este foarte semnificativă reacţia caustică recentă a ministrului
rus de externe Serghei Lavrov, care, adresându-se americanilor, le
spunea: „Vă rugăm să ne iertaţi că existăm în mijlocul bazelor
voastre militare!”
Dispariţia din occident a politicienilor de mare anvergură, de
talia lui Kennedy, Nixon, De Gaulle, Willy Brandt sau măcar de cea
233
a lui Johnson, Mitterand sau Chirac, Kohl sau Schroeder a făcut ca
lumea să ajungă într-un punct în care cea mai puţin periculoasă
alternativă, cum spuneam, este cea a Războiului Rece 2.0. Dar există
şi alternative mult mai îngrijorătoare, terifiante chiar, inclusiv cea a
unui Al Treilea Război Mondial. Nuclear!
Şi ar fi prea simplist şi complet neconform cu realitatea să fie
aruncată vina pentru această stare de lucruri pe Rusia şi pe Putin.
Pentru că Putin a sugerat integrarea Rusiei într-o Europă de la
Atlantic la Urali, propunând un acord cu statele Uniunii Europene şi
ale NATO pentru crearea unui spaţiu european comun de securitate.
Numai că aceste iniţiative, care ar fi fost mari paşi înainte către
crearea unei Europe a păcii şi prosperităţii au fost primite cu răceală
şi chiar cu ostilitate de către occident. Tot la ordin american. Ca să
slujească interesele egoiste, meschine, imperiale americane.
Răspunsul a fost că tot mai multe state din răsăritul Europei (inclusiv
state care nu sunt şi, probabil, nici nu vor fi vreodată, membre ale
Uniunii Europene sau ale NATO), au fost forţate să facă o alegere
nefirească între Bruxelles şi Moscova. Nu s-a înţeles de liderii
occidentali că o colaborare între Uniunea Europeană şi spaţiul
economic eurasiatic pe care a început să-l construiască Putin ar fi fost
benefică pentru toată lumea. Iar rezultatul este adversitatea pe care o
constatăm în acest moment. Şi aceasta este moştenirea pe care o lasă
în urmă administraţiile americane Bill Clinton, George W Bush şi
Obama.
Dar acest lucru nu trebuie să ne mai mire. Mai ales dacă ne
reamintim de interviul, la care ne-am referit anterior, acordat de
George Friedman ziarului moscovit „Kommersant”, în care arăta că
Statele Unite se tem cel mai mult de o apropiere între Rusia şi
Europa şi, în special, de una între Rusia şi Germania. Şi vor face tot
ce le stă la îndemână ca să împiedice o astfel de apropiere.
Într-un recent interviu acordat canalului tv Russia-24 citat de
(131), Alexander Grushko, trimisul rus la NATO a subliniat că Rusia
nu are niciun fel de planuri să atace Polonia şi că orice discuţie
lansată pe această temă este deopotrivă absurdă şi periculoasă. El a
234
declarat: „În cursul recentei vizite în Polonia a secretarului general
NATO, oficiali polonezi au făcut declaraţii sugerând că, de acum,
Rusia trebuie să ştie că un atac împotriva Poloniei ar însemna un atac
la NATO. Aşa ceva e complet absurd, fiindcă se discută de o
problemă care nu există. Nu există niciun plan de atacare a Poloniei”.
Diplomatul rus a continuat spunând că este foarte periculos ca
NATO să înceapă să construiascaă planuri pe astfel de prezumpţii
false. „Politicile lor se bizuie pe o falsă realitate şi cel mai periculos
lucru este că acum, ei încep să-şi implementeze aceste politici în
forma planificării militare şi a pregătirilor în teritoriile adiacente
frontierelor noastre”. Dl Grushko a mai adăugat că pretinsa
ameninţare rusească la adresa NATO nu este decât un mit, inventat în
scopul de a justifica politicile curente ale NATO şi de a aduce mai
multă unitate si coeziune în NATO şi, în general, în blocul
occidental. El a mai declarat că „NATO are nevoie de Rusia ca de un
adversar major doar pentru a meţine relevanţa NATO”. În acelaşi
timp, diplomatul rus a spus că exerciţiile începute în regiunea Mării
Baltice nu reprezintă pentru Rusia o ameninţare. „Ceea ce vedem
acum în Baltica nu reprezintă altceva decât o încercare de întărire
militară în sensul aceleiaşi politici ostile pe care a manifestat-o
NATO în ultima vreme. Nu vreau să se înţeleagă că asta ar fi un
pericol direct pentru Federaţia Rusă, dar este cum nu se poate mai
clar că astfel de mişcări dau naştere la riscuri, pentru că noi
constatăm o realitate militară complet nouă profilându-se de-a lungul
frontierelor noastre”. Trimisul Rusiei la NATO a mai adăugat:
„Evoluţiile la frontierele estice ale NATO nu vor rămâne fără
răspunsul nostru politic şi tehnico-militar. După cum ştie toată
lumea, Rusia poate să fie foarte eficace în a-şi asigura securitatea”.
Secretarul de presă al preşedintelui Putin, Dmitri Peskov, a criticat şi
el exerciţiile militare în curs în Europa ca pe o mişcare care nu
contribuie la securitate în regiune. „În orice caz, jocurile de război nu
contribuie la o atmosferă de încredere şi securitate pe continent”.
Dealtfel, de acest lucru încep să fie din ce în ce mai conştienţi
şi politicieni de prim plan din state esenţiale pentru structura NATO
235
şi a Uniunii Europene, cum ar fi Germania şi Franţa.
Recent, ministrul de externe al Germaniei, Frank Walter
Steinmeier a criticat (132) politica belicoasă a NATO la adresa
Rusiei, calificând-o ca „îndemnând la război”. „Ceea ce trebuie să
evităm astazi este să inflamăm situaţia cu declaraţii cu iz de război şi
cu tropăit de bocanci. Oricine care gândeşte că poţi creşte securitatea
în cadrul alianţei prin paradă simbolică de tancuri la frontierele estice
greşeşte”, a declarat ministrul de externe german.
La fel de recent, ministrul de externe francez Jean-Marc
Ayrault, citat de (133) a declarat că „vede Rusia ca pe un partener, nu
ca pe un adversar” şi că ar dori înlăturarea sancţiunilor, afirmând
totuşi că, deocamdată, evoluţia din Ucraina nu prezintă noutăţi. Dl
Ayrault însă, care a participat la negocierea acordurilor de la Minsk
şi care ştie ce conţin ar trebui să cunoască şi să recunoască faptul că
partea semnatară care nu şi-a îndeplimit obligaţiile este Kiev-ul şi că
pentru asta nu trebuie învinovăţită Rusia.

100. http://www.europarl.europa.eu/news/en/news-
room/20160407IPR21778/EP-calls-on-Polish-authorities-to-respect-
democratic-principles-and-rule-of-law
101. http://www.thenews.pl/1/9/Artykul/253740,Polish-MPs-adopt-
resolution-on-defending-Polands-sovereignty
102. http://www.veteranstoday.com/2016/06/05/the-eu-delusions-of-
integration/
103. http://www.consilium.europa.eu/press-releases
pdf/2016/5/47244641551_en_636002352600000000.pdf
104. http://www.dw.com/en/bundestag-passes-armenia-genocide-resolution-
unanimously-turkey-recalls-ambassador/a-19299936
105. http://www.veteranstoday.com/2016/06/04/its-time-to-leave-nato-now-
europeans-launch-new-anti-war-campaign/
106. http://www.thenews.pl/1/10/Artykul/255096,Warsaw-Summit-comes-at-
a-defining-moment-NATO-head
107. http://www.brookings.edu/Ă/media/research/files/papers/2009/6/iran-
strategy/06_iran_strategy.pdf
108. http://www.brookings.edu/Ă/media/research/files/papers/2015/06/23-
syria-strategy-ohanlon/23syriastrategyohanlon.pdf
109. http://www.newyorker.com/magazine/2007/03/05/the-redirection
110. http://sputniknews.com/politics/20150915/1027032691.html
236
111. http://journal-neo.org/2016/06/02/cracks-appear-in-eu-unity-on-
russian-sanctions/
112. http://www.informationclearinghouse.info/article44835.htm
113. http://www.veteranstoday.com/2016/05/31/southfront-global-cyber-
standoff/
114. http://deutsche-wirtschafts-nachrichten.de/2016/06/06/merkel-erklaert-
russland-zum-rivalen-von-deutschland/
115.http://nsarchive.gwu.edu/NSAEBB/NSAEBB422/docs/Doc%207%20198
9-09-23%20Gorbachev%20Thatcher.pdf
116. http://deutsche-wirtschafts-nachrichten.de/2015/02/17/kalter-krieg-
merkel-richtet-deutsche-militaer-doktrin-gegen-russland-aus/
117. http://www.washingtonsblog.com/2014/12/head-stratfor-private-cia-
says-overthrow-yanukovych-blatant-coup-history.html
118. http://www.kommersant.ru/doc/2636177
119. //www.youtube.com/watch?v=2y0y-JUsPTU#t=447
120. www.youtube.com/watch?v=8-RyOaFwcEw
121. www.youtube.com/watch?v=MSxaa-67yGM
122.www.academia.edu/8776021/The_Snipers_Massacre_on_the_Maidan_in
_Ukraine
123. http://www.fort-russ.com/2015/02/the-paet-ashton-transcript.html
124. http://www.globalresearch.ca/the-worldwide-network-of-us-military-
bases/5564
125. http://www.usatoday.com/story/news/world/2016/06/19/okinawa-
protest-marines/86110434/
126. http://www.bloomberg.com/news/articles/2016-06-16/bulgaria-won-t-
be-part-of-nato-fleet-in-black-sea-premier-says
127. https://www.rt.com/op-edge/347287-nato-bulgaria-black-sea/
128. http://www.informationclearinghouse.info/article44837.htm
129. http://www.informationclearinghouse.info/article44832.htm
130. http://www.informationclearinghouse.info/article44833.htm
131. http://www.veteranstoday.com/2016/06/07/absurd-russian-envoy-to-
nato-ridicules-allegations-of-plans-to-invade-poland/
132. http://tribune.com.pk/story/1125217/germany-slams-nato-
warmongering-russia/
133. http://www.bloomberg.com/news/articles/2016-05-20/france-s-ayrault-
wants-to-lift-russia-sanctions-needs-results133

237
238
 CAPITOLUL XII

BREXIT
Evenimentul excepţional petrecut la sfârşitul lunii iunie (votul
britanic de la referendum-ul privind rămânerea în sau ieşirea din
Uniunea Europeană şi, mai ales, rezultatul, în mare măsură
surprinzător şi neaşteptat al acestuia) impune câteva comentarii pe
acest subiect, care este unul central pentru obiectul pe care şi-a
propus să-l analizeze studiul nostru.
Cum, în mod normal, fără apariţia acum a acestui eveniment,
analiza votului şi concluziile care se cuvin trase din el ar trebui să
facă parte, în mod normal, din capitolul final al studiului, este cazul
să întrerupem pe moment cursul acestui studiu, aşa cum este el
conceput, pentru a comenta rezultatele votului britanic şi
consecinţele pe care el le va avea cu siguranţă nu doar asupra Marii
Britanii, ci a întregii Europe, a lumii în ansamblu şi a relaţiilor dintre
Marea Britanie, Uniunea Europeană şi restul lumii.

12. 1. Concluzii ale votului britanic

de ieşire din Uniunea Europeană

Afirmam în cuprinsul studiului că un eventual vot al

poporului britanic în favoarea ieşirii din Uniunea Europeană va
reprezenta echivalentul unui adevărat cutremur de gradul 10 pentru
Uniune. Iată că ceea ce era puţin previzibil (fiindcă foarte puţini
analişti au crezut în posibilitatea reală a unui astfel de vot, credinţă
pe care păreau să o confirme şi justifice şi sondajele din zilele
imediat premergătoare datei de 23 iunie) s-a produs. S-a petrecut o
surprinzătoare răsturnare de opţiuni în rândurile electoratului şi, în
ziua votului, balanţa a înclinat în favoarea părăsirii Uniunii
Europene.
Chiar dacă, la prima vedere şi la o interpretare grăbită a
procentelor votul pare a fi fost strâns, totuşi numărul cetăţenilor
239
britanici care au optat pentru părăsirea Uniunii l-a depăşit cu aproape
1, 3 milioane pe cel al britanicilor favorabili rămânerii.
Prima observaţie este aceea că, în comparaţie cu nivelul
participării populaţiei europene şi americane, în general, la diversele
confruntări electorale şi, în special, cu cel al participării la
referendum-uri în ţările europene, se poate spune că scrutinul din 23
iunie din Marea Britanie a beneficiat de un cvorum remarcabil
(72,2% din cei înscrişi în listele electorale).
Făcând o analiză mai amănunţită, nu putem să nu constatăm
că unul dintre rezultatele cele mai evidente şi mai pregnante ale
consultării electorale este faptul că el a provocat o foarte serioasă
divizare a societăţii britanice, din toate punctele de vedere şi la toate
palierele. Iar aceasta este consecinţa care va fi cel mai greu de
înlăturat de poporul şi guvernul britanic şi va necesita foarte mult
timp. (Dealtfel este una dintre remarcile făcute de unii oameni
politici britanici exponenţiali în primele lor reacţii, a se vedea
afirmaţia în acest sens a noului primar al Londrei). Cu ocazia acestui
vot s-a putut observa că Marea Britanie este mult mai puţin omogenă
(din toate punctele de vedere) decât ne-am fi aşteptat. Şi, ţinând cont
de comentariile presei britanice, se pare că şi pentru mare parte a ei,
această concluzie a votului a constituit o surpriză. Astfel, analiza
votului pe regiuni arată că Anglia (53,2% pentru ieşire faţă de 46,8%
pentru rămânere) şi Ţara Galilor (51,7%, faţă de 48,3%) au fost
favorabile ieşirii din Uniune, Scoţia (38%, respectiv 62%) şi Irlanda
de Nord (44,3%, respectiv 55,7%) s-au pronunţat pentru rămânerea
în UE. Concluzia este că, privind prin această prismă, Marea Britanie
are o mare problemă. Care este amplificată de faptul că Londra, care
s-a remarcat şi prin surprinzătorul vot recent care a dus la alegerea
unui primar musulman, a votat în proporţie de 59,9% în favoarea
rămânerii, în vreme ce numai 40,1% dintre londonezi au fost
favorabili ieşirii. (134), (135)
Facem această afirmaţie fiindcă această repartiţie a votului a
provocat încă din data de 24 iunie reacţii care pot fi caracterizate ca
surprinzătoare sau chiar şocante. Astfel, doamna prim ministru a
240
Scoţiei, Nicola Sturgeon, constatând rezultatul de ansamblu al
votului şi discrepanţa între opţiunea britanicilor în general şi cea a
scoţienilor, a remarcat că poporul scoţian a arătat că îşi vede viitorul
în Uniunea Europeană şi a pus problema repetării referendum-ului
din 2014 pentru separarea Scoţiei de Marea Britanie, astfel încât să
fie îndeplinită voinţa scoţienilor. (136)
De asemenea, liderul partidului irlandez Sinn Fein, Gerry
Adams, a pus problema unui referendum pentru alipirea Irlandei de
Nord la Irlanda, modalitate în care irlandezii, la rândul lor, şi-ar
vedea realizată opţiunea majoritară de rămânere în Uniunea
Europeană. (137)
În acelaşi context, noul primar al Londrei Sadiq Khan s-a
adresat celor peste un milion de cetăţeni europeni care lucrează în
Londra (din cei peste 3 milioane de cetăţeni europeni care lucrează în
Marea Britanie), cărora le-a spus că sunt în continuare bineveniţi în
capitala britanică, unde munca lor şi contribuţia prin taxe la bugetul
primăriei este apreciată enorm, ceea ce nu se va schimba în noul
context, creat după votul de ansamblu al Marii Britanii. (Totuşi, în
această privinţă vor exista probleme de natură tehnică-de tehnică
legislativă-, fiindcă legile care prevăd că cetăţenii europeni pot lucra
liber în Marea Britanie, practic nu vor mai fi aplicabile, dată fiind
decizia poporului britanic la referendum.)
Mai mult de atât, primarul a afirmat că se vor căuta modalităţi
potrivite şi legale de asociere a Londrei ca entitate distinctă la
Uniunea Europeană. În acest sens, el este încurajat de o petiţie
lansată în capitală, care cere declararea independenţei (!) Londrei faţă
de Marea Britanie şi asocierea ei la Uniunea Europeană, petiţie care
încă din prima zi întrunise peste 46 de mii de semnături! (137)
O consecinţă neaşteptată a acestui vot este că Spania declara
prin ministrul de externe că referendum-ul şi decizia britanică de
ieşire din Uniunea Europeană crează o nouă realitate, iar Spania
doreşte realipirea Gibraltar-ului la ţara sa! (137)
O constatare dureroasă şi gravă pentru elita politică britanică
decurge din analiza mai de amănunt a votului, care arată, cum
241
spuneam la început, o profundă divizare a societăţii britanice. Nu
numai, după cum am văzut, din punct de vedere geografic şi pe
ţinuturi istorice, ci şi din punct de vedere demografic şi ca structură
de educaţie şi studii a populaţiei, ca şi din punct de vedere al
structurii sociale (diferenţierea pe clase). Fiindcă, dacă ne referim la
grupele de vârstă, 73% dintre britanicii din grupa de vârsta 18-24 ani
au votat pentru rămânerea în Uniune, în vreme ce 60% din grupa de
vârsta peste 60 de ani au votat pentru ieşire. Totodată, 57% dintre
britanicii cu instrucţie superioară au votat pentru rămânere, în vreme
ce majoritatea celor cu educaţie primară şi secundară au votat pentru
ieşire.(134), (135)
De asemenea, chiar dacă nu există date statistice certe în
această privinţă, s-ar părea că persoanele înstărite au optat la rândul
lor pentru rămânerea în Uniune, în vreme ce persoanele cu venituri
mai mici s-au pronunţat pentru ieşire, ca o consecinţă directă a
nemulţumirilor crescânde şi în Marea Britanie (ca şi, în general, în
întreaga lume), faţă de creşterea accelerată şi accentuată a inechităţii
repartiţiei bogăţiei în societate. (Această bănuială este confirmată de
votul majoritar al Londrei, unde în mod evident cea mai mare parte a
populaţiei are venituri net superioare populaţiei din celelalte zone
geografice).
O primă concluzie a rezultatelor interpretate prin prisma
acestei analize mai amănunţite o reprezintă separarea societăţii
britanice după nivelul avantajelor pe care actuala ei aşezare, inclusiv
prezenţa în Uniunea Europeană, le aduce diverselor categorii de
populaţie. Este cât se poate de limpede că oamenii în vârstă (care nu
mai sunt, în cea mai mare parte, în activitate), au beneficii infime din
prezenţa în Uniune, fiind însă afectaţi de politicile de austeritate care
duc la diminuarea unor beneficii sociale câştigate de-a lungul
timpului şi care acum sunt amputate. Lucru care afectează exact
această categorie de populaţie. Şi categoriile defavorizate în general
de modificări în structura şi finanţarea programelor sociale şi de
atingerile aduse contractului social. Aceasta explică şi opţiunea
majoritară în favoarea ieşirii din Uniune a categoriilor de populaţie
cu nivel mai scăzut de instrucţie, educaţie şi pregătire profesională,
242
ale căror beneficii din această prezenţă sunt minime, spre deosebire
de cei cu studii superioare (aceştia fiind în special tineri), care
beneficiază din plin inclusiv de mobilitatea profesională şi de
posibilitatea (mult redusă în cazul vârstnicilor şi a celor cu studii
medii şi competenţe şi abilităţi educaţionale şi profesionale mai
reduse) de a se număra printre milioanele de britanici care sunt
rezidenţi şi lucrează (foarte bine plătiţi!) în ţări ale Uniunii (inclusiv
în structura birocratică privilegiată de 60.000 de funcţionari
europeni!)
În special repartiţia votului pe grupe de vârstă îndeamnă la
meditaţie. Şi nu doar pentru Marea Britanie. Fiindcă îmbătrânirea
populaţiei, creşterea ponderii populaţiei de peste 60 de ani în
ansamblul populaţiei este o realitate tristă a tuturor statelor europene.
Care şi explică macar în parte uşurinţa cu care elitele politice
europene acceptă o politică liberală a emigraţiei, în dorinţa, firească
în fond, dar absurdă în formă, de completare a deficitului parţial de
forţă de muncă şi de uşurare a puternicei presiuni pe fondurile de
pensii publice pe această cale. Şi cum, în general, această grupă de
vârstă este alcătuită în cea mai mare parte din persoane nu dintre cele
mai înstărite, este firesc ca la această grupă, nemulţumirile faţă de
inechitatea repartiţiei să fie mai mari. Numai că acest lucru, combinat
cu opţiunea proeuropeană a tineretului, riscă să provoace o gravă
fractură a solidarităţii sociale în cadrul societăţii. În general, cum
spuneam, nu numai în ceea ce o priveşte pe cea britanică, această
pondere ridicată a populaţiei în vârstă în ansamblul populaţiei
statelor fiind deja o caracteristică europeană.
În acest sens, dacă referendum-ul britanic va fi urmat de altele
similare în alte state membre ale Uniunii, nu este exclus ca această
repartiţie a votului din punct de vedere demografic, al structurii
sociale şi chiar geografic să fie similară. Cu consecinţele neplăcute,
grave chiar, în privinţa solidarităţii sociale şi a contractului social în
general.
În aceste condiţii, această primă consultare populară dintr-un
stat membru al Uniunii Europene pe tema foarte delicată a rămânerii
sau părăsirii blocului comunitar (şi ne exprimăm astfel fiindcă după
243
publicarea rezultatelor, au apărut deja voci de politicieni
semnificativi care cer şi în Franţa, Italia, Olanda şi Danemarca
desfăşurarea de astfel de consultări electorale…), înainte de a face
aprecieri cu privire la gravele probleme ale Uniunii care fac să existe
atâta lume nemulţumită de felul în care este ea construită si
funcţionează, ne obligă să tragem o concluzie cu totul neaşteptată
(cel puţin până la aflarea rezultatului votului britanic). Creşterea (pe
deplin justificată, în opinia noastră) a procentului celor care devin
eurosceptici în mare parte din statele Uniunii, în cazul în care astfel
de consultari electorale se vor organiza şi în alte state, ar putea avea
ca stupefiant rezultat (dacă modelul britanic se va replica şi în alte
state, în această ipoteză) o tendinţă de fracturare a popoarelor
europene, cu apariţia de falii, posibil foarte grave, între grupe de
vârstă şi categorii de nivel de şcolarizare, clase sociale, ca şi între
zone geografice mai dezvoltate şi unele rămase în urmă din punct de
vedere al dezvoltării economice, având ca posibilă-şi periculoasă!-
consecinţă încurajarea unor idei secesioniste şi o atomizare a
Europei!
Observaţia ni se pare cu atât mai importantă cu cât există deja
de un număr de ani tendinţe separatiste în nu puţine state europene.
Vorbeam anterior de referendum-ul scoţian de secesiune din 2014,
care se doreşte repetat. Referitor la Franţa, există probleme de acest
gen în special în Corsica (dar nu numai). Fiindcă am amintit cazul
Italiei, solicitarea de organizare a unui referendum vine din partea
Ligii Nordului, formaţiune politică ce, de cel puţin un deceniu, are un
mesaj de secesiune a nordului Italiei, puternic industrializat şi cu
mult mai bogat decât centrul şi, mai ales, sudul.
Chiar în cazul statelor în care nu au apărut încă solicitări
explicite de organizare de consultări, există mari probleme de acest
gen. Avem în această categorie cazul Spaniei, cu Catalunia (puternic
industrializată şi bogată), care doreşte organizarea unui referendum,
dorinţă care i-a fost refuzată de guvernul central. Serioase probleme
din acest punct de vedere ar putea exista în Belgia, unde fricţiunile
dintre cele două mari comunităţi, valonă şi flamandă, sunt extrem de
vechi şi fac ca, de decenii, situaţia politică să fie instabilă.
244
 Poate că trebuie, în acest registru, să interpretăm mult
mai serios decât ca pe un amănunt demn de trecut cu vederea
faptul că o ţară, mică, e drept, dar semnificativă în Europa din
multe puncte de vedere, Elveţia, a găsit de cuviinţă ca foarte
recent, cu puţin timp înainte de referendum-ul britanic din 23
iunie, să-şi retragă cererea (foarte veche!) de aderare la Uniunea
Europeană!
Nu putem să nu atragem din start atenţia asupra acestei
constatări şocante, pentru că ea poate să ne ghideze către ipoteza că
marii păpuşari din umbră, cei care conspiră de decenii (de secole,
chiar!) pentru o Nouă Ordine Mondială şi pentru un Guvern Mondial
au construit astfel de proiecte cum este cel al Uniunii Europene (dar
şi altele, care chiar dacă nu implică şi structuri politice şi
administrative speciale, cum ar fi cele două proiecte de uniune
comercială ale lui Obama, Parteneriatul Transpacific-TPP şi
Parteneriatul Transatlantic-TTIP, prin concepţie încearcă să impună
dominaţia unui stat-SUA-sau, şi mai grav, a unor structuri nonstatale,
corporatiste, asupra statelor naţionale), sunt menite, prin consecinţele
economice, financiare şi sociale şi prin reacţiile de adversitate, de
opoziţie pe care le pot genera, să aibă, de fapt, acest efect pervers, de
a provoca pe alte căi, mai avantajoase, mai ieftine şi mai paşnice, (şi,
totodată, mai abil ascunse percepţiei publice imediate), atomizarea
lumii aşa cum o cunoaştem astăzi, care va avea drept consecinţă
finală faptul că noile structuri statale născute din disoluţia structurilor
statale actuale, mai mici, mai slabe, cu potenţă economică şi militară
redusă, să poate fi mai uşor înrobite, aduse în sclavia corporatistă şi a
diabolicului concept al Noii Ordini Mondiale. (Să ne amintim că nu
altceva era preconizat şi aşteptat de cei care au elaborat Prortocoalele
de la Toronto.).

12. 2. Învăţăminte şi consecinţe

ale votului britanic de ieşire din Uniunea Europeană

Cum era de aşteptat, votul britanic a creat imediat reacţii atât

în lumea politică europeană şi mondială, cât şi în presa
internaţională.
245
 O reacţie extrem de semnificativă şi de lucidă vine din partea
dlui Vaclav Klaus, fost până în 2013 preşedinte al Republicii Cehe.
Într-o luare de poziţie alături de Jiri Weigl, datată chiar 24 iunie 2016
(138) şi intitulată „Brexit: oportunitate uimitoare pentru
Europa”, se spune:
„Marea Britanie este şi a fost dintotdeauna o ţară-cheie a
Europei. Nu doar fiindcă este leagănul democraţiei moderne şi al
capitalismului, ci mai ales fiindcă ei au decis-acum pentru a treia
oară în istoria modernă-să blocheze un plan megalomanic de creare a
unui imperiu pan-european (primele două cazuri au fost pe timpul lui
Napoleon şi Hitler). Acum, locuitorii săi au decis retragerea sa din
Uniunea Europeană. O parte din mass-media şi din politicieni, care
în ultimii ani şi-au făcut din proiectul neviabil al Uniunii Europene
un scop suprem, au încercat chiar azi, vineri dimineaţă, să impună
victoria emoţiei asupra bunului-simţ, anunţând un iminent dezastru
economic tip «Black Friday» în Europa, şi vorbind despre necesitatea
unei UE încă şi mai unite, etc. şi despre eşecurile UE datorate
britanicilor, mai degrabă decât Bruxelles-ului şi acelora care conduc
acolo. Precum dezastrul din Grecia, marasmul crizei sudice
a imigranţilor şi strania sa «imposibilitate de soluţionare» şi sute de
alte chestiuni. Nemulţumirea a crescut de la an la an, în toată
Europa. Ea a fost ignorată, suprimată, şi s-a împiedicat discutarea ei
în public. Rezultatul referendumului britanic nu este un dezastru. Mai
degrabă, este o mare oportunitate. Este o sursă de inspiraţie. Este un
stimul extrem de necesar. Este dovada că actuala cale nu mai poate
continua. Vor înţelege popoarele Europei, în cele din urmă, că
proiectele de inginerie socială ale elitelor făcute pe la spatele
cetăţenilor, trebuie să înceteze? Că trebuie oprită centralizarea
artificială, reglementarea şi birocratizarea tuturor aspectelor vieţilor
noastre? Că aşa ceva ar fi sfârşitul democraţiei şi că trebuie să
se pună capăt deciziilor abuzive ale unor funcţionari nealeşi, aflaţi
departe decetăţeni? Marea Britanie nu părăseşte Europa. Dă un foarte
necesar semnal şi un impuls de schimbare şi pentru ţara
noastră. Acesta este sensul referendum-ului britanic de ieri”.
246
 Nu credem că este deloc o întâmplare că acest cutremur s-a
petrecut în Marea Britanie, prima ţară care a trecut, în perioada
guvernării Thatcher, la aplicarea politicilor economice şi financiare
devastatoare ale neoliberalismului sălbatic, inspirate de Şcoala de la
Chicago (Milton Friedman şi compania), care a împins, dupa 35 de
ani, întreaga omenire în centrul dezastrului cu care se confruntă azi.
(Dezastru amplificat şi, totodată, mascat pentru o vreme, în urma
manipulărilor care au dus la aşa-zisa „cădere a comunismului”,
lozincă profund falsă, în care primii care n-au crezut au fost
promotorii, interesaţi nu în dispariţia zisului sistem social-politic, ci
în extinderea globalizării liberal-extremiste-şi, implicit, a ariei de
exercitare a jafului corporatist sub conducerea Statelor Unite şi a
mega-băncilor de pe Wall Street-la scara întregii planete).
Logic (şi, dealtfel, perfect posibil, dat fiind caracterul absolut
atipic al campaniei pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie 2016)
ar fi ca următorul cutremur cel puţin echivalent să se petreacă în
Statele Unite, care au preluat ştafeta neoliberalismului extremist de la
Margaret Thatcher, sub conducerea lui Ronald Reagan şi a tuturor
preşedinţilor care i-au urmat.
Şi spunem aceasta fiindcă neoliberalismul sălbatic a dus la
schimbarea radicală a cursului capitalismului de până la sfârşitul
anilor ‟70. Principalele caracteristici ale acestui capitalism postbelic,
care nu întâmplător a avut succes timp de 35 de ani în occident au
fost:
- crearea unui stat al bunăstării, în care guvernele occidentale
au fost interesate, pentru a opune sistemului mondial socialist
modelul unui capitalism echilibrat, în promovarea unui set de măsuri
economico-sociale care au permis ca avantajele creşterii economice
substanţiale postbelice să se repartizeze mai echitabil în societăţile
din vest (prin sisteme de pensii publice, de asigurări de sănătate şi
sociale, printr-o reglementare strictă a sistemelor bancare, bazată pe
modelul introdus în Statele Unite de preşedintele Franklin Delano
Roosevelt după marea criză economică mondială din 1929-1933,
care impunea limite destul de severe activităţilor marilor bănci şi,
247
implicit, categoriei profesionale pe care, nu intâmplător, acest
preşedinte o denumise „banksters”, printr-o analogie-care spune
totul!-cu „gangsters”);
- acest stat al bunăstării a fost completat şi întărit prin ceea ce
s-a numit „capitalismul participativ”, în care clasa muncitoare avea
un rol important, bazat şi pe forţa considerabilă a sindicatelor şi
uniunilor sindicale naţionale, a căror activitate şi presiune în dialogul
social cu patronatele a asigurat în perioada la care ne referim creşteri
salariale importante, în pas cu creşterile de productivitate, care au
făcut din muncitorii industriali, dar şi din celelalte categorii sociale
participante la producţia industrială (ingineri, tehnicieni, muncitori
de înaltă şi foarte înaltă calificare) nişte categorii cu venituri
consistente. Nu întâmplător, inclusiv din această largă categorie, a
celor care îşi câştigau existenţa lor şi a familiilor în principal din
munca industrială s-a produs lărgirea a ceea ce se cheamă „middle
class”, „clasa de mijloc” (adevărata bază a oricarei societăţi
capitaliste normale), care nu mai cuprindea numai intreprinzătorii
privaţi mici şi medii, ci şi foarte mulţi dintre membrii categoriilor
citate anterior, trăind în principal din muncă, nu din capital, deveniţi
ei înşişi „investitori”, prin faptul că îşi permiteau ca, din surplusul
financiar care le rămânea după acoperirea nevoilor curente, să-şi
achiziţioneze locuinţe proprii şi bunuri de folosinţă îndelungată de
valori peste medie, să constituie depozite bancare sau să devină chiar
mici investitori pe pieţele de capital. De aici şi denumirea pe care a
căpătat-o, în această etapă, capitalismul, anume de „capitalism
participativ”. Care îl făcea pe celebrul filosof postmarxist american
de origine germană Herbert Marcuse să emită la fel de celebra sa
teorie conform căreia, în acest tip de societate capitalistă (pe care el a
numit-o „societate de consum”, dând naştere, în descrierea pe care el
o făcea acestui tip de societate reprezentantului ei tipic, numit de el
„omul unidimensional”-consumator, adică-), muncitorii nu mai sunt
fermentul revoluţiei, tocmai pentru că ei au fost atraşi, înglobaţi de
sistem, astfel încât rolul de a întreţine spiritul revoluţionar revenea
din acel moment categoriilor sociale denumite de el (privite din acest
248
punct de vedere) marginale (şomeri, emigranţi, elevi şi studenţi etc.-
sublinierea mea). Dealtfel, teoria lui Marcuse s-a dovedit a fi corectă,
fiind confirmată în două momente de intensă activitate contestatară.
Momentul 1968, când Franţa şi întreaga Europă occidentală au fost
zguduite de o teribilă mişcare de revoltă a elevilor şi studentţilor
(care în Franţa a dus la demisia din funcţia de preşedinte a
emblematicului, carismaticului şi reprezentativului, nu doar pentru
Franţa, ci pentru o întreagă generaţie de lideri politici occidentali
general De Gaulle) şi momentul anilor 1967-1975 din Statele Unite,
cu giganticele manifestaţii împotriva războiului din Vietnam, care
adunau în stradă, într-o singură zi de proteste, milioane de americani
(în special tineri care nu voiau, ca urmare a stagiului militar
obligatoriu, să devină carne de tun şi să îngroaşe rândurile celor
aproape 50 de mii de americani morţi în acel război). Foarte
interesant este un amănunt, pe care foarte puţini probabil că-l
cunosc. În vreme ce deteriorarea, de care vom vorbi în continuare, a
statului bunăstării a readus în Europa în rândurile tot mai dese ale
nemulţumiţilor pe lucrătorii industriali foşti „participanţi” la sistem şi
mare parte din clasa de mijloc, s-a produs în paralel o mişcare exact
inversă, de convertire a liderilor mişcărilor de protest ale tineretului
din anul 1968 în stâlpi de nădejde ai „oligarhiei politice” europene a
sfârşitului anilor ‟80 şi până astăzi. Fiindcă din liderii tineretului
revoluţionar din 1968, foarte mulţi auto-declaraţi de orientare
marxistă-aripa extremist-trotzkystă (şi numele pe care le vom cita în
continuare provin toate din această categorie!) au apărut fostul şef de
partid german, multă vreme vicecancelar şi ministru de externe
Yoshka Fischer (unul dintre principalii pioni ai dezmembrării fostei
Iugoslavii), sinistrul (cel putin pentru noi, românii, dată fiind
implicarea imorală şi ilegală în referendum-ul din iulie 2012 pentru
demiterea preşedintelui Băsescu, care a fost, datorită amestecului lui
grosolan şi neavând ninic de-a face cu spiritual European, ignorat şi
invalidat nedemocratic) fost preşedinte de Comisie Europeană, Joao
Manuel Durrao Barrosso, fostul lider al studenţilor francezi din 1968,
adept al pietrei de pavaj şi cocktail-ului Molotov ca arme extreme de
249
protest Daniel Cohn-Bendit, devenit membru de nădejde al
establishment-ului european, fost lider al ecologiştilor la nivelul
Europei şi în Parlamentul European şi lista ar putea continua cu încă
multe nume, poate mai puţin sonore pentru cititorul obişnuit,
nefamiliarizat cu culisele politicii mondiale a ultimelor cinci decenii.
Şi, ca să punem, cum se spune, şi „cireaşa pe tort”, din aceeaşi
categorie provine William Rodham Clinton, fost de două ori
preşedinte al Statelor Unite, care în anii războiului din Vietnam şi ai
tinereţii sale s-a sustras recrutării şi riscului de a deveni
(evident…post mortem) „erou” military american, prin schimbarea
temporară a rezidenţei în… Marea Britanie;
- dispariţia sistemului socialist european ca alternativă social-
economică a permis ca, treptat şi relativ moderat din anul 1980, anul
declanşării „revoluţiei neoliberale” şi din ce în ce mai brutal după
anul 1990, anul acestei dispariţii, o mare parte a acestor câştiguri în
plan social al unor mase mari de cetăţeni din statele occidentale din
perioada 1945-1980 (nu întâmplător denumită de foarte mulţi
analişti, inclusiv celebri, precum eminenţii profesori universitari de
economie la cele mai mari universităţi americane, laureaţii premiului
Nobel pentru economie Joseph Stiglitz şi Paul Krugman) „era
progresistă” au fost anihilate de promotorii noului curent economic şi
de cei care, lideri politici fiind, le-au adoptat ideile, principiile şi
metodele. Evident că nu a fost o întâmplare că tocmai unii dintre
creatorii noului sistem, precum Milton Friedman, dar şi tovaraşi şi
discipoli ai lui au devenit după 1990 „consultanţi” economici şi
financiari ai multora dintre fostele state socialiste europene (exemple
tipice-Letonia, Lituania, Polonia şi, aproape că nu mai miră pe
nimeni, România) sau lideri şi, în special, funcţionari de rang înalt şi
mediu în Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, modelând
astfel după tiparele liberalismului sălbatic şi generator de imense
inechităţi în societate şi economiile fostelor state socialiste din
Europa astfel „consiliate”, impunând, totodată, modelul extremist
neoliberal întregii economii mondiale, cu consecinţe sociale
catastrofale;
250
 - în aceste condiţii, au devenit posibile şi atacurile tot mai
frecvente la beneficiile sociale câştigate de-a lungul anilor de „eră
progresistă” de populaţia Statelor Unite şi a statelor occidentale
dezvoltate. Lovitura de graţie a fost dată maselor de cetăţeni ai
acestor state care trăiesc în principal din muncă, dar şi ansamblului
clasei de mijloc, de grava criză economică şi financiară care a
debutat în anul 2007 în Statele Unite, când a explodat balonul de
săpun al creditelor ipotecare îndoielnice (aşa numitele „credite
subprime”) acordate, din lăcomie şi dorinţa de câştiguri mereu mai
exorbitante de marile bănci americane şi care s-a extins extrem de
rapid în întreaga lume, datorită rolului central în sistemul financiar
mondial al sistemului financiar american şi locului fundamental pe
care încă îl ocupă dolarul în miezul acestui sistem financiar mondial.
Pierderile imense suferite de marile bănci americane şi occidentale
datorită speculaţiilor iresponsabile şi creditelor dubioase, care au fost
în mod flagrant imoral acoperite cu mii de miliarde de dolari şi alte
mii de miliarde de euro din bani publici au contribuit la creşterea
dramatică a datoriilor publice ale statelor, transferate în mod ticălos
de la cei care le provocaseră şi ar fi trebuit să le suporte, conform
legilor capitalismului şi pieţei şi aruncate în spinarea clasei de mijloc
şi a celor care trăiesc predominant din muncă, nu din capital. Astfel
s-a ajuns, pe de o parte, la politicile de austeritate, menite să acopere
pierderile sistemului bancar privat acoperite cu bani publici, pe de
alta la drama a milioane de familii americane şi europene care, în
urma prăbuşirii pieţelor imobiliare ca urmare a crizei (respectiv a
valorilor ipotecilor constituite pentru noi credite imobiliare) şi-au
văzut casele confiscate de bănci în contul creditelor devenite în noile
condiţii neperformante. Evident că, în condiţiile în care nu s-ar fi
adoptat, din anii ‟90, politicile sălbatice neoliberale (şi dacă nu ar fi
dispărut modelul socialist), multe dintre gravele consecinţe pe care le
suportă astăzi mase largi de populaţie în statele occidentale nu ar fi
existat. Şi, cu siguranţă, în urma cu 30 de ani, doamna Merkel nu ar
fi recomandat cu atâta fermitate (şi atâta cinism…) populaţiei
germane politicile de austeritate, aşa cum o face astăzi (un alt mod de
251
a cere populaţiei să „strângă cureaua” sau „să mai pună o haină în
plus“!). Aceasta este şi explicaţia economică şi financiară a repartiţiei
demografice a votului britanic din 23 iunie, care, cu siguranţă, în
cazul în care s-ar desfăşura referendum-uri similare în alte state
europene, s-ar replica şi în aceste ţări;
- nu întâmplător, începând cu Statele Unite şi cu perioada
preşedinţiei lui Bill Clinton, a început (si s-a finalizat în „era
Obama”) asaltul asupra pachetului legislativ introdus în urma crizei
economice globale din 1929-1933 la iniţiativa preşedintelui
Roosevelt, care reglementa strict sistemul bancar şi interzicea (Legea
Glass-Steagall) băncilor comerciale (de depozit şi împrumut) să
acţioneze şi ca bănci de investiţii. Acesta a fost, de fapt, momentul
hotărâtor care a declanşat procesul foarte rapid care a dat naştere
teribilei crize financiare şi economice din 2007-2008, care nu a luat
sfărşit la nivel mondial nici până astăzi;
- peste toate aceste fenomene, care au început să apară şi să
se agraveze în statele occidentale din anii ‟80 şi care s-au extins şi în
centrul şi răsăritul Europei după 1990 s-a suprapus o nouă categorie
de cauze generatoare de efecte nefaste din punct de vedere social
care au afectat în special statele occidentale dezvoltate. Pe de o parte,
lăcomia capitalistă nemăsurată şi neînfrânată şi goana după profituri
cât mai mari şi mai facile a îndemnat, în contextul adoptării
concepţiilor liberalismului sălbatic, la delocalizarea producţiei
industriale din statele dezvoltate în state în curs de dezvoltare,
datorită costului net inferior al forţei de muncă. Numai că fenomenul
delocalizării a dus, implicit, pe de o parte la dispariţia în statele
dezvoltate a multe milioane de locuri de muncă foarte bine plătite, pe
de alta, prin creşterea în consecinţă a ratei şomajului, la presiuni
puternice asupra nivelului de salarizare a forţei de muncă ce mai are
înca un loc de muncă asigurat. Având drept consecinţă amputări
salariale pe piaţa muncii în aceste ţări (combinat cu scăderea
capacităţii de negociere a mişcării sindicale, care a dus rapid la
distrugerea mişcarii sindicale, a nivelului ei de relevanţă în plan
social şi politic);
252
 - fenomenul descris anterior a fost agravat de creşterea
substanţială a migraţiei dinspre statele în curs de dezvoltare şi cu
nivel de trai redus către cele dezvoltate, în general, inclusiv a
efectului ei asupra pieţei muncii din ţările occidentale. Aceasta a
amplificat presiunea deja existentă pe piaţa occidentală a forţei de
muncă, având ca efect scăderea şi mai pronunţată a salariilor, dat
fiind faptul că masele de imigranţi proveniţi din ţări sărace şi fără
perspective sunt dispuse să lucreze pentru salarii inferioare
nivelurilor obişnuite în ţările de destinaţie, în condiţiile în care ele
sunt net superioare câştigurilor pe care le-ar putea obţine în ţările de
origine. Cu consecinţa imediată a sporirii numărului cetăţenilor
occidentali afectaţi, a nivelului lor de nemulţumire.
În această situaţie, a transfera explicaţia şi vina
nemulţumirilor de la instabilitatea şi incertitudinea crescândă a celor
care îşi asigură existenţa din muncă, nemulţumiri create de
fenomenul migraţiei şi a o interpreta drept „naţionalism” şi, încă şi
mai grav, „xenofobie”, „rasism”, instigând indirect la apariţia de
conflicte între cetăţenii acestor state şi emigranţi (cu consecinţe greu
de evaluat, care pot merge până la ciocniri interetnice şi la acte grave
de terorism), aşa cum o fac presa corporatistă occidentala şi mare
parte dintre politicieni (ei fiind, în fond, principalii responsabili) este
deopotrivă cinic şi profund imoral.

134. http://www.bbc.com/news/politics/eu_referendum/results
135. http://www.telegraph.co.uk/news/2016/06/22/eu-referendum-which-
type-of-person-wants-to-leave-and-who-will-b/
136. http://www.theguardian.com/politics/live/2016/jun/23/eu-referendum-
result-live-counting-leave-remain-brain-in-europe
137. http://news.nationalpost.com/news/world/london-wants-independence-
spain-wants-gibraltar-back-the-world-reacts-to-brexit
138. http://www.klaus.cz/clanky/3958

253
254
 ÎN LOC DE EPILOG
Autorul acestui studiu are vechi preocupări în domeniul larg
(politică externă, geopolitică, globalizare, analiză macroeconomică
şi macroeconomie comparată) la care se referă amplul studiu al cărui
prim volum se află acum în mâinile Dumneavoastră. Tocmai de
aceea, el a planificat încă din anul 2000 un ciclu de volume dedicate
fenomenului globalizării, intitulate generic „Globalizarea-şansă sau
blestem?”. Lucrul la acest proiect publicistic şi, bineînţeles, şi
editorial de mari dimensiuni a început în vara acelui an. De fapt, aşa
cum precizam şi în prefaţa prezentei cărţi, şi studiul de faţă face parte
din această serie. Primul volum, „Condiţionările creşterii
economice”, a apărut la sfârşitul anului 2000 la Editura Valand Print,
din Bucureşti. Voi explica pe scurt în cele ce urmează motivul pentru
care fac această precizare.
Iniţierea ciclului am făcut-o ca urmare a analizei cursului pe
care îl luase deja la acea dată fenomenul globalizării. Şi a constatării
şi concluziei personale că procesul deliberat de dezmembrare a fostei
Iugoslavii, inspirat şi forţat de Statele Unite împreună cu aliaţii săi
occidentali (cu o contribuţie foarte importantă atât în fazele iniţiale
cât şi ulterior din partea Germaniei) era o etapă a extinderii
globalizării la scară mondială, începută odată cu marea diversiune a
„căderii comunismului”. Pornind şi de la celebra, în epocă, teorie a
lui Samuel Huntington, „Teoria Ciocnirii Civilizaţiilor” şi de la
faptul că, în mod evident, direcţiile şi principiile după care începea să
fie modelată această zonă geografică (Europa centrală, de est şi sud-
est) se inspirau copios din aceasta, introducând în ecuaţia geopolitică
şi factorul religios şi iniţiind un proces, antagonizarea religiilor şi a
confesiunilor aceleiaşi religii, pe care l-am intuit de la început a fi
periculos şi cu posibile consecinţe grave în timp, am dedicat un
capitol, Capitolul 3 din acel volum, acestui subiect.
Consider că este de evidentă utilitate să reiau, în finalul
primului volum al acestui studiu, acel capitol, integral şi fără nicio
255
intervenţie, exact aşa cum a apărut el la sfârşitul anului 2000 în
volumul I al lucrarii „Globalizarea - şansă sau blestem?”. (139, pag.
40-44)
Din simpla lectură a paginilor de atunci (reamintesc, scrise în
vara anului 2000 şi publicate în volum în finalul aceluiaşi an!),
cititorul de astăzi va constata că ele au anticipat cu foarte mare şi
surprinzătoare, pentru cititorul de astăzi, precizie evenimente ce
aveau să se petreacă în lume şi în Europa cu 15-16 ani mai târziu!

256
 DESPRE REZOLVAREA FAZEI
RELIGIOASE A GLOBALIZĂRII
„O altă particularitate o constituie abordarea diferenţiată a
fazei colonizării religioase. Ea se dovedeşte necesară numai în cazul
unora din ţările din zonă. Astfel, în vreme ce în ţări ca Polonia, fosta
Cehoslovacie, Ungaria, religia majoritară era una de tip apusean
(preponderent catolică, cu o pondere importantă protestantă în
aceasta din urmă), ceea ce presupune că, în cazul acestora, faza de
colonizare religioasă nu mai este necesară, în altele, fie exista o
preponderenţă larg majoritară a confesiunii ortodoxe (România şi
Bulgaria, pentru a nu mai vorbi de Ucraina, Belarus şi Rusia), fie era
vorba de o mixtură între mai multe confesiuni, cum era cazul fostei
Republici Federale Iugoslavia (majoritar catolică în Croaţia şi
Slovenia, majoritar ortodoxă în Serbia, cu o problemă deosebită în
Kosovo, majoritar musulman, şi cu situaţii mai speciale în Bosnia-
Herţegovina, Macedonia şi Muntenegru). În orice caz, în fiecare din
ţările aparţinând acestui ultim grup amintit, religia reprezenta o
problemă, aceasta constituind unul din pilonii de rezistenţă ai
oricărui popor. Iată de ce aşa-numitul proces de asimilare se petrece
în etape. Până în prezent a fost parcursă, deloc întâmplător, etapa de
asimilare a ţărilor în care nu se punea problema elementului de
rezistenţă pe care l-ar fi putut reprezenta biserica, prin urmare a
acelor ţări în cazul cărora faza colonizării religioase nu mai era
necesară. Mai este cazul, oare, să amintim că nu doar primul (şi, cu
mare probabilitate, unicul...) val de integrare atlantică, ci şi întâiul
grup de ţări invitate să înceapă negocierile pentru integrarea în
Uniunea Europeană s-au oprit din punct de vedere geografic la o linie
care se identifică, practic, cu linia Huntington? Care este o linie nu de
ciocnire a civilizaţiilor (pentru că nu de civilizaţii diferite, în sensul
adevărat al termenului poate fi vorba), ci de separarea pe criterii
religioase. Avem toate motivele să ne temem şi să avertizăm că
linia Huntington va fi totodata şi graniţa de separare dintre două
257
trepte de dezvoltare (subdezvoltare) în sensul pe are l-am descris
anterior. Şi există deja suficiente elemente pe care le putem
aduce ca argumente în sprijinul acestei afirmaţii. Pentru că este,
de acum, mai mult decât evident tratamentul diferenţiat care
este aplicat din punct de vedere financiar şi, corespunzător,
economic, ţărilor aflate la răsărit de linia Huntington, faţă de
cele aflate la apusul acesteia. Este tocmai motivul pentru care
afirmăm că aceasta va fi şi linia geografică la care este prevăzut
în proiectul de „globalizare” şi se va realiza (de fapt, a şi început
să se realizeze) o primă fractură între nivelurile de dezvoltare
(subdezvoltare) economică şi socială a ţărilor din fostul spaţiu
sovietic.
Pentru a avea o imagine mai de ansamblu asupra abordării
fazei religioase din proiectul de globalizare, să ne deplasăm puţin
spre sud şi să analizăm modalităţile practice în care s-a încercat
rezolvarea acestei probleme în frământatul spaţiu al fostei federaţii
iugoslave. Teritoriu iniţial locuit de o populaţie de origine slavă şi de
confesiune ortodoxă, care, în timp şi datorită supunerii îndelungate la
tendinţele de expansiune a două imperii (cu predominanţa iniţială a
celui otoman şi ulterior a celui austro-ungar) a avut de făcut faţă la
sud-est, în urma presiunii otomane, unei colonizări cu populaţie
albaneză islamizată anterior şi islamizării forţate a unei părţi a
populaţiei locale, iar în partea de centru şi de nord-vest, islamizării
forţate a populaţiei slave ortodoxe, care a dat naştere artificialei
entităţi bosniace, respectiv, la presiunile austro-ungare similare cu
cele exercitate în Transilvania (care au condus la apariţia bisericii
unite cu Roma) a asistat la catolicizarea populaţiei sârbe ortodoxe,
rezultatul constituindu-l la fel de artificiala entitate croată. Este unul
din cele mai tipice exemple de consecinţe nefaste pe care le pot avea
tendinţele expansioniste ale unor mari puteri a unui anumit moment
istoric nu numai asupra destinului popoarelor supuse ambiţiilor sale
dominatoare, dar şi asupra evoluţiei din punct de vedere politic,
social, militar şi, în unele cazuri chiar şi umanitar a situaţiei în
anumite zone de pe glob.
258
 Este de rememorat în cazul fostei Iugoslavii din epoca lui
Tito modul în care s-au petrecut evenimentele (sau, mai exact, în care
au fost dirijate ele să se petreacă) în acest spaţiu după „căderea
comunismului”. Astfel, vom observa că sub conducerea unor înalţi
demnitari comunişti, toţi membri ai celei mai restrânse structuri din
conducerea Ligii Comuniştilor din Iugoslavia (ceea ce, în orice caz,
Slobodan Miloşevici nu a fost înainte de 1987) şi, în acelaşi timp,
membri ai conducerii colective a fostei Republici Populare
Federative Iugoslavia, care, în virtutea Constituţiei iugoslave din
acea vreme, se succedau prin rotaţie la şefia statului federal (Franjo
Tudjman şi Stipe Mesic în cazul Croaţiei, Milan Kucan în cazul
Sloveniei), s-a declanşat procesul de centrifugare, în scopul separării
de federaţie a celor două republici. În cazul Sloveniei s-a desfăşurat
pe cale paşnică şi civilizată, dar în cel al Croaţiei, nerespectându-se
procedurile constituţionale a fost forţat, cu sprijinul făţiş al
Germaniei (care a încălcat în acest scop o decizie a conferinţei
miniştrilor de externe ai Uniunii Europene, recunoscând unilateral
independenţa noului stat proclamat, cu numai câteva zile înainte de
data la care summit-ul amintitului organism european urma să ia o
decizie în această privinţă) şi, implicit, cu acordul tacit al restului
occidentului, manifestat prin lipsa de reacţie nu atât la faptul în sine,
ci la modul în care se punea în operă şi graba cu care se petrecea.
Nu este lipsit de interes să amintim că în Croaţia, secesiunea a
fost condusă de pomenitul Tudjman, fost general de securitate. Şi,
stranie coincidenţă, în vremea când, în baza rotaţiei, la conducerea
fostei federaţii iugoslave se afla tocmai croatul Stipe Mesic, nimeni
altul decâtt actualul preşedinte al Croaţiei, ales după moartea lui
Franjo Tudjman.
Detaşarea din fosta federaţie iugoslavă construită la sfârşitul
celui de-al doilea război mondial de Tito, eroul rezistenţei naţionale
împotriva invaziei germane, a celor două republici, devenite state
independente, era numai începutul unui proces controlat de dizolvare
a Iugoslaviei. Şi nu este câtuşi de puţin o ipoteză de neluat în
calcul că mersul evenimentelor s-ar putea explica tocmai prin
259
(sau şi prin) manevrele unei Germanii, redevenită o mare putere
europeană (inclusiv în plan militar), dornică să pedepsească în
acest fel una din ţările care au influenţat într-o măsură
semnificativă griparea maşinii de război germane şi, în final,
înfrângerea ei, deci stoparea pentru o lungă perioadă de vreme a
expansiunii spre răsărit.
Cu atât mai mult cu cât, într-un mod care nu poate să nu
apară ca ostentativ, cu ocazia primei serii de bombardamente
executate de NATO împotriva Iugoslaviei în timpul războiului
din Bosnia, pentru prima dată după sfârşitul războiului, unităţi
ale armatei germane au primit permisiunea de a participa în
afara teritoriului german la operaţiuni militare efective (la acel
moment a fost vorba doar de unităţi de aviaţie), pentru ca, în
urma agresiunii din 1999, trupe terestre germane combatante să
şi pună efectiv piciorul după mai bine de 50 de ani, sub drapel
internaţional KFOR, dar într-o zonă proprie de responsabilitate,
pe teritoriu străin şi aceasta nu oriunde, ci tocmai pe pământul
iugoslav, pe care fuseseră nevoite să-l părăsească la sfârşitul celei
de-a doua conflagraţii mondiale cu coada între picioare.
Este de remarcat faptul că prima fază de disoluţie a fostei
federaţii iugoslave, încă la momentul 1990-1991, reuşise să producă
o primă aliniere la o linie de separaţie între populaţii de confesiuni de
tip apusean şi populaţii de confesiune ortodoxă sau religie
musulmană. Faza a doua (Bosnia) şi cea de a treia (în plină
desfăşurare în Kosovo) urmăreşte restrângerea la maximum ca arie
geografică a populaţiei sârbe de confesiune ortodoxă, prin expulzarea
ei dintr-o parte a Bosniei, din întreaga provincie Kosovo (lucru în
mare parte realizat sub oblăduirea şi, practic, după cum au început să
constate din ce în ce mai multe organe de presă din occident, în
coordonarea trupelor KFOR şi a misiunii OSCE de sub comanda dlui
Bernard Kouchner) şi, poate, (judecând după agresivitatea sporită
maghiară), mâine şi din Voievodina.
Ceea ce este îngrijorător şi de neînţeles este însă că acest
efect, care pare să fie chiar un scop urmărit cu meticulozitate,
260
este realizat cu preţul relansării expansiunii islamismului spre
inima Europei, pe aceleaşi direcţii pe care le-a urmat şi pe
aceleaşi spaţii vizate de imperiul otoman începând cu secolul
XIV, dar pe care această expansiune fusese stopată în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Ceea ce este încă şi mai grav este
că, de această dată, spre deosebire de perioada în care
expansiunea era împinsă exclusiv dinspre sud-est, acest curent
este promovat şi din interiorul spaţiilor în cauză, dar şi cu suport
occidental, nu numai prin încurajarea extinderii chiar prin
purificare etnică, dar şi prin sprijinirea făţişă a ascensiunii unor
fundamentalişti de genul lui Alja Izetbegovici sau Hashim Thaci,
care nu se deosebesc esenţial de personaje precum ayatollahul
Khomeini şi urmaşii săi spirituali, talibanii din Afganistan sau
Şamil Basaev. Personaje care, în viitor, pot face mult rău (în
special Hashim Thaci şi organizaţia sa teroristă) nu numai zonei
Balcanilor, ci şi Europei în ansamblul ei.
Să observăm astfel cum, pe nesimţite, este pe cale să se
creeze un coridor musulman de la graniţa Turciei spre nord-vest,
către centrul Europei, prin sudul unei Bulgarii în care oricum
peste 10% din populaţie este musulmană (şi acest procent este
mult mai mare la frontiera cu Turcia şi în zona de sud), printr-o
Macedonie cu o importantă minoritate musulmană şi în care
sunt de pe acum mari probleme, generate de agitaţia creată de
conflictul de anul trecut şi în care „refugiaţii” albanezi puteau
schimba decisiv configuraţia etnică (şi ar mai putea-o face
oricând altădată, dacă s-ar mai crea încă o dată o diversiune
similară diversiunii cu „genocidul” împotriva kosovarilor şi cu
„zecile, dacă nu cumva sutele de gropi comune” cu victime
musulmane), prin Kosovo, epurat deja aproape integral de sârbii
ortodocşi, prin Bosnia. În momentul de faţă, unicul punct de
ruptură pe traseul acestui coridor musulman, care este ţinta
firească şi veche de secole a turcilor, dar este foarte greu de
înţeles de ce este dorit şi acceptat de Europa occidentală, îl
constituie ce a mai rămas din Serbia. Şi, eventual, într-un viitor
261
greu de precizat şi de localizat ca orizont, Croaţia şi Slovenia.
Astfel, musulmanii potenţiali purtători ai fundamentalismului de
tip khomeinian ar putea ajunge din nou la porţile Vienei, cum au
mai fost în secolul XVI, după Belgrad şi Mohacs. Singurul lucru
oarecum surprinzător este că, de ceastă dată, ei par să refacă
acest traseu cu mult mai uşor, într-un interval de timp mult mai
scurt, cu sacrificii şi eforturi mult mai mici. Şi cu aprobare de la
NATO şi, în ultimă instanţă, de la Pentagon. Şi poate, în curând
şi cu vize Schengen în toată regula.
Celor ce ar putea spune că acest scenariu este uşor
catastrofic, argumentându-ne, eventual, cu faptul că şi de ar fi
aşa, Turcia este totuşi o ţară care respinge fundamentalismul
religios, le vom răspunde că lucrurile, într-adevăr, aşa stau.
Deocamdată... Şi în Iran lucrurile tot aşa stăteau pe vremea
şahinşahului Pahlevi Ariamehr. Şi s-au modificat fundamental
(şi fundamentalist...) în numai câteva săptămâni. Pentru câteva
zeci de ani…(perioadă care nu se poate în niciun caz afirma că s-
a terminat prin simpla câştigare a alegerilor din Iran de către
reformatori şi despre care nu se poate şti şi spune pentru
moment cât ar mai putea să dureze). Şi le-am mai aminti că şi
simpla aprindere a conflictului interetnic în Bosnia şi Kosovo a
reunit aproape instantaneu sub acelaşi drapel forţe din cele mai
diferite, de la Turcia nefundamentalistă şi ţările musulmane
moderate până la regimul ultraconservator iranian, talibanii
afgani şi Hezbollahul libanez. Şi că această reunire a mers cu
mult mai departe decât afirmarea publică şi propagandistică a
sprijinului moral şi, eventual, politic pentru fraţii de religie,
ajungând la strângerea de fonduri substanţiale (scop în care au
fost mobilizate şi mari reţele de trafic de droguri controlate de
mafia albaneză răspândită pe glob şi de alte structuri criminale
similare). Atingându-se apogeul prin miile (după unele voci, în
unele momente chiar zecile de mii) de „voluntari” veterani ai
tuturor fronturilor conflictelor locale şi zonale, declarate oficial
sau nu, în care au fost angrenate în ultimele două decenii statele
262
musulmane.
În orice caz, coridorul cu populaţii de religie musulmană
despre care am vorbit există deja ca atare, este o realitate cât se
poate de evidentă, pe care nimeni care ar dori să discute în
contradictoriu cu noi pe marginea acestui scenariu n-ar mai
putea-o nega. Singurul lucru care ar mai putea rămâne în
discuţie în momentul de faţă ar fi modul în care va fi (sau nu va
fi) continuat acest scenariu. Gradul de sprijin, în special
american şi al Europei occidentale, de care va mai beneficia (sau
nu) continuarea lui. Şi, bineînţeles, funcţie de aceasta, intervalul
de timp în care se vor mai materializa eventualele lui faze
ulterioare.
Un lucru asupra căruia am mai dori să atragem atenţia în
acest context este acela că, prin crearea acestui coridor de religie
musulmană, practic, la ora aceasta, Grecia este izolată din punct
de vedere confesional de ţările surori de ortodoxie de la nord-
vest şi nord (Iugoslavia, Bulgaria şi România), pentru a nu mai
vorbi de grupul mare al ţărilor ortodoxe slave din nordul şi
răsăritul României. Aceeaşi Grecie care este, deopotrivă,
leagănul civilizaţiei şi culturii de tip occidental (fiind, între altele,
şi inventatoarea democraţiei) şi, într-un fel, centrul de iradiere al
creştinismului de tip oriental, ortodox. Şi poate că nu este, privită
din acest unghi, câtuşi de puţin surprinzătoare reacţia viguroasă
şi de masă pe care a avut-o poporul grec faţă de agresiunea
NATO din Iugoslavia în 1999 şi de manifestările de barbarie pe
care aceasta le-a căpătat în cele 78 de zile de bombardamente
aeriene neîntrerupte, reacţie de care chiar guvernul grec (totuşi,
al unei ţări membră NATO) s-a simţit obligat să ţină seama,
nuanţându-şi foarte precis poziţia faţă de conflict şi reducând,
practic, la zero suportul pe care l-a acordat acestei agresiuni pe
toată durata pregătirii şi desfăşurării ei. Nu este exclus ca ampla
reacţie populară de simpatie pentru fraţii sârbi de confesiune
ortodoxă să fi fost generată de mai mult decât de apartenenţa la
aceeaşi religie, ci chiar de un sentiment de ameninţare care ar
263
putea să planeze în viitor din acest punct de vedere asupra sa.
Şi poate că n-ar fi lipsit de interes şi nici de sens să
emitem opinia că această izolare de un anumit tip a Greciei să
constituie pentru ea un handicap de care nu numai poporul, ci
chiar guvernul grec să fie conştient. Să accentueze potenţialul
conflictual oricum existent între Grecia şi Turcia, ambele
membre NATO şi în care în ultimii 25 de ani, de regulă Grecia a
fost dezavantajată de partenerii săi şi în special de Statele Unite,
care fac jocurile în alianţă. (Ca argument imediat este suficient
să amintim lipsa de reacţie efectivă occidentală la invadarea
militară de către Turcia a jumătăţii de nord a Ciprului, unde a şi
creat un stat artificial, pe care, este drept, în afara Turciei, nu-l
recunoaşte nimeni în lume, ceea ce nu împiedică, totuşi, Turcia
să se menţină pe poziţie de 25 de ani, deşi această atitudine nu
reprezintă numai o sfidare la adresa dreptului internaţional şi a
principiilor pe care NATO pretinde că le apără, dar constituie o
atingere directă şi gravă adusă intereselor Greciei în insulă, în
care majoritatea populaţiei este de origine grecească). Şi este
bine să nu uităm că Grecia este şi membră (cu ceva vechime) în
Uniunea Europeană, spre deosebire de Turcia, care este doar
membră NATO (statut pe care îl îndeplineşte nu pentru că ar fi
excelat în momentul integrării sau ar excela acum la vreunul din
capitolele care constituie criterii de aderare, ci exclusiv pentru că
aşa dictează interesele strategice ale Statelor Unite).”
Am încheiat citarea acestui fragment mai lung, în fapt
Capitolul 3 din volumul I al ciclului „Globalizarea-şansă sau
blestem?”. Fac precizarea necesară că unica modificare adusă
textului în cauză, aşa cum a apărut el în volum la sfârşitul anului
2000, este aceea că am evidenţiat câteva paragrafe, subliniindu-le cu
bold. Şi am făcut acest lucru din mai multe motive, pe care se cuvine
să le explic:
- astăzi este mult mai vizibil decât în urmă cu 16 ani faptul că
marii păpuşari din spatele proiectelor de „democratizare”, promovare
a „valorilor occidentale”, a „drepturilor omului”, a „capitalismului”
264
şi a „economiei de piaţă”, în realitate toate acestea fiind doar perdele
de fum în spatele cărora se maschează scopul real, anume crearea
condiţiilor pentru instaurarea Noii Ordini Mondiale şi a dominaţiei
Guvernului Mondial, urmărindu-şi cu meticulozitate şi consecvenţă
ţelurile, aveau deja trasate încă dinainte de declanşarea
evenimentelor liniile care urmau a separa nu atât spaţiile geografice
în care s-a început încă din anii ‟90 şi se practică în continuare
atomizarea fostelor state după principiul „small is beautiful”, cât
categoriile şi nivelurile flagrant diferite („savant” ierarhizate) de
dezvoltare/subdezvoltare a entităţilor statale mai mici inventate
pentru a face colonizarea mai uşoară. Astfel încât nu trebuie să mai
surprindă pe nimeni tratamentul financiar, economic, comercial şi nu
numai, chiar şi politic, substanţial diferenţiat de care au beneficiat,
spre exemplu, Polonia, Cehia, chiar şi Ungaria, faţă de România,
Bulgaria, motivul real (contrar celor oficial afişate, justificate prin
îndeplinirea sau neîndeplinirea a diferite condiţii-inclusiv în cazurile
în care respectivele condiţii erau, de fapt, îndeplinite, de exemplu
securizarea frontierelor, care în cazul României şi Bulgariei nu a dus
la acceptarea în spaţiul Schengen...) constituindu-l, cel puţin într-o
primă fază, cel al unei relative omogenităţi religioase sau
confesionale. Care, în cazul celor trei state citate, de confesiune de
tip apusean au constituit un avantaj, în vreme ce în cel al României şi
Bulgariei, de confesiune răsăriteană, ortodoxă, au fost motiv de
discriminare. Ulterior, odată obiectivele iniţiale (extinderea
globalizării şi a jafului colonial) atinse, chiar şi ţările favorizate în
prima fază au putut fi supuse aceluiaşi tratament. Precizarea aceasta
din urmă este necesară fiindcă, precum se observă de acum cu ochiul
liber, după ce acest spaţiu european a fost colonizat şi resursele
naturale şi valorile materiale principale i-au fost drenate-evident,
către vest!-, acum atât el cât chiar şi părţi din spaţiul „euroatlantic”
cu stagii mai vechi - bunăoară Grecia... - pot fi aruncate, cinic şi fără
probleme sau remuşcări în braţele subdezvoltării generată de
iresponsabilitatea aplicării în continuare a politicilor extremiste ale
neoliberalismului sălbatic. Dar, aşa cum se poate observa din lectura
265
capitolului citat integral, am anticipat cu 16 ani în urmă aceste
evoluţii, iar ceea ce, la momentul 2000, putea părea doar un scenariu
în mare măsură necredibil, astăzi este o realitate, tristă dar
incontestabilă;
- al doilea fragment evidenţiat acum cu bold doreşte să
demonstreze cititorului de azi că ceea ce în 2000 părea a fi o simplă
(şi, la acea dată, aparent insuficient susţinută documentar, faptic)
supoziţie, respectiv ambiţia Germaniei, revenită la statutul de mare
putere, de a „răzbuna” - inclusiv în plan militar şi cu forţa armată!-
momente istorice mai puţin faste, plătind unor foşti adversari
(Iugoslavia…) contribuţia la eşecul din al doilea măcel mondial,
astăzi îşi găseşte confirmarea în modul ostentativ, demonstrativ, în
care aceeaşi Germanie a găsit de cuviinţă să profite şi să-şi plătească,
în mod similar celui în care procedase în anii ‟90 cu Iugoslavia,
„poliţa” istorică pe care consideră că o avea de achitat pentru
contribuţia Greciei şi a mişcării ei eroice de rezistenţă la înfrângerea
în război, umilind-o şi îngenunchind-o financiar şi economic astăzi şi
impunând întregii Uniuni Europene adoptarea faţă de Grecia a celui
mai dur tratament de austeritate, împingând în acest caz la extrem
limitele amintitului anterior capitalism neoliberal sălbatic. Şi poate că
nu e lipsit de interes să reamintim că, din acest punct de vedere, şi
România ar putea avea surprize similare din partea Germaniei;
- în sfârşit, restul paragrafelor le-am subliniat pentru că, în
momentul de faţă, este foarte limpede că felul în care a fost plănuită
şi realizată distrugerea fostei federaţii iugoslave nu a fost
întâmplător, dacă îl interpretăm prin prisma a ceea ce ştim şi
observăm că se petrece acum sub ochii noştri. Fiindcă avertismentele
pe care le lansam în scris în anul 2000 cu privire la posibilele
evoluţii ale expansiunii islamismului în sudul Europei şi, mai
departe, către inima continentului, în condiţiile extrem de favorizante
pe care i le-a creat dezmembrarea Iugoslaviei, în special, în acest caz
punctual, prin naşterea Bosniei şi a Kosovo au fost, din nefericire,
confirmate integral. După cum se poate observa astăzi, traseul pe
care se produce invazia islamică a Europei dinspre răsărit este exact
266
cel pe care îl identificam în capitolul din volumul publicat în anul
2000 pe care am considerat necesar, tocmai din acest motiv, să-l
readuc acum în atenţia cititorilor.
Oricine este preocupat de acest subiect grav şi are minime
informaţii despre evoluţiile în această privinţă poate constata că,
practic, tot ceea ce anticipam acum 16 ani că s-ar putea întâmpla,
astăzi s-a petrecut deja sau se petrece sub ochii noştri. Atrăgeam
atenţia şi sugeram că şi Turcia oficial laică în 2000 ar putea avea o
evoluţie către o formă de fundamentalism islamic, (ceea ce observăm
că s-a petrecut, treptat şi constant sub conducerea lui Erdogan). Nu
întâmplător şi nu doar din motive geografice Turcia este unul dintre
polii din care iradiază spre centrul şi apusul Europei valurile
migratoare. Exploatând exact punctele vulnerabile pe care le
identificam încă din anul 2000 (Grecia, Bulgaria, Muntenegru,
Serbia, Slovenia, Croaţia). Şi asta tocmai pentru că aceste state se
află pe direcţia pe care fusese constituit deja, în anul 2000, în urma
dezmembrării Iugoslaviei, acel coridor aproape continuu (şi, atenţie,
neîngrădit de eventualele constrângeri oficiale ale fostului stat
iugoslav, câtă vreme Kosovo, Bosnia şi Muntenegru-evident că
neîntâmplător puternic destabilizat exact în anul 2016!-au de acum
statalitate proprie..) de populaţii musulmane pe care îl identificam cu
mare precizie şi asupra căruia atrăgeam atenţia că ar putea
reprezenta, într-un viitor-care, precum se vede, nici nu a fost atât de
îndepărtat...-, o mare primejdie pentru Europa în ansamblu.
Cititorul de astăzi mai poate observa ce premonitorii erau
rândurile în care îmi arătam nedumerirea faţă de faptul că
presimţeam de atunci că există, parcă, pe lângă obiectivul de etapă de
atomizare a Iugoslaviei, o (aparentă) inconştienţă (sau o
premeditare?) în a înlesni o evoluţie care să ducă la ceea ce se
întâmplă acum. Scriam în 2000 că pătrunderea musulmană către
inima Europei ce se petrecea atunci inclusiv din interiorul acestui
spaţiu balcanic, oricum atât de inflamabil şi periculos - doar de aceea
a şi fost numit „butoiul cu pulbere al Europei” - s-ar putea să se
producă, de la un moment dat, cu aprobare de la NATO şi Pentagon
267
(şi iată că aşa se şi întâmplă, mai mult de atât, la lista celor care
aprobă, chiar încurajează această evoluţie se adaugă de acum şi
Uniunea Europeană, sub diktatul papucului dnei Merkel!)
Din nefericire, în parte, timpul, dar, în special iresponsa-
bilitatea şi lipsa de scrupule a puternicilor lumii în promovarea
intereselor lor meschine, egoiste, au confirmat practic integral cele
mai preocupante şi, pentru mine, atunci, pesimiste şi îngrijorătoare
analize şi anticipări, făcând ca scenariul pe care îl prefiguram în anul
2000 să fie astăzi aproape total confirmat şi împlinit.
Tot ce pot spera este ca popoarele europene şi o generaţie de
conducători responsabili ai lor să intervină şi să schimbe cursul,
astăzi atât de periculos, al lucrurilor.
Nu este exclus ca, în această privinţă, o contribuţie şi un
sprijin neaşteptate până mai ieri să le aducă decizia spectaculoasă şi
salutară (şi neaşteptată pentru presa vândută şi „elitele” mondiale
închinate oligarhiei şi Ocultei) a poporului american de alegere a lui
Donald Trump în funcţia de preşedinte al Statelor Unite.
Aceasta este nota de speranţă pe care doresc să se încheie
acest prim volum. În cele două volume ale acestui ciclu care vor
urma, vom vedea împreună dacă aceste speranţe comune autorului,
cititorilor lui şi popoarelor europene, vor fi şi împlinite. Ceea ce sper
din toată inima să se întâmple, prin contribuţia noastră, a tuturor. Şi
cu ajutorul lui Dumnezeu!

11 noiembrie 2016

139. Globalizarea-şansă sau blestem?, vol. I-Condiţionările creşterii

economice, Editura Valand Print, Bucuresti, 2000

268