VI.

Identificarea persoanei fizice

1. Noţiunea de atribute de identificare a persoanei fizice

Identificarea persoanei fizice constă în individualizarea acesteia în cadrul raporturilor
juridice civile. Individualizarea serveşte atât interesului general al societăţii, cât şi interesului
individual al particularilor. Operaţiunea individualizării se realizează cu ajutorul unor elemente ce
caracterizează individul ca subiect de drept.
Participarea oamenilor, ca persoane fizice, la raporturile juridice de drept civil presupune o
identificare a fiecăruia în parte. Identificarea persoanei fizice în raporturile juridice la care participă
are în vedere individualizarea ei cu ajutorul unor atribute sau elemente de identificare stabilite de
lege.

2. Natura juridică a atributelor de identificare a persoanei fizice

Aşa cum arătam în partea generală a cursului de drept civil, una dintre speciile drepturilor
personale nepatrimoniale este aceea care se referă la identificarea persoanei.
Cu toate că există şi în prezent pendulări privind natura acestor drepturi, considerăm că ele
sunt drepturi personale nepatrimoniale.
Articolul 252 C. civ. dispune: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor
intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea,
intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică"
(articolul este reprodus aşa cum a fost modificat prin Legea de punere în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil); de asemenea, art. 254 reglementează apărarea dreptului la nume.
Reamintim că aceste drepturi nu au un conţinut economic, evaluabil în bani; ele sunt situate
în zona patrimoniului individului, dar sunt inseparabil legate de persoana sa. Din această categorie
fac parte, în principal, următoarele:
- drepturile legate de existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei umane, de
exemplu: dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate corporală, dreptul la libertate, la onoare, la
reputaţie, dreptul la intimitatea vieţii private etc.;
- drepturile referitoare la elementele (atributele) de identificare a persoanei fizice. De
exemplu: dreptul la nume, dreptul la domiciliu, starea civilă sau cele referitoare la individualizarea
persoanelor juridice (dreptul la denumire sau firmă, la sediu, la marca de fabrică, de comerţ etc.);
- drepturile de creaţie intelectuală: dreptul de autor, dreptul de inventator etc.

2.2. Mijloacele de identificare

- constau în acele calităţi sau atribute prin care se realizează individualizarea persoanei
fizice;
- se dobândesc de către orice persoană de la naștere, dar nu au caracter static, ci dinamic,
întrucât se pot modifica pe parcursul vieții acesteia;
- principalele atributele de identificare a persoanei fizice sunt: numele, domiciliul şi starea
civilă;
- prezintă caracterele juridice specifice drepturilor nepatrimoniale: sunt absolute,
inalienabile, imprescriptibile, strict personale.

2.3. Caractere juridice ale numelui persoanei fizice

Fiind un drept personal, numele persoanei fizice se caracterizează prin:
- opozabilitate erga omnes: fiind absolut, impune tuturor persoanelor obligaţia de a-l
recunoaște și de a se abţine de la orice fel de tulburare a exercitări sale de către titular;
-inalienabilitate: nicio persoană fizică nu poate renunţa la acest element de identificare şi nu-
l poate înstrăina ;
- imprescriptibilitate: atât extinctiv -nu se pierde prin neuz , cât şi achizitiv - nu poate fi
dobândit prin posesie de către un terț;
 - personalitate: reprezentarea se admite doar excepţional, în procedura schimbării numelui
pe cale administrativă - pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu;
- universalitate: este recunoscut tuturor oamenilor şi permite individualizarea lor în timp şi
spaţiu;
- legalitate: dobândirea, modificarea sau de schimbarea sa se realizează exclusiv în condițiile
stabilite prin lege;
- egalitate: este recunoscut în condiţii egale oricărei persoane, indiferent de rasă,
naţionalitate, origine etnică, religie, sex, sau alte criterii;
- intangibilitate: nicio persoană nu poate fi lipsită de folosinţa sau exerciţiul dreptului la
nume; unele îngrădiri pot fi admise doar în cazurile şi condiţiile legii;
- obligativitate: orice persoană are nu numai dreptul, ci şi obligaţia de a purta un nume;
- unitate: pentru individualizarea persoanei fizice, numele de familie şi prenumele trebuie
folosite împreună.

3. Numele persoanei fizice

3.1. Noţiunea de nume al persoanei fizice
Numele plasează o fiinţă în univers; nu este vorba numaidecât despre o persoană umană, ci
de orice existenţă animată3.
Numele, în sens larg, este un mijloc de individualizare care constă în folosirea unui şir de
cuvinte (vocabule) pentru a desemna o persoană. În acest sens, prin nume se desemnează atât
numele de familie, cât şi prenumele. Şi, mai general, din punct de vedere gramatical, numele este o
vocabulă, un substantiv care serveşte pentru a desemna o persoană, un animal, un lucru; el poate să
fie comun tuturor membrilor unei specii sau propriu unuia dintre ei. Dar pentru dreptul civil numai
numele propriu al persoanelor are relevanţă.
În sens restrâns, prin nume se desemnează numai numele de familie. De regulă, termenul
„nume” este folosit însă în înțelesul său larg. Aşadar, în seria cuvintelor care pot servi pentru a numi
lato sensu o persoană există două care sunt esenţiale şi se regăsesc întotdeauna: numele de familie şi
prenumele. Celelalte (pseudonim, poreclă, alte particule) sunt numai accesorii excepţionale.
Articolul 83 C. civ. [care a preluat art. 12 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954] stabileşte:
„Numele cuprinde numele de familie şi prenumele”. Numele de familie se mai numeşte patronimic,
iar prenumele, nume de botez. Această structură binară i-a determinat pe unii autori să susţină că
numele reprezintă reunirea a două drepturi subiective civile nepatrimoniale ale persoanei fizice,
adică dreptul asupra numelui de familie şi dreptul asupra prenumelui. Credem însă, alături de alţi
autori, că este vorba despre un drept unic care are două elemente; concluzia se desprinde din
interpretarea art. 82 C. civ. [art. 12 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954] care stabileşte că orice
persoană „are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii”.
Legea nu ne oferă o definiţie legală a numelui, ci se mulţumeşte să reglementeze condiţiile
în care numele se stabileşte, se modifică ori se schimbă. În legislaţia noastră noţiunea de nume este
folosită într-un dublu sens. Bunăoară, art. 82-83 C. civ. şi art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr.
41/2003 dau noţiunii de nume un sens larg (se referă atât la nume, cât şi la prenume); de altă parte,
în sens restrâns este întrebuințat numele în art. 282, art. 383, art. 449, art. 450 etc. C. civ.
3.2. Dobândirea sau stabilirea numelui persoanei fizice
3.2.1 Dobândirea numelui persoanei fizice prin filiaţie
Art. 84 alin. (2) C. civ. și art. 2 alin. (1) din Ordonanţa nr. 41/2003 privind dobândirea şi
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice cuprinde regula potrivit căreia:
“numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei. Prin urmare, modul de dobândire a numelui
de familie este filiaţia, ceea ce înseamnă că numele de familie al părinţilor va fi dobândit şi de copil.
În situaţia în care filiaţia unei persoane nu poate fi determinată (copii care sunt găsiţi,
născuţi din părinţi necunoscuţi) numele de familie va fi stabilit pe cale administrativă.
Moduri de dobândire a numelui de familie: dobândirea numelui prin filiaţie; dobândirea
numelui pe cale administrativă.
A. Numele copilului născut din căsătorie
Potrivit art. 492 C. civ părinţii aleg prenumele şi când este cazul, numele de familie al
copilului.
 În privinţa numelui de familie al copilului născut în timpul căsătoriei se impune a fi făcute
unele distincţii determinate de numele părinţilor în momentul naşterii:
- dacă părinţii copilului au un nume de familie comun, atunci copilul din căsătorie ia acest
nume comun – art. 449 alin. (1) C. civ. ;
- când părinţii nu au nume comun, atunci stabilirea numelui de familie al copilului se face
astfel:
- dacă părinţii nu au nume de familie comun, deoarece, cu ocazia căsătoriei, fiecare
şi-a păstrat numele avut înainte de căsătorie, copilul va lua numele de familie al unuia din
părinţi, ori numele lor reunite - art. 449 alin. (2) C. civ.
- dacă părinţii nu se înţeleg asupra numelui, instanţa de tutelă, hotărăște și comunică
hotărârea rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată naşterea - art.
449 alin. (3) C. civ
- dacă din căsătorie au rezultat mai mulţi copii, nu este obligatoriu ca toţi copiii să
poarte acelaşi nume (unul poate lua numele mamei, altul pe cel al tatălui sau numele lor
reunite).
B. Numele copilului născut din afara căsătoriei
Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită conform legii are, faţă de fiecare
dintre părinţii şi rudele acestuia, situaţia juridică a unui copil din căsătorie – art. 448 C. civ.;
Pentru stabilirea numelui copilului născut din afara căsătoriei art. 450 C. civ., reglementează
trei situaţii:
- în cazul în care filiaţia a fost stabilită numai faţa de unul din părinţi, copilul din afara
căsătoriei va dobândi numele de familie al aceluia dintre părinţii săi faţă de care filiaţia a fost mai
întâi stabilită (art. 450 alin. (1) C. civ.). De regula, filiaţia copilului din afara căsătoriei se stabileşte
mai întâi faţă de mamă, astfel încât acesta dobândeşte ca nume de familie numele mamei;
- dacă filiaţia se stabileşte ulterior şi faţă de celalalt părinte, copilul, prin acordul părinților,
poate lua numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația ulterior sau numele reunite
ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinți, împreună, la serviciul de
stare civilă la care a fost înregistrată nașterea.( art. 450 alin. (1) C. civ.).:
- în situaţia în care copilul a fost recunoscut de ambii părinţi, se aplică dispoziţiile art. 449
alin. (2) și (3) C. civ.
3.2.2. Dobândirea numelui pe cale administrativă
În cazuri excepţionale, filiaţia unui copil nu poate fi stabilită, deoarece părinţii săi nu sunt
cunoscuţi. Problema stabilirii numelui copilului găsit sau născut din părinţi necunoscuţi este
reglementata de O.G. nr. 41/2003.
A. Numele copilului născut din părinţi necunoscuţi
Dispoziţiile referitoare la dobândirea numelui pe cale administrativă prevăzute de Decretul
975/1968 au fost modificate prin Ordonanța Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea și
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice precum și prin intermediul art. 21
din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă republicată, care dispunea că, “în cazurile
prevăzute la art. 19 şi 20 (copilului părăsit de mamă în unități sanitare, se face imediat după
împlinirea termenului de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal de constatare a părăsirii
copilului), dacă nu se cunosc numele de familie şi prenumele copilului, acestea se stabilesc prin
dispoziţie de către primarul localităţii unde se înregistrează naşterea”.
Dacă identitatea mamei nu a fost stabilită în termenul prevăzut la alin. (1), serviciul public
de asistență socială în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul, pe baza
documentației transmise de direcția generală de asistență socială și protecția copilului, are obligația
să solicite, în termen de 48 de ore, primarului competent să întocmească actul de naștere dispoziția
privind stabilirea numelui și prenumelui copilului și să facă declarația de înregistrare a nașterii la
serviciul public comunitar de evidență a persoanelor. Dispoziția privind stabilirea numelui și
prenumelui copilului se emite de către primar în termen de 5 zile de la data solicitării.;
3.3. Modificarea numelui persoanei fizice
Modificarea numelui de familie a persoanei fizice reprezintă înlocuirea acestuia datorita
unor schimbări intervenite în starea civilă a persoanei respective.
 Astfel, odată cu modificarea stării civile a unei persoane se modifică de regulă şi numele de
familie.
3.3.1. Modificarea numelui de familie determinată de schimbări ale filiaţiei
Schimbările filiaţiei care determină modificarea numelui de familie se refera la următoarele
ipoteze:
a). stabilirea filiaţiei copilului născut din părinţi necunoscuţi, prin recunoaştere voluntară
sau prin acţiune în instanţă.
În cazul în care copilul născut din părinţi necunoscuţi căruia i s-a stabilit numele de familie
prin decizie administrativa - îşi stabileşte filiaţia măcar faţă de unul dintre părinţi, el îşi schimbă
starea civilă, devenind copil “din căsătorie”, respectiv “din afara căsătoriei”, după caz. Astfel se
disting mai multe situaţii:
- dacă filiaţia se stabileşte numai faţă de unul dintre părinţi, se aplică, prin analogie,
dispoziţiile art. 450 alin. (1) C. civ., deci copilul va lua numele de familie pe care acel părinte îl
avea la data naşterii copilului;
- dacă filiaţia se stabileşte faţă de ambii părinţi, după cum este vorba de un copil din
căsătorie sau unul din afara căsătoriei, se vor aplica dispoziţiile din acele ipoteze, copilul ia numele
de familie comun al părinţilor, numele unuia dintre ei ori numele lor reunite. În situaţia în care
copilul este din afara căsătoriei, copilul dobândește fie numele de familie al unuia dintre părinţi, fie
numele lor reunite.
b) stabilirea filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte, prin
recunoaştere voluntară sau acţiune în instanţă:
În cazul în care părinții cad de acord, copilul poate lua numele de familie al părintelui faţă
de care şi-a stabilit filiaţia ulterior, sau numele reunite ale acestora; noul nume de familie al
copilului se declară, de către părinţi, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost înregistrată
naşterea – art. 450 alin. (2) C. civ.
În cazul în care părinții nu cad de acord, hotărăşte instanţa de tutelă conform prevederilor
art. 449 alin. (3) C. civ.
c) admiterea acţiunii în tăgada paternităţii copilului din căsătorie
- prezumţia de paternitate îl consideră pe soţul mamei ca fiind tatăl copilului născut sau
conceput în timpul căsătoriei, atunci când copilul s-a născut în timpul căsătoriei sau după
desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei - art. 414 alin. (1) C. civ.;
- prezumţia de paternitate poate fi răsturnată prin acţiunea în tăgada paternităţii, dacă se
dovedeşte că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului – art. 429 C. civ. raportat la art.
414 alin. (2) C. civ.;
- prin admiterea acestei acţiuni, copilul devine copil din afara căsătoriei, cu filiaţia stabilită
faţă de mamă;
- copilul îşi va modifica numele de familie şi va lua numele de familie al mamei din
momentul naşterii lui - aplicându-se prin analogie prevederile art. 450 alin. (1) C. civ.
- deşi hotărârea judecătorească produce efect retroactiv, în privinţa numelui, modificarea
produce efecte numai pentru viitor.
Astfel :
- dacă mama copilului nu avea un nume de familie comun cu soţul ce a tăgăduit paternitatea,
iar la naştere copilului i se stabileşte numele tatălui, sau numele reunite ale părinţilor;
- dacă mama nu avea numele de familie comun cu soţul care a tăgăduit paternitatea şi la
naştere copilului i se stabileşte numele mamei, atunci după admiterea acțiunii nu se va produce
nicio modificare a numelui copilului;
- dacă mama avea numele de familie comun cu soţul a cărui paternitate se tăgăduieşte, iar
acest nume era purtat de mamă la naşterea copilului, atunci nu se va modifica numele de familie al
copilului, dar cu menţiunea că este copil din afara căsătoriei;
- dacă la căsătorie mama nu avea nume comun cu soţul, dar la naşterea copilului a luat
numele soţului, atunci copilul nu îşi modifică numele;
- dacă la căsătorie mama avea numele de familie comun cu soţul, însă ulterior îşi schimbă
numele cu altul pe care îl poartă la naşterea copilului, dar copilului i să dă numele soţului, atunci
numele copilului se schimbă;
 - dacă la căsătorie mama avea numele de familie comun cu soţul, însă ulterior îşi schimbă
numele cu altul, pe care îl poartă la naşterea copilului, iar copilului i să dă numele mamei, atunci
numele copilului nu se schimbă.
În cazul apariţiei unui conflict real de paternitate: ca efect al admiterii acţiunii în tăgada
paternităţii faţă de soţul din căsătoria în care s-a născut copilul, renaşte de drept paternitatea faţă de
soţul mamei din căsătoria în care a fost conceput, se va modifica şi numele copilului în mod
corespunzător.
În cazul existenţei unui conflict aparent de paternitate: când copilul născut din părinţi
necunoscuţi îşi stabileşte mai întâi filiaţia faţă de tată prin recunoaştere voluntară şi apoi şi faţă de
mamă, dacă aceasta este căsătorită cu un alt bărbat, iar apoi soţul acesteia tăgăduieşte paternitatea,
atunci, ca efect al admiterii acţiunii, copilul devine din afara căsătoriei, dar cu filiaţia stabilită faţă
de ambii părinţi, caz în care va lua numele de familie al celui faţă de care s-a stabilit mai întâi
filiaţia, cu excepţia situaţiei expuse mai sus.
d) admiterea acţiunii în contestarea sau în declararea nulităţii recunoaşterii de filiaţie;
Admiterea acţiunii în contestarea filiaţiei faţă de mamă; admiterea acţiunii în contestarea
existenţei împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de paternitate - acţiunea în contestarea
recunoaşterii de filiaţie: orice persoană interesată poate să conteste recunoaşterea voluntară de
filiaţie nu corespunde adevărului;
În cadrul acţiunii în declararea nulității recunoaşterii de filiaţie, dacă recunoaşterea voluntară
de filiaţie nu s-a făcut cu respectarea condiţiilor de fond sau de formă prevăzute de lege, intervine
nulitatea (absolută sau relativă) – art. 418 şi art. 419 C. civ.
Admiterea acţiunii în contestarea sau în declararea nulităţii recunoaşterii de filiaţie
determină schimbarea stării civile a copilului care devine: fie copil din afara căsătoriei cu filiaţia
stabilită faţă de un părinte - caz în care va lua numele pe care acesta îl avea la data naşterii
copilului, fie copil născut din părinţi necunoscuţi - caz în care revine la numele stabilit prin decizia
serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor, fie copil cu filiaţia stabilită faţă de
ambii părinţi – urmând a se modifica numele de familie al copilului, dacă purtase numele celui care
îl recunoscuse.
Aceleaşi reguli se aplică şi în cazul acţiunii în contestarea filiaţiei faţă de mamă. Orice
persoană interesată poate contesta filiaţia stabilită printr-un act de naştere ce nu este conform cu
posesia de stat - art. 421 C. civ. Acţiunea în contestarea existenţei împrejurărilor care să facă
aplicabilă prezumţia de paternitate: poate fi depusă de orice persoană interesată care are
posibilitatea de a contesta paternitatea din căsătorie având drept scop înlăturarea aplicării greşite a
prezumţiei de paternitate, faţă de un copil care nu are calitatea de copil din căsătorie – art. 434 C.
civ.
Competenţa privind schimbarea numelui aparţine instanţei care a admis acţiunea în fond,
hotărârea judecătorească dată în astfel de cauze, urmând a produce efect retroactiv, însă în privinţa
numelui, modificarea produce efecte numai pentru viitor.
3.3.2 Modificarea numelui de familie determinată de adopţie
Numele de familie suportă o serie de modificări ca urmare a încuviinţării adopţiei dar şi a
desfacerii, respectiv desfiinţării (nulităţii) ei.
a) încuviințarea adopției
În cazul în care adopţiei, copilul adoptat dobândeşte numele de familie al adoptatorului - art.
473 C. civ.
Dacă adopţia se face de către doi soţi, iar soţii au un nume comun, adoptatul va dobândi
numele de familie al acestora.
În situația în care adopţia se face de către soţi care nu au nume de familie comun, sunt
obligaţi să declare instanţei care încuviinţează adopţia numele pe care copilul urmează să îl poarte,
adică numele unuia dintre ei sau numele lor reunite;
Dacă se pune in discuție adopţia unei persoane căsătorite, pentru a lua numele adoptatorului,
este necesar acordul soțului dacă poartă un nume comun cu acesta, consimţământul urmând a fi dat
în faţa instanţei care încuviinţează adopţia
În caz de adopţie a unei persoane căsătorite se disting următoarele situaţii:
 - daca soţii nu au un nume de familie comun, adopţia unuia dintre ei antrenează modificarea
numelui de familie al acestuia;
- daca soţii au un nume de familie comun, adopţia unuia dintre ei nu are nici o influenţă
asupra numelui sau de familie, în sensul că adoptatul va continua să poarte numele de familie
comun.
- cu aprobarea instanței care încuviinţează adopţia ;
-;
b) desfacerea adopției
În conformitate cu prevederile art. 482 alin. (2) C. civ., la desfacerea adopţiei adoptatul
redobândeşte numele de familie purtat anterior încuviinţării adopţiei. Adoptatul nu redobândeşte de
drept vechiul sau nume de familie, ci pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa păstrarea
numelui dobândit prin adopţie.
3.3.3 Modificări determinate de căsătorie
Încheierea căsătoriei, divorţul, nulitatea căsătoriei pot avea ca efect şi modificarea numelui
de familie. Prin excepţie, încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi nu atrage niciodată
modificarea numelui de familia al soțului supravieţuitor.
a) Încheierea căsătoriei
Conform art. 48 alin.1 din Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în
materie de stare civilă din 2011. “... viitorii soți declară, în fața ofițerului de stare civilă, numele de
familie pe care s-au învoit să îl poarte în căsătorie...”.
Potrivit prevederilor art. 282 C. civ., viitorilor soţi li se oferă mai multe posibilităţi în ceea
ce priveşte numele de familie:
- o prima posibilitate este că viitori soți pot conveni să-şi păstreze numele dinaintea
căsătoriei. În aceasta situate, deşi persoana îşi modifică starea civilă, încheierea căsătoriei nu va
avea nici o influenta asupra numelui de familie.
- o a doua posibilitate este să ia numele oricăruia dintre ei (să poarte un nume comun), sau
numele lor reunite. Astfel va opera o modificare a numelui de familie pentru ambii soţi atunci când
aceştia decid să poarte, ca nume comun, numele lor reunite, respectiv doar pentru unul din aceştia
când numele comun constă în numele unui soţ.
- o a treia posibilitate este ca un soț să poată să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei,
iar celălalt să poarte numele lor reunite. Astfel va opera o modificare a numelui de familie pentru
unul dintre soţi atunci când acesta decide să poarte, numele lor reunite.
Alegerea numelui de familie pe care viitorii soţi s-au învoit să-l poarte în căsătorie trebuie
făcută înainte de încheierea acesteia, în chiar cuprinsul declaraţiei de căsătorie, (art. 48 alin.1 din
METODOLOGIE din 26 ianuarie 2011 cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de
stare civilă anexă a HG nr. 64/2011). După încheierea căsătoriei, soţii nu mai pot reveni asupra
numelui de familie pe care s-au învoit să-l poarte. Astfel, nu este posibil ca soţii să încheie o
convenţie prin care să stabilească un alt nume comun decât cel declarat, şi nici să revină, prin
învoiala lor, la numele purtat de fiecare anterior căsătoriei.
b) Desfacerea căsătoriei prin divorţ
Potrivit prevederilor art. 383 C. civ., la desfacerea căsătoriei prin divorț foștilor soţi li se
oferă mai multe posibilităţi în ceea ce priveşte numele de familie:
- o prima posibilitate, soții pot conveni să păstreze numele purtat in timpul căsătoriei. În
acest caz nu mai intervine nici o modificare cu privire la numele foștilor soți.
- o a doua posibilitate, pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau
de interesul superior al copilului, instanța poate încuviința ca soții să păstreze numele purtat în
timpul cusătoriei chiar și in lipsa acordului soților.
- o a treia posibilitate este aceea potrivit căreia fiecare dintre soți să poarte numele
dinaintea căsătoriei, dacă nu a intervenit o înțelegere, sau dacă instanța nu a dat încuviințare în
sensul păstrării numelui.
Dacă în timpul căsătoriei soţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă sau ca efect al
adopţiei, acesta va fi menținut și după divorț;
Când divorţul are loc pe cale administrativă sau prin procedură notarială potrivit
prevederilor art. 375-378 C. civ., dacă soţii se înţeleg să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei,
ofiţerul de stare civilă sau notarul public menţionează acest lucru în certificatul de divorţ. Dacă soţii
nu optează pentru menţinerea numelui din căsătorie, fiecare revine la numele purtat înainte de
încheierea căsătoriei, făcându-se menţiune despre aceasta în certificatul de divorţ.
Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ, ofiţerul
de stare civilă sau, după caz notarul public, potrivit art. 376 alin. (5) C. civ., emite o dispoziţie de
respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată.
c) Nulitatea căsătoriei
Indiferent că este vorba de nulitatea absolută sau relativă, efectele acestei sancţiuni, în
privinţa numelui de familie, sunt aceleaşi: revenirea soţilor la numele de familie pe care l-au purtat
înainte de încheierea căsătoriei.
Deşi, de regula, nulitatea produce efecte şi pentru trecut în privinţa numelui nulitatea
produce efecte numai pentru viitor, deoarece nu poate fi desfiinţat pentru trecut numele pe care soţii
l-au purtat în căsătorie.
d) Încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi
Neexistând un text de lege care să reglementeze numele pe care urmează să-l poarte soţul
supravieţuitor, în literatura juridică s-a pus problema dacă în caz de deces al unui soţ celălalt are
dreptul să poarte în continuare numele comun, sau trebuie să redobândească numele purtat anterior
căsătoriei. S-a decis ca moartea nu produce nici un efect asupra numelui de familie al soţului
supravieţuitor, care s-a învoit să poarte numele de familie al soţului decedat.
Referitor la posibilitatea pe care o are soțul supravieţuitor de a purta numele de familie pe
care l-a avut în căsătorie, s-a pus problema daca este vorba de un drept sau de o obligaţie a acestuia.
O primă opinie este aceea că “acest drept este inseparabil legat de obligaţia de a purta acest nume,
obligaţie care nu poate fi înlăturata prin recunoaşterea unui drept de opţiune în favoarea soţului
supravieţuitor. O a doua opinie statuează că soţul supravieţuitor are numai dreptul, nu şi obligaţia de
a purta numele comun și, prin urmare, acesta are un drept de opţiune în sensul de a păstra numele
comun ori de a relua numele purtat înainte de căsătorie.
Dreptul de a păstra numele dobândit prin căsătoria respectivă se poate menţine şi în cazul în
care soțul supravieţuitor se recăsătoreşte.
3.4. Schimbarea numelui persoanei fizice
1. Noţiune. Reglementare
Schimbarea numelui de familie reprezintă înlocuirea numelui de familie cu un alt nume de
familie, la cerere, prin decizie administrativă.
Legislaţia română permite schimbarea numelui de familie pentru motive temeinice,
reglementând condiţiile şi procedura de urmat prin dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 41/2003
privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice. Dreptul de a
cere schimbarea numelui pe cale administrativă este prevăzut în mod expres pentru persoane fizice
în art. 3 din ordonanţă, potrivit căruia: “numele se poate schimba pe cale administrativă”. Conform
art. 4, o persoană fizică poate solicita fie schimbarea deodată atât a numelui de familie cât şi a
prenumelui, fie schimbarea numai a numelui de familie ori numai a prenumelui.
2. Titulari
Persoanele îndreptăţite să ceara schimbarea numelui sunt cetăţenii români şi apatrizi care
domiciliază în România. Majorul formulează personal şi singur cererea. În cazul minorului lipsit de
capacitate de exerciţiu cererea de schimbare a numelui de familie se face de către reprezentanţii
legali (părinţi, tutori) în cazul acestora din urma numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
A. Cazuri întemeiate pentru schimbarea numelui de familie pe cale administrativă
(Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003)
Alin. (2) al art. 4 prevede că sunt considerate ca întemeiate cererile de schimbare a numelui
în următoarele cazuri:
- când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau
în alt mod;
- când persoana în cauză a folosit în mod permanent, în exercitarea profesiei, numele pe care
doreşte să îl obţină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum şi a faptului că este cunoscută în
societate sub acest nume (legea prevede, posibilitatea transformării pseudonimului profesional în
nume);
 - când, din neatenţia ofiţerului de stare civilă ori ca urmare a necunoaşterii reglementărilor
legale în materie, au fost efectuate menţiuni greşite în registrele de stare civilă ori au fost eliberate
certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost efectuate alte acte;
- când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe cuvinte, de
regulă reunite, şi doreşte schimbarea acestuia;
- când persoana în cauză poartă un nume de familie de provenienţă străină şi doreşte să
poarte un nume românesc;
- când persoana şi-a schimbat numele de origine străină într-un nume românesc, pe cale
administrativă, şi doreşte să revină la numele dobândit la naştere;
- când părinţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să poarte un
nume de familie comun cu al părinţilor lor;
- când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu al celorlalţi membri
ai familiei;
- când soţii au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie reunite şi
ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru numele de familie dobândit
la naştere de către unul dintre ei ori să revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei;
- când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior
înregistrării naşterii, însă, întrucât nu a sesizat instanţa pentru încuviinţarea purtării numelui de
familie al acestuia în timpul vieţii, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui părintelui decât
pe cale administrativă;
- când prenumele purtat este specific sexului opus;
- când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă şi irevocabilă şi solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un act medico-
legal din care să rezulte sexul acestuia.
Art. 4 alin. (3) din Ordonanţa nr. 41/2003 consideră ca fiind justificate cererile de schimbare
a numelui în următoarele situații:
a) când persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte ca aceştia să poarte alt prenume;
b) când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia
dintre soţi, iar soţul supravieţuitor solicită să revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei
ori la numele de familie dobândit la naştere;
c) când în urma divorţului un fost soţ revine la numele de familie purtat anterior şi care
provine dintr-o altă căsătorie, de asemenea, desfăcută prin divorţ, şi doreşte să poarte numele
dobândit la naştere;
d) când, în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii
unuia dintre soţi, celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ca urmare a desfacerii acestei căsătorii, acesta
doreşte să poarte numele de familie dobândit la naştere;
e) când fostul soţ doreşte să poarte numele de familie pe care l-a avut în căsătorie, pentru a
avea un nume comun cu copiii încredinţaţi spre creştere şi educare, cu consimţământul fostului soţ,
dat în formă autentică;
f) când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre părinţi,
care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei solicită să poarte numele de familie al
acestuia;
g) când s-a desfăcut adopţia unei persoane căsătorite care are copii minori şi în urma
desfacerii adopţiei persoana în cauză revine la numele de familie avut înainte de adopţie;
h) când unul dintre soţi, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt soţ,
nume pe care acesta l-a dobândit prin adopţie, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc desfacerea
adopţiei.
B. Procedura schimbării numelui
Persoana interesată va depune o cerere la serviciu public comunitar de evidenţă a
persoanelor aflat în subordinea consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, unde îşi are domiciliul.
Cererea trebuie să fie motivată (prin unul din cazurile prevăzute de lege) va fi însoţită de
anumite documente, prevăzute de lege.
 În termen de 30 de zile de la publicarea în M. Of. a extrasului din cererea de schimbare a
numelui, orice persoană poate face opoziţie la cererea de schimbare a numelui, în scris şi motivat,
care se depune la aceeaşi primărie.
Competenţa soluţionării cererii aparţine serviciului public judeţean, respectiv al
municipiului Bucureşti.
Potrivit art. 13 din O. G. nr. 41/2003: „Serviciul public judeţean, respectiv al municipiului
Bucureşti, verifică dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă şi după
analizare temeiniciei cererii, precum şi a opoziţiilor făcute, propune motivat, preşedintelui
consiliului judeţean, respectiv primarului general al municipiului Bucureşti, emiterea dispoziţiei de
admitere sau de respingere a cererii de schimbare a numelui, în termen de 60 de zile de la primirea
cererii”.
3.5. Retranscrierea numelui de familie a persoanei fizice
Procedura retranscrierii numelui de familie este reglementată de dispoziţiile art. 20 din O.G.
nr. 41/2003:
- persoana al cărei nume sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă
limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin menţiune pe aceste
acte, a numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la
rubricile care îl privesc pe titular, cât şi la cele privind părinţii;
- cererea se depune la serviciul public care are în păstrare registrul de stare civilă şi se
soluționează de către primar;
- cererea se poate depune de petiţionar şi la primăria din localitatea de domiciliu, care o va
trimite spre soluţionare serviciului public competent şi va comunica petiţionarului modul de
soluţionare;
- în cazul aprobării cererii se înscriu menţiunile corespunzătoare pe marginea actelor de stare
civilă respective;
- efectele aprobării cererii de retranscriere a numelui se extind asupra copiilor minori ai
solicitantului și asupra celuilalt soţ, când soţii au nume de familie comun, în măsura în care acesta
își dă consimţământul; dacă soţii nu se înţeleg în ceea ce priveşte extinderea efectelor aprobării
asupra copiilor minori, decide instanța de tutelă;
- înscrierile făcute în acest context se comunică serviciilor publice locale în raza cărora
domiciliază persoanele în cauză;
- în caz de respingere a cererii, petiţionarul poate face contestaţie în condiţiile legii
contenciosului administrativ, în aceleaşi condiţii ca în cazul dispoziţiei de respingere a cererii de
schimbare a numelui.
4. Prenumele persoanei fizice
După cum am văzut, art. 83 din Codul civil dispune: „Numele cuprinde numele de familie şi
prenumele”.
Prenumele este numele care se dă unui om la naştere şi care distinge pe fiecare dintre
membrii aceleiaşi familii (nume de botez).
A. Noţiune
Prenumele este o parte componentă a numelui (lato-sensu) care individualizează persoana
fizică în familie. Rolul prenumelui nu se limitează doar la identificarea persoanei în familie, ci
alături de numele de familie, el serveşte la identificarea persoanei fizice şi în societate.
B. Caractere juridice
Prenumele are aceleaşi caractere juridice, ca şi numele de familie, respectiv: opozabilitate,
inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate.
C. Stabilirea prenumelui
Art. 84 alin. (2) din Codul civil reglementează stabilirea prenumelui: „Prenumele se
stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere”, adică prenumele copilului din
căsătorie se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere făcute de persoana
care declară naşterea.
Pentru situaţia specială a copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, precum şi în situaţia
în care copilul este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilit în
termenul stabilit de lege, numele de familie şi prenumele „se stabilesc prin dispoziţia primarului
localităţii în a cărei rază a fost găsit copilul ori s-a constatat abandonul acestuia în condiţiile art. 84
alin. (3) C.civ.
Principiul libertăţii părinţilor în alegerea prenumelui copilului
Art. 492 C. civ face referire la faptul că părinţii au în principiu libertatea în alegerea
prenumelui.
Totodată art. 8 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 prevede că: „părinţii aleg numele şi
prenumele copilului în condiţiile legii”.
Această libertate are două aspecte:
- în primul rând implică libertatea alegerii cuvântului care va primi rolul de prenume;
- pe de altă parte, priveşte libertatea alegerii numărului cuvintelor care vor primi această
semnificaţie.
D. Limitele libertăţii părinţilor în alegerea prenumelui copilului
Aceste limite sunt stabilite în principal prin dispoziţiile:
- Art. 84 alin. (2) C.civ. „Este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a
prenumelor indecente, ridicole şi a altor asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele
moravuri ori interesele copilului, după caz.”
- Art. 8 alin. (3) din Legea nr. 272/2004: „părinţii aleg numele şi prenumele copilului în
condiţiile legii”.
- Art. 18 din Legea nr. 119/1996 prevede că : „numele de familie şi prenumele copilului se
stabilesc potrivit legii”.
- Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 119/1996: „ofiţerul de stare civilă poate refuza înscrierea
unor prenume care sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole, părinţii putând opta pentru un
nume corespunzător”.
Libertatea la care facem referire trebuie manifestată în limitele impuse de principiul general
al interesului superior al copilului, care stă la baza raporturilor dintre părinţi şi copiii lor minori şi
care „va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copii” (art. 2 alin. (3) din Legea nr.
272/2004).
Altfel spus, părinţii au obligaţia de a-i alege un prenume care să corespundă interesul său
superior, prin excluderea cuvintelor „indecente ori ridicole”.

5. Pseudonimul şi porecla persoanei fizice

Ca şi numele, pseudonimul individualizează persoana fizică în societate în general, într-un
anumit domeniu de activitate, în special.
Caracteristica dominantă a pseudonimului este autodesemnarea.
Pseudonimul este un drept personal nepatrimonial, care se bucură de recunoaștere legală dar
spre deosebire de nume, nu este supus stabilirii, modificării, schimbării pe cale administrativă ori
retranscrierii;
În vorbirea obişnuită, porecla înseamnă supranume dat (de obicei, în bătaie de joc) unei
persoane, mai ales în legătură cu o trăsătură caracteristică a aspectului său exterior sau a activităţii
sale. Porecla constă într-un supranume, constând într-o o grupare de cuvinte, atribuit unei persoane,
de obicei în derâdere, pe baza unor caracteristici legate de aspectul exterior, trăsături de caracter, ori
a activităţii sale. Are rolul de a individualiza în fapt o persoană fizică, însă nu se bucură de o
protecţie legală, doar legislaţia privind cazierul judiciar face referire la poreclă.

6. Domiciliul persoanei fizice

6.1. Noţiunea de domiciliu al persoanei fizice
Prin domiciliu se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o
individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc, având această semnificaţie juridică.
Domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală -
art. 87 C. civ.; art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi
actele de identitate ale cetăţenilor români.
Domiciliul reprezintă şi o stare de fapt, fiind locul pe care persoana l-a ales pentru a-şi
exercita drepturile şi libertăţile civile, în care se prezumă că trăieşte în mod obişnuit şi unde poate fi
găsită. Domiciliul trebuie determinat printr-un criteriu obiectiv, nemişcător, care se concretizează
într-un imobil, o construcţie în care se află locuinţa persoanei. Indicarea locului unde se situează
locuinţa principală a persoanei se realizează prin adresa acestuia: localitate, stradă, număr etc.
6.2. Caracterele juridice ale domiciliului persoanei fizice
Fiind un drept personal nepatrimonial, dreptul la domiciliu este caracterizat de toate
caracterele juridice comune ale unui asemenea drept, şi anume: opozabilitatea erga omnes,
inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, personalitatea si universalitatea; la care se adaugă unele
caracterele juridice specifice: stabilitatea, unicitatea, obligativitatea şi inviolabilitatea.
- stabilitatea: domiciliul reprezintă locuinţa statornică, fiind descris prin formula „locuinţă
principală”;
- unicitatea: dacă o persoană fizică are mai multe locuinţe statornice la un moment dat,
numai una are valoarea juridică a domiciliului şi anume cea principală;
- libertatea: persoana fizică are dreptul să-şi schimbe domiciliul, în decursul timpului,
putând avea astfel mai multe domicilii, însă nu în acelaşi timp, ci in mod succesiv;
- obligativitatea: decurge din funcţia social-juridică a domiciliului, de a fi un mijloc de
individualizare în spaţiu a persoanei fizice, împrejurare de care este interesată atât societatea, statul,
prin instituţiile sale specializate, cât şi titularul; reşedinţa va fi considerată domiciliu, când acesta nu
este cunoscut – art. 90 C. civ.; în lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază
la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte;
- inviolabilitatea: interdicţia pătrunderii în domiciliul unei persoane fizice fără încuviinţarea
acesteia are în vedere protecţia vieţii private.
6.3. Felurile domiciliului persoanei fizice
A. În funcţie de modul de determinare, domiciliul poate fi:
- domiciliu de drept comun (voluntar);
- domiciliu legal;
- domiciliu convenţional (ales).
B. În funcţie de teritoriul statului pe care se află persoana, se distinge între:
- domiciliu în ţară;
- domiciliu în străinătate.
C. În funcţie de succesiunea în timp a domiciliului, se deosebeşte între:
- vechiul domiciliu;
- domiciliul actual al persoanei fizice.
D. În cadrul relaţiilor de familie, se poate distinge între:
- domiciliul conjugal, comun;
- domiciliul separat al soţilor
Domiciliul de drept comun sau voluntar al persoanei fizice
Titular al domiciliului de drept comun este persoana fizică cu capacitate deplină de
exerciţiu. Domiciliul de drept comun constituie regula în materie de domiciliu. Pentru stabilirea
unui anumit domiciliu este necesar ca persoana să-şi manifeste voinţa de a se statornici într-un
anumit loc în care să deţină în condiţiile legii o locuinţă.
Dovada domiciliului se face cu cartea de identitate. Actul de identitate se eliberează
persoanelor care au împlinit vârsta de 14 ani pentru a face dovada identităţii şi a adresei de
domiciliu a titularului acestuia – art. 11 din O.U.G. nr. 97/2005.
Menţiunea din cartea de identitate cu privire la domiciliu nu are efect constitutiv, ci numai
de evidenţă a persoanei fizice. Dacă domiciliul se află în alt loc, dovada se poate face cu unul dintre
următoarele documente prevăzute de art. 28 din O.U.G. nr. 97/2005.
Titularul cărţii de identitate nu va putea opune terţilor existenţa unui alt domiciliu sau a unei
alte reşedinţe decât cele menţionate în actul său de identitate, cu excepţia cazului în care domiciliul
sau reşedinţa au fost cunoscute prin alte mijloace de către cel căruia i se opune - art. 91 C. civ. Fiind
o situaţie de fapt rezultată dintr-un act de voinţă, domiciliul poate fi dovedit cu orice mijloc de
probă, deci nu numai cu cartea de identitate.
Schimbarea domiciliului de drept comun se realizează ca urmare a deciziei persoanei de a se
stabili în alt loc. Procedura schimbării domiciliului este una administrativă. Pe baza documentelor
care atestă deţinerea legală a unui spaţiu de locuit, serviciile publice comunitare de evidenţă a
persoanelor eliberează o nouă carte de identitate – art. 19 alin. (1) lit. c) şi art. 28 din O.U.G. nr.
97/2005.
Domiciliul legal al persoanei fizice
Prin domiciliu legal se înţelege acel domiciliu stabilit de lege pentru ocrotirea anumitor
categorii de persoane fizice. Titularii domiciliului legal sunt: minorii, interzişii judecătoreşti şi
persoanele ocrotite prin curatelă – art. 92-95 C. civ.
Domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care locuieşte statornic -
art. 92 alin. (1) C. civ. Dacă părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea
domiciliul copilul, va hotărî instanţa de tutelă, în funcţie de interesele copilului, după ce îi ascultă
pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit 10 ani – art. 92 alin. (2) C.civ. În anumite situaţii prevăzute de
lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu
consimţământul părinţilor, sau la o instituţie de ocrotire – art. 92 alin. (3) C. civ.
În cazul în care numai unul dintre părinţi îl reprezintă pe minor, ori în cazul în care acesta se
află sub tutelă, domiciliul minorului este la reprezentantul său legal – art. 92 alin. (4) C. civ.
Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi şi supus unor măsuri de
protecţie specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la familia sau la persoanele cărora le-a fost
dat în plasament – art. 93 C. civ. Pe durata plasamentului copilului, domiciliul acestuia se află, după
caz, la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidenţial care îl are în îngrijire.
Domiciliul persoanei puse sub interdicţie judecătorească se găseşte la reprezentantul său
legal, tutorele – art. 27 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 97/2005.
Domiciliul persoanei ocrotite prin curatelă, cum este cazul persoanei dispărute, este la
curatorul său, în măsura în care acesta este în drept să-l reprezinte – art. 94 C. civ.
În cazul în care a fost numit un custode sau un curator pentru administrarea bunurilor
succesorale, cei chemaţi la moştenire au domiciliul la custode sau curator, după caz, dacă acesta
este îndreptăţit să îi reprezinte – art. 95 din C. civ.
Schimbarea domiciliului legal se produce odată cu schimbarea domiciliului de drept comun
al persoanei fizice sau al sediului persoanei juridice care realizează ocrotirea, sau prin înlocuirea
persoanei fizice sau juridice care realizează ocrotirea.
Dovada domiciliului legal se realizează, în principiu, prin dovedirea domiciliului de drept
comun al persoanei care asigură ocrotirea. Pentru minorii care nu au împlinit 14 ani şi cărora nu li s-
a eliberat carte de identitate, dovada domiciliului se face cu actul de identitate al părintelui la care
locuieşte statornic, sau cu actul de identitate al reprezentantului lor legal, precum şi cu unul dintre
documentele prevăzute la art. 28 din O.U.G. nr. 97/2005. Dovada identităţii minorului sub 14 ani se
face cu certificatul de naştere – art. 13 din O.U.G. nr. 97/2005.
Persoanelor fizice care nu posedă act de identitate şi sunt internate sau primite spre îngrijire
ori găzduire în unităţi de ocrotire şi de protecţie socială, în şcoli de reeducare sau în alte asemenea
instituţii, li se pot elibera acte de identitate în care se înscrie domiciliul sau reşedinţa la adresa
instituţiei respective – art. 33 din O.U.G. nr. 97/2005. Dacă este necesar pentru a se face proba
domiciliului, se poate folosi hotărârea judecătorească de încredinţare sau reîncredinţare a minorului
sau hotărârea judecătorească de instituire a tutelei sau curatelei.
Domiciliul convenţional sau ales al persoanei fizice
Părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor şi a
executării obligaţiilor născute din acel act – art. 97 C. civ. Părţile pot conveni în scris sau, în cazul
litigiilor născute deja, prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca procesele privitoare la bunuri şi la
alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acela care, potrivit
legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul în care acea competenţă este exclusivă
- art. 126 alin. (1) C. pr. civ.
Prin domiciliu convenţional se înţelege, aşadar, locuinţa (adresa) stabilită potrivit acordului
de voinţă al părţilor actului, în vederea executării sale în acel loc, sau pentru soluţionarea litigiului
şi comunicarea actelor de procedură.
Dovada domiciliului ales trebuie făcută prin înscris, deoarece acesta nu se prezumă - art. 97
alin. (2) C. civ. Acest act poate fi încheiat concomitent cu actul principal sau ulterior încheierii
acestuia.
 Schimbarea domiciliului ales nu poate avea loc, în principiu, decât prin acordul de voinţă al
părţilor. Dacă alegerea domiciliului s-a făcut exclusiv în favoarea uneia dintre părţi, aceasta poate să
renunţe la beneficiul domiciliului ales.
Domiciliul profesional al persoanei fizice
Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce
priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc - art. 96 C. civ.
Domiciliul profesional este recunoscut doar profesioniştilor.
În mod corespunzător, se recunoaşte ca fiind competentă să judece şi instanţa în
circumscripţia căreia se află locul în care se exercită în mod statornic o activitate profesională ori o
activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea, dar numai pentru obligaţiile născute
sau care urmează să se execute în acel loc – art. 113 alin. (2) C. pr. civ.1.

7. Reşedinţa persoanei fizice

Reşedinţa este acel atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice, prin indicarea unei
locuinţe secundare şi de regulă temporare. Reşedinţa îndeplineşte un rol subsidiar domiciliului,
ţinând locul acestuia, atunci când acesta nu poate fi cunoscut – art. 90 alin. (1) C. civ., fie un rol
alternativ domiciliului.
Astfel, dacă pârâtul nu are domiciliul cunoscut, cererea de chemare în judecată se poate face
la instanţa reşedinţei sale – art. 108 C. pr. civ. În prezent, rolul reşedinţei s-a mărit considerabil,
deoarece corespunde mai concret la dinamica vieţii cotidiene şi este mai flexibilă decât domiciliul.
Caracterele juridice ale reşedinţei nu sunt identice cu cele ale domiciliului (stabilitate şi
obligativitate), atributele specifice reşedinţei fiind vremelnicia şi caracterul facultativ.
Reşedinţa persoanei fizice este la locul unde îşi are locuinţa secundară – art. 88 C. civ.
Reşedinţa este deci adresa la care persoana fizică declară că are locuinţa secundară, alta decât cea
de domiciliu – art. 30 din O.U.G. nr. 97/2005.
Ca şi domiciliul, reşedinţa se caracterizează prin unicitate. O persoană fizică nu poate avea
decât o singură reşedinţă la un moment dat, chiar dacă deţine concomitent mai multe locuinţe – art.
86 alin. (2) C. civ.
Minorul pus sub tutelă poate avea o reşedinţă, cu autorizarea instanţei de tutelă.
Tutorele poate încuviinţa ca minorul să aibă o reşedinţă determinată de educarea şi
pregătirea sa profesională. În acest caz, instanţa de tutelă va fi încunoştinţată de tutore – art. 137 C.
civ. asupra acestui fapt.
Dovada reşedinţei se face cu cartea de identitate, iar dacă menţiunile din cartea de identitate
lipsesc sau nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea reşedinţei nu este opozabilă terţilor -
art. 91 C. civ.
Reşedinţa se înscrie în actul de identitate, la cererea persoanei fizice care locuieşte mai mult
de 15 zile la adresa la care are locuinţa secundară. Menţiunea de stabilire a reşedinţei se acordă
pentru perioada solicitată, care nu poate însă depăşi 1 an şi are valabilitate pe timpul cât persoana
locuieşte în mod efectiv la adresa declarată ca reşedinţă

8.Starea civilă
8.1.Noțiune și definiţie
Prin starea civilă (sau statutul civil al persoanei fizice) înţelegem mijlocul de identificare a
persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale având această semnificaţie, potrivit legii.
Potrivit art. 98 NCC: “Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi
societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă.”
Conţinutul stării civile diferă după cum aceasta este privită ca drept subiectiv civil
nepatrimonial sau ca sumă a unor calităţi personale.
Dreptul subiectiv de individualizare prin starea civilă cuprinde următoarele prerogative:
posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă; posibilitatea de a pretinde să fie
individualizat, de către alţii, prin starea sa civilă; posibilitatea de a recurge, în caz de nevoie, la forţa
coercitivă a statului.
Ca sumă a unor calităţi personale, starea civilă cuprinde mai multe elemente, dintre care
unele privesc situaţia familială, inclusiv filiaţia şi natura acesteia (din căsătorie, din afara căsătoriei,
născut din părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau
afin cu cineva). Alte elemente componente ale stării civile sunt sexul (bărbat sau femeie), vârsta,
cetăţenia etc. În principiu, orice calitate ce produce efecte juridice ar putea fi inclusă în starea civilă.
Totuşi, vom include în starea civilă numai acele calităţi inerente oricărei persoane fizice, iar nu şi
diversele profesii şi funcţii, chiar dacă acestea implică drepturi şi obligaţii proprii.
De reţinut că starea civilă este determinată (fixată) de lege. Legea este cea care fixează
starea civilă a unei persoane la naşterea acesteia, iar persoana respectivă nu poate să îşi modifice
direct starea civilă, însă are posibilitatea de a îndeplini anumite acte care, pe cale de consecinţă, vor
antrena schimbări în starea sa civilă. Deci, pentru ca o persoană fizică să dobândească o anume stare
civilă, este necesar să intervină anumite împrejurări (fapte sau acte juridice), precum naşterea,
adopţia, căsătoria etc., de care legea leagă diferite efecte, interesând statutul juridic al persoanei.
Starea civilă nu trebuie confundată cu folosinţa stării civile (posesia de stat), întrucât prima
noţiune are în vedere statica, pe când cea de a doua are în vedere dinamica atributului de
identificare în discuţie. Deşi starea civilă nu poate fi dobândită prin simpla ei folosire în fapt, totuşi,
această folosire produce anumite efecte.
Folosinţa stării civile (posesia de stat) reprezintă acea stare juridică ce rezultă din întrunirea,
cumulativă, a trei elemente (art. 410 NCC):
- nomen, adică individualizarea unei persoane prin purtarea numelui ce corespunde stării
civile pretinse de acea persoană;
- tractatus, adică tratarea, considerarea unei persoane, de către cei apropiaţi, ca fiind
persoana căreia ii aparţine starea civilă de care se prevalează aceasta;
- fama, adică recunoaşterea, in familie şi societate, ca fiind persoana căreia îi aparţine starea
civilă de care aceasta se prevalează.
Efectul principal al posesiei de stat se situează pe tărâm probatoriu. Astfel, posesia de stat
(folosinţa stării civile) prezumă că starea civilă corespunde realităţii, prezumţie ce poate fi
completată sau chiar combătută. Dacă însă posesia de stat este întărită de existenţa unui act de stare
civilă (act de naştere) căruia ii corespunde, deci dacă există concordanţă intre posesia de stat şi actul
de naştere, atunci prezumţia de existenţă a acelei stări civile este o prezumţie legală absolută şi
irefragabilă. Astfel, NCC prevede:
“Art. 411. - (1) Nicio persoană nu poate reclama o altă filiaţie faţă de mamă decât aceea ce
rezultă din actul său de naştere şi posesia de stat conformă cu acesta.
(2) Nimeni nu poate contesta filiaţia faţă de mamă a persoanei care are o posesie de stat
conformă cu actul său de naştere.
(3) Cu toate acestea, dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o
substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-
a născut, se poate face dovada adevăratei filiaţii cu orice mijloc de probă.“
Diversele elemente ale stării civile pot avea drept cauză fie un act juridic sau jurisdicţional
(de exemplu, adopţia, căsătoria, divorţul etc.), fie un fapt juridic stricto sensu (spre exemplu,
naşterea, decesul etc.). Principalele fapte şi acte juridice ce privesc starea civilă a unei persoane sunt
consemnate (înregistrate) in înscrisuri ce poartă denumirea de acte de stare civilă. Aşadar, este
necesar să definim noţiunile de înregistrări de stare civilă şi de acte de stare civilă.
8.2. Înregistrările de stare civilă.
Prin înregistrări de stare civilă înţelegem acele operaţiuni juridice de consemnare, în
registrele de stare civilă, a faptelor şi actelor juridice ce privesc starea civilă, precum şi a altor
elemente prevăzute de lege, operaţiuni efectuate, în condiţiile legii, de către organele cu atribuţii de
stare civilă.
Există două categorii (feluri) de înregistrări de stare civilă:
- înregistrări sub forma întocmirii actelor de stare civilă. Această formă este utilizată în
cazul naşterii, al căsătoriei şi al decesului, întocmindu-se, în mod corespunzător, actul de naştere,
actul de căsătorie şi actul de deces;
- înregistrări sub forma înscrierii de menţiuni marginale în registrele de stare civilă (pe
actele de stare civilă). Această formă este utilizată în cazul stabilirii filiaţiei faţă de mamă, al
stabilirii filiaţiei faţă de tată, al încuviinţării adopţiei, al desfiinţării sau desfacerii adopţiei, al
desfacerii (divorţului), desfiinţării sau încetării căsătoriei, al schimbării numelui pe cale
administrativă, al schimbării sexului etc.
Centralizatorul înregistrărilor de stare civilă este actul de naştere, întrucât orice modificare
intervenită în starea civilă a unei persoane se comunică autorităţii administraţiei publice locale unde
s-a întocmit actul de naştere al persoanei respective în vederea înscrierii menţiunii corespunzătoare.
8.3. Actele de stare civilă.
Actele de stare civilă sunt acele acte (instrumentum), din registrele de stare civilă, în care
sunt consemnate, de către organele cu atribuţii de stare civilă, în condiţiile legii, elementele stării
civile.
În sens restrâns, actele de stare civilă sunt numai actul de naştere, actul de căsătorie şi actul
de deces.
În sens mai larg, urmează a fi incluse în categoria actelor de stare civilă şi certificatele
eliberate pe baza celor trei acte de stare civilă (certificatul de naştere, certificatul de căsătorie şi
certificatul de deces), precum şi duplicatele acestor certificate, eliberate în condiţiile legii.
Actele de stare civilă au o natură juridică mixtă.
Pentru dreptul civil, ele reprezintă o categorie de înscrisuri autentice (art. 99 alin. 2 C.civ.).
Art. 1 din Legea nr. 119/1996 dispune că actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se
dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane.
Pentru dreptul administrativ, actul de stare civilă este, pe de o parte, înscrisul doveditor
(instrumentum) al actului administrativ individual (negotium) care este înregistrarea de stare civilă,
iar, pe de altă parte, un mijloc de evidenţă a populaţiei. Actele de stare civilă se întocmesc în
interesul statului şi al persoanei şi servesc la cunoaşterea numărului şi structurii populaţiei, a
situaţiei demografice, la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Regimul juridic al actelor de stare civilă cuprinde, pe lângă regulile referitoare la
înregistrarea lor iniţială (de care ne-am ocupat deja), anumite reguli privind reconstituirea şi
întocmirea ulterioară, precum şi o serie de reguli referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea,
rectificarea şi completarea actelor de stare civilă şi ale menţiunilor de pe acestea.
Reconstituirea actelor de stare civilă poate fi cerută atunci când:
- registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;
- actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul sau
extrasul de pe acest act.
Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă:
- întocmirea actului de naştere sau deces a fost omisă, deşi au fost depuse actele necesare
întocmirii acestuia;
- întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat consimțământul soţilor de către
ofiţerul de stare civilă.
Anularea (desfiinţarea) actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora
este acea sancţiune care intervine atunci cand nu au fost respectate dispoziţiile legale ce
reglementează condiţiile de valabilitate a acestora, spre exemplu:
- actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător;
- actul nu trebuia întocmit la primăria respectivă sau, după caz, de primăria respectivă
(necompetenţa generală, materială sau teritorială);
- faptul sau actul de stare civilă nu există;
- nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă;
- menţiunea a fost înscrisă pe un alt act de stare civilă;
- menţiunea a fost operată cu un text greşit etc.
Modificarea actelor de stare civilă presupune înregistrarea unor menţiuni ce privesc, in
general, schimbările in starea civilă a unei persoane, in ipotezele prevăzute de lege (dar şi in alte
ipoteze), anume:
- înscrierea recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiaţiei;
- înscrierea adopţiei, a anulării sau a desfacerii acesteia;
- înscrierea divorţului, anulării sau desfacerii căsătoriei;
- înscrierea schimbării pe cale administrativă a numelui de familie sau a prenumelui;
- înscrierea acordării sau pierderii cetăţeniei romane.
 Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora presupune
îndreptarea unor erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă, de exemplu, dacă
există neconcordanţă intre cele două exemplare ale registrelor de stare civilă, dacă la rubrica „
numele tatălui” din actul de naştere a fost înregistrat un alt nume decât cel care trebuia trecut etc.
Completarea actelor de stare civilă presupune întregirea acestora cu menţiunile omise,
atunci când, din diferite motive, unele rubrici au rămas libere deşi trebuiau completate, spre
exemplu, la rubrica „numele tatălui” din actul de naştere nu a fost trecut nici un nume, deşi la data
întocmirii actului de naştere copilul respectiv avea stabilită filiaţia faţă de tată.
Anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă şi a
menţiunilor înscrise pe marginea acestora se pot face numai in temeiul unei hotărâri judecătoreşti
irevocabile.
De menţionat însă că, potrivit art. 102 C. civ., actele de stare civilă întocmite de o persoană
care a exercitat in mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor
legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care
beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi.
8.4. Acţiunile de stare civilă.
Prin acţiuni de stare civilă desemnăm acele acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente de
stare civilă.
Acţiunile de stare civilă nu trebuie confundate cu acţiunile în justiţie ce privesc anularea
(desfiinţarea), modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă ori menţiunilor înscrise
pe marginea acestora.
Criteriul principal de diferenţiere între cele două categorii de acţiuni în justiţie îl constituie
obiectul acţiunii. Acţiunea de stare civilă are ca obiect un element al stării civile, pe când acţiunea
referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă
ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora are ca obiect înregistrarea de stare civilă, deci nu
priveşte starea civilă, ci doar modul în care aceasta (legalmente şi precis stabilită) a fost înregistrată
în registrele de stare civilă. În alte cuvinte, prin acţiunile din această din urmă categorie nu se
contestă şi nici nu se solicită schimbarea vreunui element de stare civilă, deci aceste acţiuni nu sunt
de natură să schimbe însuşi statutul civil al persoanei.
Pe lângă deosebirile referitoare la obiect, între cele două categorii de acţiuni în justiţie mai
există şi alte diferenţieri importante, anume sub aspectul temeiului juridic, al competenţei, al
incidenţei prescripţiei extinctive etc.
Astfel, în privinţa temeiului juridic, acţiunile de stare civilă se întemeiază pe anumite
dispoziţii ale Codului civil, iar acţiunile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea,
rectificarea sau completarea actelor de stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora se
fundamentează pe Legea nr. 119/1996.
Deosebiri există şi din punctul de vedere al competenţei materiale şi al competenţei
teritoriale a instanţei. Unele acţiuni de stare civilă sunt de competenţa materială în primă instanţă a
tribunalului (acţiunea în anularea căsătoriei, acţiunea în încuviinţarea adopţiei, acţiunea în
desfiinţarea adopţiei şi acţiunea în desfacerea adopţiei), pe când toate acţiunile referitoare la
anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă ori
menţiunilor înscrise pe marginea acestora sunt de competenţa în primă instanţă a judecătoriei. Sub
aspectul competenţei teritoriale, pentru majoritatea acţiunilor de stare civilă se aplică regula înscrisă
în art. 5 C. proc. civ., deci competenţa aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului, cu excepţia
cazurilor în care, printr-o normă specială, se stabileşte competenţa teritorială de a soluţiona o
anumită acţiune de stare civilă în favoarea unei alte instanţe (cum este cazul, spre exemplu, al
acţiunii de divorţ, al acţiunilor în materie de adopţie), iar competenţa teritorială de rezolvare a
acţiunii referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor de
stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora aparţine judecătoriei în a cărei rază
teritorială se află domiciliul sau, după caz, sediul solicitantului.
Cât priveşte eventuala incidenţă a prescripţiei extinctive, reamintim că unele acţiuni de stare
civilă (acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei, acţiunea în stabilirea paternităţii, acţiunea în
tăgăduirea paternităţii) sunt prescriptibile extinctiv, în vreme ce acţiunile referitoare la anularea
(desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă ori menţiunilor
înscrise pe marginea acestora sunt, în toate cazurile, imprescriptibile extinctiv.
De regulă, în doctrină, după obiectul sau finalitatea lor, acţiunile de stare civilă sunt
clasificate în:
- acţiuni în reclamaţie de stat, adică acele acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea altei stări
civile (mai exact, altui element de stare civilă) decât cea existentă la data intentării acţiunii. Sunt
incluse în această categorie acţiunea în stabilirea maternităţii (art. 423-424 C.civ.) şi acţiunea în
stabilirea paternităţii (art. 424-428 C.civ.);
- acţiuni în contestaţie de stat, adică acele acţiuni prin care se urmăreşte înlăturarea unei
stări civile (mai exact, a unui element de stare civilă), pretins nereale, şi înlocuirea ei cu alta, pretins
reală, de exemplu, acţiunea în tăgăduirea paternităţii (art. 429-433 C. civ.), acţiunea în contestarea
recunoaşterii voluntare de maternitate sau de paternitate, acţiunea în nulitatea căsătoriei, acţiunea în
nulitatea adopţiei, acţiunea în nulitatea recunoaşterii voluntare de maternitate sau de paternitate etc.;
- acţiuni în modificare de stat, adică acele acţiuni prin care se urmăreşte o schimbare, doar
pentru viitor, în starea civilă a persoanei, cea anterioară nefiind contestată. Este cazul acţiunii de
divorţ (art. 379 - 404 C.civ.), al acţiunii în desfacerea adopţiei şi al acţiunii prin care se solicită
schimbarea sexului.
În cazul primelor două categorii de acţiuni menţionate mai sus, hotărârea ce se va pronunţa,
în caz de admitere a cererii, va avea un efect declarativ, în sensul că ea va declara o stare civilă
anterioară. Spre exemplu, în cazul admiterii unei cereri în stabilirea paternităţii copilului din afara
căsătoriei, stabilirea filiaţiei acestui copil faţă de pârât va avea efecte nu numai pentru viitor, ci şi
pentru trecut, pârâtul faţă de care s-a admis acţiunea fiind considerat tatăl copilului încă de la
naşterea acestuia din urmă, iar nu numai din momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
admis cererea în stabilirea paternităţii. Având în vedere efectul declarativ al hotărârilor respective,
se consideră, uneori, că acţiunile în reclamaţie de stat şi acţiunile în contestaţie de stat formează o
singură categorie de acţiuni de stare civilă, în ambele ipoteze fiind vorba de recunoaşterea, cu efect
retroactiv, a unui element de stare civilă contrar celui care, în aparenţă, există la data intentării
acţiunii.
În cazul celei de a treia categorii, dacă se admite cererea, hotărârea va avea un efect
constitutiv, efectele producându-se numai pentru viitor, nu şi pentru trecut. Spre exemplu, adopţia
se consideră desfăcută de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a desfăcut
adopţia, deci, de la această dată, încetează rudenia creată prin adopţie şi reapare rudenia firească.
O altă clasificare a acţiunilor de stare civilă se poate face in funcţie de sfera persoanelor
îndreptățite să le exercite, deci în raport de legitimarea procesuală activă, distingându-se:
- acţiuni ce pot fi pornite numai de către titularul stării civile. Această categorie include
acţiunea de divorţ, precum şi acţiunea in declararea nulităţii relative a căsătoriei;
- acţiuni ce pot fi pornite de titular, de reprezentantul legal al acestuia şi de procuror,
eventual nu însă de orice persoană care ar justifica un interes (acţiunea in stabilirea maternităţii,
acţiunea in stabilirea paternităţii);
- acţiuni ce pot fi pornite deşi de alte organe sau persoane expres prevăzute de lege, cum ar
fi acţiunea in tăgada paternităţii.
- acţiuni ce pot fi pornite de orice persoană interesată (acţiunea in contestarea recunoaşterii
voluntare de maternitate, acţiunea in contestarea recunoaşterii voluntare de paternitate, acţiunea in
contestarea filiaţiei din căsătorie, acţiunea in contestarea existenţei imprejurărilor care să facă
aplicabilă prezumţia de paternitate, acţiunea in declararea nulităţii absolute a căsătoriei, acţiunea in
declararea nulităţii absolute a adopţiei).
Acţiunile de stare civilă sunt acţiuni nepatrimoniale, astfel încât, in principiu, ele nu sunt
supuse prescripţiei extinctive.
De la regula imprescriptibilităţii acţiunilor de stare civilă există următoarele excepţii:
acţiunea in declararea nulităţii relative a căsătoriei; acţiunea in tăgăduirea paternităţii, dacă a fost
pornită de mamă sau soţul,acesteia; acţiunea in stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei,
dacă nu este intentată in timpul vieţii acestuia).