UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL DE DREPT PRIVAT
DISCIPLINA DREPT CIVIL. PERSOANELE

Material didactic IF/ IFR

Martie 2021

NUMELE CA ATRIBUT DE IDENTIFICARE AL PERSOANEI FIZICE

Noțiune. Existența noțiunii de nume nu poate fi explicată doar din perspectiva

reglementării legale a acesteia, având în vedere că aceasta are, în primul rând, o
componentă istorică importantă, rezultatul unui uzaj îndelungat1. Aspectele
istorice privind numele și funcția acestuia vor fi prezentate în secțiunea următoare.
Se impune însă a menționa la acest moment faptul că reglementarea legală a
numelui se datorează îndepărtării de concepția voluntarismului atribuirii acestuia,
pentru a asigura stabilitatea în importantul domeniu al identificării.

Nici în prezent nu există o definiție legală a numelui, însă legea oferă

elementele necesare construirii unei definiții, având în vedere că sunt
reglementate structura, modurile de dobândire, modificarea și schimbarea
acestuia. Vom reține ca definiție a numelui pe cea conform căreia acesta este „acel
atribut de identificare al persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi
individualizat, în familie și în societate, prin cuvintele stabilite, în condițiile legii,
cu această semnificație”2.

Structura numelui rezultă din reglementarea art. 83 C.civ., conform căruia

„numele cuprinde numele de familie și prenumele”. O reglementare asemănătoare
o regăsim și în dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea
și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice.

Astfel, numele sau „numele patronimic” este acea componentă a numelui

care indică legătura persoanei fizice cu o familie determinată și o desemnează în
raporturile cu membrii altor familii.

1
E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, ediția 5, Ed. C.H. Beck, București, 2020, pag. 98.
2
Gh. Beleiu, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a, revăzută și
adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2007.

1
 Prenumele, sau „numele de botez”, este forma din unul sau mai multe
cuvinte care servesc la identificarea unei persoane în raporturile sale cu ceilalți
membrii ai aceleiași familii sau cu membrii altor familii care prezintă același
nume de familie. Cu privire la prenume este recunoscut principiul alegerii
voluntare, în sensul că acesta poate fi ales în mod liber de părinții copilului 3. Cu
toate acestea, legiuitorul stabilește anumite limite care țin de ordinea publică și
bunele moravuri, intervenind în mod excepțional în posibilitatea de alegere a
prenumelui4.

Conţinutul juridic al dreptului subiectiv la nume. Structura numelui nu trebuie

confundată cu conţinutul juridic al dreptului subiectiv asupra numelui, conţinut
dat de prerogativele titularului numelui (celui numit): dreptul de a folosi numele,
dreptul de a cere îndreptarea greşelilor de scriere a numelui şi dreptul de a se
opune la folosirea numelui de către o altă persoană5.
Mai întâi, dreptul de a purta (de a folosi) numele exprimă prerogativa
titularului numelui de a se individualiza astfel în viaţa socială, în raporturile
juridice în care intră, în actele juridice pe care le încheie. În situaţia, rar întâlnită
în practică, în care un alt subiect de drept, persoană fizică ori autoritate publică,
ar refuza să desemneze pe titularul numelui cu adevăratul său nume, acesta are
posibilitatea să impună, potrivit legii, acest lucru.
În al doilea rând, dreptul de a cere îndreptarea greşelilor de scriere a
numelui în orice act, de stare civilă, de identitate, de studii, etc. este o consecinţă
firească a existenţei dreptului la nume, aşa încât titularul acestuia poate cere
întotdeauna rectificarea oricăror erori cu privire la numele său.
De reţinut că, pentru rectificarea actelor de stare civilă, legea prevede o
procedură specială. Prin acţiunea în rectificarea numelui de familie sau a
prenumelui, cel interesat cere instanţei de judecată să constate că alcătuirea
exactă a numelui pe care are dreptul să-l poarte potrivit legii, astfel încât - ca
urmare a acestei constatări- să poată fi îndreptate greşelile strecurate în
înregistrarea acelui nume în actele de stare civilă. Spre deosebire de schimbarea
numelui, rectificarea nu determină dobândirea unui alt nume, ci numai
îndreptarea scrierii acestuia6.
În fine, dreptul de a se opune la folosirea numelui, de către o altă persoană,
fără îndreptăţire, întregeşte conţinutul juridic al dreptului nepatrimonial civil la
nume7.

3
Astfel cum rezultă și din dispozițiile art. 84 alin. (2) teza I C.civ.
4
În acest sens, conform art. 84 alin. (2) teza a II-a C.civ. „Este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare
civilă a prenumelor indecente, ridicole şi a altora asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri
ori interesele copilului, după caz”.
5
I. Dogaru, Drept civil român, 2001, p. 431; D. Lupulescu, A. Lupulescu, op. cit., p. 16
6
Tribunalul Suprem, decizia colegiului civil nr. 822 din 13 mai 1955, în Culegere de decizii a plenului şi a
colegiilor Tribunalului Suprem, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1956, p. 25.
7
Pentru relaţia nume-dreptul la paternitatea operei în materia dreptului de proprietate intelectuală, G. Olteanu,
Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Universitaria, 2003, p. 56

2
Caractere juridice. Numele este un element al capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice, aşa încât prezintă caracterele juridice ale acesteia, urmând a vorbi despre:
legalitatea numelui, generalitatea numelui, egalitatea numelui, inalienabilitatea
numelui, intangibilitatea numelui şi universalitatea acestuia. Pe de altă parte,
numele face parte din categoria drepturilor personale nepatrimoniale şi, în
consecinţă, prezintă caracterele specifice ale acestor drepturi8.
Prin legalitatea numelui, înţelegem, mai întâi, că dreptul la nume este
recunoscut, ca aptitudine, de lege, iar, pe de altă parte, condiţiile dobândirii,
modificării ori schimbării numelui sunt stabilite prin lege. Acest caracter al
numelui este consacrat în mod expres de art. 82 C.civ., care prevede: ”Orice
persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii” și art. 85
C.civ., conform căruia „Cetăţenii români pot obţine, în condiţiile legii,
schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a prenumelui sau
numai a unuia dintre acestea”.
Se observă că legalitatea este însoţită de obligativitatea numelui pentru
persoana fizică. Prin funcţiile sale sociale, numele se prezintă nu numai ca un
drept subiectiv, ci, în acelaşi timp, şi ca o instituţie de evidenţă a persoanelor şi
mijloc de identificare a persoanei. În consecinţă, dreptul subiectiv asupra numelui
este însoţit, în mod necesar şi inseparabil, de obligaţia de a purta numele stabilit
potrivit legii9.
Fără a insista asupra celorlalte caractere ale numelui care provin din
împrejurarea că acesta este un element al capacităţii de folosinţă a persoanei (care
se sprijină, în principiu, pe aceleaşi argumente ca şi caracterele capacităţii),
trebuie să reţinem personalitatea şi unitatea numelui persoanei.
Mai întâi, personalitatea numelui desemnează acel caracter al numelui de a
fi strict personal, nefiind susceptibil, în principiu, de exercitarea pe cale de
reprezentare. Prin excepţie, se admite că persoana lipsită de capacitate de exerciţiu
este reprezentată în procedura schimbării numelui pe cale administrativă [art. 7
alin. (1) din O.G. nr. 41/2003].
Nu în ultimul rând, unitatea numelui este acel caracter al numelui persoanei
care constă în faptul că, deşi în structura sa cuprinde două elemente – numele de
familie şi prenumele (exprimate în două sau mai multe cuvinte), acestea formează
o unitate, în sensul că ele împreună individualizează aceeaşi persoană fizică10.
Unitatea numelui nu se confundă cu unicitatea acestuia, care exprimă ideea că, la
un moment dat, o persoană nu poate avea, alternativ ori cumulativ, mai multe

8
I. Dogaru, op. cit., p. 431; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 213-217; G. Boroi, op. cit., 2002, p. 316-
317.
9
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 107-108; G. Boroi, op. cit., p. 318. Pentru imprescriptibilitatea numelui, C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 14; Tribunalul Suprem, decizia civilă nr. 950/1977 care
arată că „drepturile nepatrimoniale, inseparabile de persoana omului, cum sunt dreptul la nume, la domiciliu etc.
sunt drepturi perpetue şi imprescriptibile”, în RRD nr. 1/1978, p. 66.
10
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 216-217; M. I. Eremia, în Persoana fizică în dreptul RPR, p. 110;
E. Lupan, op. cit., 1999, p. 133.

3
nume (nume de familie şi prenume), ci doar numele unic stabilit potrivit legii
(unicitatea nu exclude numele multiplu)11.

Dobândirea și stabilirea numelui de familie. Stabilirea (dobândirea,

determinarea) numelui de familie şi a prenumelui reprezintă concretizarea
vocaţiei copilului născut de a avea un nume de familie şi un prenume, aşa încât,
prin ipoteză, stabilirea numelui vizează copilul care nu are încă un nume.
Modificarea numelui de familie ori schimbarea acestuia sau a prenumelui
presupun că persoana fizică are deja un nume (nume de familie şi prenume), însă,
datorită unor schimbări de stare civilă, ori altor împrejurări, numele urmează a fi
înlocuit.
Sediul materiei în această privință este reprezentat de dispozițiile art. 84,
art. 449 și art. 450 C.civ., art. 2 din O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea și
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, precum și art. 15
și art. 21 din Legea nr. 119/1996, republicată.
Dobândirea și stabilirea numelui reprezintă operațiunea administrativă de
atribuire a numelui de familie și a prenumelui copilului născut, astfel cum rezultă
din dispozițiile art. 82. C.civ., citate anterior. Este important să reţinem că
stabilirea numelui de familie se întemeiază, în principiu, pe filiaţie, aşa cum
prevede expres art. 84 alin. (1) C.civ. și art. 2 alin. (1) din Ordonanţa nr. 41/2003.
În funcţie de situaţia juridică în care se găseşte copilul la naştere, pot fi
deosebite trei ipoteze de stabilire a numelui de familie, care vor fi analizate în
continuare, şi anume:
- ipoteza copilului din căsătorie;
- ipoteza copilului din afara căsătoriei;
- ipoteza copilului găsit născut din părinţi necunoscuţi.

Stabilirea numelui de familie al copilului din căsătorie. Două reguli, în funcţie

de cele două situaţii ale numelui de familie al părinţilor, se aplică determinării
numelui de familie al copilului din căsătorie, şi anume:
a) copilul ia numele de familie comun al părinţilor, dacă aceştia au un
asemenea nume de familie; este regula, imperativă, prevăzută de art. 449 alin. 1
C.civ., întâlnită în cele mai multe cazuri în practică şi în concordanţă cu tradiţiile
familiei româneşti;
b) atunci când părinții nu au un nume comun, numele copilului va fi stabilit
conform regulilor prevăzut de art. 449 alin. (2) C.civ., conform cărora: „dacă
părinţii nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor
reunite. În acest caz numele copilului se stabileşte prin acordul părinţilor şi se
declară, odată cu naşterea copilului, la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor. Atunci când părinții nu sunt de acord în privința alegerii
numelui pe care îl va purta copilul, acesta va fi stabilit de către instanța de tutelă,
11
Unicitatea numelui nu trebuie înţeleasă ca inamovibilitate a acestuia, pentru că, după cum vom vedea, numele
de familie se poate modifica ori schimba, iar prenumele se poate schimba, potrivit legii.

4
care va comunica, de îndată, hotărârea rămasă definitivă, către serviciul public
comunitar local de evidență a persoanelor unde a fost înregistrată nașterea.
Este important să reţinem că nu există şi alte posibilităţi de determinare a
numelui de familie al copilului, în afara celor prevăzute de lege, nici pentru părinţi
şi nici pentru autoritatea competentă să decidă12. În consecinţă, copilului nu i se
poate stabili un nume de familie total străin de numele de familie ale părinţilor;
desigur, în cazul unor copii succesivi, din aceeaşi căsătorie, de lege lata, este
posibilă stabilirea unor nume de familie diferite, ceea ce practic contravine
concepţiei privind unitatea familiei.

Stabilirea numelui de familie al copilului din afara căsătoriei. Pentru ipoteza

copilului din afara căsătoriei există, de asemenea, două reguli, care-şi găsesc
aplicaţie în funcţie de modul de stabilire a filiaţiei lui faţă de ambii părinţi:
concomitent ori succesiv.
Mai întâi, în situaţia în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de
ambii părinţi (la naşterea sa), copilului i se stabileşte numele de familie în
condiţiile 450 alin. (3) C.civ., care face trimitere expresă la aplicarea dispozițiilor
art. 449 alin. (2) și (3), fiind aplicabile regulile după care se atribuie numele de
familie al copilului din căsătorie ai cărui părinți nu au un nume comun, expuse
anterior.
Pe de altă parte, în situaţia copilului care şi-a stabilit filiaţia numai faţă de
unul dintre părinţi (de regulă faţă de mamă), numele de familie al copilului este
tocmai numele de familie al acelui părinte. Această soluţie rezultă din alin. 1 al
art. 450 alin. (1) C.civ.
Chiar dacă, în principiu, felul în care se stabileşte filiaţia nu este relevat
(recunoaştere voluntară ori prin acţiune în justiţie)13, trebuie observat că este
important momentul în care filiaţia este stabilită. Dacă filiaţia se stabileşte înainte
de înregistrarea naşterii, suntem în situaţia în care se pune problema „stabilirii”
numelui de familie al copilului, dar dacă intervine după înregistrarea naşterii, când
copilului i s-a stabilit deja un nume de familie, se va pune problema „modificării”
acestuia.

Stabilirea numelui de familie al copilului găsit, cu părinţi necunoscuţi.

Situaţia copilului găsit era reglementată în art. 84 alin. (3) C.civ.: „Numele de
familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, precum şi cele
ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a
fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia primarului
comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui
rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui, în
12
G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 320; Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 384; C. Stătescu, Drept civil, 1970,
p. 111.
13
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 112; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 321-322, care arată, pe bună dreptate, că
stabilirea filiaţiei pe cale judecătorească necesită un interval mai mare de timp, care presupune că respectivul copil
are deja un nume de familie, ce puţin pentru a sta în proces.

5
condiţiile legii speciale”. Prevederi similare se regăsesc și în art. 2 alin. (3) din
O.G. nr. 41/2003.
Prin „copil găsit” sau „copil părăsit de mamă în maternitate” se înţelege un
copil care, până la înregistrarea naşterii, nu are stabilită filiaţia faţă de cel puţin
unul dintre părinţi, adică un copil născut din părinţi necunoscuţi. Numele de
familie al unui asemenea copil se stabileşte pe cale administrativă, de către
primarul localităţii unde a fost găsit copilul. Pentru că legea nu prevede ce nume
va primi un astfel de copil, autoritatea competentă are deplină libertatea în
determinarea cuvântului, vocabulei care va fi numele de familie al copilului, fără
însă a încălca interesul acestui copil14.
Pentru aceste situaţii Legea nr. 272/2004 prevede un termen de 36 de zile,
de când copilul a fost găsit ori s-a constat că a fost părăsit în maternitate, în care
poliţia este obligată să întreprindă verificări specifice pentru identificarea
părinţilor. Înregistrarea naşterii copilului, moment în care se va stabili şi numele
său de familie, se efectuează numai după trecerea acestui termen. Obligaţia de a
realiza demersurile legale pentru înregistrarea naşterii copilului revine serviciului
public de asistenţă socială din localitatea în care a fost găsit ori părăsit copilul,
care are obligaţia să obţină şi dispoziţia de stabilire a numelui copilului.

Modificarea numelui de familie. Preliminarii. Legalitatea numelui de familie

se manifestă şi în ceea ce priveşte modificarea lui, prin care se înţelege înlocuirea
acestuia datorită unor schimbări intervenite în starea civilă a persoanei fizice.
Este important să reţinem de la început că modificarea numelui de familie
este determinată, generic, de schimbări intervenite în starea civilă a persoanei. Pe
de altă parte, modificarea numelui familiei nu se confundă cu schimbarea pe cale
administrativă a numelui de familie, care se datorează altor cauze şi este supusă
unui regim juridic distinct, după cum vom vedea.
Schimbările de stare civilă, care determină ori pot determina modificarea
numelui de familie, pot fi grupate (având în vedere succesiunea lor normală)
astfel15:
- schimbări în filiaţia persoanei fizice;
- schimbări generate de adopţie;
- schimbări determinate de instituţia căsătoriei.

Modificarea numelui de familie determinată de schimbări în filiaţie. Există

mai multe ipoteze în care schimbările în filiaţia persoanei fizice pot determina
modificarea numelui de familie: a) stabilirea filiaţiei copilului născut din părinţi
necunoscuţi; b) stabilirea filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al doilea

14
Decretul nr. 975/1968, art. 2 alin. final care reglementa situaţia copilului găsit înainte de intrarea în vigoare a
Ordonanţei nr. 41/2003, avea dispoziţii asemănătoare acesteia, fără a amenţiona ce nume va primi un astfel de
copil.
15
Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 385-386; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 323; V.V. Popa, op. cit., 2005,
p. 392; M. N. Costin, op. cit., 1984, vol. 2, p. 274-275; I. Dogaru, Drept civil român, 2000, p. 434.

6
părinte; c) admiterea în tăgada paternităţii; d) admiterea acțiunii în contestație,
anularea sau declararea nulității recunoașterii de filiație.

a. Ipoteza stabilirii filiaţiei copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi.

Am văzut că, în această ipoteză, numele de familie al copilului se stabileşte prin
decizie administrativă. Chiar în lipsa unui text expres, trebuie avut în vedere că,
în urma stabilirii filiației, copilul va dobândi fie statutul de copil din afara
căsătoriei, fie pe acela de copil din căsătorie, urmând a fi aplicabile, după caz, fie
prevederile art. 450 C.civ., fie cele ale art. 449 C.civ.

b. Ipoteza stabilirii filiaţiei din afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte

(de regulă faţă de tată). Pentru această ipoteză există textul art. 450 alin. (2) C.
fam. care prevede: „În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de
celălalt părinte, copilul, prin acordul părinţilor, poate lua numele de familie al
părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale
acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinţi, împreună,
la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor la care a fost
înregistrată naşterea. În lipsa acordului părinţilor se aplică dispoziţiile art. 449
alin. (3)”.
Este de reţinut că stabilirea filiaţiei şi faţă de celălalt părinte nu conduce
automat la modificarea numelui de familie. Astfel, indiferent de modul în care
copilul și-a stabilit filiația față de cel de-al doilea părinte, Codul civil permite
părinților să hotărască singuri, care va fi numele pe care îl va purta copilul în
viitor. Doar la cererea celui interesat, atunci când părinții nu se înțeleg, instanţa
poate să dea o hotărâre de încuviinţare a modificării numelui de familie, dacă
interesul copilului este în acest sens16. Acțiunea pentru încuviințarea purtării
numelui este imprescriptibilă, având în vedere caracterul său personal
nepatrimonial.

c. Ipoteza admiterii acțiunii în tăgăduirea paternităţii copilului din

căsătorie. După ce instituie prezumţia (relativă) de paternitate a copilului din
căsătorie [considerând că acesta are ca tată pe soţul mamei – art. 414 alin. (1)],
Codul familiei reglementează în art. 54 acţiunea în tăgada paternităţii pentru
situaţiile în care „este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”.
Cu privire la modificarea numelui de familie al copilului ca urmare a
admiterii acţiuni în tăgada paternităţii, dispozițiile art. 438 C.civ. arată că instanța
care soluționează acțiunile referitoare la filiație este obligată să se pronunțe, prin

16
De lege ferenda, s-a propus să existe posibilitatea încuviinţării purtării numelor de familie reunite ale părinţilor,
Gh. Beleiu, op. cit., 2001, p. 386; s-a decis în sensul că, în cazul în care un copil din afara căsătoriei a luat numele
de familie al tatălui, care l-a recunoscut, iar apoi tatăl, căsătorindu-se cu mama copilului respectiv, a luat numele
de familie al acesteia, nu se poate cere încuviinţarea ca acel copil să poarte noul nume de familie al tatălui, ci se
pune problema schimbării numelui pe cale administrativă, Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 1296/1985, în volumul
Legislaţia familiei şi practica judiciară în materie, Ministerul Justiţiei, 1987, p. 437; Trib. Reg. Crişana, dec. civ.
nr. 935/1962, în Justiţia nouă nr. 5/1963, p. 127; în acelaşi sens, G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 325.

7
hotărârea de admitere, și cu privire la numele copilului. Cu toate acestea, nu sunt
reglementate expres și soluțiile posibile într-o astfel de situație. Cu toate acestea,
având în vedere similitudinea între actuala și vechea reglementare, apreciem că
soluţiile diferite, adoptate deja în doctrină şi practică, sub imperiul reglementării
anterioare se mențin. Așadar, susţinem opinia potrivit căreia pot interveni
următoarele soluţii17:
1) Atunci când copilul s-a născut în timpul căsătoriei, iar părinții săi au
numele de familie comun, copilul își păstrează numele pe care l-a avut la naștere,
indiferent dacă acesta este numele pretinsului tată căruia i s-a admis acțiunea în
tăgăduirea paternității, deoarece acesta este numele purtaat de mama la momentul
nașterii. Această ipoteză este reglementată în prezent de dispozițiile art. 450 alin.
(1) C.civ.

2) Atunci când copilul s-a născut în timpul căsătoriei, iar părinții săi nu au
un nume de familie comun, apar posibile următoarele cazuri:
- în situația în care copilul a luat la naștere numele mamei sale, acesta îl va
păstra în continuare;
- în situația în care copilul a dobândit la naștere numele reunite ale părinților
săi, iar acțiunea în tăgada paternității este admisă, copilul va pierde acest nume și
îl va dobândi pe cel avut de mama la data nașterii lui;
- în situația în care copilui a dobândit la naștere numele soțului mamei, prin
admiterea acțiunii în tăgada paternității, copilul va pierde acest nume și îl va
dobândi pe cel avut de mamă la data nașterii lui.
În ipoteza în care, ulterior, copilul își stabilește paternitatea față de
adevăratul tată, acesta poate cere instanței încuviințarea de a purta numele
acestuia sau numele reunite ale părinților săi, astfel cum rezultă din dispozițiile
art. 450 alin. (2) C.civ.

d. Ipoteza admiterii acțiunii în contestație, anulare sau declararea nulității

recunoașterii de filiație. Admiterea acţiunii în contestarea sau în declararea
nulităţii recunoaşterii de filiaţie are drept consecinţă o schimbare în starea civilă
a copilului, urmând a fi aplicabile dispozițiile art. 449 C.civ. sau 450 C.civ., după
caz, ori cele ale art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 41/2003, deja amintite.

Modificarea numelui de familie determinată de adopţie. Legislaţia actuală

defineşte adopţia ca „operaţiune juridică prin care se creează legătura de filiaţie
între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele
adoptatorului”18. Pe planul modificării numelui de familie prin adopţie, trebuie
distins între încuviinţarea adopţiei și încetarea adopţiei.

17
Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 386-387; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, p. 22-23; I. Doagru, Drept
civil român, 2000, p. 435; pentru dezvoltări, G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 326-329.
18
Art. 451 C.civ.

8
 a. Ipoteza încuviinţării adopţiei. Această ipoteză este reglementată de
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei și de art. 451-482 C.civ.,
care nu mai recunosc adopția cu efecte restrânse. Ca urmare, unul dintre efectele
adopției este modificarea numelui de familie al adoptatului. Astfel, conform art.
473 alin. (1) C.civ.: „Copilul adoptat dobândeşte prin adopţie numele de familie
al celui care adoptă”. În continuare, conform alin. (2) al aceluiași articol: „dacă
adopţia se face de către 2 soţi ori de către soţul care adoptă copilul celuilalt soţ,
iar soţii au nume comun, copilul adoptat poartă acest nume. În cazul în care soţii
nu au nume de familie comun, ei sunt obligaţi să declare instanţei care
încuviinţează adopţia numele pe care acesta urmează să îl poarte. Dacă soţii nu
se înţeleg, hotărăşte instanţa. Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile”.
Ca și în cazul copilului rezultat din căsătorie ai cărui părinți nu au un nume
comun, dacă adoptatorii nu au un nume comun, adoptatul va lua numele de familie
al unuia dintre adoptatori, fie numele lor reunite, potrivit înţelegerii lor, iar nu un
nume de familie străin de cel al adoptatorilor ori alcătuit dintr-un nume străin şi
numele unuia dintre adoptatori.
În cazul adopţiei unei persoanei căsătorite (mar rar întâlnit) care poartă un
nume comun în timpul căsătoriei, soţul adoptat poate primi în timpul căsătoriei
numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care
încuviinţează adopţia [art. 473 alin. (4) C.civ.].
În toate cazurile hotărârea de încuviinţare a adopţiei va trebui să arate
numele de familie pe care adoptatul urmează să-l poarte.

b. Ipoteza încetării adopţiei. În reglementarea actuală, adopția încetează

prin desfcere, în urma anulării sau în urma constatării nulității sale, astfel cum
rezultă din dispozițiile art. 475 C.civ.
Indiferent de motivul încetării adopției, va avea loc o modificare a stării
civile a adoptatului, deoarece va înceta rudenia civilă dintre acesta și adoptator
sau adoptatori. În această situație, conform art. 482 alin. (1) teza I C.civ., adoptatul
redobândește numele de familie avut înaintea încuviințării adopției, putând însă,
pentru motive temeinice, să solicite instanței să păstreze numele dobândit prin
adopție [art. 482 alin. (2) teza II C.civ.].

Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie. Căsătoria este

unirea liber consimţită dintre bărbat şi femeie, încheiată potrivit dispoziţiile
imperative ale legii, în scopul întemeierii unei familii19. Pentru efectele căsătoriei
cu privire la numele de familie al soţilor pot fi analizate mai multe ipoteze:
încheierea căsătoriei; desfacerea căsătoriei prin divorţ; anularea căsătoriei;
încetarea căsătoriei.

19
Jurisconsultul roman Modestinus a dat căsătoriei o definiţie care a rămas celebră: nuptiae sunt conjunctio maris
et faeminae et consortium omnis vitae, individuae vitae consuetudo, divini et humani juris comunicatio, a se vedea,
G. Danielopolu, Explicaţiunea instituţiunilor lui Justinian, vol. I, Imprimeria statului, Bucureşti, 1899, p. 51; art.
63 C.Calimach.

9
 a. Ipoteza încheierii căsătoriei. Pentru această ipoteză art. 282 C. civ.
prevede: „viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să
ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate
să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor
reunite”.
Încheierea căsătoriei nu atrage, aşadar, întotdeauna, schimbarea stării civile
şi, implicit, modificarea numelui. Mai exact, în două cazuri nu se modifică numele
de familie şi anume: 1) când soţii şi-au păstrat numele lor dinaintea căsătoriei; 2)
când numai un soţ a luat numele de familie al celuilalt.
Dimpotrivă în alte două cazuri se modifică numele de familie, şi anume: 1)
când soţii se învoiesc să poarte ca nume de familie comun, numele lor reunite; 2)
pentru soţul care a luat ca nume de familie numele celuilalt.

b. Ipoteza desfacerii căsătoriei prin divorţ. În această situație, urmează a fi

aplicate dispozițiile art. 383 C.civ. „(1) La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii
pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de
această înţelegere prin hotărârea de divorţ.(2) Pentru motive temeinice,
justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului,
instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul
căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei.(3) Dacă nu a intervenit o
înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi
poartă numele dinaintea căsătoriei”.
Nu se pune nicio problemă de modificare a numelui de familie în cazurile
în care, la încheierea căsătoriei, nu s-a produs nici o modificare a numelui de
familie (fiecare soţ a păstrat numele de familie anterior). Divorţul poate antrena
modificarea numelui în cazurile în care un soţ a preluat numele celuilalt soţ ori au
ales ca nume comun numele lor reunite.
Așadar, în primul rând, există posibilitatea păstrării numelui de familie
dobândit prin căsătorie de către soțul care a luat numele celuilalt soț, în ipoteza în
care există un acord al acestuia din urmă. În al doilea rând, instanța poate
încuviința cererea soțului care a dobândit prin căsătorie numele celuilalt soț,
atunci când se invocă motive temeinice. Jurisprudenţa a statuat că, prin „motive
temenice” pentru care se poate încuviinţa purtarea numelui după divorţ, se are în
vedere orice interes, de ordin moral sau material, care ar fi vătămat prin
modificarea numelui20. Spre exemplu, s-a decis că în cazul în care, în timpul

20
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1467/1980, în Repertoriu 1980-1985, p. 30, nr. 73. Curtea Supremă a statuat că
problema numelui fiecărui soţ se rezolvă prin hotărârea de desfacere a căsătoriei, în condiţiile art. 40 C.fam., iar
nu în baza unei cereri ulterioare a unuia din soţi. În speţă, nu a existat o învoială între soţi pentru ca reclamanta să
poarte după divorţ numele din căsătorie şi nici reclamanta nu a solicitat acest lucru, aşa încât instanţa a dispus ca
reclamanta să poarte pe viitor numele avut anterior căsătoriei, hotărâre care a rămas irevocabilă. În aceste condiţii,
nu se mai poate pronunţa o nouă hotărâre cu privire la un capăt de cerere soluţionat deja printr-o hotărâre definitivă,
fără să se încalce autoritatea de lucru judecat. Reclamanta îşi putea schimba acest nume potrivit regulii cuprinse
în art. 12 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954, numai în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege, care, în cazul din speţă,
este O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, C. S.

10
căsătoriei, soţia a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică şi a semnat cu numele
de familie dobândit prin căsătorie lucrări ştiinţifice care au apărut în publicaţii de
circulaţie internă şi internaţională, aceasta constituie un motiv temeinic pentru a i
se încuviinţa, în caz de opunere din partea soţului, să poarte şi după desfacerea
căsătoriei acel nume de familie21.

c. Ipoteza nulităţii căsătoriei. Nulitatea căsătorie intervine în situaţia în care

aceasta a fost încheiată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii care prevăd
condiţiile de fond şi de formă pentru încheierea căsătoriei. În lumina principiilor
efectului nulităţii, nulitatea căsătoriei va conduce, întotdeauna, la reluarea
numelui dinaintea căsătoriei, fără a putea interveni învoiala ori încuviinţarea
instanţei. Dacă nu a existat un nume comun în timpul căsătoriei, nulitatea acesteia
nu atrage modificarea numelui de familie.
Desfiinţarea căsătoriei atrage modificarea numelui de familie (atunci când
este cazul) chiar şi pentru soţul de bună-credinţă, potrivit art. 304 alin. (1) C.civ.

d. Încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi. În prezent, doctrina

este unanimă în a aprecia că schimbarea intervenită în starea civilă ca efect al
încetării căsătoriei prin deces nu conduce la modificarea numelui de familie al
soţului supravieţuitor.

Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă. Preliminarii. Este de

principiu că o persoană fizică nu-şi poate schimba numele de familie (şi/sau
prenumele) în mod arbitrar şi numai prin voinţa sa. Fiind un atribut de identificare
a persoanei fizice în raporturile familiale şi sociale, este uşor să înţelegem
interesul social ca numele să fie, dacă nu imuabil, cât mai statornic.
Prin schimbarea numelui de familie (sau a prenumelui) se înţelege
înlocuirea, la cerere, a numelui de familie (sau a prenumelui) cu un alt nume de
familie (cu un alt prenume), prin decizie administrativă sau prin hotărâre
judecătorească, după ce a fost parcursă procedura legală 22.

Motive temeinice pentru schimbarea numelui. Potrivit art. 4 alin. 1 din O.G.
nr. 41/2003, „cetăţenii români pot obţine, pentru motive temeinice, schimbarea
pe cale administrativă a numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia
dintre ele”.
Legea menţionează expres principalele cazuri pe care le consideră a fi
motive temeinice pentru schimbarea numelui pe cale administrativă, explicând în

J., secţia civilă, decizia nr. 2479 din 10 iunie 2003, Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2003, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2005, p. 201-202, nr. 90.
21
C. A. Bucureşti, s. IV civ., dec. 727/1996, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p. 111.
22
G. Boroi, op. cit., p. 336; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 240; I. Dogaru, op. cit. 436; art. 3 din
Decretul 975/1968, prevedea: „numele se poate schimba pe cale administrativă”. Pentru analiza schimbării
numelui pe cale administrativă potrivit Decretului nr. 975/1968, C. Bîrsan, Scimbarea numelui pe cale
administrativă, în RRD nr. 6/1970, p. 27-36.

11
această materie, pentru prima dată în legislaţia noastră, sensul noţiunii de motiv
temeinic. Potrivit art. 4 alin. 2, sunt considerate ca întemeiate cererile de
schimbare a numelui în următoarele cazuri23:
a) când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat
prin traducere sau în alt mod24;
b) când persoana în cauză a folosit în mod permanent, în exercitarea
profesiei, numele pe care doreşte să îl obţină, făcând dovada cu privire la
aceasta, precum şi a faptului că este cunoscută în societate sub acest nume;
c) când, din neatenţia ofiţerului de stare civilă ori ca urmare a necunoaşterii
reglementărilor legale în materie, au fost efectuate menţiuni greşite în registrele
de stare civilă ori au fost eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate, în
baza cărora au fost eliberate alte acte;
d) când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai
multe cuvinte, de regulă reunite, şi doreşte schimbarea acestuia25;
e) când persoana în cauză poartă un nume de familie de provenienţă
străină şi doreşte să poarte un nume românesc;
f) când persoana şi-a schimbat numele de origine străină într-un nume
românesc, pe cale administrativă, şi doreşte să revină la numele dobândit la
naştere;
g) când părinţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii
solicită să poarte un nume de familie comun cu al părinţilor lor;
h) când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu
al celorlalţi membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a adopţiei, a
menţinerii numelui la căsătorie, a stabilirii filiaţiei ori a unor schimbări de nume
aprobate anterior pe cale administrativă;
i) când soţii au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de
familie reunite şi ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând
pentru numele de familie dobândit la naştere de către unul dintre ei ori să revină
fiecare la numele avut anterior căsătoriei;
j) când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte
ulterior înregistrării naşterii, însă, întrucât nu a sesizat instanţa pentru
încuviinţarea purtării numelui de familie al acestuia în timpul vieţii, nu există altă
posibilitate de dobândire a numelui părintelui decât pe cale administrativă;
k) când prenumele purtat este specific sexului opus;
l) când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă şi solicită să poarte un prenume
corespunzător, prezentând un act medico-legal din care să rezulte sexul acesteia.

23
Spre deosebire de art. 4 din Decretul nr. 975/1968, care se mulţumea să prevadă că schimbarea numelui se poate
obţine pentru motive temeinice, fără a definii această noţiune.
24
Acest motiv era singurul menţionat expres în art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 975/1968, care prevedea, ca şi actuala
reglementare, că cererea de schimbare a numelui era scutită de publicare în această situaţie.
25
Schimbarea este motivată atunci când persoana doreşte un nume format „din mai puţine cuvinte”, adică vrea să
renunţe la unul sau la mai multe cuvinte, pentru a păstra un nume de familie sau/şi un prenume simplu.

12
 Pe de altă parte, legea consideră justificate cererile de schimbare a numelui
în cazurile prevăzute de art. 4 alin. 3:
a) când persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte ca aceştia să poarte
un alt prenume;
b) când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească
a morţii unuia dintre soţi, iar soţul supravieţuitor solicită să revină la numele de
familie purtat anterior căsătoriei ori la numele de familie dobândit la naştere;
c) când în urma divorţului un fost soţ revine la numele de familie purtat
anterior şi care provine dintr-o altă căsătorie, de asemenea desfăcută prin divorţ,
şi doreşte să poarte numele dobândit la naştere;
d) când, în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea
judecătorească a morţii unuia dintre soţi, celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ca urmare
a desfacerii acestei căsătorii, acesta doreşte să poarte numele de familie dobândit
la naştere;
e) când fostul soţ doreşte să poarte numele de familie pe care l-a avut în
căsătorie, pentru a avea un nume comun cu copiii încredinţaţi spre creştere şi
educare, cu consimţământul fostului soţ, dat în formă autentică;
f) când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educare
unuia dintre părinţi, care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei,
solicită să poarte numele de familie al acestuia;
g) când s-a desfăcut adopţia unei persoane căsătorite care are copii minori
şi în urma desfacerii adopţiei persoana în cauză revine la numele de familie avut
înainte de adopţie;
h) când unul dintre soţi, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al
celuilalt soţ, nume pe care acesta la dobândit prin adopţie, iar ulterior încheierii
căsătoriei are loc desfacerea adopţiei.
În doctrină26 s-a subliniat că, deşi art. 4 alin. 2 prevede că „sunt considerate
ca întemeiate” cererile de schimbare a numelui pentru motivele pe care acest text
le conţine, iar prin alin. 3 se prevede că „sunt considerate justificate” şi cererile
de schimbare a numelui în cazurile enumerate în cuprinsul său, totuşi nu există
nici o diferenţă de regim juridic între cele două categorii de motive.

Procedura schimbării numelui27. Persoana interesată va depune o cerere la

serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor, aflat în subordinea
consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului
Bucureşti, unde îşi are domiciliul. Cererea trebuie să fie motivată (prin unul dintre

26
E. Chelaru, Privire critică asupra noii reglementări a numelui, p. 6, care arată că justificarea enumerării separate
a motivelor conţinute de art. 4 alin. 3 rezidă în cerinţe de ordin metodologic, ele fiind în legătură cu diverse situaţii
de modificare a stării civile şi având ca scop, de regulă, înlăturarea modificării numelui care intervine în asemenea
situaţii; S. Cercel, A. Florea, A. Ponea, Drept civil. Persoana fizică, Ed. Universitaria, 2003, p. 94.
27
Pentru procedura schimbării numelui potrivit Decretului nr. 975/1968, a se vedea, Gh. Beleiu, Drept civil român,
2001, p. 390-391; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 337-338; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, 2003, p. 30-33; E.
Lupan, Drept civil. Persoana fizică, 1999, p. 149-153.

13
cazurile prevăzute de lege) şi va fi însoţită de anumite documente, prevăzute
expres de lege28.
Pot solicita schimbarea numelui cetăţenii români (art. 4) şi persoanele fără
cetăţenie (apatrizii) care domiciliază în România (art. 5). O interpretare logică a
dispoziţiilor legale ne determină să reţinem că: a) schimbarea numelui poate fi
cerută şi de cetăţenii români care au domiciliul în străinătate (art. 4 interpretat
ţinând seama de regula ubi lex non distiquit, nec nos distinquere debemus); b) nu
pot cere schimbarea numelui potrivit legii române, cetăţenii străini, chiar dacă au
domiciliul în România, şi nici apatrizii care nu au domiciliul în ţară (art. 5
interpretat per a contrario).
Cererea de schimbare a numelui, împreună cu actele depuse de solicitant şi
cu eventualele opoziţii se trimite de către serviciul public local către serviciul
public judeţean (ori al municipiului Bucureşti), care analizează temeinicia cererii
şi propune motivat preşedintelui consiliului judeţan emiterea dispoziţiei de
admitere sau de respingere a cererii de schimbare a numelui29. Dispoziţia de
respingere a cererii se comunică solicitantului de către serviciul public judeţean
în termen de 10 zile de la emitere şi poate fi contestată în condiţiile Legii
contenciosului administrativ nr. 554/2004. Persoana căreia i s-a respins cererea de
schimbare a numelui poate formula o nouă cerere dacă au intervenit motive noi.
Dispoziţia prin care s-a admis schimbarea numelui se comunică serviciului
public la care a fost înregistrată cererea, care îl va înştiinţa imediat pe solicitant.
Făcând dovada achitării taxei legale, petentul va primi o copie a dispoziţiei de
admitere a schimbării numelui, care face dovada schimbării numelui30.
Schimbarea numelui se înscrie, prin menţiune, pe marginea actului de naştere (şi
de căsătorie, dacă este cazul), în acest scop serviciul public local va trimite, din
oficiu, serviciilor publice care au în evidenţă actele de stare civilă câte o copie de
pe dispoziţia de schimbare a numelui (art. 15). Dispoziţia de schimbare a numelui
produce efecte de la data înscrierii menţiunii corespunzătoare pe marginea actului

28
Art. 6 alin. 2: a) copii legalizate de pe certificatele de stare civilă ale celor în cauză; b) un exemplar al Monitorului
Oficial al României, partea a III-a, în care a fost publicat extrasul din cererea de schimbare a numelui, cu menţiunea
că nu trebuie să fi trecut mai mult de un an de la publicare; c) consimţământul dat în formă autentică, al celuilalt
soţ, când este cazul; d) copie de pe decizia de aprobare a autorităţii tutelare, când este cazul; d1)cazierul judiciar și
cazierul fiscal ale solicitantului;e) orice acte pe care solicitantul le consideră necesare pentru motivarea cererii
sale.
29
Legea prevede un termen de soluţionare de 60 de zile de primirea cererii de către serviciul judeţean, dar nu
prevede un termen în care serviciul local este obligat să înainteze dosarul privind schimbarea numelui. Considerăm
că împotriva refuzului serviciului local „de a trimite dosarul”, dar şi împotriva refuzului serviciului judeţean „de a
analiza şi propune o soluţie”, persoana interesată se poate adresa instanţei de contencios, potrivit Legii
contenciosului administrativ nr. 554/2004; pentru problema refuzului nejustificat al unei autorităţi administrative,
ca specie a actului atacat în contencios administrativ, a se vedea, A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.
II, ed. 4, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 537-553.
30
Legea acordă un termen de 90 de zile în care petentul trebuie să achite taxa extrajudiciară de timbru (art. 14 alin.
1, partea finală). Dacă nu achită această taxă, nu va primi o copie de pe dispoziţia de admitere a schimbării numelui
şi, mai ales, aceasta nu va fi comunicată serviciilor competente pentru a fi înscrisă, prin menţiune, pe marginea
actului de naştere; în consecinţă, nu îşi va produce efectele. Este scutit de plata taxei cel care solicită schimbarea
numelui format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere.

14
de naştere, dată de la care solicitantul va purta numai numele dobândit prin această
dispoziţie (art 16).

Retranscrierea numelui de familie. Schimbarea numelui de familie pe cale

administrativă, analizată mai sus, nu se confundă cu retranscrierea numelui de
familie, reglementată de art. 20 din O.G. nr. 41/2003.
Potrivit textului, persoana al cărei nume de familie a fost înregistrat în
actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei
limbi poate cere înscrierea, prin menţiunea pe aceste acte, a numelui de familie
retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile privind pe titular, cât şi
la cele privind pe părinţii săi31.
Cererea de retranscriere se depune la serviciul public care are în păstrarea
registrul de stare civilă32 şi se aprobă de primar. Pe baza acestei aprobări, se
efectuează menţiunea pe marginea actelor de stare civilă respective. Efectele
aprobării se extind asupra copiilor minori, iar când soţii au un nume de familie
comun, şi asupra celuilalt soţ (dacă acesta îşi dă consimţământul). În situaţia în
care soţii nu se înţeleg cu privire la extinderea efectelor aprobării asupra copiilor
minori, decide autoritatea tutelară, care va verifica interesul superior al copiilor.

Prenumele. Noţiune şi reglementare. Prenumele este acea parte a numelui lato

sensu, care individualizezază persoana fizică, mai ales în raport cu ceilalţi
membri ai familiei din care aceasta face parte, dar şi în raport cu alte persoane
ce au acelaşi nume de familie.
Prenumele apare astăzi ca un accesoriu necesar şi obligatoriu al numelui de
familie, de care se apropie atât de mult încât este supus aceloraşi reguli.
Caracterele juridice ale numelui – lato sensu – privesc atât numele de familie, cât
şi prenumele, aşa încât aceasta va avea următoarele trăsături: legalitate (cu
aspectul său important - obligativitatea), generalitate, egalitate, inalienabilitate
(„transmisibilitatea” numelui de familie, prin efectul filiaţie, nu priveşte şi
prenumele persoanei fizice), intangibilitate, universalitate, opozabilitate erga
omnes, imprescriptibilitate şi personalitate33.

Principiul libertăţii părinţilor în alegerea prenumelui copilului. Limitele

libertăţii părinţilor în alegerea prenumelui copilului. Cu privire la prenume
este recunoscut principiul alegerii voluntare, în sensul că acesta poate fi ales în

31
Noua reglementare a preluat dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 975/1968; pentru retranscrierea numelui în
vechea reglementare, Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 391-392; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 339-340; E.
Chelaru, Drept civil. Persoanele, 2003, p. 34-35; C. stătescu, Drept civil, 1970, p. 143.
32
Cererea se poate depune şi la serviciul public din localitatea de domiciliu a petentului, care o va transmite
serviciului competent (art. 20 alin. 4).
33
Pentru dezvoltări, a se vedea, G. Boroi, op. cit., p. 314-317; Gh. Beleiu, op. cit, 1982, p. 244; D. Lupulescu, A.
M. Lupulescu, Identificarea persoanei fizice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 32; S. Cercel, A. Florea, A.
Ponea, Drept civil. Persoana fizică, Ed. Universitaria, Craiova, 2003, p. 64-70; A. B. Ilie, Capacitatea persoanei
fizice în dreptul civil român, Ed. Universitaria, Craiova, 2003, p. 170-171.

15
mod liber de părinții copilului34. Cu toate acestea, legiuitorul stabilește anumite
limite care țin de ordinea publică și bunele moravuri, intervenind în mod
excepțional în posibilitatea de alegere a prenumelui35.
Pe de altă parte, libertatea părinţilor în alegerea numărului cuvintelor care
pot fi atribuite cu titlu de prenume nu are nicio limită expresă. În doctrina noastră,
în perioada în care era în vigoare Decretul nr. 975/1968 (dar care nu avea reguli
foarte diferite de cele din prezent, în materia prenumelui), s-a subliniat că, dată
fiind funcţia social-juridică a prenumelui, de lege ferenda, ar trebui să se limiteze
numărul cuvintelor care desemnează prenumele unei persoane, eventual, cel mult
două36. Între timp au fost adoptate alte dispoziţii legale în materia numelui, care
nu conţin însă vreo dispoziţie expresă în chestiunea în discuţie. Nu există o
practică, socială ori judiciară, clară în această materie, dar considerăm că nu se
poate admite, nici aici, o libertate deplină a părinţilor.

Limitele alegerii prenumelui copilului adoptat. Art. 473 alin. (3) C.civ., admite
schimbarea prenumelui copilului adoptat „pentru motive temeinice” şi cu
„consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani”. Practica
judecătorească admitea frecvent asemenea cereri, iar motivarea deciziilor date are
în vedere elemente precum: crearea unor relaţii familiale solide între adoptat şi
adoptatori, dorinţa adoptatorilor, ataşamentul dintre adoptatori şi adoptat37.
Consimţământul copilului adoptat care a împlinit 10 ani priveşte două
aspecte: iniţiativa părinţilor adoptivi, schimbarea în sine, şi prenumele propus de
adoptatori pentru a-l înlocui pe cel vechi. În termeni legii pare că voinţa copilului
este suverană aşa încât, la extremă, chiar atunci când ar fi în interesul său,
34
Astfel cum rezultă și din dispozițiile art. 84 alin. (2) teza I C.civ.
35
În acest sens, conform art. 84 alin. (2) teza a II-a C.civ. „Este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare
civilă a prenumelor indecente, ridicole şi a altora asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri
ori interesele copilului, după caz”.
36
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, TUB, 1982, p. 245.
37
Tribunalul Dolj, sentinţa civilă nr. 8 din 16 mai 2006, cu privire la cererea de schimbare a prenumelui minorei
instanţa a reţinut că există motive temeinice, şi anume: crearea unor relaţii familiale solide între adoptatori şi
adoptată, faptul că minora urmează a fi botezată de adoptatori, precum şi dorinţa petenţilor de a purta prenumele
Maria-Roxana; Tribunalul Dolj, sentinţa civilă nr. 9 din 17 mai 2006, instanţa a constatat că sunt îndeplinite toate
condiţiile impuse de lege, că nu există o rudă din familia extinsă care să dorească adopţia minorei, aşa încât este
în interesul său superior să fie adoptată de către petenţi. Cererea de schimbare a prenumelui minorei a fost
considerată întemeiată pentru că există motive temeinice în acest sens, respectiv crearea unor relaţii familiale
solide între adoptat şi adoptatori; Tribunalul Dolj, sentinţa civilă nr. 12 din 29 mai 2006, cererea de schimbare a
prenumelui minorei a fost considerată întemeiată pentru că există motive temeinice în acest sens, respectiv crearea
unor relaţii familiale solide între minoră şi adoptatori, dorinţa adoptatorilor de a purta acest nume şi ataşamentul
lor profund faţă de minoră. În practica hotărârii se consemnează că minora a fost audiată în camera de consiliu în
prezenţa unui psiholog şi s-a încheiat în acest sens un proces-verbal, dar în considerentele hotărârii nu se
menţionează dacă minora este sau nu de acord cu schimbarea prenumelui. Se presupune că minora şi-a dat
consimţământul, de vreme ce instanţa invocă art. 53 din Legea nr. 273/2004 care prevede expres această condiţie
în situaţia în care, ca în speţă, copilul împlinise 10 ani; Tribunalul Dolj, sentinţa civilă nr. 17 din 5 iunie 2006, cu
privire la cererea de schimbare a prenumelui, potrivit art. 53 din Legea nr. 273/2004, tribunalul a apreciat că este
justificată de existenţa unor relaţii normale între adoptatori şi minor şi că aceasta constituie un rezultat firesc al
preocupărilor petenţilor faţă de situaţia copilului.

16
schimbarea prenumelui poate fi dispusă numai dacă el este de acord. Deşi este
greu de presupus că o astfel de situaţia poate să apară, considerăm că în spiritul
legii ea poate fi depăşită printr-o consiliere specială a părţilor implicate
(adoptatorii şi copilul adoptat). În toate situaţiile, acordul copilului care a împlinit
10 ani trebuie menţionat expres în considerentele hotărârii care aprobă cererea
adoptatorilor de schimbare a prenumelui, pentru că el constituie o condiţie
esenţială a schimbării.
Cu privire la efectele încetării adopției asupra prenumelui adoptatului, art.
482 alin. 2 C.civ. a stabilit că „adoptatul redobândeşte numele de familie şi, după
caz, prenumele avut înainte de încuviinţarea adopţiei. Cu toate acestea, pentru
motive temeinice, instanţa poate încuviinţa ca acesta să păstreze numele dobândit
prin adopţie”.

Schimbarea prenumelui pe cale administrativă şi retranscrierea. Spre

deosebire de numele de familie, care este supus modificării ca urmare a
schimbărilor în starea civilă, prenumele nu este supus unor asemenea modificări.
El poate fi supus schimbării pe cale administrativă. Regimul juridic al schimbării
pe cale administrativă a numelui de familie se aplică şi schimbării prenumelui,
aşa încât cele menţionate deja sunt perfect aplicabile.
Printre motivele temeinice prevăzute de art. 4 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa
nr. 41/2003 se observă că unele sunt aplicabile numai numelui de familie, iar altele
sunt aplicabile şi prenumelui38.
În acelaşi fel, retranscrierea reglementată de art. 20 din O.G. nr. 41/2003
priveşte, în egală măsură, şi prenumele, pentru că se referă expres, nu numai la
retranscrierea numelui de familie, ci şi la retranscrierea prenumelui.

Elemente accesorii de identificare a persoanei fizice. Pseudonimul.

Pseudonimul este, alături de nume, un mijloc de identificare a persoanei fizice,
care constă, ca şi acesta, într-un cuvânt ori un grup de cuvinte având această
semnificaţie. Dacă numele de familie, prin excelenţă, individualizează persoana
în societate, iar prenumele în familie, pseudonimul este acela care
individualizează omul într-un anumit domeniu de activitate (mai ales, artistic ori
publicistic). Pseudonimul este un nume de împrumut, de fantezie, ales liber de cel
care îl poartă pentru a-şi ascunde identitatea, în cadrul unei activităţi profesionale
ori unor acte private, cu condiţia ca aceasta să nu aibă ca scop înşelarea sau lezarea
terţilor.
Pseudonimul formează obiectul unui drept subiectiv civil din categoria
drepturilor personale nepatrimoniale, dreptul la pseudonim, alături de nume,

38
Se aplică prenumelui motivele prevăzute de art. 4 alin. (2) lit a, b, c, d, f, k, l (ultimele două se aplică doar
prenumelui), art. 4 alin. 3 lit a; pentru schimbarea şi retranscrierea prenumelui potrivit Decretului nr. 975/1968,
Gh. Beleiu, Drept civil, 2001, p. 393; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, 2003, p. 36. Cu privire la opoziţia care
poate fi formulată faţă de cererea de schimbare a prenumelui, se poate considera că este mai dificil de motivat dată
fiind repetabilitatea acestui element al numelui. În legătură cu obiceiul schimbării numelui unui copil bolnav,
„pentru ca boala să nu-l mai recunoască”, A. Graur, op. cit., 1965, p. 105.

17
conform art. 254 C.civ. De asemenea, acesta își găsește consacrarea legislativă și
prin dispozițiile art. 4, 10 lit. c), 26, 83 alin. (3) și 96 lit. b) din Legea nr. 8/1996
privind drepturile de autor și drepturile conexe.
Autodesemnarea constituie caracteristica dominantă a pseudonimului, aşa
încât el se deosebeşte de nume prin aceea că nu este supus regulilor care
acţionează în cazul acestuia din urmă privind stabilirea, modificarea, schimbarea
pe cale administrativă ori reînscrierea.

Porecla. Porecla nu se confundă cu pseudonimul, deşi, ea constă, ca şi acesta,

dintr-un cuvânt sau o grupare de cuvinte, prin aceea că nu este protejată juridiceşte
întrucât nu formează obiectul unui drept subiectiv.
Adesea însă, porecla se „încetăţeneşte” în aşa măsură încât, faptic, ajută la
identificarea unei persoane. În plus, în materia cazierului judiciar porecla este
menţionată expres într-o rubrică specială a formularelor-tip pentru comunicările
din acest domeniu.
Din cele menţionate rezultă că obligativitatea caracterizează numai numele
de familie şi prenumele persoanei fizice, iar nu şi pseudonimul şi porecla. Aşadar,
prin opoziţie cu obligativitatea numelui, pseudonimul şi porecla sunt facultative.

Protecția juridică a numelui și a pseudonimului. Așa cum arătam anterior,

dreptul la nume și dreptul la pseudonim sunt drepturi personale nepatrimoniale
care fac parte din categoria drepturilor personalității. Reglementarea generală a
ocrotirii drepturilor personale nepatrimoniale o regăsim în cuprinsul art. 252-257
C.civ.

Astfel, potrivit art. 253 C.civ., persoana fizică ale cărei drepturi
nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei
interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă, încetarea încălcării
şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă sau constatarea caracterului
ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

Titularul dreptului la nume sau al dreptului la pseudonim va putea folosi

oricare dintre mijloacele de apărare enunțate anterior, precum și acțiunea specială
reglementată de dispozițiile art. 254 alin. (1) și (3) C.civ. prin care poate cere
instanței judecătorești recunoașterea dreptului său la nume sau la pseudonim.

Suplimentar, conform art. 254 alin. (2) C.civ., cel care este lezat prin
uzurparea, în tot sau în parte, a numelui său poate să ceară oricând instanţei
judecătoreşti să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime.

18
 Uzurparea numelui reprezintă situația juridică de port fără drept al numelui
de familie pe care o altă persoană l-a dobândit în mod regulat, respectiv dacă
există un titlu sau o posesie constantă, prelungită, loială, continuă și notorie.

Utilizarea abuzivă a numelui apare în situații limitate, în care scriitorul sau

cineastul atribuie un anumit nume unui personaj din opera sa. De remarcat că
atribuirea numelui respectiv, făcută personajului, poate fi cu intenție sau
involuntară. Ceea ce creează premisele necesității protecției dreptului la nume sau
pseudonim în această situație este faptul că personajul în discuție este perceput de
public drept unul ridicol, dizgrațios, în dezacord cu percepția social acceptată
privind moralitatea, ceea ce creează un prejudiciu moral persoanei fizice care
poartă în mod regulat numele atribuit respectivului personaj.

19
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL DE DREPT PRIVAT
DISCIPLINA DREPT CIVIL. PERSOANELE

Material didactic IF/ IFR

Martie 2021

IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE

Doctrină și reglementare în perioada 1954-2010 în dreptul civil român

Noţiune. A „identifica” persoana fizică înseamnă a „constata identitatea”

acesteia, a individualiza omul în societate, în ansamblul relaţiilor sociale la care
ia parte. Această problemă apare pe tot parcursul vieţii omului şi nu numai în viaţa
sa juridică, ci şi în cea „extrajuridică”. Este de la sine înţeles că aici prin
„identificarea persoanei fizice”, se are în vedere aspectul juridic al identificării.
Identitatea omului are în prezent o importanţă aparte prin prisma relaţiilor
persoanei fizice cu ea însăşi şi cu ceilalţi, fiind din ce în ce mai riguros impusă
ideea protejării identităţii fiecăruia. Dreptul la identitate este astăzi prevăzut în
reglementările interne şi internaţionale; art. 8 din Convenţia cu privire la
drepturile copilului impune „dreptul copilului de a-şi păstra identitatea, inclusiv
cetăţenia, numele său şi relaţiile familiale, astfel cum sunt recunoscute de lege,
fără amestec ilegal”; art. 8 alin. 1 din Legea 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului prevede: „Copilul are dreptul la stabilirea şi
păstrarea identităţii sale”.
Privită în raport cu ceilalţi, identitatea fiecăruia necesită o protecţie specială
concretizată în conceptul de „identificare”, care determină astfel relaţiile dintre
individ şi societate. Problema controlului şi a verificării identităţii persoanelor
fizice a determinat diferite intervenţii legislative, menite să concilieze
imperativele libertăţii individuale cu interesele ordinii publice, mai ales ale
securităţii persoanelor şi bunurilor39. În sistemul nostru, Ordonanţa de urgenţă nr.
97/2005, cuprinde dispoziţii privind evidenţa cetăţenilor români, considerată „un
sistem naţional de înregistrare şi actualizare a datelor cu caracter personal ale
acestora, necesar cunoaşterii populaţiei, mişcării acesteia şi comunicării de date,
în interesul cetăţenilor, al statului şi al instituţiilor publice” (art. 2 alin. 1). În
jurisprudenţa CEDO se consideră că identitatea unei persoane face parte din viaţa
privată a acesteia, dar ţine şi de interesul general reflectat în organizarea evidenţei

39
Fr. Terré, D. Fenouillet, Droit civil. Les personnes. La famille. Les incapacités, Dalloz, 1996, p. 158-159; I.
Dogaru, D.C. Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 1997, p. 181; C.
Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, 2005, p. 605.

20
populaţiei de către fiecare stat contractant. Se admite că practica statelor de a
reglementa identificarea naţionalilor pe baza unui sistem propriu în materie, care
impune obligaţia fiecărei persoane de a avea o carte naţională de identitate şi de a
o arăta la cererea organelor de poliţie, nu constituie o ingerinţă în viaţa ei privată,
prohibită de art. 8 al Convenţiei40.
Omul are vocaţia de subiect de drept în toate ramurile de drept şi, în
consecinţă, identificarea este necesară şi se face în toate aceste ramuri, aşa încât,
în domeniul dreptului, identificarea este atotcuprinzătoare41. Sistemul juridic nu
poate admite, în desfăşurarea obişnuită a circuitului civil, „tăinuirea identităţii”,
aşa încât „anonimatul” constituie aici o excepţie. Desemnarea concretă a
titularului dreptului subiectiv ori a subiectului ţinut de executarea obligaţiei
înseamnă, în fapt, identificarea sa.
Prin identificarea persoanei fizice se înţelege, în acest cadru,
individualizarea omului, adică determinarea poziţiei sale, stabilirea identităţii
sale, în viaţa juridică. Pentru dreptul civil, identificarea persoanei fizice înseamnă
individualizarea omului în raporturile de drept civil, în care participă în calitate
de subiect activ ori subiect pasiv.

Natura juridică a identificării persoanei fizice. Este uşor de acceptat că

individualizarea omului nu se realizează numai în raporturile de drept civil, ci în
toate celelalte raporturi juridice în care el apare ca titular de drepturi şi obligaţii.
În consecinţă, în calitate de instituţie juridică, adică totalitatea de norme care
reglementează individualizarea omului în toate raporturile juridice la care
participă, identificarea persoanei fizice este o instituţie juridică complexă.
Numai o parte din această instituţie complexă aparţine dreptului civil, şi
anume aceea formată din normele juridice care reglementează mijloacele de
individualizare a omului în raporturile civile. Analiza preocupărilor noastre din
acest capitol are ca obiect tocmai această parte a instituţiei complexe,
„identificarea persoanei fizice”.

Necesitatea identificării persoanei fizice. În prezent, doctrina şi jurisprudenţa

susţin constant că identificarea omului este o necesitate permanentă şi generală.
Mai întâi, aşa cum viaţa juridică, expresie a vieţii sociale, este permanentă,
din punct de vedere al existenţei umane, tot astfel este şi nevoia identificării
omului. De la naştere până la moarte, participăm continuu la cele mai diferite
raporturi civile (şi nu numai civile), unde se impune identificarea celor implicaţi.

40
Curtea a decis (cauza Smirnova împotriva Rusiei, 24 iulie 2003) că nerestituirea documentului de identitate
(paşaportul interior) de către organele de poliţie care l-au reţinut de la titularul său în cazul unei anchete penale,
constituie o încălcare a dreptului acestuia la viaţa privată.
41
Gh. Beliu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 192; idem, Drept civil român, 2001, p. 378; G. Boroi, Drept civil,
2002, p. 311; E. Chelaru,Drept civil. Persoanele, 2003, p. 9; E. Lupan, Drept civil. Persoana fizică, 1999, p. 123;
M. N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, vol. 2, 1984, p. 264-265; V. V. Popa, Drept civil. Partea
generală. Persoanele, Ed. All Beck, 2005, p. 386; S. Cercel, A. Florea, A. Ponea, Drept civil. Persoana fizică, Ed.
Universitaria, 2003, p. 61; E. Poenaru, Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Ed. All Beck, 2002, p. 327-328.

21
Pe de altă parte, este o necesitate generală pentru că individualizarea omului se
realizează în toate raporturile juridice la care participă, adică în toate raporturile
de drept.
În calitate de participant la raporturile civile, individul este însoţit în
permanenţă de necesitatea individualizării sale: la naştere, copilul „se
înregistrează”, ceea ce înseamnă o primă identificare42; minoritatea aduce
problema ocrotirii copilului, indiferent că este lipsit de capacitate de exerciţiu sau
are capacitate restrânsă, ceea ce presupune identificarea acestuia; ulterior
majoratul şi, de aici înainte, încheierea diferitelor acte juridice civile, în calitate
de titular al deplinei capacităţi de exerciţiu, implică, iarăşi, identificarea sa; în
fine, faptul morţii fizic constatate sau judecătoreşte declarate, reclamă
identificarea.
Identificarea persoanei fizice este necesară şi în raporturile guvernate de
normele altor ramuri de drept43: în dreptul procesual civil sau penal, „citarea”
părţilor (reclamant/pârât, învinuit/inculpat/parte vătămată, etc.), exempli gratia,
este de neconceput în afara identificării persoanei; în dreptul constituţional, în
materie electorală, „listele de alegători” impun identificarea acestora; în dreptul
administrativ, în materia contravenţiilor, este importantă identificarea
contravenientului; în dreptul fiscal, pentru stabilirea şi plata impozitelor şi taxelor
datorate, este necesară identificarea contribuabilului; în dreptul penal, calitatea de
„autor”, „coautor”, „complice” ori „instigator”, nu poate fi despărţită de
identificarea persoanei care are o astfel de calitate, iar desfăşurarea întregului
proces penal presupune identificarea celor implicaţi (în cursul urmăririi penale, în
cursul judecăţii şi în cursul executării pedepsei penale)44.
Mai trebuie subliniat că necesitatea identificării persoanei fizice este dată
atât de raţiuni ordin general, cât şi de ordin personal, individual. Necesitatea
individualizării este de ordin general, în sensul că societatea însăşi are interesul
ca fiecare component al ei să poată fi identificat în multiplele raporturi juridice la
care participă. Totodată, această nevoie este şi de ordin personal sau individual
pentru că fiecare om, în calitatea sa de participant la diversitatea raporturilor de
drept, este direct interesat să se poată individualiza în aceste raporturi.

42
Ordinul ministrului sănătăţii nr. 418 din 13 aprilie 2004 privind identificarea nou-născutului la naştere (publicat
în M. Of. nr. 349 din 21 aprilie 2004) prevede reguli pentru identificarea nou-născutului imediat după expulzie,
prin ataşarea la nivelul antebraţului a unei brăţări (roz/albastru) pe care se vor înscrie numele mamei, numărul foii
de observaţie, sexul, data şi ora naşterii (art. 1-3).
43
Gh. Beleiu, op. cit., 1982, p. 194; Fr. Terré, D. Fenouillet, op. cit., 1996, p. 159-160.
44
De asemenea, art. 293 C.pen. pedepseşte „falsul privind identitatea”: (1) „Prezentarea sub o identitate falsă ori
atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane, pentru a induce sau a menţine în eroare un organ sau o instituţiei
de stat sau o altă unitate dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru
sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani”. (2) „Cu aceeaşi pedeapsă se pedepseşte
încredinţarea unui înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare spre a fi
folosit fără drept”.

22
Sistemul mijloacelor juridice de identificarea a persoanei fizice. Am reţinut că
stabilirea identităţii persoanei fizice este necesară în toate ramurile de drept, este
o instituţie complexă, care cuprinde elemente din toate ramurile de drept.
Sub aspect terminologic, noţiunea de „mijloace de identificare” („elemente
de identificarea” sau „atribute de identificare”) are două sensuri. Mai întâi, prin
„mijloace de identificare” înţelegem acele atribute ori calităţi, reglementate de
lege, care servesc la individualizarea omului, la distingerea sa faţă de alţi oameni.
Aceste elemente (atribute ori calităţi) sunt reglementate de dreptul civil (când apar
ca drepturi subiectve civile), dar şi de normele altor ramuri de drept (fără a fi
întotdeauna drepturi subiective). Spre exemplu, în dreptul constituţional, cetăţenia
este calitatea ce exprimă apartenenţa omului la un anumit stat şi îi atribuie
posibilitatea de a fi titularul drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de legile statului
respectiv45; în dreptul penal şi procesual penal întâlnim noţiuni precum “cu/fără
antecedente penale” ori “cu/fără cazier judiciar”46. În acest sens, ansamblul
mijloacelor reglementate în ramurile dreptului pentru stabilirea identităţii
persoanei fizice constituie un „sistem al mijloacelor de identificare”, coerent şi
eficient pentru determinarea poziţiei individului în viaţa juridică (şi extrajuridică).
În dreptul civil, principalele mijloace de identificare, numite şi atribute de
identificare, sunt: numele, domiciliul şi starea civilă47. Este important de reţinut
că, în „sistemul mijloacelor de identificare”, atributele de identificare ocupă locul
pe care dreptul civil îl are în sistemul juridic, aşa încât constituie „dreptul comun”
în materia identificării omului48. Pe de altă parte, de principiu, un mijloc de
identificare reglementat într-o anumită ramură de drept este folosit şi în alte
ramuri, păstrându-şi semnificaţia.
Într-un al doilea sens, prin „mijloace de identificare” se înţeleg acele
mijloace (înscrisuri oficiale) prin care se dovedesc drepturile subiective ori
calităţile care individualizează omul. Sunt astfel de mijloace de identificare: cartea
de identitate, actele de stare civilă (certificat de naştere, certificat de căsătorie,
certificat de deces), înscrisurile ce ţin de „cazierul judiciar", hotărârile
judecătoreşti.
Vom reţine că „sistemul mijloacelor de identificare” a persoanei fizice
promovează şi exprimă juridic cele două coordonate de bază ale identităţii:
a) apartenenţa persoanei la grupul social (familie, societate);
b) singularitatea individului în sânul grupului social.

Atributele de identificare a persoanei fizice

45
A se vedea, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, 2003, p. 116-120.
46
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 195, care arată, pe bună dreptate, că nu întotdeauna este vorba de
un „drept subiectiv” al individului, ci, uneori, o anumită „calitate” primeşte considerare pentru identificarea
omului; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 312.
47
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 98; Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 379.
48
Pentru poziţia dreptului civil de „drept comun” şi consecinţele sale, Aurel Pop, Gheorghe Beleiu, Drept civil.
Teoria generală a dreptului civil, TUB, 1980, p. 38-42; Gabriel Boroi, op. cit., p. 6-7; Ion Dogaru, Sevastian
Cercel, Drept civil. Partea generală, Ed. CH. Beck, Bucureşti, 2007, p. 15-16.

23
Natura juridică şi reglementarea atributelor de identificare a persoanei
fizice. Este unanim admis că nota comună a atributelor de identificare a persoanei
fizice o constituie faptul că se încadrează în categoria drepturilor personale
nepatrimoniale şi au, în consecinţă, trăsăturile juridice ce caracterizează aceste
drepturi subiective civile49.
Argumentul de text care justifică această calificare ne este oferit de art. 54
din Decretul nr. 31/1954, care prevede: (1) „Persoana care a suferit o atingere în
dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în
dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori
literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere
instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor
mai sus arătate”-s.n.
Caracterele juridice ale atributelor de identificarea, comune tuturor
drepturilor personale nepatrimoniale, sunt:
a) sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes, aşa încât au ca obligaţie
civilă corespunzătoare acea obligaţie generală şi negativă de a nu li se aduce
atingere (non-facere), obligaţie ce revine tuturor celorlalte subiecte de drept;
b) fiind inseparabil legate de persoana căreia aparţin, aceste drepturi sunt
intransmisibile şi, în consecinţă, nu pot forma obiectul unei transmisiuni juridice
(se admite că în privinţa numelui persoanei fizice operează o transmisiune sui-
generis, după cum vom vedea);
c) imprescriptibiliatea calităţii de subiect de drept a persoanei fizice
determină ca drepturile personale nepatrimoniale care însoţesc indisolubil această
calitate să fie imprescriptibile extinctiv şi achizitiv (cu excepţia unor acţiuni de
stare civilă supuse unor termene de prescripţie extinctivă)50.
d) sunt drepturi insesizabile;
e) sunt drepturi subiective strâns legate de persoana titularului, adică au un
caracter strict personal şi, în consecinţă, nu sunt succeptibile de a fi exercitate prin
reprezentare (există unele excepţii în privinţa numelui şi a stării civile, care vor fi
menţionate în cele ce urmează);
f) universalitatea caracterizează, de asemenea, drepturile patrimoniale şi,
în consecinţă, atributele persoanei, în sensul că ele aparţin tuturor persoanelor.

49
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 99; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 197-198; idem, Drept civil
român, 2001, p. 380; Y. Eminescu, în Persoana fizică în dreptul RPR, 1963, p. 425-430; I. Dogaru, Drept civil
român, 2000, p. 431; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, 2003, p. 10-11; E. Chelaru, A. Tabacu, Curs de drept
civil. Partea generală, Ed. Universităţii din Piteşti, 2000, p. 46; E. Lupan, op. cit., 1999, p. 125-126. Clasificarea
drepturilor subiective civile cupride o subcategorie a drepturilor personale nepatrimoniale care priveşte tocmai
identificarea persoanei.
50
G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 313; C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 101-103; Tribunalul Suprem, Colegiul
civil, decizia nr. 1571 din 18 iulie 1955, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1955, vol. I, Ed.
ştiinţifică, Bucureşti, 1956, p. 29; pentru prescripţia extinctivă în cadrul drepturilor personalităţii, M. Nicolae,
Prescripţia extinctivă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 413-422

24
 Vom reţine că, în afară de aceste caractere juridice, care sunt comune
tuturor drepturilor nepatrimoniale, există şi anumite caractere proprii fiecărui
drept nepatrimonial care este „atribut de identificare” a persoanei fizice. Pe de altă
parte, privite ca elemente din conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice,
ele primesc şi acele caractere juridice ale capacităţii: legalitate, generalitate,
egalitate, inalienabilitate, intangibilitate şi universalitate51.
Reglementarea atributelor de identificarea a persoanei fizice este cuprinsă
în mai multe acte normative: Decretul 31/1954; Codul familiei; Legea nr.
119/1996 cu privire la actele de stare civilă şi Metodologia pentru aplicarea
unitară a dispoziţiilor Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, emisă
de Departamentul pentru Administraţie Publică Locală şi Ministerul de Interne;
Legea nr. 290 din 24 octombrie 2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale
cetăţenilor români; Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice. Sunt, de
asemenea, importante dispoziţiile cuprinse în acte internaţionale, menţionate deja,
precum: Convenţia privind drepturile copilului; Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice ale omului; Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Apărarea drepturilor de identificare a persoanei fizice. Aceste drepturi au un

conţinut nepatrimonial, ceea ce determniă anumite particularităţi şi mijloace
juridice (civile, penale, administrative) prin care pot fi apărate. În esenţă, ceea ce
se urmăreşte este retabilirea dreptului încălcat52.
Decretul nr. 31/1954 cuprinde dispoziţii de principiu în această materie în
capitolul III – „Ocrotirea drepturilor nepatrimoniale”, art. 54-56. Dacă în virtutea
art. 54 alin 1 titularul unui astfel de drept „poate cere instanţei judecătoreşti
încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere” dreptului său civil, art. 54 alin. 2
stabileşte: „Totodată, cel care a suferit o asemenea atingere va putea cere ca
instanţa judecătorească să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept, să publice,
pe socoteala acestuia, în condiţiile stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată ori
să îndeplinească alte fapte destinate să restabilească dreptul atins”- s.n.
În continuarea acestor dispoziţii şi pentru a le spori eficienţa, art. 55
prevede că, dacă autorul faptei nu îndeplineşte „în termenul stabilit de hotărâre,
faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanţa judecătorească va putea
să-l oblige la plata, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere”,
calculată de la expirarea termenului stabilit. Prin aceste amenzi cominatorii legea
instituie aici un mijloc eficient de constrângere a autorului faptei la executarea

51
G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 314; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 204.
52
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 103-106; E. Lupan, op. cit., 1999, p. 127-128; Y. Eminescu, în Persoana fizică
în dreptul RPR, p. 235-236; M. N. Costin, op. cit., 1982, p. 267-268.

25
măsurilor reparatorii dispuse prin hotărâre, prin presiunea permanentă pe care o
exercită asupra sa la plata unei sume de bani pe zi de întârziere53.
În fine, art. 56 prevede că „drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite
şi după moarte, în măsura stabilită de lege sau de regulile de convieţuire” socială.
Din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate putem reţine că, la cererea
celui interesat, pe cale judecătorească, pentru ocrotirea drepturilor
nepatrimoniale, în general, şi a atributelor persoanei fizice, în special, se pot lua
următoarele măsuri: a) încetarea săvârşirii faptei prin care se aduce atingere
dreptului subiectiv civil nepatrimonial; b) îndeplinirea de către autorul faptei a
unor măsuri necesare restabilirii dreptului atins, cu menţiunea că instanţa poate
stabili plata unor amenzi cominatorii.
În doctrină s-a observat că, deşi foloseşte o terminologie proprie, Decretul
nr. 31/1954 prevede, în realitate, condiţiile clasice ale răspunderii civile
delictuale54: fapta ilicită şi culpa autorului („fapta săvârşită fără drept”);
prejudiciul (decretul vorbeşte de persoana care „a suferit o atingere” în drepturile
sale nepatrimoniale); raportul de cauzalitate (care rezultă din art. 54 alin. 1 ce
prevede că măsurile de ocrotire nu se aplică decât celui care a cauzat atingerea
dreptului şi numai dacă se constată că atingerea a fost urmarea neîndoielnică a
faptei ilicite).
În fine, este important de reţinut că, în prezent, se admite că atingerea unui
drept nepatrimonial poate da dreptul titularului său la despăgubiri patrimoniale,
după ce multă vreme această soluţie a fost resprinsă.

53
D. Ghiţă, Executarea în natură a obligaţiilor, Ed. Universitaria, Craiova, 2005, p. 163-164.
54
Gh. Vintilă, Daunele morale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.
62-63

26
 Numele

Preliminarii. Numele arată, nu-i aşa?, „cum se cheamă” persoana şi este, din cele
mai vechi timpuri, unul din elementele de bază prin intermediul căruia persoana
fizică se individualizează în comunitate. În dreptul roman, numele unei persoane
era alcătuit din trei elemente: primul, nomen sau nomen gentile era comun
membrilor aceleiaşi ginte; al doilea, praenomen, identifica persoanele între ele în
cadrul aceleiaşi ginte; în fine, al treilea, cognomen, ceea ce înseamnă, într-o
traducere liberă, porecla. Astfel numele marelui orator roman Cicero era: Marcus
(prenumele), Tullius (numele de familie), Cicero (porecla)55. În vechiul drept
românesc nu există dispoziţii privind numele persoanei fizice (de familie sau de
botez), dar sistemul antroponomastic al poporului român, pe lângă baza lui
lingvistică străveche, prezintă şi o bază juridică cutumiară, de asemenea
străveche56.
Mai întâi, Regulamentul Organic cuprinde dispoziţii potrivit cărora „orice
persoană trebuie să aibă un nume dublu”, compus dintr-un prenume şi un nume
(şi introduce reglementări privind „actele de stare civilă”), după care, la 1865,
Codului civil român cuprinde dispoziţii privind numele în capitolul II („Despre
actele de naştere”), din titlul al II-lea („Despre actele stării civile”), cartea I
(„Despre persoane”): art. 43 prevede că actul de naştere va arăta „cu desluşire”
prenumele „ce i se va da la botez” copilului, precum şi „numele de familie”; art.
44 alin. 2 impune ca în „procesul verbal arătător de toate împrejurările” întocmit
în situaţia copilului găsit se va trece şi „numele ce i se va da”.
Primul act normativ care reglementează unitar problema numelui persoanei
fizice este Legea din 18 martie 1895, potrivit căreia orice persoană trebuia să aibă
„un nume de familie”. În situaţia în care nu avea, trebuia să facă o declaraţie la
primăria locului de origine prin care arăta că înţelege să poarte numele de botez
al tatălui său la care se adăuga, de regulă, terminaţiile -escu sau -eanu, pentru a
diferenţia numele de prenume. Spre exemplu, dacă tatăl se numea Ion, fiul urma
să se numească Ionescu. Interesant este că, în concepţia legii, numele patronimic
poate face obiectul unei „adevărate proprietăţi”, cel care fără drept, îşi însuşeşte
numele altuia fiind calificat uzurpator (art. 18 şi urm.). Jurisprudenţa a statuat că,
pentru a se putea vorbi de o uzurpare de nume, este nevoie ca numele patronimic
al reclamantului să fie identic cu acela al pârâtului, atât ca ortografie, cât şi ca

55
Exista obiceiul să se adauge numele tatălui şi tribul din care cetăţeanul roman făcea parte, aşa încât numele
complet al lui Cicero ar fi Marcus Tullius Marci Filius, Cornelia tribu, Cicero; femeile, care nu aveau drepturi
politice, nu aveau nume oficiale asemenea bărbaţilor; Vladimir Hanga, Drept privat roman, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 178.
56
Pentru dezvoltări, Gh. Timiş, Dicţionar hagiografic, Bucureşti, 1898; Al. Graur, Nume de persoane, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, cap. VIII – Nume de familie româneşti, p. 89-109; R. Vulcănescu, Etnologie juridică,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, cap. IV -Antroponomastică în „legea ţării”, p. 107-116, care arată existenţa
cutumelor juridice relative la antroponomastica populară română şi dominanta latină a originei numelor populare
de persoane la români.

27
fonetică, pentru că numai în această situaţie se poate face o adevărată confuzie de
nume, pe care legiuitorul a dorit să o înlăture57.

Noţiune şi structură. În prezent, dispoziţiile legale în materie reglementează

structura, stabilirea, modificarea numelui, fără a da însă şi definiţia lui. În doctrină
s-a arătat că numele „este chemarea care serveşte la desemnarea grafică şi orală
a persoanelor. Înţeles în chipul cel mai larg, el se compune din diferite elemente
de o importanţă foarte variată şi constituită în diferite feluri”58. De asemnea, s-a
arătat că, în înţeles general, numele este „cuvântul sau totalitatea cuvinteleor care
sunt destinate a individualiza o persoană, prin grai sau prin scris”59. S-a impus
opinia potrivit căreia numele este acel atribut de identificare a persanei fizice care
constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie şi societate, prin
cuvintele stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie60.
Numele este, aşadar, apelativul ce serveşte la desemnarea unei persoane
fizice în viaţa juridică şi socială, în vederea exercitării drepturilor şi satisfacerii
îndatoririlor sale, constituind, în acelaşi timp, un element esenţial al personalităţii
persoanei61.
Trebuie reţinut de la început că în doctrină, în legislaţie dar şi în
jurisprudenţă, termenul nume primeşte două sensuri (accepţiuni). Stricto sensu,
prin termenul „nume”, se înţelege numai numele de familie care mai este
desemnat şi prin expresia "nume patronimic". Lato sensu, prin termenul "nume",
se desemnează, împreună, numele de familie şi prenumele. Ca regulă însă,
termenul "nume" este folosit în înţelesul său larg.
În esenţă, în definirea numelui trebuie să se ţină seama de următoarele
aspecte:
a) numele este un atribut de identificare a persoanei fizice;

57
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, 1906, tom I, p. 250-25; Matei B.
Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 54, care arată că legea din 18 martie
1895 comite o greşală de principiu stabilind că numele ar constitui prin sine un drept şi acordând persoanelor fizice
o acţiune pentru a contesta altuia dreptul de a a dopta numele său, independent de daunele morale sau materiale pe
care o asemenea "uzurpare" de nume le-ar pricinui. Adoptarea numelui altuia nu poate da dreptul la o acţiune decât
în limita daunelor care ar putea rezulta din confuzia între persoane, conform principiului general prevăzut în art.
998 C.civ.; pentru o scurtă evoluţie a acestei chestiuni, M. I. Eremia, în Persoana fizică în dreptul R.P.R., 1963, p.
112-114. Ideea unui drept de opoziţie destinat să împiedice posibilitatea ca o persoană să obţină pe calea schimbării
numelui de familie, numele de familie al oricărei alte persoane a fost menţinută de Legea nr. 646 din 14 august
1945, nu a mai fost cuprinsă în Decretul 273/1950, dar a fost reglementată în art. 10 din Decretul nr. 975/1968.
58
Ambroise Colin, Henri Capitant, Curs elementar de drept civil francez, traducere de Victor Cadere, Ioan Miloae,
Imprimeria centrală, Bucureşti, 1940, p. 454
59
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I., Editura All, colecţia
Restitutio, Bucureşti, 1996, p. 138.
60
Gh.Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 211; idem, Drept civil român, 2001, p.381; G. Boroi, Drept civil.
Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 314; idem, op. cit., 2002, p. 314; E. Chelaru, Drept
civil. Persoanele, 2003, p. 12; D. Lupulescu, A. Lupuleascu, Identificarea persoanei fizice, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p. 13; V.V. Popa, op. cit., 2005, p. 388;
61
Fr. Terré, D. Fenouillet, op. cit., 1996, p. 127, nr. 152, care arată că numele nu ţine doar de identificarea
persoanei, ci de identitatea acesteia; G. Cornu, Droit civil. Introduction. Les personnes. Les biens, Montchrestien,
Paris, 1991, p. 203-204.

28
 b) numele este alcătuit din mai multe cuvinte (cel puţin două cuvinte), iar
nu dintr-un singur cuvânt, de vreme ce el este alcătuit din două elemente, adică
numele de familie şi prenumele;
c) numele individualizează persoana fizică atât în societate, cât şi în familie;
d) legea este cea care acordă cuvintelor ce alcătuiesc numele semnificaţia
de a individualiza persoana fizică.
Faţă de toate acestea este uşor să acceptăm că în structura numelui intră
două elemente: 1) numele de familie şi 2) prenumele, aşa cum rezultă expres şi
din reglementarea numelui62. În viaţa socială însă, numele constituie un întreg, o
unitate, pentru că numai astfel numele poate atinge scopul pentru care există, acela
de a stabili identitatea persoanei fizice. Aşadar, numele are un caracter unitar,
chiar dacă are două elemente componente care pot fi, şi vor fi, analizate separat.

Conţinutul juridic al dreptului subiectiv la nume. Structura numelui nu trebuie

confundată cu conţinutul juridic al dreptului subiectiv asupra numelui, conţinut
dat de prerogativele titularului numelui (celui numit): dreptul de a folosi numele,
dreptul de a cere îndreptarea greşelilor de scriere a numelui şi dreptul de a se
opune la folosirea numelui de către o altă persoană63.
Mai întâi, dreptul de a purta (de a folosi) numele exprimă prerogativa
titularului numelui de a se individualiza astfel în viaţa socială, în raporturile
juridice în care intră, în actele juridice pe care le încheie. În situaţia, rar întâlnită
în practică, în care un alt subiect de drept, persoană fizică ori autoritate publică,
ar refuza să desemneze pe titularul numelui cu adevăratul său nume, acesta are
posibilitatea să impună, potrivit legii, acest lucru.
În altă ordine de idei, împrejurarea că un copil poartă un anumit nume şi
este considerată ca atare de mama sa, de familia acesteia şi de societate, adică
folosirea unei anumite stări civile, are o importanţă majoră în materia filiaţiei
persoanei. Potrivit art. 51 C.fam., starea civilă care rezultă din certificatul de
naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat nu poate fi pusă în
discuţie de nimeni, existând o prezumţie absolută că starea civilă corespunde
realităţii. Nu trebuie însă să înţelegem că filiaţia ar fi un element al numelui şi că
ea se dobândeşte prin purtarea unui nume. Dimpotrivă, numele este adeseori un
efect al filiaţiei şi purtarea numelui este un element care intră în cuprinsul posesiei
de stat, din care rezultă unele efecte privind filiaţia64.
În al doilea rând, dreptul de a cere îndreptarea greşelilor de scriere a
numelui în orice act, de stare civilă, de identitate, de studii, etc. este o consecinţă
firească a existenţei dreptului la nume, aşa încât titularul acestuia poate cere
întotdeauna rectificarea oricăror erori cu privire la numele său.
De reţinut că, pentru rectificarea actelor de stare civilă, legea prevede o
procedură specială. Prin acţiunea în rectificarea numelui de familie sau a

62
"Numele cuprinde numele de familie şi prenumele", art.12 alin.2 din Decretul nr.31/1954.
63
I. Dogaru, Drept civil român, 2001, p. 431; D. Lupulescu, A. Lupulescu, op. cit., p. 16
64
Andrei I. Filipescu, Filiaţia firească şi filiaţia din adopţie, Editura ALLBECK, Bucureşti, 2002, p. 54.

29
prenumelui, cel interesat cere instanţei de judecată să constate că alcătuirea
exactă a numelui pe care are dreptul să-l poarte potrivit legii, astfel încât - ca
urmare a acestei constatări- să poată fi îndreptate greşelile strecurate în
înregistrarea acelui nume în actele de stare civilă. Spre deosebire de schimbarea
numelui, rectificarea nu determină dobândirea unui alt nume, ci numai
îndreptarea scrierii acestuia65. În consecinţă, judecând o cerere de rectificare
pentru erori materiale a actului de naştere cât priveşte numele de familie şi
prenumele, instanţa trebuie să îşi întemeieze soluţia pe probe concludente şi să-şi
exercite rolul activ pentru a împiedica să se ajungă pe această cale, în mod
indirect, la o schimbare de nume. Astfel, jurisprudenţa a statuat că este admisibilă
rectificarea erorii de a se fi trecut în actul de naştere al unui copil porecla tatălui
în loc de numele adevărat al acestuia66. În schimb, folosirea îndelungată a unui alt
nume nu conferă dreptul de a-l purta, de vreme ce numele nu este susceptibil de
dobândire prin posesie îndelungată, aşa încât nu se poate cere o rectificare pentru
acest motiv.
În prezent, acţiunea în rectificarea actelor de stare civilă este reglementată
de art. 57 din Legea nr. 119/1996, care în alin. 1 prevede că anularea, modificarea,
rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe
acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi
irevocabile. Calitatea de reclamant o poate avea orice persoană interesată - adică,
în primul rând titularul dreptului asupra numelui - dar şi autoritatea administraţiei
publice locale, consiliul judeţean şi parchetul (art. 57 alin. 2)67.
În fine, dreptul de a se opune la folosirea numelui, de către o altă persoană,
fără îndreptăţire, întregeşte conţinutul juridic al dreptului nepatrimonial civil la
nume68. Am văzut că această prerogativă era prevăzută în Legea numelui din 18
martie 1895, dar şi în Legea din 8 aprilie 1936 şi Legea nr. 646 din 14 august
1945. În doctrină au existat discuţii cu privire la persoanele interesate şi motivele
ce pot fi invocate pentru ca opoziţia să fie admisibilă. S-a arătat că o persoană
poate avea interes să-şi apere numele împotriva uzurpării unui terţ, nu pentru că
numele este susceptibil de proprietate exclusivă, ceea ce ar fi greşit, ci pentru că
numele reprezintă un trecut, legat de amintirea celor care l-au purtat şi ilustrat.
Dreptul de a purta un nume în mod legitim este o prerogativă care se află
într-o strânsă legătură cu ideea de familie şi de filiaţie, aşa încât nu se poate admite
ca un nume „onorabil şi glorios să fie luat de oricine”69. Se consideră că
exercitarea acestei prerogative a dreptului asupra numelui poate avea loc atunci
când o altă persoană are interes ca prin schimbarea numelui să îmbrace aparent

65
Tribunalul Suprem, decizia colegiului civil nr. 822 din 13 mai 1955, în Culegere de decizii a plenului şi a
colegiilor Tribunalului Suprem, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1956, p. 25.
66
Fostul Tribunal regional Galaţi, dec.civ. nr. 223/8 februarie 1956, în J.N. nr. 6/1956, p. 1061.
67
Pentru dezvoltări, D. Lupulescu, A. Lupulescu, Identificarea persoanei fizice, p. 302 -303.
68
Pentru relaţia nume-dreptul la paternitatea operei în materia dreptului de proprietate intelectuală, G. Olteanu,
Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Universitaria, 2003, p. 56
69
C. Hamangiu, I. Roseti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 141-142.

30
şi prin confuzie personalitatea titularului70, ceea ce devine aproape imposibil de
susţinut în situaţia în care numele în discuţia în cauză este unul foarte răspândit.
În prezent, art. 11 alin. 1 şi art. 19 din Ordonanţa nr. 41/2003 reglementează
dreptul oricărei persoane interesate de a face opoziţie la cererea de schimbare a
numelui.

Caractere juridice. Numele este, după cum am arătat, un element al capacităţii

de folosinţă a persoanei fizice, aşa încât prezintă caracterele juridice ale acesteia,
urmând a vorbi despre: legalitatea numelui, generalitatea numelui, egalitatea
numelui, inalienabilitatea numelui, intangibilitatea numelui şi universalitatea
acestuia. Pe de altă parte, numele face parte din categoria drepturilor personale
nepatrimoniale şi, în consecinţă, prezintă caracterele specifice ale acestor
drepturi71.
Prin legalitatea numelui, înţelegem, mai întâi, că dreptul la nume este
recunoscut, ca aptitudine, de lege, iar, pe de altă parte, condiţiile dobândirii,
modificării ori schimbării numelui sunt stabilite prin lege. Acest caracter al
numelui este consacrat în mod expres de art. 12 din Decretul nr. 31/1954, care
prevede: (1) „Orice persoană are drept la numele stabilit sau dobândit potrivit
legii”; (2) „Schimbarea în orice fel a numelui de familie sau a prenumelui nu este
îngăduită decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege”- s.n. În acelaşi sens
sunt dispoziţiile art. 18 alin. 1 din Legea nr. 119/1996, care impun: „numele de
familie şi prenumele copilului se stabilesc potrivit legii”. În fine, legalitatea
numelui este prevăzută expres şi de alte dispoziţii legale, precum: art. 2 alin. 1,
art. 3, art. 4 din Ordonanţa nr. 41/2003; art. 8 alin. 3 din Legea nr. 272/2004.
Se observă că legalitatea este însoţită de obligativitatea numelui pentru
persoana fizică. Prin funcţiile sale sociale, numele se prezintă nu numai ca un
drept subiectiv, ci, în acelaşi timp, şi ca o instituţie de evidenţă a persoanelor şi
mijloc de identificare a persoanei. În consecinţă, dreptul subiectiv asupra numelui
este însoţit, în mod necesar şi inseparabil, de obligaţia de a purta numele stabilit
potrivit legii72.
Fără a insista asupra celorlalte caractere ale numelui care provin din
împrejurarea că acesta este un element al capacităţii de folosinţă a persoanei (care
se sprijină, în principiu, pe aceleaşi argumente ca şi caracterele capacităţii),
trebuie să reţinem personalitatea şi unitatea numelui persoanei.

70
Tr. Ionaşcu ş.a., Persoana fizică în dreptul RPR, 1963, p. 112-114; potrivit art. 10 din Decretul nr. 975/1968, în
prezent abrogat, în urma publicării, în extras, în Monitorul Oficial, a cererii de schimbare a numelui, persoanele
interesate aveau posibilitatea să facă opoziţie la această cerere în termen de 30 de zile; pentru aspecte privind
protejarea numelui comerciantului persoană fizică, G. Olteanu, Dreptul concurenţei comerciale, Editura
Universitaria, Craiova, 2002, p. 71
71
I. Dogaru, op. cit., p. 431; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 213-217; G. Boroi, op. cit., 2002, p. 316-
317.
72
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 107-108; G. Boroi, op. cit., p. 318. Pentru imprescriptibilitatea numelui, C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 14; Tribunalul Suprem, decizia civilă nr. 950/1977 care
arată că „drepturile nepatrimoniale, inseparabile de persoana omului, cum sunt dreptul la nume, la domiciliu etc.
sunt drepturi perpetue şi imprescriptibile”, în RRD nr. 1/1978, p. 66.

31
 Mai întâi, personalitatea numelui desemnează acel caracter al numelui de a
fi strict personal, nefiind susceptibil, în principiu, de exercitarea pe cale de
reprezentare. Prin excepţie, se admite că persoana lipsită de capacitate de exerciţiu
este reprezentată în procedura schimbării numelui pe cale administrativă (art. 7
din Ordonanţa nr. 41/2003).
În fine, unitatea numelui este acel caracter al numelui persoanei care constă
în faptul că, deşi în structura sa cuprinde două elemente – numele de familie şi
prenumele (exprimate în două sau mai multe cuvinte), acestea formează o unitate,
în sensul că ele împreună individualizează aceeaşi persoană fizică73. Aşadar,
numai analiza didactică ori reglementarea lor juridică reclamă, uneori, separarea
celor două elemente. Pe de altă parte, unitatea numelui nu se confundă cu
unicitatea acestuia, care exprimă ideea că, la un moment dat, o persoană nu poate
avea, alternativ ori cumulativ, mai multe nume (nume de familie şi prenume), ci
doar numele unic stabilit potrivit legii (unicitatea nu exclude numele multiplu)74.

Folosirea profesională şi comercială a numelui. Caracterul inalienabil al

numelui îl împiedică pe titular să dispună liber de numele său pentru a identifica
în acelaşi mod o altă persoană fizică. Practica socială a impus însă folosirea
profesională a numelui, specifică persoanelor fizice care exercită o profesie
liberală (avocat, notar, medic, arhitect, etc.) 75.
După ce art. 5 din Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat
reglementează limitativ formele de exercitare a profesiei, art. 7 prevede că acestea
vor fi individualizate prin denumire, după cum urmează:
a) în cazul cabinetului individual - numele avocatului titular, urmat de
sintagma cabinet de avocat;
b) în cazul cabinetelor asociate - numele tuturor titularilor, urmate de
sintagma cabinete de avocat asociate;
c) în cazul societăţilor civile profesionale şi al societăţilor civile
profesionale cu răspundere limitată - numele a cel puţin unuia dintre asociaţi,
urmat de sintagma „societate civilă de avocaţi” sau, după caz, „societate civilă de
avocaţi cu răspundere limitată”;
d) în cazul cabinetelor grupate - numele fiecărui titular de cabinet, urmat de
sintagma „cabinete de avocat grupate”.
Trebuie să reţinem că normele privind stabilirea denumirii formelor de
exercitare a profesie de avocat sunt imperative, aşa încât este exclus ca avocatura
să se exercite legal sub o altă denumire decât cea impusă de lege. Se observă că,
de fiecare dată, numele avocatului este elementul de bază al denumirii formei de
exercitare a profesiei. Legea permite ca denumirea formei de exercitare a
profesiei, individualizată potrivit regulilor menţionate, să fie păstrată şi după
73
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 216-217; M. I. Eremia, în Persoana fizică în dreptul RPR, p. 110;
E. Lupan, op. cit., 1999, p. 133.
74
Unicitatea numelui nu trebuie înţeleasă ca inamovibilitate a acestuia, pentru că, după cum vom vedea, numele
de familie se poate modifica ori schimba, iar prenumele se poate schimba, potrivit legii.
75
E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, 2003, p. 41-43; Fr. Terré, D. Fenouillet, op. cit., p. 147-148.

32
decesul sau plecarea unuia dintre asociaţi, cu acordul acestuia, sau, după caz, al
tuturor moştenitorilor celui decedat, exprimat în forma autentică.
În dreptul comercial firma comercială este un element de individualizare a
comerciantului în câmpul activităţii comerciale, fiind un important element
incorporal al fondului de comerţ76. Ea constă în numele sau, după caz, denumirea
sub care un comerciant este înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită
comerţul şi sub care se angajează juridic. În cazul comerciantului persoană fizică,
firma se compune din numele comerciantului (nume de famile şi
prenume/iniţiala), aşa încât, în principiu, coincide cu numele său civil77. În cazul
societăţilor comerciale, firma are un conţinut diferit, în funcţie de forma juridică
a societăţii comerciale, dar numele persoanelor implicate joacă din nou un rol
important. Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele a cel
puţin unuia dintre asociaţi cu menţiunea „societate în nume colectiv”. Firma unei
societăţi în comandită simplă se compune din numele a cel puţin unuia dintre
asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită”.
Legea permite astfel ca numele persoanei să devină un nume comercial,
obiect al unui drept de proprietate incorporală care devine un obiect al fondului
de comerţ (este o valoare patrimonială). Persoana fizică are, aşadar, posibilitatea
să detaşeze numele de propria persoană pentru a face din el un nume comercial.
Pe de altă parte, o persoană sau moştenitorii săi poate să recunoască alteia dreptul
de a folosi numele ei în scopuri comerciale, practică obişnuită în domeniul
sportului sau al spectacolului.

Numele de familie

Noţiuni generale privind stabilirea și dobândirea numelui de familie. În

prealabil, trebuie să observăm că terminologia folosită pentru a desemna
„stabilirea numelui de familie şi a prenumelui” nu este unitară, în sensul că,
uneori, sunt folosite şi alte expresii, precum: „Dobândirea numelui” ori
„determinarea numelui”. Stabilirea (dobândirea, determinarea) numelui de
familie şi a prenumelui reprezintă concretizarea vocaţiei copilului născut de a avea
un nume de familie şi un prenume, aşa încât, prin ipoteză, stabilirea numelui
vizează copilul care nu are încă un nume. Modificarea numelui de familie ori
schimbarea acestuia sau a prenumelui presupun că persoana fizică are deja un
nume (nume de familie şi prenume), însă, datorită unor schimbări de stare civilă,
ori altor împrejurări, numele urmează a fi înlocuit.
Stabilirea numelui de familie al copilului (şi a prenumelui) este
reglementată de mai multe dispoziţii legale: art. 62 şi art. 64 ali. 1 şi 3 C. fam.;
76
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 118-119; V. Găină,
Curs de drept comercial român, Ed. Universitaria, Craiova, 2003, p 186-188; L. Săuleanu, A. Calotă Ponea, Drept
comercial, Ed. Universitaria, Craiova, 2006, p. 29
77
Legea interzice adăugarea altor elemente care ar putea induce în eroare asupra naturii sau întinderii comerţului
ori situaţiei comerciantului

33
art. 18 şi art. 24 din Legea nr. 119/1996; art. 1 şi art. 2 din Ordonanţa nr. 41/2003;
art. 8-13 din Legea nr. 272/2004.
Este important să reţinem că stabilirea numelui de familie se întemeiază, în
principiu, pe filiaţie, aşa cum prevede expres art. 2 prima parte din Ordonanţa nr.
41/2003: „numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei”. Aşadar,
modalitatea firească a dobândirii numelui de familie corespunde stabilirii legăturii
de filiaţie, fără a fi vorba de o transmisiune mortis causa, dar nici întotdeauna de
o transmisiune chiar din momentul naşterii, după cum vom vedea.
Este absolut firesc să admitem că numele de familie al unei persoane este
cel al familiei căreia îi aparţine, în acest sens semnificativ fiind şi faptul că art. 62
şi art. 64 din Codul familie sunt aşezate în titlul III („Rudenia”), capitolul II
(„Filiaţia”)78, dar această apartenenţă se poate manifesta diferit.
În funcţie de situaţia juridică în care se găseşte copilul la naştere, pot fi
deosebite trei ipoteze de stabilire a numelui de familie, care vor fi analizate în
continuare, şi anume:
- ipoteza copilului din căsătorie;
- ipoteza copilului din afara căsătoriei;
- ipoteza copilului găsit născut din părinţi necunoscuţi.

Stabilirea numelui de familie al copilului din căsătorie. Două reguli, în funcţie

de cele două situaţii ale numelui de familie al părinţilor, se aplică determinării
numelui de familie al copilului din căsătorie, şi anume:
a) copilul ia numele de familie comun al părinţilor, dacă aceştia au un
asemenea nume de familie; este regula, imperativă, prevăzută de art. 62 alin. 1
din Codul familiei, întâlnită în cele mai multe cazuri în practică şi în concordanţă
cu tradiţiile familiei româneşti;
b) copilului i se stabileşte, fie de părinţi, fie de autoritatea tutelară, ca nume
de familie, fie numele de familie al unui părinte, fie numele de familie al părinţilor
reunite, în cazul în care părinţii nu au acelaşi nume de familie; este regula
prevăzută de art. 62 alin. 2 C. fam., precum şi de art. 18 alin. 3 din Legea nr.
119/1996, care prevăd că „dacă părinţii nu au nume de familie comun” pentru
întocmirea actului de naştere este necesară declaraţia „scrisă şi semnată de ambii

78
Art. 62 C. fam. prevede: (1) „Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor”.
(2) „Dacă părinţii nu au un nume comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori
numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor şi se va
declara, odată cu naşterea copilului, la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor (O.
G. nr. 82/2001 privind înfiinţarea serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor). În
lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului va hotărî, ascultând
pe părinţi, dacă copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite”; art. 64 C. fam.
dispune: (1) „Copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia dintre părinţi
de care filiaţia a fost mai întâi stabilită”. (2) „În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi
faţă de celălalt părinte, instanţa judecătorească va putea da încuviinţarea copilului să poarte
numele acestuia din urmă”. (3) „În cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de
ambii părinţi, se aplică dispoziţiile art. 62 alin. 2”.
34
părinti, din care să rezulte numele de familie” al copilului, iar, în caz de
neînţelegere între părinţi, va decide primarul localităţii unde se înregistrează
naşterea, prin dispoziţie scrisă (art. 30 alin. 4 din Metodologia nr. 1/1997 privind
aplicarea unitară a Legii nr. 119/1996).
Multă vreme s-a considerat că numele de familie al copilului, dacă părinţii
sunt căsătoriţi, „este, după un uz admis de toate legislaţiile, acela al tatălui”79,
chiar dacă art. 43 C.civ. (art. 57 C.civ. fr.) nu prevedea expres această soluţie.
Chiar dacă acum legea oferă soţilor posibilitatea să stabilească liber (între mai
multe posibilităţi legale; art. 27 alin. 1 C.fam.) numele pe care înţeleg să-l poarte
în timpul căsătoriei80, există o puternică practică tradiţională potrivit căreia
numele comun al soţilor este „numele bărbatului”. În consecinţă, de cele mai
multe ori numele copilului este numele tatălui, devenit „nume comun al
părinţilor” sau stabilit ca nume al copilului, când părinţii nu au un nume comun.
În Europa, existenţa unui curent egalitarist, din ce în ce mai puternic, consideră
această practică drept o discriminare sexuală şi cere înlăturarea ei prin impunerea
egalităţii soţilor. În Franţa problema a fost amplu dezbătută cu ocazia adoptării
legii din 23 decembrie 1985 privind regimurile matrimoniale, fiind admisă
posibilitatea ca numele mamei să fie alăturat celui al tatălui. În aplicarea art. 8 din
Convenţie, Curtea europeană a condamnat Tribunalul fereral elveţian (la 22
februarie 1994, cu un scor foate strâns, repsectiv, de 5 voturi la 4) pentru că a
respins cererea unui soţ ca numele său de familie să fie format din propriul
patronim urmat de cel al soţiei81. Fără a nega principiul egalităţii, este de observat
că aplicarea lui absolută în materia stabilirii numelui de familie riscă să atragă o
practică socială greşită, care să prefere „numele de familie dublu”, cu posibilitatea
creşterii, fără încetare, de la o generaţie la alta, şi să înlăture un sistem care şi-a
dovedit multă vreme utilitatea.
Este important să reţinem că nu există şi alte posibilităţi de determinare a
numelui de familie al copilului, în afara celor prevăzute de lege, nici pentru părinţi
şi nici pentru autoritatea competentă să decidă82. În consecinţă, copilului nu i se
poate stabili un nume de familie total străin de numele de familie ale părinţilor;
desigur, în cazul unor copii succesivi, din aceeaşi căsătorie, de lege lata, este
posibilă stabilirea unor nume de familie diferite, ceea ce practic contravine
concepţiei privind unitatea familiei.

79
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom. I, p. 423; Fr. Terré, D.
Fenouillet, op. cit., 1996, p. 128-129, nr. 155-156
80
A se vedea, A. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, 2005, p. 39-40; I. C. Dumitrescu, Un aspect
privind reglementarea alegerii numelui de familie de către soţi, în Dreptul nr. 10/2004, p. 132-135; E. Chelaru,
Privire critică asupra noii reglementări a numelui, în Dreptul nr. 7/2003, p. 5-17; Marieta Avram, Numele soţilor
în dreptul român şi în lumina Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
în CJ nr. 10/2002, p. 1-6, care consideră că în lumina art. 8 din Convenţia europeană şi art. 26 din Constituţie se
poate recunoaşte posibilitatea oricăruia dintre viitorii soţi de a purta în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ, ca
nume comun, reunit cu propriul său nume.
81
Sistemul elveţian permitea numai soţiei, nu şi soţului să preceadă numele comun luat de soţi ca efect al căsătorie
cu numele avut de soţie înainte de căsătorie, a se vedea, C. Bîrsan, op. cit. 2005, p. 604.
82
G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 320; Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 384; C. Stătescu, Drept civil, 1970,
p. 111.

35
Stabilirea numelui de familie al copilului din afara căsătoriei. Pentru ipoteza
copilului din afara căsătoriei există, de asemenea, două reguli, care-şi găsesc
aplicaţie în funcţie de modul de stabilire a filiaţiei lui faţă de ambii părinţi:
concomitent ori succesiv.
Mai întâi, în situaţia în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de
ambii părinţi (la naşterea sa), copilului i se stabileşte numele de familie în
condiţiile art. 62 alin. 2 C. fam., adică el ia numele de familie al unuia dintre
părinţi ori numele lor de familie reunite, fie că părinţii s-au înţeles în acest sens
(printr-o declaraţie scrisă şi semnată de ambii părinţi), fie prin decizia autorităţii
competente, în cazul în care părinţii n-au realizat o învoială în această privinţă.
Această soluţie rezultă din interpretarea sistematică a art. 64 alin. 3 (final), care
trimite la art. 62 alin. 2 C. fam. şi art. 18 alin. 3 din Legea nr. 119/1996. Într-o
cauză, din extrasul de naştere al minorului rezulta că declaraţia de înregistrare a
naşterii minorului a fost făcută de tatăl său, care a recunoscut cu această ocazie şi
paternitatea, înainte de a se căsători cu reclamanta. În această situaţie, în care
copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi, în sensul art. 64 alin. 2
C. fam., el a luat numele de familie al unuia dintre părinţi, respectiv al tatălui,
conform art. 62 alin. 3 C.fam., aşa încât înregistrarea naşterii minorului cu acest
nume este corectă şi nu se impune rectificarea solicitată. Este eronat a se considera
că este nevoie de o hotărâre judecătorească de încuviinţare în baza art. 64 alin. 2
C.fam., pentru că, în speţă, nu este vorba de „cazul în care filiaţia se a fost stabilită
ulterior şi faţă de celălalt părinte” (în care instanţa poate da încuviinţare copilului
de a purta numele acestuia din urmă), ci filiaţia fusese stabilită, în acelaşi timp,
faţă de ambii părinţi, situaţie în care copilul ia numele unuia dintre părinţi, prin
învoiala lor83.
Pe de altă parte, în situaţia copilului care şi-a stabilit filiaţia numai faţă de
unul dintre părinţi (de regulă faţă de mamă), numele de familie al copilului este
tocmai numele de familie al acelui părinte. Această soluţie rezultă din alin. 1 al
art. 64 C. fam.
Chiar dacă, în principiu, felul în care se stabileşte filiaţia nu este relevat
(recunoaştere voluntară ori prin acţiune în justiţie)84, trebuie observat că este
important momentul în care filiaţia este stabilită. Dacă filiaţia se stabileşte înainte
de înregistrarea naşterii, suntem în situaţia în care se pune problema „stabilirii”
numelui de familie al copilului, dar dacă intervine după înregistrarea naşterii, când
copilului i s-a stabilit deja un nume de familie, se va pune problema „modificării”
acestuia.

83
Tribunalul Suprem, decizia civilă nr. 446 din 12 martie 1986, în RRD nr. 1/1987, p. 70.
84
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 112; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 321-322, care arată, pe bună dreptate, că
stabilirea filiaţiei pe cale judecătorească necesită un interval mai mare de timp, care presupune că respectivul copil
are deja un nume de familie, ce puţin pentru a sta în proces.

36
Stabilirea numelui de familie al copilului găsit, cu părinţi necunoscuţi.
Situaţia copilului găsit era reglementată în art. 44 C.civ. care avea dispoziţii cu
privire la întocmirea actului de naştere: (1) „Oricine va găsi un copil nou născut
va fi dator a-l încredinţa ofiţerului de stare civilă, împreună cu toate hainele şi
obiectele găsite la copil şi a declara toate împrejurările timpului şi locului unde îl
va fi găsit”. (2) „Ofiţerul stării civile va întocmi îndată proces-verbal arătător de
toate împrejurările, în care se va cuprinde vârsta copilului după aparenţă, sexul şi
numele ce i se va da şi autoritatea civilă la care se va fi încredinţat” (art. 58 C.civ.
fr.)85.
În prezent, stabilirea numelui copilului găsit este reglementată de art. 2 alin.
3 din Ordonanţa nr. 41/2003, art. 22-24 din Legea nr. 119/1996 şi art. 11 şi art. 12
din Legea nr. 272/2004.
Prin „copil găsit” sau „copil părăsit de mamă în maternitate” se înţelege un
copil care, până la înregistrarea naşterii, nu are stabilită filiaţia faţă de cel puţin
unul dintre părinţi, adică un copil născut din părinţi necunoscuţi. Numele de
familie al unui asemenea copil se stabileşte pe cale administrativă, de către
primarul localităţii unde a fost găsit copilul. Pentru că legea nu prevede ce nume
va primi un astfel de copil, autoritatea competentă are deplină libertatea în
determinarea cuvântului, vocabulei care va fi numele de familie al copilului, fără
însă a încălca interesul acestui copil86.
Pentru aceste situaţii legea prevede un termen de 30 de zile, de când copilul
a fost găsit ori s-a constat că a fost părăsit în maternitate, în care poliţia este
obligată să întreprindă verificări specifice pentru identificarea părinţilor.
Înregistrarea naşterii copilului, moment în care se va stabili şi numele său de
familie, se efectuează numai după trecerea acestui termen. Obligaţia de a realiza
demersurile legale pentru înregistrarea naşterii copilului revine serviciului public
de asistenţă socială din localitatea în care a fost găsit ori părăsit copilul, care are
obligaţia să obţină şi dispoziţia de stabilire a numelui copilului.

Modificarea numelui de familie. Preliminarii. Legalitatea numelui de familie

se manifestă şi în ceea ce priveşte modificarea lui, prin care se înţelege înlocuirea
acestuia datorită unor schimbări intervenite în starea civilă a persoanei fizice.
În acest sens, sunt de menţionat următoarele dispoziţii legale: art. 12 alin.
3 din Decretul nr. 31/1954 care prevede că „schimbarea în orice fel a numelui de
familie sau a prenumelui nu este îngăduită decât în cazurile şi în condiţiile stabilite
de lege”; art. 2 lin. 1 din Ordonanţa nr. 41/2003 care prevede că numele de familie
85
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil, tom I, 1906, p. 426-427, care arată că, la
acea vreme, copiii găsiţi se încredinţau, în Iaşi, la Institutul Grigorian, fondat în 1852 de Gr. Ghica-Vodă, iar în
ţară nu mai existau asemenea institute, aşa încât copilul era încredinţat primarului localităţii unde a fost găsit, dacă
nicio persoană nu doreşte a-l primi, comuna fiind obligată să îngrijească asemenea copii, potrivit art. 5 din Legea
din 31 iulie 1894 pentru organele comunelor urbane şi art. 10 din Legea din 1 mai 1904 pentru organele comunelor
rurale.
86
Decretul nr. 975/1968, art. 2 alin. final care reglementa situaţia copilului găsit înainte de intrarea în vigoare a
Ordonanţei nr. 41/2003, avea dispoziţii asemănătoare acesteia, fără a amenţiona ce nume va primi un astfel de
copil.

37
„se schimbă de drept prin modificarea intervenită în statutul civil al persoanei
fizice, în condiţiile prevăzute de lege”87.
Este important să reţinem de la început că modificarea numelui de familie
este determinată, generic, de schimbări intervenite în starea civilă a persoanei. Pe
de altă parte, modificarea numelui familiei nu se confundă cu schimbarea pe cale
administrativă a numelui de familie, care se datorează altor cauze şi este supusă
unui regim juridic distinct, după cum vom vedea.
Schimbările de stare civilă, care determină ori pot determina modificarea
numelui de familie, pot fi grupate (având în vedere succesiunea lor normală)
astfel88:
- schimbări în filiaţia persoanei fizice;
- schimbări generate de adopţie;
- schimbări determinate de instituţia căsătoriei.

Modificarea numelui de familie determinată de schimbări în filiaţie. Există

mai multe ipoteze în care schimbările în filiaţia persoanei fizice pot determina
modificarea numelui de familie: a) stabilirea filiaţiei copilului născut din părinţi
necunoscuţi; b) stabilirea filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al doilea
părinte; c) admiterea în tăgada paternităţii; d) contestarea ori anularea
recunoaşterii de filiaţie.

a. Ipoteza stabilirii filiaţiei copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi.

Am văzut că, în această ipoteză, numele de familie al copilului se stabileşte prin
decizie administrativă. Chiar în lipsa unui text expres se admite constant că, în
cazul în care copilul născut din părinţi necunoscuţi, a cărei naştere a fost
înregistrată astfel, îşi stabileşte filiaţia faţă de cel puţin unul dintre părinţi, el îşi
schimbă starea civilă şi devine „copilul din căsătorie” ori „din afara căsătoriei”,
după caz. Numele său de familie iniţial va fi înlocuit cu numele de familie care
rezultă din aplicarea fie a art. 62 C. fam. (dacă este din căsătorie), fie a art. 64 C.
fam. (dacă este din afara căsătoriei).

b. Ipoteza stabilirii filiaţiei din afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte

(de regulă faţă de tată). Pentru această ipoteză există textul art. 64 alin. 2 C. fam.
care prevede: „În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt
părinte, instanţa judecătorească va putea da încuviinţarea copilului să poarte
numele acestuia din urmă”.
Este de reţinut că stabilirea filiaţiei şi faţă de celălalt părinte nu conduce
automat la modificarea numelui de familie. La cererea celui interesat instanţa

87
Decretul nr. 975/1968, art. 2 alin. 1 reglementa în acelaşi fel modificarea numelui de familie.
88
Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 385-386; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 323; V.V. Popa, op. cit., 2005,
p. 392; M. N. Costin, op. cit., 1984, vol. 2, p. 274-275; I. Dogaru, Drept civil român, 2000, p. 434.

38
poate să dea o hotărâre de încuviinţare a modificării numelui de familie, dacă
intersul copilului este în acest sens89.

c. Ipoteza tăgăduirii paternităţii copilului din căsătorie. După ce instituie

prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie (considerând că acesta are ca
tată pe soţul mamei – art. 53), Codul familiei reglementează în art. 54 acţiunea în
tăgada paternităţii pentru situaţiile în care „nu este cu putinţă ca soţul mamei să
fie tatăl copilului”. Prin decizia nr. 349/2001 Curtea Constituţională a statuat
neconstituţionalitatea art. 54 C.fam. în măsura în care acesta nu recunoaşte decât
tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni
acţiunea în tăgăduirea paternităţii90.
Cu privire la modificarea numelui de familie al copilului ca urmare a
admiterii acţiuni în tăgada paternităţii, nu există un text expres, distinct, ceea ce a
condus la soluţii diferite, în doctrină şi practică. În ceea ce ne priveşte, susţinem
opinia potrivit căreia pot interveni următoarele soluţii91:
1) când mama copilului nu are nume de familie comun cu al soţului
tăgăduitor, copilul trebuie să ia numele de familie al mamei din momentul naşterii;
soluţia se întemeiază pe aplicarea art. 64 alin. 1 C. fam., deoarece copilul a devenit
din afara căsătoriei, cu filiaţia stabilită faţă de mamă;
2) când mama copilului are nume de familie comun cu al soţului tăgăduitor,
copilul păstrează acest nume, dar nu în temeiul art. 62 alin. 1, ci în baza art. 64
alin. 1, fiind numele de familie al părintelui faţă de care are stabilită filiaţia, adică
mama sa;
3) dacă după tăgăduirea paternităţii, se stabileşte paternitatea faţă de alt
bărbat, devine aplicabil art. 64 alin. 2 C. fam., situaţie analizată deja.

c. Ipoteza contestării ori anulării recunoaşterii de filiaţie. Dacă

recunoaşterea voluntară de filiaţie nu corespunde adevărului, orice persoană
interesată poate să o conteste (art. 49 C.fam, respectiv art. 58 alin. 1 C.fam.), iar
dacă această recunoaştere nu a fost făcută cu respectarea condiţiilor de fond şi de
formă prevăzute de lege, poate fi introdusă acţiune în declararea nulităţii
recunoaşterii de filiaţiei.

89
De lege ferenda, s-a propus să existe posibilitatea încuviinţării purtării numelor de familie reunite ale părinţilor,
Gh. Beleiu, op. cit., 2001, p. 386; s-a decis în sensul că, în cazul în care un copil din afara căsătoriei a luat numele
de familie al tatălui, care l-a recunoscut, iar apoi tatăl, căsătorindu-se cu mama copilului respectiv, a luat numele
de familie al acesteia, nu se poate cere încuviinţarea ca acel copil să poarte noul nume de familie al tatălui, ci se
pune problema schimbării numelui pe cale administrativă, Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 1296/1985, în volumul
Legislaţia familiei şi practica judiciară în materie, Ministerul Justiţiei, 1987, p. 437; Trib. Reg. Crişana, dec. civ.
nr. 935/1962, în Justiţia nouă nr. 5/1963, p. 127; în acelaşi sens, G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 325.
90
Publicată în M. Of.nr. 240 din 10 aprilie 2002; a se vedea, T. Bodoaşcă, Unele consecinţe juridice ce decurg din
declararea neconstituţională a dispoziţiilor art. 54 alin. 2 C. fam., în Dreptul nr. 1/2004, p. 89-90; M. Avram,
Consideraţii în legătură cu reglementarea actuală a acţiunii în tăgăduirea paternităţii, în Dreptul nr. 2/1999, p. 78-
87.
91
Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 386-387; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, p. 22-23; I. Doagru, Drept
civil român, 2000, p. 435; pentru dezvoltări, G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 326-329.

39
 Admiterea acţiunii în contestarea sau în declararea nulităţii recunoaşterii de
filiaţie are drept consecinţă o schimbare în starea civilă a copilului. Acesta va
deveni, după caz, copil din afara căsătoriei cu filiaţia stabilită faţă de un părinte,
fie copil născut din părinţi necunoscuţi, fie, în mod excepţional, copil cu filiaţia
stabilită faţă de ambii părinţi. În funcţie de situaţia în care se va afla, îşi va găsi
aplicaţie regula corespunzătoare.

Modificarea numelui de familie determinată de adopţie. Legislaţia actuală

defineşte adopţia ca „operaţiune juridică prin care se creează legătura de filiaţie
între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele
adoptatorului”92. Pe planul modificării numelui de familie prin adopţie, trebuie
distins între încuviinţarea adopţiei, desfacerea şi anularea adopţiei.
a. Ipoteza încuviinţării adopţiei. Această ipoteză este reglementată în art.
53 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei. Prin norme
imperative se prevede că, prin adopţie, copilul adoptat dobândeşte numele de
familie al doptatorului, iar în situaţia în care este adoptat de către doi soţi ori de
soţul care adoptă copilul celuilalt soţ, iar soţii au un nume comun, adoptatul va
purta acest nume93.
Se poate admite că, dacă adoptatorii nu au un nume comun, adoptatul va
lua numele de familie al unuia dintre adoptatori, fie numele lor reunite, potrivit
înţelegerii lor, iar nu un nume de famile străin de cel al adoptatorilor ori alcătuit
dintr-un nume străin şi numele unuia dintre adoptatori.
În cazul adopţiei unei persoanei căsătorite (mar rar întâlnit) care poartă un
nume comun în timpul căsătoriei, soţul adoptat poate primi în timpul căsătoriei
numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, acordat în faţa instanţei
care încuviinţează adopţia (art. 53 alin. 4).
În toate cazurile hotărârea de încuviinţare a adopţiei va trebui să arate
numele de familie pe care adoptatul urmează să-l poarte.

b. Ipoteza desfacerii adopţiei. În reglementarea actuală desfacerea adopţiei

intervine într-un singur caz, anume atunci când adoptatorul sau părinţii adoptatori
au decedat şi s-a încuviinţat o nouă adopţiei (art. 55 coroborat cu art. 7 alin. 3 lit.
a din Legea nr. 273/2004); adopţia anterioară se consideră desfăcută pe data
rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii. În
această situaţie, adoptatul va dobândi numele adoptatorului din noua adopţie94.
Dacă nu este încuviinţată o nouă adopţie, nu se pune problema modificării
numelui adoptatului, care păstrează numele de familie al adoptatorului.

92
Pentru adopţie, a se vedea, A. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., 2005, p. 218-231.
93
Potrivit art. 312 C.civ., adopţia „va da celui adoptat numele adoptatorului, pe care îl va adăogi la adevăratul său
nume, putând însă pune nemele de familie al adoptatorului şi înainte de adevăratul său nume de familie, dacă astfel
va urma tocmeala”.
94
Art. 22 alin. (3) din O.U.G. nr. 25/1997 prevedea că „instanţa se va pronunţa şi cu privire la numele copilului
după desfacerea adopţiei”.

40
 c. Ipoteza anulării adopţiei. Dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 273/2004
prevăd că „adopţia este nulă dacă s-a încheiat în alt scop decât al ocrotirii
interesului superior al copilului ori cu încălcarea oricăror condiţii de fond sau de
formă prevăzute de lege”. Printre efectele desfiinţării adopţiei este prevăzut
expres şi faptul că „adoptatul redobândeşte numele de familie avut înainte de
încuviinţarea adopţiei” (art. 59 alin. 1). Doctrina şi jurisprudenţa apreciază că
instanţa nu poate încuviinţa ca fostul adoptat să poarte şi pentru viitor numele
fostului adoptator, dar s-a propus ca această soluţie să fie prevăzută în viitoarea
legislaţie, pentru situaţia în care există motive temeinice pentru păstrarea numelui
purtat în perioada adopţiei95.

Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie. Căsătoria este

unirea liber consimţită dintre bărbat şi femeie, încheiată potrivit dispoziţiile
imperative ale legii, în scopul întemeierii unei familii96. Pentru efectele căsătoriei
cu privire la numele de familie al soţilor pot fi analizate mai multe ipoteze:
încheierea căsătoriei; desfacerea căsătoriei prin divorţ; anularea căsătoriei;
încetarea căsătoriei.

a. Ipoteza încheierii căsătoriei. Pentru această ipoteză art. 27 C. fam.

prevede: (1) „La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în faţa delegatului
de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie”. (2) „Soţii pot
să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia dintre
ei sau numele lor reunite”.
Încheierea căsătoriei nu atrage, aşadar, întotdeauna, schimbarea stării civile
şi, implicit, modificarea numelui. Mai exact, în două cazuri nu se modifică numele
de familie şi anume: 1) când soţii şi-au păstrat numele lor dinaintea căsătoriei; 2)
când numai un soţ a luat numele de familie al celuilalt.
Dimpotrivă în alte două cazuri se modifică numele de familie, şi anume: 1)
când soţii se învoiesc să poarte ca nume de familie comun, numele lor reunite; 2)
pentru soţul care a luat ca nume de familie numele celuilalt.
Doctrina şi jurisprudenţa noastră susţin constant că posibilităţile oferite de
art. 27 sunt limitative, aşa încât nu e admisibilă luarea unui al treilea nume de
familie, total străin, şi nici păstrarea de către un soţ a numelui de familie, iar
celălalt să ia numele de familie reunite. Înţelegerea soţilor cu privire la numele
de familie pe care-l vor purta în căsătorie este irevocabilă, aşa încât ei sunt obligaţi
să poarte în timpul căsătoriei numele de familie declarat97. Cu privire la
95
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 121; Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 403/1982, în RRD nr. 1/1983/p. 6; A.
Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p. 250
96
Jurisconsultul roman Modestinus a dat căsătoriei o definiţie care a rămas celebră: nuptiae sunt conjunctio maris
et faeminae et consortium omnis vitae, individuae vitae consuetudo, divini et humani juris comunicatio, a se vedea,
G. Danielopolu, Explicaţiunea instituţiunilor lui Justinian, vol. I, Imprimeria statului, Bucureşti, 1899, p. 51; art.
63 C.Calimach.
97
Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 388-387; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 332; E. Chelaru, Drept civil.
Persoanele, 2003, p. 26; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1254/1956, în Culegerea de decizii pe anul 1956, vol I, p.
375-377; Trib. Jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 885/1985, în RRD nr. 6/1986, p. 70

41
posibilitatea ca unul dintre viitorii soţi să poată alege, ca nume comun, numele
celuilat soţ, la care să adauge numele său, prevăzută în Legea nr. 646/1945 (femeia
putea, excepţional, să adauge la numele soţului şi propriul nume), s-a considerat
că poate fi admisă potrivit art. 26 din Constituţie şi art. 8 din Convenţia europeană
a drepturilor omului98. S-a arătat că egalitatea între soţi nu trebuie înţeleasă în
sensul că ambii soţii trebuie să poarte acelaşi nume comun, pentru că nu presupune
identitatea de nume.

b. Ipoteza divorţului. Căsătoria se poate desface prin divorţ la cererea unuia

dintre soţi, când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav
vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă (art. 38 alin. 1 C.fam.), ori
numai pe baza acordului soţilor (mutuus consensus/ mutuus dissensus), dacă sunt
îndeplinite condiţiile legale (art. 38 alin. 2 C. fam.).
Nu se pune nicio problemă de modificare a numelui de familie în cazurile
în care, la încheierea căsătoriei, nu s-a produs nici o modificare a numelui de
familie (fiecare soţ a păstrat numele de familie anterior). Divorţul poate antrena
modificarea numelui în cazurile în care un soţ a preluat numele celuilalt soţ ori au
ales ca nume comun numele lor reunite.
În esenţă, în urma divorţului, se va reveni la situaţia dinaintea căsătoriei.
Soluţia este prevăzută de art. 40 C. fam. în următorii termeni: (1) „La desfacerea
căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care, potrivit art. 27, a purtat în
timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după
desfacerea căsătoriei”. (2) „Instanţa judecătorească va lua act de această învoială
prin hotărârea de divorţ. Instanţa, pentru motive temeinice, poate să încuviinţeze
acest drept, chiar în lipsa unei învoieli între soţi”. (3) „Dacă nu a intervenit o
învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta
numele ce avea înainte de căsătorie”99. Jurisprudenţa a statuat că, prin „motive
temenice” pentru care se poate încuviinţa purtarea numelui după divorţ, se are în
vedere orice interes, de ordin moral sau material, care ar fi vătămat prin
modificarea numelui100. Spre exemplu, s-a decis că în cazul în care, în timpul

98
M. Avram, Numele soţilor în dreptul român şi în lumina Convenţeie europene pentru protecţia drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale, în CJ nr. 10/2002, p. 5-6
99
S-a decis că instanţa de divorţ nu poate să respingă cererea prin care i se solicită să ia act de învoiala soţilor ca
acela care şi-a modificat numele de familie la încheierea căsătoriei să poarte acest nume şi după divorţ, C.S.J.,
s.civ. nr. 609/1993, în Dreptul nr. 12/1993, p. 87; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 30/1961, în Repertoriu 1952-
1965, p. 39, nr. 113; a se vedea, C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 130-131; Gh. Beleiu, op. cit., 1982, p. 233.
100
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1467/1980, în Repertoriu 1980-1985, p. 30, nr. 73. Curtea Supremă a statuat că
problema numelui fiecărui soţ se rezolvă prin hotărârea de desfacere a căsătoriei, în condiţiile art. 40 C.fam., iar
nu în baza unei cereri ulterioare a unuia din soţi. În speţă, nu a existat o învoială între soţi pentru ca reclamanta să
poarte după divorţ numele din căsătorie şi nici reclamanta nu a solicitat acest lucru, aşa încât instanţa a dispus ca
reclamanta să poarte pe viitor numele avut anterior căsătoriei, hotărâre care a rămas irevocabilă. În aceste condiţii,
nu se mai poate pronunţa o nouă hotărâre cu privire la un capăt de cerere soluţionat deja printr-o hotărâre definitivă,
fără să se încalce autoritatea de lucru judecat. Reclamanta îşi putea schimba acest nume potrivit regulii cuprinse
în art. 12 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954, numai în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege, care, în cazul din speţă,
este O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, C. S.
J., secţia civilă, decizia nr. 2479 din 10 iunie 2003, Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2003, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2005, p. 201-202, nr. 90.

42
căsătoriei, soţia a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică şi a semnat cu numele
de familie dobândit prin căsătorie lucrări ştiinţifice care au apărut în publicaţii de
circulaţie internă şi internaţională, aceasta constituie un motiv temeinic pentru a i
se încuviinţa, în caz de opunere din partea soţului, să poarte şi după desfacerea
căsătoriei acel nume de familie101.

c. Ipoteza nulităţii căsătoriei. Nulitatea căsătorie intervine în situaţia în care

aceasta a fost încheiată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Codului familiei
care prevăd condiţiile de fond şi de formă pentru încheierea căsătoriei. Pentru
această situaţie nu există un text legal expres pentru modificarea numelui. În
lumina principiilor efectului nulităţii, nulitatea căsătoriei va conduce,
întotdeauna, la reluarea numelui dinaintea căsătoriei, fără a putea interveni
învoiala ori încuviinţarea instanţei. Dacă nu a existat un nume comun în timpul
căsătoriei, nulitatea acesteia nu atrage modificarea numelui de familie.
Desfiinţarea căsătoriei atrage modificarea numelui de familie (atunci când
este cazul) chiar şi pentru soţul de bună-credinţă, care, potrivit art. 23 alin. 1
C.fam., păstrează situaţia unui soţ dintr-o căsătorie veritabilă pe perioada cuprinsă
între data încheierii căsătoriei şi data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
de anulare a căsătoriei respective.

d. Încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi. Schimbarea

intervenită în starea civilă ca efect al încetării căsătoriei prin deces nu conduce la
modificarea numelui de familie al soţului supravieţuitor. În redactarea sa din
momentul adoptării, art. 28 C.fam., după ce instituia obligaţia soţilor de a purta în
timpul căsătoriei numele comun declarat, prevedea în partea a II-a că „după
desfacerea căsătoriei prin moarte, soţul supravieţuitor are dreptul să poarte acest
nume, cât timp nu a încheiat o nouă căsătorie”. Prin Legea nr. 4 din 4 aprilie 1956
a fost înlăturată întrega parte a doua a textului iniţial. În doctrină s-a arătat că, prin
această abrogare parţială a art. 28, nu se poate trage concluzia că, odată cu
încetarea căsătoriei prin moarte, soţul supravieţuitor nu mai are dreptul să poarte
numele comun, trebuind să revină automat la numele purtat anterior căsătoriei.
Dimpotrivă, soţul supravieţuitor are dreptul să continue a păstra numele comun
dobândit prin căsătorie, fără nici un fel de restricţii în timp, indiferent că se
recăsătoreşte ori nu102.

Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă. Preliminarii. Este de

principiu că o persoană fizică nu-şi poate schimba numele de familie (şi/sau

101
C. A. Bucureşti, s. IV civ., dec. 727/1996, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p. 111.
102
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 124-125; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 237-240; I. Dogaru, op.
cit., 2000, p. 436. În reglementarea Legii din 18 martie 1895, văduva păstra numele soţului după decesul acestuia,
însă dacă se recăsătorea dobândea numele noului soţ. Pentru analiza opiniilor exprimate în doctrină, E. Lupan,
Drept civil. Persoana fizică, 1999, p. 147; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 335-336, care arată că schimbarea
intervenită în starea civilă ca efect al încetării căsătoriei prin deces, nu conduce, în nicio situaţie, la modificarea
numelui de familie al soţului supravieţuitor.

43
prenumele) în mod arbitrar şi numai prin voinţa sa. Fiind un atribut de identificare
a persoanei fizice în raporturile familiale şi sociale, este uşor să înţelegem
interesul social ca numele să fie, dacă nu imuabil, cât mai statornic.
Pe de altă parte, legalitatea numelui impune, printre altele, ca schimbarea
în orice fel a numelui de familie (şi/sau a prenumelui) să fie posibilă numai în
cazurile şi în condiţiile stabilite de lege. Deşi nu prevedea nicio sancţiune, Legea
din 18 martie 1895 dispunea că orice schimbare voluntară a numelui patronimic
este ilegală, ea fiind îngăduită numai pentru cauze binecuvântate. În prezent,
schimbarea numelui este reglementată prin Ordonanţa nr. 41/2003 privind
dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice 103,
care păstrează regula potrivit căreia se obţine schimbarea numelui de familie
(şi/sau prenumelui) pentru motive temeinice. Aşadar, deşi numele este, în
principiu, imuabil, o persoană poate să ceară şi să obţină, pentru motive temeinice,
schimbarea numelui de familie şi/sau a prenumelui.
Prin schimbarea numelui de familie (sau a prenumelui) se înţelege
înlocuirea, la cerere, a numelui de familie (sau a prenumelui) cu un alt nume de
familie (cu un alt prenume), prin decizie administrativă sau prin hotărâre
judecătorească, după ce a fost parcursă procedura legală 104.

Motive temeinice pentru schimbarea numelui. Potrivit art. 4 alin. 1 din

Ordonanţa nr. 41/2003, „cetăţenii români pot obţine, pentru motive temeinice,
schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a prenumelui sau numai
a unuia dintre ele”- s.n.
Legea menţionează expres principalele cazuri pe care le consideră a fi
motive temeinice pentru schimbarea numelui pe cale administrativă, explicând în
această materie, pentru prima dată în legislaţia noastră, sensul noţiunii de motiv
temeinic. Potrivit art. 4 alin. 2, sunt considerate ca întemeiate cererile de
schimbare a numelui în următoarele cazuri105:
a) când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat
prin traducere sau în alt mod106; este de amintit că art. 18 alin. 2 din Legea nr.
119/1996 impune ofiţerului de stare civilă să refuze înscrierea unor prenume
„formate din cuvinte indecente ori ridicole”.

103
Pentru evoluţia reglementării legale a schimbării numelui, D. Lupulescu, A. M. Lupulescu, Identificarea
persoanei fizice, 2002, p. 74-76. Ordonanţa nr. 41/2003 a abrogat Decretul nr. 975 din 29 octombrie 1968, care
reproducea, la rândul său, în linii generale, reglementările de principiu cuprinse în Decretul nr. 273 din 30
decembrie 1950 cu privire la schimbarea numelui sau prenumelui. Pentru o analiză critică a reglementării actuale,
începând cu denumirea actului normativ şi continuând cu unele reglementări confuze, greşite sau inutile, a se
vedea, E. Chelaru, Privire critică asupra reglementării numelui, în Dreptul nr. 7/2003, p. 9-17.
104
G. Boroi, op. cit., p. 336; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 240; I. Dogaru, op. cit. 436; art. 3 din
Decretul 975/1968, prevedea: „numele se poate schimba pe cale administrativă”. Pentru analiza schimbării
numelui pe cale administrativă potrivit Decretului nr. 975/1968, C. Bîrsan, Scimbarea numelui pe cale
administrativă, în RRD nr. 6/1970, p. 27-36.
105
Spre deosebire de art. 4 din Decretul nr. 975/1968, care se mulţumea să prevadă că schimbarea numelui se poate
obţine pentru motive temeinice, fără a definii această noţiune.
106
Acest motiv era singurul menţionat expres în art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 975/1968, care prevedea, ca şi actuala
reglementare, că cererea de schimbare a numelui era scutită de publicare în această situaţie.

44
 b) când persoana în cauză a folosit în mod permanent, în exercitarea
profesiei, numele pe care doreşte să îl obţină, făcând dovada cu privire la
aceasta, precum şi a faptului că este cunoscută în societate sub acest nume; legea
prevede, practic, posibilitatea transformării pseudonimului profesional în nume,
ceea ce poate crea confuzie în această materie. Pe de altă parte, folosirea
profesională a numelui este specifică persoanelor care exercită o profesie liberală
(avocat, notar public, medic, arhitect, etc.), însă legea exclude exercitarea acestor
profesii sub acoperirea unui pseudonim şi-i obligă pe cei în cauză să folosească
numele (real). Aplicabilitatea acestei situaţii îi priveşte pe cei care desfăşoară
activităţi în domeniul literar, artistic, religios sau altele asemenea, unde este
răspândită şi acceptată folosirea pseudonimului107. Oricum, această situaţie
trebuie interpretată restrictiv, în sensul că este vorba numai de numele folosit
pentru exercitarea unei activităţi cu titlu profesional, aşa încât să nu încalce
caracterul juridic al numelui care exprimă imprescriptibilitatea acestuia sub aspect
achizitiv.
c) când, din neatenţia ofiţerului de stare civilă ori ca urmare a necunoaşterii
reglementărilor legale în materie, au fost efectuate menţiuni greşite în registrele
de stare civilă ori au fost eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate, în
baza cărora au fost eliberate alte acte; această dispoziţie trebuie corelată cu
normele privind anularea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă şi a
menţiunilor de pe acestea, cuprinse în Legea nr. 119/1996. În esenţă, orice greşală
comisă de ofiţerul de stare civilă la întocmirea actelor de stare civilă, va fi
îndreptată pe una din căile menţionate de această lege (art. 57 alin. 1 din Legea
nr. 119/1996), aşa încât acest caz de schimbare administrativă a numelui este
inutil şi inaplicabil.
d) când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai
multe cuvinte, de regulă reunite, şi doreşte schimbarea acestuia108;
e) când persoana în cauză poartă un nume de familie de provenienţă
străină şi doreşte să poarte un nume românesc; de această dată, legea vine în
întâmpinarea dezideratului unei integrări rapide în societatea românească a
străinilor care au dobândit cetăţenia română109.
f) când persoana şi-a schimbat numele de origine străină într-un nume
românesc, pe cale administrativă, şi doreşte să revină la numele dobândit la
naştere;
g) când părinţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii
solicită să poarte un nume de familie comun cu al părinţilor lor;
h) când persoana în cauză solicită să poarte un nume de familie comun cu
al celorlalţi membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare a adopţiei, a

107
E. Chelaru, Privire critică asupra noii reglementări a numelui, p. 12, care consideră că reglementarea acestui
caz de schimbare a numelui nu este necesară şi utilă.
108
Schimbarea este motivată atunci când persoana doreşte un nume format „din mai puţine cuvinte”, adică vrea să
renunţe la unul sau la mai multe cuvinte, pentru a păstra un nume de familie sau/şi un prenume simplu.
109
E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, 2003, p. 34; pentru analiza unor schimbări de nume, A. Graur, Nume de
persoane, Ed. Ştiinţifică, 1965, p. 95-107.

45
menţinerii numelui la căsătorie, a stabilirii filiaţiei ori a unor schimbări de nume
aprobate anterior pe cale administrativă; această situaţie susţine ideea tradiţională
a unităţii familiei, aşa încât oferă celor care se află în relaţii de familie care
izvorăsc din căsătorie, rudenie sau adopţie, posibilitatea să adopte numele de
familie comun110.
i) când soţii au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de
familie reunite şi ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând
pentru numele de familie dobândit la naştere de către unul dintre ei ori să revină
fiecare la numele avut anterior căsătoriei;
j) când persoana în cauză face dovada că a fost recunoscută de către părinte
ulterior înregistrării naşterii, însă, întrucât nu a sesizat instanţa pentru
încuviinţarea purtării numelui de familie al acestuia în timpul vieţii, nu există altă
posibilitate de dobândire a numelui părintelui decât pe cale administrativă;
k) când prenumele purtat este specific sexului opus;
l) când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă şi solicită să poarte un prenume
corespunzător, prezentând un act medico-legal din care să rezulte sexul acesteia.
Pe de altă parte, legea consideră justificate cererile de schimbare a numelui
în cazurile prevăzute de art. 4 alin. 3:
a) când persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte ca aceştia să poarte
un alt prenume;
b) când căsătoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecătorească
a morţii unuia dintre soţi, iar soţul supravieţuitor solicită să revină la numele de
familie purtat anterior căsătoriei ori la numele de familie dobândit la naştere;
această reglementare pune capăt controversei din doctrină cu privire la efectul
încetării căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi asupra numelui de familiei al
soţului supravieţuitor, cărui a îi oferă posibilitatea să revină la numele anterior.
c) când în urma divorţului un fost soţ revine la numele de familie purtat
anterior şi care provine dintr-o altă căsătorie, de asemenea desfăcută prin divorţ,
şi doreşte să poarte numele dobândit la naştere;
d) când, în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin declararea
judecătorească a morţii unuia dintre soţi, celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ca urmare
a desfacerii acestei căsătorii, acesta doreşte să poarte numele de familie dobândit
la naştere;
e) când fostul soţ doreşte să poarte numele de familie pe care l-a avut în
căsătorie, pentru a avea un nume comun cu copiii încredinţaţi spre creştere şi
educare, cu consimţământul fostului soţ, dat în formă autentică;

110
Pentru noţiunea de familie, I.P. Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediţia a VI-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001, p. 3; în sensul că, de vreme ce Ordonanţa nr. 41/2003, ca lege specială, nu defineşte noţiunea de
familie, va fi avută în vedere noţiunea juridică de familie de drept comun, potrivit dispoziţiilor Codului familie, E.
Chelaru, Privire critică asupra noii reglementări a numelui, p. 6-7.

46
 f) când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educare
unuia dintre părinţi, care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei,
solicită să poarte numele de familie al acestuia;
g) când s-a desfăcut adopţia unei persoane căsătorite care are copii minori
şi în urma desfacerii adopţiei persoana în cauză revine la numele de familie avut
înainte de adopţie;
h) când unul dintre soţi, la încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al
celuilalt soţ, nume pe care acesta la dobândit prin adopţie, iar ulterior încheierii
căsătoriei are loc desfacerea adopţiei. Această reglementare rezolvă acele situaţii
în care soţii nu mai au un nume comun, în urma desfacerii adopţiei, iar pentru
identitate de raţiune se va aplica şi în cazul nulităţii adopţiei; ea trebuie coroborată
cu art. 54, art. 55, art. 7 alin. 3 lit. a şi art. 59 din Legea nr. 273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei.
În doctrină111 s-a subliniat că, deşi art. 4 alin. 2 prevede că „sunt considerate
ca întemeiate” cererile de schimbare a numelui pentru motivele pe care acest text
le conţine, iar prin alin. 3 se prevede că „sunt considerate justificate” şi cererile
de schimbare a numelui în cazurile enumerate în cuprinsul său, totuşi nu există
nici o diferenţă de regim juridic între cele două categorii de motive. Mai mult,
deşi lista motivelor prevăzute de lege este bogată (12 situaţii descrise în alin. 2 şi
8 situaţii în alin. 3) dispoziţiile legale sunt exemplificative, iar nu limitative. În
consecinţă, este posibil ca cererea să fie formulată şi în alte situaţii, soluţie care
rezultă din prevederile art. 4 alin. 2 lit. m: „alte asemenea cazuri temeinic
justificate”.

Procedura schimbării numelui112. Persoana interesată va depune o cerere la

serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor, aflat în subordinea
consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului
Bucureşti, unde îşi are domiciliul. Cererea trebuie să fie motivată (prin unul dintre
cazurile prevăzute de lege) şi va fi însoţită de anumite documente, prevăzute
expres de lege113.
Pot solicita schimbarea numelui cetăţenii români (art. 4) şi persoanele fără
cetăţenie (apatrizii) care domiciliază în România (art. 5). O interpretare logică a
dispoziţiilor legale ne determină să reţinem că: a) schimbarea numelui poate fi
cerută şi de cetăţenii români care au domiciliul în străinătate (art. 4 interpretat
111
E. Chelaru, Privire critică asupra noii reglementări a numelui, p. 6, care arată că justificarea enumerării separate
a motivelor conţinute de art. 4 alin. 3 rezidă în cerinţe de ordin metodologic, ele fiind în legătură cu diverse situaţii
de modificare a stării civile şi având ca scop, de regulă, înlăturarea modificării numelui care intervine în asemenea
situaţii; S. Cercel, A. Florea, A. Ponea, Drept civil. Persoana fizică, Ed. Universitaria, 2003, p. 94.
112
Pentru procedura schimbării numelui potrivit Decretului nr. 975/1968, a se vedea, Gh. Beleiu, Drept civil
român, 2001, p. 390-391; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 337-338; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, 2003, p. 30-
33; E. Lupan, Drept civil. Persoana fizică, 1999, p. 149-153.
113
Art. 6 alin. 2: a) copii legalizate de pe certificatele de stare civilă ale celor în cauză; b) un exemplar al
Monitorului Oficial al României, partea a III-a, în care a fost publicat extrasul din cererea de schimbare a numelui,
cu menţiunea că nu trebuie să fi trecut mai mult de un an de la publicare; c) consimţământul dat în formă autentică,
al celuilalt soţ, când este cazul; d) copie de pe decizia de aprobare a autorităţii tutelare, când este cazul; e) orice
acte pe care solicitantul le consideră necesare pentru motivarea cererii sale.

47
ţinând seama de regula ubi lex non distiquit, nec nos distinquere debemus); b) nu
pot cere schimbarea numelui potrivit legii române, cetăţenii străini, chiar dacă au
domiciliul în România, şi nici apatrizii care nu au domiciliul în ţară (art. 5
interpretat per a contrario).
Persoana care are capacitate de exerciţiu deplină face personal şi singură
cererea de schimbare a numelui, iar pentru minor cererea se face de părinţi sau,
cu încuviinţarea autorităţii tutelere, de tutore. Din interpretarea gramaticală a art.
7 alin. 1 se desprinde concluzia că încuviinţarea autorităţii tutelare este necesară
numai când cererea de schimbare a numelui minorului se face de către tutore, iar
nu şi atunci când este formulată de către părinţi. Însă, dacă părinţii nu se înţeleg
cu privire la schimbarea numelui copilului minor, va hotărî autoritatea tutelară
(art. 7 alin. 1, ultima parte, şi alin. 2). Pentru minorul care a împlinit 14 ani, legea
prevede că „cererea va fi semnată şi de acesta” (art. 7 alin.3), dar considerăm că,
în realitate, cererea va fi formulată personal de către minor, dar nu singur, ci asistat
de către părinţi (cu încuviinţarea acestora). Oricum, considerăm că instanţa care
analizează o cerere de schimbare a numelui unui minor trebuie să verifice
întotdeauna dacă schimbarea este în interesul superior al acestuia.
Cererea de schimbare a numelui, împreună cu actele depuse de solicitant şi
cu eventualele opoziţii se trimite de către serviciul public local către serviciul
public judeţean (ori al municipiului Bucureşti), care analizează temeinicia cererii
şi propune motivat preşedintelui consiliului judeţan emiterea dispoziţiei de
admitere sau de respingere a cererii de schimbare a numelui114. Dispoziţia de
respingere a cererii se comunică solicitantului de către serviciul public judeţean
în termen de 10 zile de la emitere şi poate fi contestată în condiţiile Legii
contenciosului administrativ nr. 554/2004. Persoana căreia i s-a respins cererea de
schimbare a numelui poate formula o nouă cerere dacă au intervenit motive noi.
Dispoziţia prin care s-a admis schimbarea numelui se comunică serviciului
public la care a fost înregistrată cererea, care îl va înştiinţa imediat pe solicitant.
Făcând dovada achitării taxei legale, petentul va primi o copie a dispoziţiei de
admitere a schimbării numelui, care face dovada schimbării numelui115.
Schimbarea numelui se înscrie, prin menţiune, pe marginea actului de naştere (şi
de căsătorie, dacă este cazul), în acest scop serviciul public local va trimite, din
oficiu, serviciilor publice care au în evidenţă actele de stare civilă câte o copie de
pe dispoziţia de schimbare a numelui (art. 15). Dispoziţia de schimbare a numelui
114
Legea prevede un termen de soluţionare de 60 de zile de primirea cererii de către serviciul judeţean, dar nu
prevede un termen în care serviciul local este obligat să înainteze dosarul privind schimbarea numelui. Considerăm
că împotriva refuzului serviciului local „de a trimite dosarul”, dar şi împotriva refuzului serviciului judeţean „de a
analiza şi propune o soluţie”, persoana interesată se poate adresa instanţei de contencios, potrivit Legii
contenciosului administrativ nr. 554/2004; pentru problema refuzului nejustificat al unei autorităţi administrative,
ca specie a actului atacat în contencios administrativ, a se vedea, A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.
II, ed. 4, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 537-553.
115
Legea acordă un termen de 90 de zile în care petentul trebuie să achite taxa extrajudiciară de timbru (art. 14 alin.
1, partea finală). Dacă nu achită această taxă, nu va primi o copie de pe dispoziţia de admitere a schimbării numelui
şi, mai ales, aceasta nu va fi comunicată serviciilor competente pentru a fi înscrisă, prin menţiune, pe marginea
actului de naştere; în consecinţă, nu îşi va produce efectele. Este scutit de plata taxei cel care solicită schimbarea
numelui format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere.

48
produce efecte de la data înscrierii menţiunii corespunzătoare pe marginea actului
de naştere, dată de la care solicitantul va purta numai numele dobândit prin această
dispoziţie (art 16).

Intervenţia terţilor interesaţi în procedura administrativă a schimbării

numelui. Am văzut că dreptul de a se opune la folosirea numelui, de către o altă
persoană, fără îndreptăţire, este o prerogativă a dreptului nepatrimonial civil la
nume. În exercitarea acestei prerogative a titularului numelui, legea recunoaşte şi
posibilitatea de a interveni în procedura administrativă declanşată de o altă
persoană pentru a-şi schimba numele. În acest sens, art. 11 alin. 1 din Ordonanţa
nr. 41/2003 prevede că „orice persoană interesată poate face opoziţie la cererea
de schimbare a numelui, în termen de 30 de zile de la publicarea extrasului de
cerere de schimbarea a numelui în Monitorul Oficial”, cu excepţia situaţiei în care
numele a cărui scimbare se solicită este format din expresii indecente, ridicole ori
transformat prin traducere sau în alt mod.
Opoziţia se face în scris, trebuie motivată şi se depune la serviciul public
de la domiciliul persoanei care solicită schimbarea numelui. Ea va fi trimisă,
împreună cu dosarul de schimbare a numelui, serviciului judeţean, iar dacă cererea
de schimbare a numelui este respinsă ca urmare a admiterii opoziţiei, o altă cerere,
prin care se solicită acelaşi nume, nu poate fi formulată decât dacă încetează
cauzele care au determinat admiterea opoziţiei. Legea pretinde ca opoziţia să fie
motivată, însă nu prevede expres ce situaţii ar putea să o justifice. Dacă se admite
că dreptul de a purta un nume în mod legitim este în strânsă legătură cu ideea de
familie şi de filiaţie, se poate înţelege de ce „un nume onorabil şi glorios nu poate
fi luat de oricine”. De asemenea, în situaţia în care „prin puţina răspândire a unui
nume în specifica lui îmbinare dintre numele de familie şi prenume, este posibilă
confuzia dintre titularul numelui”, care formulează opoziţia, şi cel care solicită să
poarte pe viitor acel nume116.
Numele este un element al personalităţii şi un semn distinctiv, care are ca
scop individualizarea titularului în societate. De aceea, cel care formulează
opoziţie în această materie trebuie să probeze o „atingere a numelui său”, el nu se
poate opune pur şi simplu ca cel interesat să îşi schimbe numele, ci se va opune
ca acesta să poarte pe viitor numele său (al persoanei care face opoziţia). În acest
cadru, pare greşită prevederea legală care interzice opoziţia în situaţia în care
„numele a cărui schimbare se solicită este format din expresii indecente, ridicole”
(art. 11). Dacă este uşor să admitem interesul persoanei de a scăpa de un nume

116
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All, Restitutio, 1996,
p. 142-143, nr. 267-269, care arată că numele reprezintă un trecut legat de amintirea celor care l-au purtat şi ilustrat;
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom. VII, 1901, p. 571-572, care
menţionează soluţia Curţii de la Bucureşti, care a decis că descendentul unei familii cu nume istoric, poate cere
judecătorului schimbarea numelui unei persoane, care se poate confunda cu al său; aceeaşi instanţă a statuat că
proprietatea numelui este inalienabilă şi imprescriptibilă, aşa încât nu este în comerţ, şi, în consecinţă, nu poate
face obiectul unei tranzacţii; M. I. Eremia, în Persoana fizică în dreptul RPR, p. 114; S. Cercel, A. Florea, A.
Ponea, op. cit., p. 68; este greu de crezut că opoziţia poate fi motivată în situaţia unui nume foarte răspândit.

49
ridicol/ indecent, trebuie să observăm că nu este exclus ca alegerea altui nume să
aducă atingere altei persoane. Practic, opoziţia în această situaţie nu este făcută
pentru a bloca renunţarea la un nume, ci pentru a împiedica dobândirea unui
nume, aşa încât interzicerea formulării unei opoziţii depăşeşte interesul celui
ocrotit (titularul numelui ridicol) şi prejudiciază dreptul altor persoane
(oponentul). Cel care formulează opoziţie nu cere ca persoana cu un nume
indecent ori ridicol să fie obligată să îl poarte mai departe (ceea ce ar fi absurd şi,
deci, inadmisibil), ci pretinde ca solicitantul să nu dobândească numele de familie
al oponentului. Acest demers poate fi legitim, aşa încât în această situaţie opoziţia
trebuie primită, motiv pentru care credem că dispoziţia legală în cauză - art. 11
alin. 1- trebuie interpretată în acest fel.
Cel care a formulat opoziţie la cererea de schimbare a numelui, care a fost
respinsă, poate ataca despoziţia prin care s-a admis schimbarea numelui în
contencios administrativ potrivit Legii nr. 554/2004117.
Pe de altă parte, art. 21 din Ordonanţa nr. 41/2003 prevede că „în cazul
admiterii unei cereri de schimbare a numelui pe cale administrativă, persona
căreia i-a fost vătămat un drept sau un interes legitim recunoscut de lege poate
solicita, pe cale judecătorească, anularea dispoziţiei de schimbare a numelui”, în
condiţiile Legii contenciosului administrativ. Legea prevede în această situaţie un
termen de 6 luni de la data la care a luat la cunoştinţă de schimbarea numelui şi
prevede obligaţia persoanei de a dovedi că „din motive obiective, neimputabile
ei, nu a putut formula opoziţie”. Pe fond, în această situaţie vor fi verificate
aceleaşi elemente ca şi în situaţia opoziţiei, dar persona interesată trebuie să
probeze în prealabil că a fost în imposibilitate să formuleze opoziţie în termen de
30 de zile de la publicare extrasului din cererea de schimbare a numelui.
Observăm că asemenea motive pot fi invocate, spre exemplu, în cazul schimbării
unui nume indecent ori ridicol, pentru că cererea de schimbare a numelui nu se
publică (dacă se admite interpretarea propusă mai sus).

Retranscrierea numelui de familie. Schimbarea numelui de familie pe cale

administrativă, analizată mai sus, nu se confundă cu retranscrierea numelui de
familie, reglementată de art. 20 din Ordonanţa nr. 41/2003.
Potrivit textului, persoana al cărei nume de familie a fost înregistrat în
actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei
limbi poate cere înscrierea, prin menţiunea pe aceste acte, a numelui de familie
retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile privind pe titular, cât şi
la cele privind pe părinţii săi118.

117
Pentru această soluţie în sistemul Decretului 975/1968, G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 339; pentru contenciosul
administrativ, A. Iorgovan, op. cit., vol. II, p. 479 şi urm.
118
Noua reglementare a preluat dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 975/1968; pentru retranscrierea numelui în
vechea reglementare, Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 391-392; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 339-340; E.
Chelaru, Drept civil. Persoanele, 2003, p. 34-35; C. stătescu, Drept civil, 1970, p. 143.

50
 Cererea de retranscriere se depune la serviciul public care are în păstrarea
registrul de stare civilă119 şi se aprobă de primar. Pe baza acestei aprobări, se
efectuează menţiunea pe marginea actelor de stare civilă respective. Efectele
aprobării se extind asupra copiilor minori, iar când soţii au un nume de familie
comun, şi asupra celuilalt soţ (dacă acesta îşi dă consimţământul). În situaţia în
care soţii nu se înţeleg cu privire la extinderea efectelor aprobării asupra copiilor
minori, decide autoritatea tutelară, care va verifica interesul superior al copiilor.
În caz de respingere a cererii, petiţionarul are calea contenciosului
administrativ potrivit Legii nr. 554/2004

Prenumele
Noţiune şi reglementare. Prenumele este acea parte a numelui lato sensu, care
individualizezază persoana fizică, mai ales în raport cu ceilalţi membri ai familiei
din care aceasta face parte, dar şi în raport cu alte persoane ce au acelaşi nume
de familie. După cum am văzut, art. 1 din Ordonanţa nr. 31/2003 dispune:
„Numele cuprinde numele de familie şi prenumele” – s.n.
Prenumele apare astăzi ca un accesoriu necesar şi obligatoriu al numelui de
familie, de care se apropie atât de mult încât este supus aceloraşi reguli. În
consecinţă, asupra prenumelui persoana titulară are un drept subiectiv civil, care
are, în principiu, acelaşi conţinut ca şi dreptul subiectiv asupra numelui de familie
120
. În plus, caracterele juridice ale numelui – lato sensu – privesc atât numele de
familie, cât şi prenumele, aşa încât aceasta va avea următoarele trăsături: legalitate
(cu aspectul său important - obligativitatea), generalitate, egalitate,
inalienabilitate („transmisibilitatea” numelui de familie, prin efectul filiaţie, nu
priveşte şi prenumele persoanei fizice), intangibilitate, universalitate,
opozabilitate erga omnes, imprescriptibilitate şi personalitate121.
Cu privire la stabilirea prenumelui art. 2 alin. 2 din Ordonanţa nr. 41/2003
dispune cu valoare de principiu: „Prenumele se stabileşte la data înregistrării
naşterii, pe baza declaraţiei de naştere făcute de persoana care declară naşterea”.
Pentru situaţia specială a copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, precum
şi în situaţia în care copilul este abandonat de către mamă în spital, iar identitatea
acesteia nu a fost stabilită în termen de 30 de zile de la constatarea abandonului,
se prevede că numele de familie şi prenumele „se stabilesc prin dispoziţia
primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului
Bucureşti, în a cărui rază a fost găsit copilul ori s-a constatat abandonul acestuia,

119
Cererea se poate depune şi la serviciul public din localitatea de domiciliu a petentului, care o va transmite
serviciului competent (art. 20 alin. 4).
120
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, Bucureşti, 1906, p. 250-251; Idem,
Principiile dreptului civil cuprinzând doctrina şi jurisprudenţa până la zi, Atelierele grafice SOCEC, Bucureşti,
1926, p. 130, nr. 149; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, 1996, p. 141. G. Boroi, op. cit., p. 315;
Tr. Ionaşcu, Persoana fizică în dreptul RPR, Ed. Academiei, 1963, p. 312-314.
121
Pentru dezvoltări, a se vedea, G. Boroi, op. cit., p. 314-317; Gh. Beleiu, op. cit, 1982, p. 244; D. Lupulescu, A.
M. Lupulescu, Identificarea persoanei fizice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 32; S. Cercel, A. Florea, A.
Ponea, Drept civil. Persoana fizică, Ed. Universitaria, Craiova, 2003, p. 64-70; A. B. Ilie, Capacitatea persoanei
fizice în dreptul civil român, Ed. Universitaria, Craiova, 2003, p. 170-171.

51
în conditiile Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă” (art. 2 alin. 3).
Pe de altă parte, Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului conţine dispoziţii privind „stabilirea şi păstrarea identităţii” copilului şi
oferă soluţii în această materie în dispoziţii cuprinse în capitolul al II-lea,
„Drepturile copilului”, secţiunea 1, „Drepturi şi libertăţi civile”, art. 8-13.

Principiul libertăţii părinţilor în alegerea prenumelui copilului. Dispoziţiile

legale potrivit cărora, pe de o parte, prenumele se stabileşte „pe baza declaraţiei
de naştere făcute de persoana care declară naşterea” (art. 2 alin. 2 din Ordonanţa
nr. 41/2003), iar, pe de altă parte, au obligaţia de a face declaraţia de naştere
„oricare dintre părinţi”, dar, în subsidiar, şi „medicul, persoanele care au fost de
faţă la naştere, personalul din unitatea în care avut loc naşterea, rudele ori vecinii
care au luat cunoştinţă despre naşterea unui copil” (art. 19 din Legea nr. 119/1996
privind actele de stare civilă), ar putea fi înţelese, la prima vedere, în sensul că
„cel care declară naşterea, stabileşte prenumele copilului”122. Şi, forţând
interpretare, s-ar putea susţine, greşit, că, având în vedere că enumerarea
persoanelor obligate să declare naşterea este exemplificativă, iar nu limitativă,
„oricine declară naşterea, stabileşte prenumele copilului”.
Este adevărat că declararea naşterii copilului poate fi făcută, în cele din
urmă, de orice persoană, de vreme ce interesul general este ca orice naştere să fie
înregistrată, şi este, de asemenea, exact că prenumele este „înscris” în această
declaraţie. Dar, declararea naşterii nu se confundă cu alegerea prenumelui. Mai
exact, este exclus ca prenumele copilului să fie ales (dat) de oricine, pentru că, în
realitate, el este stabilit de părinţi, chiar dacă in concreto anunţarea oficială a
naşterii aparţine altei persoane123. În prezent, dispoziţiile art. 8 alin. 3 din Legea
nr. 272/2004 sunt clare în acest sens: „părinţii aleg numele şi prenumele copilului,
în condiţiile legii”, dar acest drept natural al părinţilor nu a fost niciodată contestat
anterior acestei reglementări exprese (în acelaşi sens, art. 57 alin.2. C.civ. fr.
dispune că „prenumele copilului sunt alese de părinţi” în exercitarea autorităţii
părinteşti, sugerând că poate fi vorba de „mai multe prenume”, practică de altfel
curentă în sistemul francez).
Dacă numele de familie se transmite prin filiaţie, materie în care legea
cuprinde dispoziţii lămuritoare, cu privire la alegerea prenumelui copilului
prevederile legale mai degrabă lipsesc. Se admite că stabilirea prenumelui
copilului este guvernată de principiul libertăţii părinţilor în alegerea acestuia, cu
menţiunea că această libertate poate avea două laturi. Mai întâi, ea implică
122
Decretul nr. 975/1968, avea o dispoziţie identică: „prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza
declaraţiei de naştere făcută de cel care declară naşterea” –s.n. (art. 2 alin. 2); art. 43 din C.civ. (art. 57 C.civ.
fr.) prevedea: „actul de naştere va arăta cu desluşire ziua, ora, locul naşterii, sexul copilului, prenumele ce i se va
da la botez, precum şi numele de familie, profesiunea sau meseria şi domiciliul tatălui, mumei şi al martorilor”-
s.n.
123
Nu este exclus ca în „îndeplinirea mandatului” dat de părinţi unei persoane pentru a declara naşterea unui copil
să intervină o “executare necorespunzătoare”, săvârşită cu intenţie (dol) sau din culpă, în sensul că este declarat
un alt prenume al copilului, care este preluat în actul de naştere. Dar, aceasta nu înseamnă că mandatarul este cel
care „stabileşte” prenumele copilului.

52
libertatea alegerii cuvântului care va primi rolul de prenume, iar, pe de altă parte,
ea priveşte libertatea alegerii numărului cuvintelor care vor primi această
semnificaţie. Împreună, cele două laturi, dau conţinut libertăţii părinţilor aici, care
decid ce şi câte prenume va avea copilul.
Afirmând libertatea părinţilor în această materie, apare imediat problema
întinderii acestei libertăţi sau, mai exact, a limitelor în care poate fi exercitată.
Practica socială a demonstrat în timp că, oricât de sensibilă este problema alegerii
prenumelui copilului şi oricât de delicată ar fi o intervenţie legislativă (care
trebuie să fie extrem de prudentă) o libertate absolută este riscantă şi poate afecta
interesele generale. În doctrina mai veche s-a arătat că lipsa unor restricţii a dat
loc la anarhie cu privire la prenumele persoanelor, iar fantezia părinţilor este
uimitoare aşa încât alături de persoane purtând prenume răsunătoare de eroi antici,
se întâlnesc altele cu nume de plante124. Exemplele din timpurile noastre sunt la
fel de neobişnuite oriunde ar fi întâlnite. Iată situaţia unui vietmanez care şi-a
numit copilul „Amendat cu 6500” (Mai Phat Sau Nghin Ruoi), pentru „a protesta”
(?) împotriva dispoziţiilor legale care prevăd amenzi pentru cei care au mai mult
de un copil; la insistenţele autorităţilor a admis să-i schimbe numele şi, când
copilul a împlinit 20 de ani!, l-a rebotezat „Dragonul de aur”. În România, un
arădean şi-a înregistrat recent fetiţa cu prenumele „SLK”, după cunoscutul model
de la Mercedes, susţinând că „iubeşte foarte mult maşinile de lux”(!?), iar dacă ar
fi avut un băiat i-ar fi pus numele „BMW”125. Copii care au prenume neobişnuite
sau mai multe prenume, nu de puţine ori, „prea multe” (ori, de ce nu?, şi multe şi
neobişnuite), sunt din ce în ce mai des întâlniţi, iar responsabilitatea acestor
situaţii aparţine, întotdeauna, părinţilor. În acest cadru, devine tot mai clar faptul
că astfel de „excese” (considerate, culmea!, „demonstraţii de dragoste
părintească”) trebuie temperate, oprite, dar, după cum vom vedea, soluţiile nu sunt
uşor de găsit şi nici de impus126.

Limitele libertăţii părinţilor în alegerea prenumelui copilului. De o manieră

generală se proclamă, ab initio, că părinţii aleg numele şi prenumele copilului, „în
condiţiile legii” (art. 8 alin. 3 din Legea nr. 272/2004). În acelaşi sens, art. 18 din
Legea nr. 119/1996 prevede că „numele de familie şi prenumele copilului se
stabilesc potrivit legii”.

124
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 144, care prezintă exemplul unui băiat cu
prenumele de... Venus. În prezent putem întâlni copii cu nume de ţări, maşini. În schimb, este bine privit „numele
de floare”, statisticile oficiale arătând că apoximativ 3% dintre români îşi sărbătoresc onomastica de Florii, una
din cele mai importante sărbători ortodoxe româneşti.
125
A se vedea, ziarul “Gândul” nr. 560 din 2.03.2007, p. 8/ ananova.com. Numele de persoane sunt la origine
cuvinte ale limbii comune, dar se întâmplă ca un nume de persoană să ajungă să fie folosit ca nume comun. Adesea
un produs capătă numele celui care-l fabrică, precum, ca să rămânem în lumea automobilelor, Buick, Ford, Citroën,
Škoda (ceh. škoda înseamnă pagubă), a se vedea, A. Graur, Nume de persoane, 1965, p. 151-158. Devine
„obişnuită” preocuparea celebrităţilor de a-şi boteza copiii cu nume ieşite din comun, extravagante: fetiţa unui
cunoscut cuplu de actori, născută în 2006, a fost botezată „Shilon Nouvel”, alintată Shi: Shilon înseamnă, potrivit
dicţionarului biblic Easton, 1897, „cel iubitor de pace”, cu referire la Mesia.
126
V.V. Popa, 2005, p. 402, care după ce arată că părinţii sunt liberi să declare orice prenume sau mai multe
prenume, pentru că legea nu prevede nicio limitare, apreciază că „abuzul de drept poate fi stăvilit”.

53
 Două prevederi importante pentru analiza care ne interesează sunt cuprinse
în Legea nr. 119/1996. Mai întâi, „ofiţerul de stare civilă poate refuza înscrierea
unor prenume care sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole, părinţii putând
opta pentru un nume corespunzător”(art. 18 alin. 2). Pe de altă parte, „dacă părinţii
nu au nume de familie comun sau dacă nu există concordanţă între prenumele
copilului trecut în certificatul medical constatator al naşterii şi declaraţia verbală
a declarantului, întocmirea actului de naştere se face pe baza declaraţiei scrise şi
semnate de ambii părinţi, din care să rezulte numele de familie şi prenumele
copilului. În caz de neînţelegere între părinţi, va decide serviciul public comunitar
local de evidenţa persoanelor de la locul înregistrării naşterii, prin dispoziţie
scrisă” (art. 18 alin. 3) -s.n.
Prima dispoziţie interzice ferm ca prenumele ales de părinţi să fie format
din „cuvinte indecente ori ridicole”. Legea afirmă, absolut îndreptăţit, că nu pot
fi încălcate aici regulile decenţei, că părinţii care aleg prenumele copilului trebuie
să respecte bunele moravuri, buna-cuviinţă, pudoarea. În plus, legea respinge clar
caraghioslâcurile şi opreşte folosirea cuvintelor care „ar stârni râsul” (lat.
ridiculus). De amintit că art. 4 alin. 2 lit. a din Ordonanţa nr. 41/2003 prevede,
printre altele, că prenumelui alcătuit din expresii indecente ori ridicole este un
motiv temeinic pentru schimbarea acestuia pe cale administrativă, aşa încât dacă
ofiţerul de stare civilă înregistrează totuşi un astfel de prenume, el poate fi
înlăturat, relativ uşor, prin procedura administrativă specială.
Cea de-a doua dispoziţie asigură în această materie aplicarea principiului
fundamental al egalităţii în drepturi şi obligaţii a soţilor, consfiinţit prin norme
constituţionale (art. 48 alin. 1. prevede expres că familia se întemeiază pe
egalitatea soţilor) şi impus prin normele Codului familiei: art. 25 prevede că
„bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie”, iar art. 26 dispune
că „soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria”127. De altfel,
art. 98 C.fam. impune că „măsurile privitoare la persoana şi bunurile copilului se
iau de către părinţi, de comun acord”. Practic, dispoziţiile art. 18 alin. 3 din Legea
nr. 119/1996, menţionate mai sus, constituie o aplicare particulară a principiilor
pe care art. 97-99 C.fam. le instituie în privinţa exercitărilor drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti.
În ambele situaţii, când părinţii nu sunt de acord cu refuzul autorităţii de a
înregistra un prenume ales (calificat ca indecent ori ridicol) sau când contestă
soluţia dată prin dispoziţie scrisă, în cazul neînţelegerilor existente între ei cu
privire la prenumele copilului, litigiul poate fi adus în faţa judecătorului care va
decide în funcţie de interesele aflate în concurs (interesul părinţilor, interesul
general şi, mai ales, interesul copilului).
Dar dispoziţiile legale în discuţie nu sunt singurele limite ale exercitării cu
bună-cuvinţă a dreptului părinţilor de a alege prenumele copilului. În realitate,
libertatea în discuţie este ţărmurită de principiul general al interesului superior al
127
Pentru acest principiu, I P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., 2002, p. 11; A. Bacaci, V. Dumitrache, C.
Hageanu, op. cit., 2005, p. 11-12.

54
copilului, după cum vom arăta mai departe. Practic, părinţii sunt liberi să decidă
asupra cuvântului şi numărului cuvintelor ce vor primi semnificaţia de prenume
pentru copil, în limitele impuse de acest principiu, care stă la baza raporturilor
dintre părinţi şi copiii lor minori şi care „va prevala în toate demersurile şi
deciziile care privesc copiii” (art. 2 alin. 3 din Legea nr. 272/2004).
Mai întâi, să observăm că alegerea părinţilor în această materie este, în
acelaşi timp, „un drept şi o obligaţie”, aşa cum sunt toate elementele ce dau
conţinut conceptului de ocrotire părintească128. Posibilitatea de a alege prenumele
copilului apare ca un drept al părinţilor dacă este analizată, spre exemplu, în raport
cu terţii (alte persoane care s-ar considera îndreptăţite să „participe” la alegere,
cum ar fi cele din „familia extinsă” sau, nu-i aşa?, în tradiţia populară, naşii
copilului), pe care, prin poziţia lor, părinţii îi înlătură aici de la orice decizie. În
schimb, faţă de copil, părinţii au obligaţia de a-i alege un prenume (alcătuit din
unul sau mai multe cuvinte) care să corespundă interesului său superior. Dacă
acest lucru nu a fost niciodată contestat, cel puţin nu direct, astăzi este expres şi
clar reglementat. Astfel, art. 8 din Legea nr. 272/2004 prevede: „copilul are
dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale” (1); „copilul este înregistrat
imediat după naştere şi are de la această dată (data naşterii, nu data înregistrării –
p. n.) dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, dacă este posibil, de
a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia” (2)- s.n.;
„copilul are dreptul de a-şi păstra cetăţenia, numele şi relaţiile de familie, în
condiţiile prevăzute de lege, fără nicio ingerinţă” – s.n. (4); „dacă se constată că
un copil este lipsit, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identităţii sale
sau de unele dintre acestea, instituţiile şi autorităţile publice sunt obligate să ia de
urgenţă toate măsurile necesare în vederea restabilirii identităţii copilului”129.
Libertatea părinţilor de a alege cuvântul/cuvintele care va/vor primi
semnificaţia de prenume nu este limitată direct, prin menţionarea prenumelor
permise ori a celor interzise, ci indirect, prin excluderea cuvintelor „indecente ori
ridicole”, după cum am văzut. Mai întâi, ofiţerul de stare civilă este chemat să
observe dacă prenumele ales este indecent ori ridicol. Chiar dacă legea prevede
că acesta „poate” refuza înscrierea în actul de naştere a unor astfel de cuvinte, se
poate admite că, în interesul copilului, el „trebuie” să refuze. Soluţia poate rezulta
din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 119/1996 şi Legii nr.
272/2004 (care impun principiul interesului superior al copilului şi dreptul
copilului la stabilirea identităţii sale, în principal, art. 2 şi art. 8). Oricum, ultimul
cuvânt în această chestiune îl are instanţa de judecată care va dispune având în
vedere, în principal, acelaşi principiu.
Pe de altă parte, libertatea părinţilor în alegerea numărului cuvintelor care
pot fi atribuite cu titlu de prenume nu are nicio limită expresă. În doctrina noastră,
128
Pentru noţiunea de ocrotire părintească, a se vedea, M. N. Costin, op. cit., p. 185-188; A. Bacaci, V. Dumitrache,
C. Hageanu, op. cit., p. 305-314; M. Soreaţă, Dreptul familiei, Ed. Universitaria, Craiova, 2005, p. 340-343.
129
Legea prevede soluţii pentru stabilirea identităţii copilului părăsit sau găsit în art. 9-12, iar art. 13 impune
obligaţia celor care internează sau primesc în îngrijire femei gravide sau copii care nu au acte pe baza cărora să li
se poată stabili identitatea de a anunţa rapid autorităţile.

55
în perioada în care era în vigoare Decretul nr. 975/1968 (dar care nu avea reguli
foarte diferite de cele din prezent, în materia prenumelui), s-a subliniat că, dată
fiind funcţia social-juridică a prenumelui, de lege ferenda, ar trebui să se limiteze
numărul cuvintelor care desemnează prenumele unei persoane, eventual, cel mult
două130. Între timp au fost adoptate alte dispoziţii legale în materia numelui, care
nu conţin însă vreo dispoziţie expresă în chestiunea în discuţie.
Nu există o practică, socială ori judiciară, clară în această materie, dar
considerăm că nu se poate admite, nici aici, o libertate deplină a părinţilor. Se
poate afirma că, într-o anumită perioadă, există tendinţa, obiceiul, prenumelui
simplu, duplu, triplu, etc., pot fi analizate cauzele care determină asemenea
„practici”, dar nu se poate admite că voinţa părinţilor este aici discreţionară. Este
dificil de impus prin lege un „număr maxim de prenume”, dar înclinăm să credem
că propunerea menţionată deja îşi păstrează actualitatea, însă limitarea unor
practici excesive poate fi impusă aici, mai de grabă, „prin convingerea” părinţilor,
printr-o consiliere de specialitate. De menţionat că, în proiectul privind Codul
civil adoptat de Senatul României în septembrie 2004, art. 53 alin. 2 are următorul
cuprins: „Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei
de naştere şi poate fi alcătuit din cel mult trei cuvinte”.
Considerăm că principiul interesului superior al copilului este cel care
impune şi aici limitele libertăţii părinţilor. Legea nu prevede expres, în prezent,
dar credem că ofiţerul de stare civilă are posibilitatea să refuze şi înscrierea unui
număr exagerat de prenume, iar un astfel de „filtru administrativ” poate fi
întemeiat pe dispoziţiile legale care obligă autorităţile publice să ia măsuri atunci
când este în joc interesul superior al copilului şi dreptul său la identitate. În astfel
de situaţii, părinţii pot să renunţe la unul sau mai multe dintre prenumele alese,
păstrând un număr „rezonabil”, ori au posibilitatea să se adreseze instanţei de
judecată131.

Limitele alegerii prenumelui copilului adoptat. Art. 53 alin. 3 din Legea nr.
273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, admite schimbarea prenumelui
copilului adoptat „pentru motive temeinice” şi cu „consimţământul copilului care
a împlinit vârsta de 10 ani”. Practica judecătorească admite frecvent asemenea
cereri, iar motivarea deciziilor date are în vedere elemente precum: crearea unor
relaţii familiale solide între adoptat şi adoptatori, dorinţa adoptatorilor,
ataşamentul dintre adoptatori şi adoptat132. Se impune precizarea că argumentul

130
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, TUB, 1982, p. 245.
131
S. Cercel, A. Florea, A. Ponea, Drept civil. Persoane fizică, p. 101; pentru prenumele dublu, a se vedea, Al.
Graur, op. cit., p. 55-56, care arată cum se folosesc numele multiple: 1. se pronunţă toate (în franţuzeşte, unde
numele sunt de obicei scurte, sunt frecvente prenumele duble rostite complet, ca Jean-Jacques, Jean-Pierre, Anne-
Marie; în italieneşte adesea prenumele se contopesc, ca Giancarlo, Gianbattista – Gian este o prescurtare din
Giovanni „Ion”, iar Battista, ca şi fr. Baptiste, reproduce pe vechiul grecesc baptistes care înseamnă „botezător”);
2. unul dintre prenume este uitat şi se foloseşte numai celălalt; 3. se renunţă la numele de familie şi se folosesc
numai două prenume.
132
Tribunalul Dolj, sentinţa civilă nr. 8 din 16 mai 2006, cu privire la cererea de schimbare a prenumelui minorei
instanţa a reţinut că există motive temeinice, şi anume: crearea unor relaţii familiale solide între adoptatori şi

56
„dorinţa adoptatorilor”, invariabil menţionat de jurisprudenţă, este firesc dar nu
trebuie să exprime simpla voinţă a adoptatorilor. Legea prevede expres că
schimbarea prenumelui se poate dispune „pentru motive temeinice”, şi dacă
„dorinţa” viitorilor părinţi poate fi un început în acest sens, în niciun caz ea
singură nu este suficientă.
Considerăm că şi în această materie trebuie să prevaleze interesul superior
al copilului, aşa încât, cele menţionate mai sus sunt, în principiu, aplicabile.
Problema poate fi privită din două unghiuri diferite. Mai întâi, schimbarea
prenumelui copilului poate fi o măsură care favorizeză eficienţa adopţiei cu
efectele filiaţiei fireşti, de vreme ce oferă copilului posibilitatea de a se integra în
noua sa familie şi de a se despărţi de situaţia originară, de care i-ar aminti
menţinerea prenumelui. Efectul este evident în situaţia copilului abandonat sau
găsit, când „situaţia originară” este tragică, dar scade atunci când, până în
momentul adopţiei, copilul a avut o viaţă obişnuită. Pe de altă parte, alegerea
noului prenume al copilului trebuie să fie supusă respectării interesului său
superior, aşa încât, exempli gratia, este cert că un copil adoptat nu poate primi un
prenume „indecent ori ridicol”.
În plus, legea impune libertăţii părinţilor adoptivi o limită specială şi
stabileşte că este necesar acordul copilului adoptat care a împlinit 10 ani. Legea
272/2004 a impus principiul ascultării opiniei copilului şi luarea în considerare a
acesteia, ţinând cont de vârsta şi gradul său de maturitate şi proclamă dreptul
copilului capabil de discernământ de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei
probleme care îl priveşte (art. 6 lit. h şi art. 24 alin. 1)133. Dacă, în general, se
discută asupra luării în considerare şi importanţei opiniei copilului, în sensul că
se admite, în principiu, că instanţa poate înlătura, motivat chiar de interesul
copilului, opinia acestuia, în materia adopţiei lucrurile stau altfel. Potrivit
dispoziţiilor Legii nr. 273/2004, mai întâi, copilul care a împlinit 10 ani trebuie

adoptată, faptul că minora urmează a fi botezată de adoptatori, precum şi dorinţa petenţilor de a purta prenumele
Maria-Roxana; Tribunalul Dolj, sentinţa civilă nr. 9 din 17 mai 2006, instanţa a constatat că sunt îndeplinite toate
condiţiile impuse de lege, că nu există o rudă din familia extinsă care să dorească adopţia minorei, aşa încât este
în interesul său superior să fie adoptată de către petenţi. Cererea de schimbare a prenumelui minorei a fost
considerată întemeiată pentru că există motive temeinice în acest sens, respectiv crearea unor relaţii familiale
solide între adoptat şi adoptatori; Tribunalul Dolj, sentinţa civilă nr. 12 din 29 mai 2006, cererea de schimbare a
prenumelui minorei a fost considerată întemeiată pentru că există motive temeinice în acest sens, respectiv crearea
unor relaţii familiale solide între minoră şi adoptatori, dorinţa adoptatorilor de a purta acest nume şi ataşamentul
lor profund faţă de minoră. În practica hotărârii se consemnează că minora a fost audiată în camera de consiliu în
prezenţa unui psiholog şi s-a încheiat în acest sens un proces-verbal, dar în considerentele hotărârii nu se
menţionează dacă minora este sau nu de acord cu schimbarea prenumelui. Se presupune că minora şi-a dat
consimţământul, de vreme ce instanţa invocă art. 53 din Legea nr. 273/2004 care prevede expres această condiţie
în situaţia în care, ca în speţă, copilul împlinise 10 ani; Tribunalul Dolj, sentinţa civilă nr. 17 din 5 iunie 2006, cu
privire la cererea de schimbare a prenumelui, potrivit art. 53 din Legea nr. 273/2004, tribunalul a apreciat că este
justificată de existenţa unor relaţii normale între adoptatori şi minor şi că aceasta constituie un rezultat firesc al
preocupărilor petenţilor faţă de situaţia copilului.

133
Cu privire la dreptul copilului de a fi ascultat şi valoarea juridică a opinie sale, S. Cercel, D. Ghiţă, Comentariu
la decizia nr. 284 din 11 iulie 2005 a C.A.Craiova, în CJ nr. 6/2006, p. 14-18.

57
să consimtă la adopţie (art. 11 lit. b) şi, în continuarea acestei logici, el trebuie să
consimtă la schimbarea prenumelui său (art. 53 alin. 2).
Consimţământul copilului adoptat care a împlinit 10 ani priveşte două
aspecte: iniţiativa părinţilor adoptivi, schimbarea în sine, şi prenumele propus de
adoptatori pentru a-l înlocui pe cel vechi. În termeni legii pare că voinţa copilului
este suverană aşa încât, la extremă, chiar atunci când ar fi în interesul său,
schimbarea prenumelui poate fi dispusă numai dacă el este de acord. Deşi este
greu de presupus că o astfel de situaţia poate să apară, considerăm că în spiritul
legii ea poate fi depăşită printr-o consiliere specială a părţilor implicate
(adoptatorii şi copilul adoptat). În toate situaţiile, acordul copilului care a împlinit
10 ani trebuie menţionat expres în considerentele hotărârii care aprobă cererea
adoptatorilor de schimbare a prenumelui, pentru că el constituie o condiţie
esenţială a schimbării.
Aşadar, problema schimbării prenumelui copilului adoptat va fi analizată
din perspectiva interesului său superior, pentru că, în esenţă, măsura adopţiei nu
impune automat măsura schimbării prenumelui. Nu este întotdeauna exact şi
folositor ca „o nouă familie” să impună „o nouă identitate”.

Drept comparat. În sistemul francez, titlul I al legii din 11 germinal, anul al XI-
lea, prevedea că nu se poate da copiilor ca prenume decât cele „întrebuinţate de
diferite calendare” sau prenume ale persoanelor „istoriei vechi”. Măsura a fost
impusă pentru a opri un obicei frecvent în epoca revoluţionară, preluat din Anglia
şi America, şi care consta în a da copiilor prenumele persoanelor contemporane,
care trăiau încă (Robespierre, Marat, etc.). Dar legea a omis să spună ce trebuie
înţeles prin „istoria veche”, dacă aceasta cuprinde „ultimele secole” ori
„legendele”, aşa încât mult timp s-a discutat dacă pot fi admise prenumele de
„Voltaire” sau „Franklin”, ori, pentru fete, prenumele de „Urgél” sau „Mélusine”.
Chiar dacă o circulară ministerială din 1865 conţinea enumerarea prenumelor
care pot fi acceptate de către ofiţerii de stare civilă, s-a afirmat că, în această
materie, domneşte un fel de „anarhie moderată de arbitrariul administrativ”134.
Este de amintit că, după modelul francez, în proiectul iniţial al Legii numelui din
1895 exista o pronunere asemănătoare şi în sistemul nostru, care a fost însă
respinsă (considerându-se, printre altele, că s-ar impune ofiţerului de stare civilă
„o competenţă istorică şi bisericească” greu de atins) şi înlocuită cu prevederea că
„nu se poate lua ca prenume numele patronimic de familie”(art. 2 din lege)135.

134
Ambroise Colin, Henri Capitant, Curs elementar de drept civil francez, traducere de Victor Cadere, Ioan Miloae,
vol. I, ediţia a VIII-a, Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1940, p. 456; Gérard Cornu, Drept civil. Introduction. Les
personnes. Les biens, Montchrestien, Paris, 1991, p. 221-223
135
N. Tituleascu, Drept civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 137, care menţionează un episod al dezbaterilor:
dl. Stoenescu într-un discurs foarte spiritual, arătând dificultăţile ofiţerilor stării civile de a cunoaşte calendarul şi
toate numele istorice, se întoarce către Lascăr Catargiu, Preşedintele de Consiliu, şi îi zice: „presupune d-le Lascăr
Catargiu, că aş fi un conservator fanatic şi aş voi să-mi botez copilul Lascăr. Nu pot pentru că acest nume nu există
nici în istorie, nici în calendar”.

58
 Legea din 11 germinal a rămas în vigoare până la reforma impusă prin
legea din 8 ianuarie 1993. În practică restricţiile vechii reglementări nu mai erau
respectate, admiţându-se de mult numele unor personaje din istoria contemporană,
feminizarea prenumelor masculine ori prenumele străine. O instrucţiune
ministerială din 12 aprilie 1966 încuraja liberalismul ofiţerilor de stare civilă şi îi
sfătuia să admită prenume aparţinând mitologiei, ori proprii anumitor idiomuri
locale, ori prenume străine care să fie atribuite copiilor francezi. Jurisprudenţa
franceză susţinea că, în principiu, restricţiile vechii legi nu sunt contrare CEDO,
iar în difierite speţe au fost respinse prenume precum: Cerise (calendarul
republican din 1974), Manhattan, Felur de Marie136. În ideea de a lărgi libertatea
părinţilor de a alege prenumele copiilor, legea din 1993 a abrogat legea din 11
germinal şi a înlocuit ultimele două alineate ale art. 57 C.civ.fr. prin trei noi
alineate137.
Potrivit noilor reglementări, părinţii sunt liberi să stabilească prenumele
copilului, fără a fi ţinuţi de prenumele din „diferite calendare ori din istoria
veche”. În situaţia în care prenumele alese sau unul dintre ele, singur ori asociat
altor prenume sau nume, apar contrare intereselor copilului sau intereselor unor
terţe persoane de a avea protejat patronimul lor, ofiţerul de stare civilă este obligat
să anunţe imediat procurorul care, la rândul său, poate să sesizeze judecătorul
specializat în litigii de familie (art. 57 alin. 3). Instanţa este competentă să verifice
dacă prenumele contravin interesului copilului sau încalcă dreptul terţilor cu
privire la protejarea patronimului. Când acest lucru se întâmplă, judecătorul
dispune înlăturarea prenumelui din registrele de stare civilă şi atribuie copilului
un alt prenume, ales chiar de el dacă părinţii nu fac o nouă alegere sau aceasta este
contrară intereselor menţionate. În actele de stare civilă ale copilului se vor face
menţiunile corespunzătoare cu privire la decizia respectivă. Legea instituie astfel
un important control judiciar, posibil la iniţiativa procurorului care sesizează
instanţa competentă138.

136
François Terré, Dominique Fenouillet, Droit civil. Les personnes. La famille. Les incapacités, Dalloz, Paris,
1996, p. 150-152.
137
A se vedea, Code civil, 100e edition, Dalloz, Paris, 2001, p. 145-151, şi jurisprudenţa menţionată – art. 57: (2)
(L. n0 93-22 du 8 janv. 1993) „Les prénoms de l'enfant sont choisis par ses père et mère” (L. n0 96-604 du 5 juill.
1996) „La femme qui a demandé le secret de son identité lors de l' accouchement peut faire connaître les prénoms
qu'elle souhaite voir attribuer à l'enfant. A défaut ou lorsque les parents de celui-ci ne sont pas connus, l'officier
de l'état civil choisit trois prénoms dont le dernier tient lieu de patronyme à l'enfant. (L. n0 93-22 du 8 janv. 1993)
„L'officer de l'état civil porte immédiatement sur l'acte de naissance les prénoms choisis. Tout prénom inscrit dans
l'acte de naissance peut être choisi comme prénom usuel. (3) „Lorsque ces prénoms ou l'un d'eux, seul ou associé
aux autres prénoms ou au nom, lui paraissent contraires à l'intérêt de l'enfant ou au droit des tiers à voir protéger
leur patronyme, l'officier de l'état civil en avise sans délai le procureur de la République. Celui-ci peut saisir le
juge aux affaires familiales. (4) „Si le juge estime que le prénom n'est pas conforme à l'intérêt de l'enfant ou
méconnaît le droit des tiers à voir protéger leur patronyme, il en ordonne la suppression sur les registres de l'état
civil. Il attribue, le cas échéant, à l'enfant un autre prénom qu' il détermine lui-même à défaut par les parents d'un
nouveau choix qui soit conforme aux intérêts susvisés. Mention de la décision est portée en marge des actes de
l'état civil de l'enfant”.
138
Philippe Bihr, Droit civil général, Dalloz, Paris, 2000, p. 58-59. Pe de altă parte, principiul care afirmă
imutabilitatea prenumelui a fost atenuat prin admiterea schimbării prenumelui în situaţia în care se demonstrează
„un interes legitim”. Jurisprudenţa a folosit condiţia interesului legitim pentru a opri excesele care tind să facă din
prenume un subiect al capriciilor modei sau vârstei. Este exclusă schimbarea prenumelui prin simpla voinţă ori

59
Jurisprudenţa CEDO în materia alegerii prenumelui copilului. Curtea
europeană a drepturilor omului a avut ocazia să se pronunţe în această materie,
chiar într-un caz împotriva Franţei, prin hotărârea din 24 octombrie 1996139. Soţii
Guillot au ales ca prenume pentru fiica lor, născută la 7 aprilie 1983, „Fleur de
Marie (după numele eroinei lui Eugene Sue din "Misterele Parisului"), Armine,
Angéle”. Ofiţerul de stare civilă refuză primul dintre aceste nume pe motiv că el
nu figurează în nici un fel de calendar, iar copilul este declarat la primărie fără
menţionarea primului prenume. Tribunalul de mare instanţă din Nanterre respinge
cererea părinţilor de a ordona adăugarea prenumelui în litigiu ca prim prenume al
fiicei lor, în special pe motiv că un prenume „nu putea fi compus (...) dintr-un
amalgam constituit dintr-un dublu cuvânt articulat în jurul unei prepoziţii”.
Tribunalul acceptă însă cererea subsidiară referitoare la adăugarea cuvintelor
„Fleur-Marie”. Curtea de Apel din Versailles confirmă acestă hotărâre
judecătorească, iar Curtea de Casaţie respinge recursul petiţionarilor.
În cererea adresată Curţii, soţii Guillot au susţinut că a fost violat dreptul
lor la respect pentru viaţa privată şi de familie (art. 8 din Convenţie), ca urmare a
refuzului autorităţilor publice de a înscrie în actul de naştere prenumele ales de ei
pentru fiica lor, precum şi o serie de drepturi la apărare (art. 6). În hotărârea sa
Curtea arată, mai întâi, că articolul 8 nu conţine dispoziţii explicite în materie de
prenume. Totuşi, în calitate de mijloc de identificare în sânul familiei şi în
societate, prenumele unei persoane ca patronim priveşte viaţa sa privată şi
familială. Mai mult, alegerea prenumelui copilului de către părinţi îmbracă un
caracter intim şi afectiv şi intră, deci, în sfera privată a acestora din urmă, aşa
încât decide că articolul 8 se aplică (unanimitate). Curtea înţelege că soţii Guillot
au fost afectaţi prin refuzarea prenumelui pe care l-au ales pentru fiica lor, care
nu poate figura în actele oficiale. Diferenţa între prenumele legal şi prenumele
utilizat al copilului - ea este chemată "Fleur de Marie" de către membrii familiei
sale şi este identificată ca atare în societate, poate să producă anumite complicaţii
pentru petiţionari cu ocazia demersurilor pe care ei le efectuează în calitate de
reprezentanţi legali. Totuşi, nu se contestă faptul că respectivul copil poartă în
mod curent şi fără piedici prenumele în litigiu, iar jurisdicţiile franceze - care au
luat în considerare interesele copilului - au acceptat cererea subsidiară de înscriere
a prenumelui "Fleur-Marie". În consecinţă, Curtea a considerat că neplăcerile
denunţate de petiţionar nu sunt suficiente pentru a pune problema unei lipse de
respect a vieţii private şi familiale prin prisma articolului 8 (7 voturi pentru, 2
împotrivă).

prin singura dorinţă de a manifesta apartenenţa la „naţiunea indiană”. Doctrina reţine că progresiv se trece de la o
concepţie socială la una psihologică, aşa încât se tinde spre eliberarea prenumelui de influenţa tradiţională ce
caracterizează încă dreptul multor ţări (Fr. Terré, D. Fenouillet, op. cit., p. 154-155).
139
V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, traducere Ionel Olteanu, Coriolan Atanasiu,
Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1998, p. 364-366; C. Bîrsan, Convenţia europeană a
drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 604-605.

60
Repere privind alegerea prenumelui copilului. Observând reglementarea
problemei alegerii prenumelui se poate admite că legea oferă o libertate sporită
părinţilor de vreme ce arată care sunt prenumele excluse140 (toate celelalte
prenume pot fi alese). Pe de altă parte, legea trimite şi aici la principiul interesului
superior al copilului. S-ar putea discuta dacă nu este mai bine ca legea să prevadă
expres interesul copilului în materia alegerii sau schimbării prenumelui său (ca în
sistemul francez), însă, considerăm că şi în actuala reglementare este mai presus
de orice dubiu că limita libertăţii părinţilor de a alege prenumele copilului este
interesul superior al acestuia141.
S-ar putea discuta despre conţinutul interesului superior al copilului în
această materie. De la început trebui să admitem că nu este uşor de stabilit
conţinutul acestei noţiuni (interesul copilului) în nicio situaţie în care acesta este
invocat expres de lege ori impus de practică. Se consideră, în general, că avem de
a face cu o noţiune cu caracter complex, determinat de o multitudine de factori,
rezultaţi din circumstanţele cazului şi apreciaţi suveran de instanţă. Nu există o
enumerare exhaustivă, legală ori doctrinară, a elementelor subiective sau
obiective care determină conţinutul acestei noţiuni şi, de asemenea, este dificil de
stabilit o ierarhie a elementelor componente142.
La fel stau lucrurile în materia alegerii prenumelui copilului, unde par mai
uşor de găsit acele elemente care încalcă interesul copilului, cum de altfel
procedează şi legea, decât cele care îi dau conţinut. Mai întâi, observăm că suntem
în spaţiul drepturilor nepatrimoniale ale copilului, aşa încât s-ar părea că
elementele care dau conţinut interesului său vor fi, mai ales, „subiective”, deşi
este dificil să separăm aici elementele obiective de cele subiective. O apreciere
generală, folosind o sintagmă pe care legea o prevede când reglementează
drepturile copilului, ar putea susţine că „o personalitate armonioasă a copilului
include un nume armonios”143.
Am văzut că legea înlătură „cuvintele indecente şi ridicole”, aşa încât
alegerea unui astfel de prenume încalcă interesul copilului. De asemenea,
principiul interesului copilului este cel care temperează libertatea părinţilor.
Proiectul Codului civil propune două reguli importante: 1) prenumele nu poate fi
alcătuit decât din maxim trei cuvinte (observând că, prenumele multiplu, poate
aduce atingere funcţiei social-juridice a acestuia, legea încearcă, pe bună dreptate,
să limiteze o asemenea practică socială; ideea poate fi susţinută şi pentru că

140
Intervenţia legii este prudentă, iar normele care limitează libertăţii părinţilor nu pot fi prea restrictive, pentru a
se oferi suficientă satisfacţie acestui element preţios al vieţii de familie: alegerea prenumelui copilului ori
schimbarea prenumelui copilului adoptat.
141
Libertatea părinţilor este limitată şi de interesul terţilor cu privire la protejarea patronimului, chiar dacă în
sistemul nostru această limită nu este prevăzută expres.
142
Pentru principiul respectării interesului superior copilului minor şi conţinutul acestuia în situaţia încredinţării
copiilor după divorţ, S. Cercel, D. Ghiţă, op. cit., p. 11-14.
143
Fără a transforma alegerea prenumelui într-o „expertiză lingvistică”, ar trebui evitată „asociaţia neplăcută de
sunete”, între mai multe prenume, dar şi între prenume şi numele de familie („Viorica Camelia” ori „Vasilică
Cătălin”). Or, practica diminutivelor trebuie admisă cu prudenţă, pentru că „micuţul” va creşte, iar prenumele riscă
„să-i rămână mic”.

61
persoanele cu mai multe prenume folosesc, în practica socială, pentru a se
identifica, unul sau cel mult două); 2) sunt interzise prenumele fanteziste,
indecente, ridicole şi altele asemenea de natură a afecta ordinea publică şi bunele
moravuri (art. 53 alin. 2).

Schimbarea prenumelui pe cale administrativă şi retranscrierea. Spre

deosebire de numele de familie, care este supus modificării ca urmare a
schimbărilor în starea civilă, prenumele nu este supus unor asemenea modificări.
El poate fi supus schimbării pe cale administrativă. Regimul juridic al schimbării
pe cale administrativă a numelui de familie se aplică şi schimbării prenumelui,
aşa încât cele menţionate deja sunt perfect aplicabile.
Printre motivele temeinice prevăzute de art. 4 alin. 2 şi 3 din Ordonanţa nr.
41/2003 se observă că unele sunt aplicabile numai numelui de familie, iar altele
sunt aplicabile şi prenumelui144.
În acelaşi fel, retranscrierea reglementată de art. 20 din Ordonanţa nr.
41/2003 priveşte, în egală măsură, şi prenumele, pentru că se referă expres, nu
numai la retranscrierea numelui de familie, ci şi la retranscrierea prenumelui.

Elemente accesorii de identificare a persoanei fizice

Pseudonimul. Pseudonimul este, alături de nume, un mijloc de identificare a

persoanei fizice, care constă, ca şi acesta, într-un cuvânt ori un grup de cuvinte
având această semnificaţie. Dacă numele de familie, prin excelenţă,
individualizează persoana în societate, iar prenumele în familie, pseudonimul este
acela care individualizează omul într-un anumit domeniu de activitate (mai ales,
artistic ori publicistic). Pseudonimul este un nume de împrumut, de fantezie, ales
liber de cel care îl poartă pentru a-şi ascunde identitatea, în cadrul unei activităţi
profesionale ori unor acte private, cu condiţia ca aceasta să nu aibă ca scop
înşelarea sau lezarea terţilor.
Pseudonimul formează obiectul unui drept subiectiv civil din categoria
drepturilor personale nepatrimoniale, dreptul la pseudonim. În acest sens, art. 54
din Decretul nr. 31/1954 dispune, după cum am văzut, că persoana care a suferit
o atingere în dreptul său la nume ori „la pseudonim” va putea cere instanţei
judecătoreşti „încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere” drepturilor
respective. De asemenea, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile

144
Se aplică prenumelui motivele prevăzute de art. 4 alin. 2 lit a, b, c, d, f, k, l (ultimele două se aplică doar
prenumelui), art. 4 alin. 3 lit a; pentru schimbarea şi retranscrierea prenumelui potrivit Decretului nr. 975/1968,
Gh. Beleiu, Drept civil, 2001, p. 393; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, 2003, p. 36. Cu privire la opoziţia care
poate fi formulată faţă de cererea de schimbare a prenumelui, se poate considera că este mai dificil de motivat dată
fiind repetabilitatea acestui element al numelui. În legătură cu obiceiul schimbării numelui unui copil bolnav,
„pentru ca boala să nu-l mai recunoască”, A. Graur, op. cit., 1965, p. 105.

62
conexe, conţine dispoziţii privitoare la pseudonim145. Astfel, art. 4 prevede: (1)
„Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera
a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică”. (2) „Când opera a fost adusă
la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim care nu permite
identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de persoana fizică sau juridică
ce o face publică având consimţământul autorului, atât timp cât acesta nu îşi
dezvăluie identitatea”146- s.n. De asemenea, art. 10 (din capitolul IV- Conţinutul
dreptului de autor), menţionează printre drepturile morale ale autorului şi dreptul
de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică (lit. c). În fine,
art. 96 menţionează, în acelaşi fel, printre drepturile morale ale artistului interpret
sau executant, dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat
ori comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia (lit.
b).
Autodesemnarea constituie caracteristica dominantă a pseudonimului, aşa
încât el se deosebeşte de nume prin aceea că nu este supus regulilor care
acţionează în cazul acestuia din urmă privind stabilirea, modificarea, schimbarea
pe cale administrativă ori reînscrierea. În doctrina noastră s-a subliniat că
„alegerea pseudonimului este liberă şi nu presupune nici un fel de procedură
specială pentru înregistrare. Simpla sa folosire este suficientă pentru a crea dreptul
asupra lui”.
Libertatea alegerii pseudonimului nu poate fi însă privită ca absolută, aşa
încât cel puţin două precizări se impun. Mai întâi, o dată folosit un pseudonim de
o anumită persoană, este evident că el nu mai poate fi folosit de altă persoană
(chiar dacă activitatea celor două persoane nu se identifică, fiind în domenii
diferite). Pe de altă parte, alegerea ca pseudonim a unui cuvânt care pentru altă
persoană are semnificaţia de nume, mai ales de nume de familie, poatre atrage
acţiunea acesteia în sensul încetării folosirii acestui pseudonim (art. 54 din
Decretul nr. 31/1954). Dar, prin noua reglementare a schimbării administrative a
numelui se admite că persoana care a folosit în mod permanent, în exercitarea
profesiei, şi care dovedeşte că este cunoscută în societate sub un anumit nume,
poate cere ca pe viitor să poarte acel nume (art. 4 alin. 2 lit. b din Ordonanţa nr.
41/2003). Legea prevede, după cum am arătat, posibilitatea ca pseudonimul să fie
transformat în nume.
Caracterul imprescriptibil al numelui impune ideea că acesta nu poate fi
piedut printr-un neuz prelungit, după cum nu poate fi nici dobândit astfel. În
această materie, jurisprudenţa franceză a atenuat această soluţie şi a admis că
posesia foarte îndelungată (centenară, spre exemplu) a unui nume poate permite
unei familii să-l păstreze, dacă a fost vorba de o folosinţă „loială, sinceră,
necontestată”. Se consideră că judecătorul trebuie să verifice, mai ales, durata şi
145
Şi art. 3 pct. 2 din Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor, în prezent abrogat, prevedea dreptul de a fi
recunoscut autor, opera urmând să apară la alegerea autorului, sub numele sau pseudonimul acestuia sau fără
indicarea de nume.
146
Alin. (2) al art. 4 a fost modificat de pct. 1 al articolului unic din Legea nr. 329 din 14 iulie 2006 publicată în
M.Of. nr. 657 din 31 iulie 2006. Pseudonimul este menţionat şi în art. 26, 83 alin. 3 din lege.

63
vechimea posesiilor, precum şi circumstanţele invocate, pentru a aprecia dacă o
asemenea cerere este admisibilă. Pe de altă parte, cel care contestă folosirea
numelui său ca pseudonim, trebuie să dovedească „o confuzie generatoare de
prejudicii”. În sistemul nostru, acest aspect poate fi invocat printr-o opoziţie la
cererea de schimbare a numelui depusă de titularul pseudonimului ori pe calea
deschisă de art. 21 din Ordonanţa nr. 31/2003, despre care am vorbit deja. Rămâne
de verificat în timp dacă noua reglementare nu încurajează alegerea unor nume
fanteziste şi atingerea rolului tradiţional al numelui.
Există mai multe motive pentru care artiştii, scritorii, ziariştii ajung să
adopte, pentru a semna lucrările, alt nume decât cel real: teama de persecuţii,
rangul social nu admite publicitatea (spre exemplu, multă vreme actorii au fost
desconsideraţi), numele autentic este banal, iar pseudonimul poate rezuma într-un
fel ceea ce purtătorul vrea să exprime prin opera sa147. De asemenea, există mai
multe posibilităţi de a forma un pseudonim: folosirea iniţialelor – un epigramist,
Nicolae Grigore Mihăileascu a folosit semnătura Nigrim; anagrama, spre exemplu
Voltaire este în loc de Arouet l(e) J(eune), adică „Arouet junior”; folosirea unui
nume geografic: Barbu Ştefănescu este cunoscut sub pseudonimul
Delavrancea148; Alexandru Graur a folosit multă vreme pseudonimul Gh. Reviga,
după comuna în care a copilărit.

Porecla. În limbajul uzual, porecla este considerată un „supranume” dat unei

persoane, de obicei „în bătaie de joc”, atribuit în legătură cu o trăsătură
caracteristică a fizicului sau a pshicului său ori a activităţii sale. În Franţa, în
virtutea unei legii din perioada Revoluţiei, este interzisă alăturarea vreunei porecle
la propriul nume, cu excepţia situaţiei în care acesta a fost folosit pentru
diferenţierea membrilor aceleiaşi familii, dacă nu aminteşte titluri feudale şi
nobiliare149.
Porecla nu se confundă cu pseudonimul, deşi, ea constă, ca şi acesta, dintr-
un cuvânt sau o grupare de cuvinte, prin aceea că nu este protejată juridiceşte
întrucât nu formează obiectul unui drept subiectiv.
Adesea însă, porecla se „încetăţeneşte” în aşa măsură încât, faptic, ajută la
identificarea unei persoane. În plus, în materia cazierului judiciar porecla este
menţionată expres într-o rubrică specială a formularelor-tip pentru comunicările
din acest domeniu.
147
A. Graur, Nume de persoane, 1965, p. 107-109, care analizează mai multe situaţii: actorul şi autorul de comedii
Jean-Baptiste Poquelin a fost cunoscut numai sub pseudonimul Molière; Alexei Maximovici Peşkov este cunoscut
sub pseudonimul Maxim Gorki (în ruseşte „amarul”); situaţii în care pseudonimul acoperă mai multe identităţi:
poeţii D. Anghel şi Şt. Iosif, au folosit pseudonimul comun A. Mirea; pseudonime de modestie: fratele scriitorului
francez Jean-Richard Bloch, devenind şi el scriitor, şi-a ales pseudonimul Pierre Abraham, ca să nu profite de
gloria fratelui său; pseudonime comice: actorul Gr. Vasilescu este cunoscut sub pseudonimul Birlic.
148
N. Titulescu, op. cit., 2005, p. 137, care arată că în dezbaterile privind Legea numelui s-a susţinut că Delavrancea
ar fi luat pseudonimul Majestăţii Sale Regelui Carol I, care a călătorit incognito o dată sub numele de Conte de
Vrancea; există însă o deosebire vădită între cele două pseudonime.
149
Fr. Terré, D. Fenouillet, op. cit., p. 155, nr. 189; Jurisprudenţa franceză a validat un testament semnat de testator
numai cu porecla sa, considerând că îndeplineşte condiţiile legale (solemnitatea testamentului impune ca acesta să
fie scris, semnat şi datat de testator), a se vedea, N. Titulescu, op. cit., loc. cit.

64
 Din cele menţionate rezultă că obligativitatea caracterizează numai numele
de familie şi prenumele persoanei fizice, iar nu şi pseudonimul şi porecla. Aşadar,
prin opoziţie cu obligativitatea numelui, pseudonimul şi porecla sunt facultative.

Identificarea persoanei prin cifre. Dezvoltarea societăţii omeneşti a cunoscut în

ultima vreme o dezvoltare fără precedent, în cadrul căreia o latură importantă o
constituie computerizarea şi informatizarea, privite ca elementele de bază ale
saltului tehnologic. Dezvoltarea sistemelor informatice a permis realizarea unor
baze de date utile sistemelor bancare, burselor de valori, sistemelor de evidenţă a
populaţiei, etc. realizate la nivelul întregii ţări. Din punct de vedere tehnic, astfel
de baze de date ridică unele probleme legate de faptul că, în mod curent, apar
persoane cu acelaşi nume sau prenume, cu domiciliul în aceeaşi localitate, aşa
încât identificarea lor prin utilizarea elementelor clasice este dificilă. A apărut
astfel necesitatea găsirii unui element care să înlăture toate aceste inconveniente,
soluţia fiind, se pare, codul numeric personal.
Reglementarea juridică actuală este cuprinsă de Ordonanţa de urgenţă nr.
97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale
cetăţenilor, Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civilă şi art. 106 - 112 din
Metodologia de pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr. 119/1996
(Capitolul VI, Atribuirea, înscrierea şi gestionarea codului numeric personal).
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin 1 din OUG nr. 97/2005, codul numeric
personal este un număr semnificativ ce individualizează o persoană fizică şi
constituie singurul identificator pentru toate sistemele informatice care
prelucrează date nominale privind persoana fizică. Fiecărei persoane i se atribuie,
începînd de la naştere, un C.N.P. care se înscrie în actele şi certificatele de stare
civilă şi se preia în celelalte acte cu caracter oficial, emise pe numele persoanei
respective, precum şi în Registrul naţional de evidenţă a populaţiei (art. 6 alin.
2)150. Atribuirea se face pe baza datelor înscrise în actul de naştere, referitoare la
sex si la data naşterii, iar schimbarea sa este posibilă numai în cazurile în care se
modifică, potrivit legii, datele privind sexul şi data naşterii; la întocmirea unui nou
act de naştere, ca urmare a adopţiei, se preia codul atribuit anterior (art. 106 din
Metodologie). În momentul întocmirii actului de naştere al persoanei şi al
completării buletinului statistic al actului de naştere, funcţionarul competent
extrage primul cod numeric personal liber din lista precalculată care să
corespundă datei de naştere şi sexului persoanei. Acest cod numeric personal se
preia integral în actul de naştere, în certificatul de naştere, în buletinul statistic şi
comunicarea de naştere pentru luarea în evidenţa populaţiei (art. 109 alin. 1 din
Metodologie). Codul numeric personal se atribuie tuturor copiilor născuţi vii,

Codurile numerice personale sunt generate şi administrate prin mijloace informatice de către Centrul Naţional
150

de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, care emite şi distribuie anual către serviciile
publice judeţene de evidenţă a persoanelor listele conţinând codurile numerice precalculate pentru anul în curs; D.
Lupulescu, A. M. Lupulescu, Identificarea persoanei fizice, 2002, p. 143-144.

65
chiar dacă în momentul înregistrării naşterii nu se mai aflau în viaţă (art. 109 alin.
3 din Metodologie).
În doctrina noastră s-a sugerat că, alături de nume, domiciliu şi stare civilă,
codul numeric personal este un mijloc prin care se realizează individualizarea
persoanei fizice151. Realitatea este că acest identificator (cum îl numeşte legea)
câştigă din ce în ce mai mult teren, iar practica socială şi chiar legea îi acordă din
ce în ce mai multă atenţie152. Dar trebuie să observăm că el nu face parte din
catagoria juridică a atributelor persoanei fizice, aşa încât este greşit să-l alăturăm
acestora; codul numeric personal nu este mai mult decât legea spune expres:
„singurul identificator pentru toate sistemele informatice care prelucrează date
cu caracter personal privind persoana fizică”.
Cel puţin până în prezent, sistemele de identificarea a persoanei fizice au în
vedere două repere fundamentale: a) ataşamentul persoanei la un grup social; b)
singularitatea persoanei în sânul grupului. Folosirea numerelor pentru
desemnarea persoanei poate să apară ca un semn al dezumanizării care îl
îndepărtează pe om de spiritul şi tehnica dreptului. Nu se poate contesta utilitatea
practică a numerelor în evidenţa persoanelor şi folosirea lor în numeroase situaţii
(actele de identitate au o serie şi un număr, suntem obişnuiţi cu numerele de cont,
de cod, de membru în diferite asociaţii, de client, de telefon, etc.). Chiar dacă în
societatea modernă identificarea prin cifre tinde (cantitativ) să o depăşeşască pe
cea realizată prin nume, iar raţiuni de protecţie a sistemelor informatice au
determinat găsirea unei soluţii tehnice, este dificil să admitem că persoana se
individualizează în familie şi societate printr-un „identificator cifric”. Nu este
exclus ca progresul tehnicii să conducă la realizarea unei identificări complete a
identităţii juridice a persoanei fizice cu ajutorul numerelor, dar aceasta poate
atrage pierderea conştiinţei propriei identităţii a persoanei fizice, ceea ce nu este
de dorit.
Este adevărat că există un interes general pentru existenţa unui element
care să aducă un plus de siguranţă în materia identificării persoanei fizice în
sistemele informatice şi să răspundă nevoilor moderne privind verificarea cu
celeritate a exactităţii datelor din această materie. Nu excludem nici posibilitatea
existenţei unor drepturi subiective în raporturile juridice privind codul numeric
personal: în ipotezele prevăzute de lege pentru schimbarea acestuia, procedura
poate fi declanşată la cererea persoanei, aşa încât există posibilitatea persoanei
de a pretinde schimbarea codului. Poate fi admis şi avantajul codului numeric
personal de a se bucură de o stabilitate foarte mare, fiind practic imuabil, spre
deosebire de „mijloacele clasice”.
Dar observăm că în această materie se vorbeşte de atribuirea codului
numeric personal şi de faptul că acesta se înscrie în actele de stare civilă şi se
151
Oana Daniela Lupu, Codul numeric personal, atribut de identificare a persoanei fizice, în Dreptul nr. 9/1997, p.
51-52; A. B. Ilie, Capacitatea persoanei în dreptul civil român, Ed. Universitaria, Craiova, 2003, p. 237-242.
152
Pornind de la faptul că orice persoană sau entitate care este subiect într-un raport fiscal se înregistrează fiscal
primind un cod de identificare fiscală, legea dispune că pentru persoanele fizice acesta este codul numeric personal
atribuit potrivit legii speciale(art. 63 lit. b din Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003)

66
preia în toate actele cu caracter oficial emise pe numele persoanei respective.
Toate aceste operaţiuni exprimă, mai degrabă, obligaţii ale autorităţii competente
(competenţe administrative), decât prerogative conferite persoanei. Ele sunt
îndeplinite indiferent de voinţa persoanei, care nu se poate opune în niciun fel. În
acest context, nu credem că persoana fizică se poate recunoaşte într-un număr la
alegerea căruia nu participă în niciun fel (direct ori prin alte persoane apropiate),
fiind doar subiectul unei înmatriculări. În concluzie, codul numeric personal este
mijloc modern, rapid, foatre eficient şi extrem de sigur care identifică persoana
numai în „mediul informatic”, iar nu în societate ori în familie153.

153
Codul numeric personal nu aduce nimic în plus în materia identificării persoanei fizice, decât aduce în materia
încheierii contractelor un „automat”.

67