SISTEMUL JURIDIC ÎN PERIOADA ANTICĂ

Unitatea I.
STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

1. Statul geto-dac
Dezvoltarea economică, transformările sociale şi cele politice sunt factori care, pe plan intern,
contribuie la formarea statului geto-dac, în jurul anului 70 î.Chr., în vremea regelui Burebista. La
aceşti factori se adaugă, pe plan extern, iminenţa expansiunii romane.
Odată format şi consolidat, sub lunga domnie a regelui Burebista, statul dac cuprinde un
teritoriu ale cărui graniţe, ce coincideau cu cele etnice, porneau de la Carpaţii Nordici, - la nord, până
la Munţii Haemus - la sud şi de la Dunărea mijlocie - la vest, până la zona Nistrului şi litoralul Mării
Negre - la est.
În ceea ce priveşte organizarea puterii, forma de guvernământ era cea monarhică; puterea
supremă în stat fiind deţinută de rege. Instituţia regalităţii era ereditară, la succesiunea tronului venind
atât fiii, cât şi fraţii regelui. De exemplu, Burebista şi Decebal erau fii de regi, iar Diurpaneus era
fratele lui Scorilo.
O a doua funcţie importantă în stat era cea de vicerege, exercitată, de obicei, de marele preot,
care, în egală măsură, avea şi atribuţia de judecător suprem. Datele oferite de istoriografia epocii
respective arată că Deceneu deţinea "o putere aproape regească" iar Vesinas "avea al doilea loc după
Decebal". De altfel, Deceneu şi Comosycus au fost totodată regi şi mari preoţi, ceea ce atestă rolul
deosebit de important ce revenea puterii religioase.
Tot din aparatul de stat, care îşi desfăşura activitatea la nivel central, făcea parte şi un consiliu
sau o curte, alcătuită din sfetnici şi executanţi.
Izvoarele istorice furnizează în acelaşi timp, informaţii preţioase despre organizarea statului la
nivel local. Astfel, Suidas în "Lexicon" arată că în Dacia, înainte de instaurarea dominaţiei romane
erau "unii puşi mai mari peste treburile agricole, iar alţii din jurul regelui, erau împărţiţi la paza
cetăţilor". Cu alte cuvinte, existau două categorii de dregători locali: dregători civili, care, în general,
aveau atribuţii administrative şi dregători militari, conducători ai armatelor şi a căror principală
responsabilitate era aceea de pază a cetăţilor.

 2. Dreptul geto-dac

1. Izvoarele dreptului geto-dac

Strabon în lucrarea sa "Geografia" arată că Burebista, aducându-i pe toţi geto-dacii sub
autoritatea sa, i-a deprins pe aceştia cu ascultarea poruncilor.
În acest sens, alături de vechile obiceiuri geto-dace din epoca democraţiei militare, a fost
elaborat şi un sistem de legi, care, potrivit mărturiei lui Jordanes, purtau denumirea de "bellagines".
Date certe, care să confirme că legile respective erau scrise, nu există; în schimb, există,
menţiuni că acestea erau transmise prin procedeul mnemotehnic. Un astfel de exemplu ne este oferit
de Aristotel care scria că "înainte de cunoaşterea scrisului, legile se cântau ca să nu se uite, cum
obişnuiesc să facă până astăzi agatârşii".
În esenţă, se poate spune că izvoarele dreptului geto-dac erau cutuma sau obiceiul şi legea.
2 .Instituţiile juridice
Întrucât textele vechilor legi nu au fost păstrate, datele despre instituţiile juridice reglementate
de dreptul geto-dac sunt reconstituite în linii generale, pe baza izvoarelor istorice.
 Aceste date privesc regimul juridic al persoanelor, familia geto-dacă, proprietatea şi dreptul
penal.
Referitor la regimul persoanelor se ştie că încă din perioada democraţiei militare s-a manifestat
tendinţa unei inegalităţi sociale, diferenţiind pătura aristocraţiei de majoritatea populaţiei. În egală
măsură, deşi statul dac n-a fost în esenţa sa un stat sclavagist, nici n-a exclus existenţa sclaviei. Astfel,
oamenii liberi ai Daciei erau împărţiţi în:
- tarabostes sau pilleati, care aveau o capacitate juridică deplină; şi
- comati sau capilati, având o capacitate juridică restrânsă.
Alături de oamenii liberi, existau într-un număr restrâns şi sclavii care nu se bucurau de
capacitate juridică.
În ceea ce priveşte familia, Herodot, pentru o perioadă mai veche şi Horaţiu şi Ovidiu, pentru
una mai recentă, arată că aceasta era monogamă şi, mai mult chiar, monogamia era păzită cu
străşnicie. De asemenea, se menţionează caracterul patrilocal şi patrilinear al familiei geto-dace.
Cât despre căsătorie, potrivit aceloraşi mărturii, aceasta putea fi încheiată prin cumpărarea
soţiei, probabil, la un preţ fictiv de la părinţii ei. O dată cu încheierea căsătoriei soţia aducea bunuri
dotale necesare viitoarei familii, cunoscute sub denumirea de "zestre", termen, care se păstrează şi
astăzi în vocabularul limbii române. Se pare că, aşa cum precizează şi Horaţiu în "Carmina" principala
zestre a femeii la daci era virtutea.
O altă instituţie despre care istoriografia ne oferă date, este proprietatea, distingându-se între
proprietatea comună şi proprietatea privată asupra pământului, sclavilor şi vitelor.
În materie penală, continua să se aplice principiul răzbunării sângelui, iar în mod concret, nu
ne sunt furnizate informaţii decât despre pedeapsa cu moartea aplicată soţiei adultere

Concluzii:
Despre normele juridice ale gato dacilor nu avem prea multe informaţii. Cu toatea acestea, din operele
autorilor antici ştim câte ceva despre intituţia familiei, despre proprietate, despre moştenire, contracte,
iar în materie penală despre anumite infracţiuni şi pedepse. Organizarea politică a geto-dacilor ne
îndeamnă să credem că aveau o cultură materială şi spirituală destul de dezvoltată, întreruptă de
cucerirea romană.

Unitatea II
DREPTUL ROMAN ÎN DACIA

 1. Izvoarele dreptului. Regimul juridic al persoanelor

De-a lungul evoluţiei sale, dreptul românesc cunoaşte trei momente în care s-a manifestat
influenţa romană. Un prim moment, l-a constituit cucerirea provinciei Dacia şi aplicarea dreptului
roman. Dreptul rezultat mai târziu va fi o combinaţie de elemente geto-dace şi romane la care se vor
adăuga influenţele slave şi germanice. Un al doilea moment, l-a reprezentat apariţia dreptului feudal
scris, când influenţa dreptului roman s-a exercitat pe filieră bizantină şi, în sfârşit, cel de-al treilea
moment, a fost acela al elaborării operei legislative al lui Alexandru Ioan Cuza, când au fost preluate o
serie de principii ale dreptului clasic roman. Revenind la etapa cuceririi romane şi a aplicării
dreptului roman în Dacia, trebuie remarcat că această etapă se situează în prima fază a imperiului şi
anume, principatul. Este o perioadă de maximă înflorire pentru dreptul roman, când se renunţă la
formalismul şi rigiditatea specifice dreptului roman şi când doctrina juridică cunoaşte apogeul
dezvoltării sale. Cu toate acestea, normele dreptului civil nu erau aplicabile decât cetăţenilor romani,
în relaţiile dintre peregrini respectiv dintre peregrini, latini şi cetăţeni se aplica dreptul ginţilor.
În paralel, romanii au admis aplicarea în continuare a cutumelor geto-dacice, atât timp cât
acestea nu contraveneau principiilor generale ale dreptului roman.
Pe de altă parte, până la Constituţia lui Caracalla din anul 212 d.Chr. exista o delimitare clară
între diferitele categorii de oameni liberi, pe teritoriul Daciei locuind cetăţeni, latini şi peregrini.
Cetăţenii se bucurau de toate drepturile civile şi politice. Astfel, ei beneficiau de ius
commercium sau dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului civil roman, de ius connubium sau
dreptul de a încheia o căsătorie valabilă după legile romane, de ius militiae, reprezentând dreptul
cetăţeanului de a face parte dintr-o legiune, de ius suffragii sau dreptul de a alege şi respectiv de ius
honorum sau dreptul de a fi ales într-o magistratură.
Latinii, reprezentau a doua categorie de oameni liberi, având un regim juridic inferior
cetăţenilor. Locuind, în general, în municipii, în pagii şi vicii şi uneori chiar în colonii, latinii din
provincii făceau parte din categoria latinilor fictivi, având aceeaşi condiţie juridică cu cea a latinilor
coloniari (locuitori ai Italiei) şi beneficiind doar de ius comercii.
A treia categorie, care reprezenta şi majoritatea populaţiei din provincie, o formau peregrinii
din care făceau parte autohtonii şi străinii care nu erau nici cetăţeni nici latini. Aşa cum s-a afirmat în
paginile anterioare, peregrinilor li se aplicau cutumele locale, pe de o parte, şi dreptul ginţilor, pe de
altă parte.
Cu toate acestea, chiar înainte de anul 212 d.Chr., în special în materia obligaţiilor peregrinilor
li s-au aplicat şi normele dreptului civil, concludente fiind în acest sens, Tripticele din Transilvania.
O categorie aparte o reprezenta peregrinii deditici care erau locuitori ai cetăţilor distruse de
către romani (Sarmizegetusa) şi care nu puteau obţine cetăţenia romană şi nu aveau dreptul să se ducă
la Roma. Încălcarea unei astfel de prohibiţii avea drept consecinţă pierderea libertăţii. Condiţia lor a
rămas aceeaşi şi după Constituţia lui Caracalla, fiind singurii care nu au primit cetăţenia romană.
Nici anterior şi nici după transformarea Daciei în provincie romană, nu a existat un sclavaj de
tip clasic, dar se constată, după cucerire, o creştere semnificată a numărului sclavilor. În general,
regimul lor era cel cunoscut, adică de unelte vorbitoare. O ameliorare a acestui regim o aveau cei care
lucrau în administraţie - servi publici - care puteau să-şi agonisească o avere (peculium), pe care să o
lase moştenire. Sclavilor aflaţi în proprietatea cetăţenilor romani, le erau aplicabile normele dreptului
roman, în timp ce acelora ai căror proprietari erau peregrinii li se aplicau cutumele locale. În plus, în
cadrul obştilor geto-dace, sclavia îşi menţinea caracterul său patriarhal, eliberările de sclavi făcându-se
după obiceiurile peregrine.

 2. Instituţii juridice
. Căsătoria şi familia
În materia căsătoriei, dispoziţiile aplicabile erau diferite în funcţie de situaţia juridică a
persoanelor.
În cazul cetăţenilor stabiliţi în Dacia, instituţia familiei era subordonată normelor dreptului
roman. Se cunosc însă şi excepţii, cum ar fi cazul legii Iulia de fundo dotali.
Aceleaşi reguli se aplicau şi căsătoriilor încheiate între bărbaţii, cetăţeni romani şi femeile
dace care primiseră ius conubii.
De asemenea, în mod paradoxal, era considerată valabilă şi o căsătorie în care, printr-o eroare
scuzabilă (erroris causae probatio) un cetăţean sau o cetăţeană romană se căsătorea cu o femeie dacă,
sau cu un bărbat dac, crezând că aceştia ar avea cetăţenia romană. Copiii rezultaţi dintr-o astfel de
căsătorie deveneau cetăţeni romani.
Aşa cum arată Gaius, căsătoria dintre peregrini nu urma regulile romane ci normele locale
(secundum leges moresque peregrinorum), iar în cazul peregrinilor dediticii, li se aplica dreptul
ginţilor.
 Cât îi priveşte pe sclavi, aceştia nu puteau încheia o căsătorie; uniunea lor fiind privită ca o
stare de fapt (conturbenium).
Referitor la celelalte instituţii ale dreptului familiei, cum ar fi tutela, curatela, adopţia, aceastea
cădeau sub incidenţa dreptului roman provincial, care în anumite situaţii era diferit de cel aplicat la
Roma.
Ca şi la căsătorie, peregrinilor le erau aplicabile cutumele locale. Neavând acelaşi regim ca
femeile romane, soţiile geto-dacilor se găseau, în fapt, în aceeaşi situaţie de subordonare faţă de soţii
lor.
Pe de altă parte, la geto-daci exista instituţia "înfrăţirii". Argumentele care pledează pentru
existenţa acestei instituţii în provincia Dacia, sunt practicarea înfrăţirii la sciţi; populaţie cu care se ştie
că geto-dacii au venit în contact, şi reglementarea ulterioară în dreptul cutumiar românesc a formelor
înfrăţirii, incluzând şi "înfrăţirea pe moşii".
Proprietatea
În epoca veche a dreptului roman, singura formă de proprietate reglementată era proprietatea
quiritară. Mai târziu acesteia i se alătură alte trei forme: proprietatea pretoriană, proprietatea
provincială şi proprietatea peregrină.
Proprietatea pretoriană a apărut spre finele Republicii ca o consecinţă a dezvoltării comerţului
şi, în mod special, a vânzărilor de sclavi. Sclavii, fiind consideraţi lucruri mancipii, nu puteau fi
vânduţi şi cumpăraţi decât prin mijloace ce aveau un caracter formalist; implicând anumite solemnităţi
specifice dreptului civil. Ori, în condiţiile în care vânzările de sclavi erau din ce în ce mai numeroase,
această formă greoaie de transfer al proprietăţii s-a cerut înlocuită.
Proprietatea peregrină a apărut în scopul uşurării tranzacţiilor comerciale dintre cetăţeni şi
peregrini. În acest sens, pretorii peregrini şi guvernatorii de provincii au recunoscut peregrinilor o
stăpânire de fapt asupra patrimoniului, acordându-le acţiuni asemănătoare celor care ocroteau
proprietatea quiritară în baza ficţiunii că ar fi cetăţeni romani.
În ceea ce priveşte proprietatea provincială, aceasta avea ca obiect terenurile şi a apărut pentru
a defini forma de proprietate pe care o aveau autohtonii asupra pământurilor, în condiţiile în care
teritoriile provinciilor deveneau după cucerire ager publicus; adică titular al dreptului de proprietate
era statul roman.
În consecinţă, locuitorii liberi ai provinciei exercitau asupra pământului posesia şi uzufructul.
În realitate prerogativele proprietarului provincial erau mult mai largi, putând transmite pământul prin
acte mortis causa. În privinţa actelor inter vivos, singurul mod accesibil de a transmite, respectiv, de a
dobândi proprietatea, era tradiţiunea, care era un mod de drept al ginţilor. Modurile civile de dobândire
a proprietăţii şi anume, mancipaţiunea, in iure cessio, uzucapiunea erau specifice numai cetăţenilor
romani.
Deşi uzucapiunea nu ducea la dobândirea proprietăţii provinciale, inspirându-se din dreptul
grec, romanii au creat o instituţie similară acesteia numită praescriptio longi temporis. Prin
praescriptio longi temporis posesorul peregrin nu putea dobândi proprietatea după trecerea termenului
legal. Dar printr-o posesie de 10 ani între prezenţi şi, respectiv, 20 de ani între absenţi, putea fi
respinsă acţiunea în revendicare intentată de reclamant împotriva posesorului.
În plus, proprietatea provincială putea fi apărată printr-o acţiune in rem pe care posesorul
peregrin deposedat o putea îndrepta împotriva celui sau celor care deţineau bunul.
Pe de altă parte, peregrinii din Dacia aveau şi o proprietate reglementată de vechiul drept geto-
dac, în măsura în care aceste reglementări fuseseră recunoscute la Roma.
Obligaţii şi contracte
În privinţa obligaţiilor şi respectiv a contractelor, ca izvoare ale obligaţiilor, semnificative sunt
tăbliţele cerate descoperite la Roşia Montană între anii 1786 - 1855. Asupra celor 14 tăbliţe lizibile din
cele 25 de tăbliţe găsite, şi-au îndreptat atenţia istorici, lingvişti şi jurişti, încercând să descifreze şi să
interpreteze textul acestora. Unul dintre cei care s-au ocupat de studiul tăbliţelor a fost Theodor
Momssen, care, observând că ultima dată înscrisă pe unul dintre actele juridice cuprinse în tăbliţe era
29 mai 167, a presupus că acestea au fost ascunse în mina de aur de la Roşia Montană de teama
atacurilor marcomanilor cu care romanii se aflau în război în acea perioadă.
Tăbliţele cerate poartă denumirea şi de "triptice", întrucât sunt alcătuite din trei tăbliţe de brad
legate între ele prin fire. Feţele exterioare ale primei şi ultimei tăbliţe nu erau adaptate pentru scris, în
timp ce feţele interioare ale acestora şi tăbliţa din mijloc erau scobite. Peste scobituri era aplicat un
strat de ceară pe care au fost scrise cu un vârf ascuţit diferite contracte.
Dintre contractele al căror text a putut fi descifrat, patru erau de vânzare-cumpărare, trei, având ca
obiect sclavi şi al patrulea, un imobil; trei, sunt de locaţiune din categoria locatio operarum
(locaţiunea de servicii); prin care un om liber îşi oferă serviciile sale. Alte două contracte sunt de
împrumut, un altul este de societate în care părţile - cetăţeni romani- încheie o societas danistoria,
adică, o societate care să acorde celor interesaţi împrumuturi cu dobândă. Tripticele mai conţin un
contract de depozit, un act, redactat în greceşte, referitor la obligaţia unei persoane de a plăti daune în
cazul neachitării la scadenţă a unui împrumut şi alte două texte ce nu vizează materia obligaţiilor, şi
anume, un proces-verbal prin care se constată dizolvarea unui colegiu funerar şi, respectiv, o listă,
reprezentând cheltuielile făcute cu ocazia organizării unui banchet.
Fără a încerca o analiză a fiecărui act în parte, principala concluzie desprinsă din cercetările
anterioare ar fi aceea că, având în vedere că părţile contractante sunt atât cetăţeni romani cât şi
peregrini, actele juridice respective, privite ca negotiorum iuris dar şi ca instrumentum probationis,
prezintă particularităţi menite să corecteze caracterul rigid şi formalist al actelor de drept roman, să
creeze instituţii juridice noi, care să se adapteze situaţiilor de fapt şi, în cele din urmă, să estompeze şi
chiar să înlăture incapacităţile de care erau loviţi peregrinii.
În afara dreptului civil există texte care arată că existau unele instituţii din domeniul
obligaţiilor, care erau guvernate de dreptul ginţilor cum ar fi, de exemplu, îmbogaţirea fără cauză,
stingerea obligaţiilor prin acceptilatio , convenţia de precar şi de împrumut.
De asemenea, reguli aplicabile, în egală măsură, romanilor şi peregrinilor existau şi în cazul
delictelor ca izvoare ale obligaţiilor. Este vorba despre furt şi despre damnum iniuria datum, în care
peregrinilor li se atribuia ad-hoc ficţiunea calităţii de cetăţean roman.
Dreptul de moştenire
Succesiunea putea fi testamentară, când printr-un act de ultimă voinţă testatorul arăta cum să
se împartă averea sa după moarte şi ab intestat (fără testament) sau legală, când patrimoniul era
împărţit în lipsa unui testament conform legii. În general, peregrinii nu aveau nici testamenti factio
activa şi nici testamenti factio pasiva, adică, nu puteau întocmi testament şi nu puteau fi instituiţi
moştenitori testamentari. Totuşi, prin excepţie, peregrinii puteau veni la moştenirea cetăţenilor romani.
Forma de testament utilizată de peregrini era cea orală, numită mai târziu "limbă de moarte".
În privinţa moştenirii ab intestat este posibil ca acesteia să i se fi aplicat obiceiurile locale.
Procedura de judecată
Pentru soluţionarea litigiilor s-a aplicat în Dacia Romană fie sistemul procedurii formulare, fie
cel al procedurii extra ordinem, care, începând cu epoca postclasică, se generalizase.
În baza primului sistem părţile, cetăţeni romani, se adresau guvernatorului pentru redactarea
formulei, în prima fază a procesului (in iure), pentru ca apoi guvernatorul să trimită, în faza a doua (in
iudicio), cauza spre soluţionare unui judecător.
În materie penală, guvernatorul avea dreptul de a condamna la moarte în cazul unor
delicte grave, cetăţenii putând face apel la Roma.
Dacă era vorba despre un fruntaş din rândul popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu putea fi
pronunţată decât de împărat.
În ceea ce-i priveşte pe geto-daci, care continuau să trăiască în obşti, neînţelegerile dintre ei se
rezolvau după obiceiurile străvechi.

Concluzii:
Cucerirea romană reprezintă un moment cheie în evoluţia dreptului românesc. Timp de aproximativ
160 de ani, organizarea politico-administrativă, cea financiară, normele juridice vor urma modelul
roman. De aceea, dreptul cutumiar românesc va suferi influenţa romană. Pe de altă parte, normele
locale au continuat să se aplice. După retragerea aureliană vom constata un dualism juridic.
 UNITATEA III
EVOLUȚIA DREPTULUI DUPĂ RETRAGEREA AURELIANĂ. OBŞTEA SĂTEASCĂ

 1. Trăsături caracteristice şi organizare

Cucerirea Daciei de către romani a reprezentat unul dintre momentele menite să

modifice destinul unui popor. Transformările au fost majore şi au schimbat cursul vieţii politice,
economice şi sociale la geto-daci. Un al doilea moment important l-a constituit după aproximativ 170
de ani de dominaţie romană, retragerea aureliană.
Perioada imediat următoare a fost una dificilă pentru populaţia autohtonă, care lipsită
de un element de coeziune politică a avut de înfruntat valul de migraţii pornite dinspre răsărit. Cu toate
acestea, izvoarele istorice ne demonstrează că nici una dintre aceste prezenţe în spaţiul carpato-
danubiano-pontic nu a fost suficient de puternică pentru a determina alte transformări. Influenţele, este
adevărat, nu pot fi negate, în special, cea slavă, bizantină şi cea germanică. Și totuşi, majoritatea
împrumuturilor nu au condus spre schimbări de conţinut, ci s-au manifestat mai degrabă, în plan
lingvistic. Probabil că una dintre explicaţii ar fi aceea că autoritatea exercitată a privit mai mult latura
economică. Pe de altă parte, migratorii au găsit un popor cu o cultură deja consolidată, cu un sistem de
reguli, transmise din generaţie în generaţie şi fundamentate pe ideea de comunitate şi ataşament faţă de
pământ.
Găsim, înainte de cucerirea romană, o populaţie care locuia la sate, ale cărei preocupări
principale erau legate de agricultură, exercitând atât o stăpânire individuală asupra caselor şi anexelor
ei cât şi o proprietate obştească asupra terenurilor.
În perioada dominaţiei romane, din punct de vedere administrativ, teritoriul Daciei a fost
organizat în oraşe şi sate. După retragerea armatei şi administraţiei din Dacia romană are loc un proces
de ruralizare, oraşele pierzându-şi treptat din importanţa pe care au avut-o cât timp s-a manifestat
dominaţia romană. Acest fenomen a fost, probabil, rezultatul condiţiilor istorice ale perioadei, iar, în
egală măsură, putem afirma că viaţa la sat a fost o constantă pentru populaţia autohtonă. De asemenea,
cercetările arheologice indică o populaţie grupată, în obşti, pe criterii teritoriale şi nu pe cele ale
rudeniei, întâlnite la populaţiile migratoare; ceea ce a determinat o influenţă a autohtonilor "asupra
vieţii popoarelor migratoare grăbindu-le procesul de trecere spre feudalism şi uneori sedentarizarea".
În consecinţă, se poate spune că până la apariţia primelor formaţiuni politice şi ulterior până la
constituirea statelor feudale româneşti, obştea sătească sau confederaţiile de obşti au fost singurele
forme de organizare socială şi că trăsăturile caracteristice ale acestora au fost cel teritorial şi agricol
pastoral. În plus, obştea sătească, prin modul său de organizare va imprima un suflu democratic
instituţiilor politice feudale româneşti şi va constitui totodată cadrul de formare a dreptului cutumiar
numit şi legea ţării sau obiceiul pământului.
Privitor la organizarea obştii, aceasta reprezenta o "democraţie" pe baze elective, care se
autoadministra şi îşi alegea organele de conducere.
Astfel, organele de conducere ale obştii erau: adunarea megieşilor, oamenii buni şi bătrâni şi
juzii.
Adunarea megieşilor formată din membrii stăpânitori de-a valma ai teritoriului obştii avea
competenţă generală în rezolvarea problemelor privitoare la administrarea patrimoniului, organizarea
muncii, încheierea contractelor, rezolvarea conflictelor dintre membrii obştii, apărarea obştii etc.
Juzii erau şefi militari ale căror atribuţii priveau paza, straja sau priveghiul în scopul apărării
faţă de străini precum şi păstrarea ordinii interne. Aveau în egală măsură şi atribuţii judecătoreşti. În
acest sens, ei erau ajutaţi de un sfat al oamenilor buni şi bătrâni.

 2. Normele de conduită ale obştii

 Fiind o comunitate care stăpânea în comun pământul, normele de conduită ale obştii vizau, pe
de o parte, organizarea muncii în comun, iar de pe de altă parte, proprietatea, fie că era devălmaşă, fie
că era personală.
Normele privind organizarea muncii în comun cuprindeau prevederi referitoare la:
- Repartizarea câmpurilor de cultură pentru membrii obştii;
- Stabilirea felului culturii pe fiecare câmp;
- Timpul de desfăşurare al muncii;
- Împărţirea produselor între membrii obştii etc.
În ceea ce priveşte proprietatea, coexista proprietatea devălmaşă sau de-a valma asupra
pădurilor, apelor şi păşunilor cu proprietatea individuală asupra casei şi curţii anexă dar şi asupra unor
terenuri arabile repartizate pe locuri familiilor din obşte.
Un rol important l-au avut în cadrul obştii relaţiile de familie bazate tot pe ideea de muncă în
comun a ambilor soţi şi a copiilor în gospodărie şi pe aceea de întreţinere reciprocă a membrilor
familiei. Căsătoria se încheia prin liberul consimţământ al soţilor, fiind necesară binecuvântarea
religioasă. Familia îşi păstra ca şi la geto-daci, caracterul patrilocal şi patrilinear. De asemenea, la
protoromâni exista obligativitatea vârstei mai mari a mirelui precum şi păstrarea ordinii vârstei la
căsătorie. În caz de divorţ, exista egalitate între soţi, fiecare putând cere desfacerea căsătoriei.
În privinţa dreptului de moştenire, descendenţii aveau vocaţie succesorală egală asupra averii
familiei. La moştenire putea veni şi soţul supravieţuitor.
Membrii obştii puteau încheia diverse tranzacţii; de aceea existau şi prevederi referitoare la
contracte. De obicei, acestea se încheiau în formă verbală prevalând buna-credinţă pentru valabilitatea
acestora. Respectarea contractelor putea fi garantată prin depunerea unui jurământ. Cele mai
răspândite contracte erau vânzare-cumpărarea, care spre deosebire de epoca romană, avea un caracter
solo consensu şi schimbul, dat fiind caracterul natural al economiei la acea vreme.
În ceea ce priveşte răspunderea, conflictele puteau fi rezolvate în cadrul obştii având la bază
ideea de solidaritate a rudelor, prin legea talionului şi a compoziţiei.
În dreptul penal, cel mai des întâlnite infracţiuni erau cele împotriva persoanei, furturile fiind
rare. Sancţiunea pentru furt era purtarea prin sat a hoţului cu lucrul furat. Cea mai gravă sancţiune era
aceea a alungării persoanei vinovate din rândul obştii.
Instanţele de judecată erau aceleaşi, atât pentru cauzele penale cât şi pentru cele civile.
Acestea erau judele şi sfatul oamenilor buni şi bătrâni.
Probele admise în acea perioadă erau jurământul cu brazda, în cazul divergenţelor privind
hotarele şi jurătorii care, în anumite situaţii, depuneau mărturie iar alteori dădeau şi hotărâri.

Concluzii: Obştile teritoriale sunt forme de organizare socială şi administratriv-teritorială,

întâlnite la noi încă de pe vremea geto-dacilor. O parte din normele de conduită ale acestora sunt cele
străvechi, aurohtone care au continuat să se aplice chiar în perioada cuceririi romane. Le vom regăsi
după retragerea aureliană, ca o dovadă că elementul autoton geto-dac nu a pierit în urma transformării
unei părţi a teritoriului Daciei în provincie romană.
 UNITATEA III
EVOLUȚIA DREPTULUI DUPĂ RETRAGEREA AURELIANĂ. OBŞTEA SĂTEASCĂ

 1. Trăsături caracteristice şi organizare

Cucerirea Daciei de către romani a reprezentat unul dintre momentele menite să

modifice destinul unui popor. Transformările au fost majore şi au schimbat cursul vieţii politice,
economice şi sociale la geto-daci. Un al doilea moment important l-a constituit după aproximativ 170
de ani de dominaţie romană, retragerea aureliană.
Perioada imediat următoare a fost una dificilă pentru populaţia autohtonă, care lipsită
de un element de coeziune politică a avut de înfruntat valul de migraţii pornite dinspre răsărit. Cu toate
acestea, izvoarele istorice ne demonstrează că nici una dintre aceste prezenţe în spaţiul carpato-
danubiano-pontic nu a fost suficient de puternică pentru a determina alte transformări. Influenţele, este
adevărat, nu pot fi negate, în special, cea slavă, bizantină şi cea germanică. Și totuşi, majoritatea
împrumuturilor nu au condus spre schimbări de conţinut, ci s-au manifestat mai degrabă, în plan
lingvistic. Probabil că una dintre explicaţii ar fi aceea că autoritatea exercitată a privit mai mult latura
economică. Pe de altă parte, migratorii au găsit un popor cu o cultură deja consolidată, cu un sistem de
reguli, transmise din generaţie în generaţie şi fundamentate pe ideea de comunitate şi ataşament faţă de
pământ.
Găsim, înainte de cucerirea romană, o populaţie care locuia la sate, ale cărei preocupări
principale erau legate de agricultură, exercitând atât o stăpânire individuală asupra caselor şi anexelor
ei cât şi o proprietate obştească asupra terenurilor.
În perioada dominaţiei romane, din punct de vedere administrativ, teritoriul Daciei a fost
organizat în oraşe şi sate. După retragerea armatei şi administraţiei din Dacia romană are loc un proces
de ruralizare, oraşele pierzându-şi treptat din importanţa pe care au avut-o cât timp s-a manifestat
dominaţia romană. Acest fenomen a fost, probabil, rezultatul condiţiilor istorice ale perioadei, iar, în
egală măsură, putem afirma că viaţa la sat a fost o constantă pentru populaţia autohtonă. De asemenea,
cercetările arheologice indică o populaţie grupată, în obşti, pe criterii teritoriale şi nu pe cele ale
rudeniei, întâlnite la populaţiile migratoare; ceea ce a determinat o influenţă a autohtonilor "asupra
vieţii popoarelor migratoare grăbindu-le procesul de trecere spre feudalism şi uneori sedentarizarea".
În consecinţă, se poate spune că până la apariţia primelor formaţiuni politice şi ulterior până la
constituirea statelor feudale româneşti, obştea sătească sau confederaţiile de obşti au fost singurele
forme de organizare socială şi că trăsăturile caracteristice ale acestora au fost cel teritorial şi agricol
pastoral. În plus, obştea sătească, prin modul său de organizare va imprima un suflu democratic
instituţiilor politice feudale româneşti şi va constitui totodată cadrul de formare a dreptului cutumiar
numit şi legea ţării sau obiceiul pământului.
Privitor la organizarea obştii, aceasta reprezenta o "democraţie" pe baze elective, care se
autoadministra şi îşi alegea organele de conducere.
Astfel, organele de conducere ale obştii erau: adunarea megieşilor, oamenii buni şi bătrâni şi
juzii.
Adunarea megieşilor formată din membrii stăpânitori de-a valma ai teritoriului obştii avea
competenţă generală în rezolvarea problemelor privitoare la administrarea patrimoniului, organizarea
muncii, încheierea contractelor, rezolvarea conflictelor dintre membrii obştii, apărarea obştii etc.
Juzii erau şefi militari ale căror atribuţii priveau paza, straja sau priveghiul în scopul apărării
faţă de străini precum şi păstrarea ordinii interne. Aveau în egală măsură şi atribuţii judecătoreşti. În
acest sens, ei erau ajutaţi de un sfat al oamenilor buni şi bătrâni.

 2. Normele de conduită ale obştii

 Fiind o comunitate care stăpânea în comun pământul, normele de conduită ale obştii vizau, pe
de o parte, organizarea muncii în comun, iar de pe de altă parte, proprietatea, fie că era devălmaşă, fie
că era personală.
Normele privind organizarea muncii în comun cuprindeau prevederi referitoare la:
- Repartizarea câmpurilor de cultură pentru membrii obştii;
- Stabilirea felului culturii pe fiecare câmp;
- Timpul de desfăşurare al muncii;
- Împărţirea produselor între membrii obştii etc.
În ceea ce priveşte proprietatea, coexista proprietatea devălmaşă sau de-a valma asupra
pădurilor, apelor şi păşunilor cu proprietatea individuală asupra casei şi curţii anexă dar şi asupra unor
terenuri arabile repartizate pe locuri familiilor din obşte.
Un rol important l-au avut în cadrul obştii relaţiile de familie bazate tot pe ideea de muncă în
comun a ambilor soţi şi a copiilor în gospodărie şi pe aceea de întreţinere reciprocă a membrilor
familiei. Căsătoria se încheia prin liberul consimţământ al soţilor, fiind necesară binecuvântarea
religioasă. Familia îşi păstra ca şi la geto-daci, caracterul patrilocal şi patrilinear. De asemenea, la
protoromâni exista obligativitatea vârstei mai mari a mirelui precum şi păstrarea ordinii vârstei la
căsătorie. În caz de divorţ, exista egalitate între soţi, fiecare putând cere desfacerea căsătoriei.
În privinţa dreptului de moştenire, descendenţii aveau vocaţie succesorală egală asupra averii
familiei. La moştenire putea veni şi soţul supravieţuitor.
Membrii obştii puteau încheia diverse tranzacţii; de aceea existau şi prevederi referitoare la
contracte. De obicei, acestea se încheiau în formă verbală prevalând buna-credinţă pentru valabilitatea
acestora. Respectarea contractelor putea fi garantată prin depunerea unui jurământ. Cele mai
răspândite contracte erau vânzare-cumpărarea, care spre deosebire de epoca romană, avea un caracter
solo consensu şi schimbul, dat fiind caracterul natural al economiei la acea vreme.
În ceea ce priveşte răspunderea, conflictele puteau fi rezolvate în cadrul obştii având la bază
ideea de solidaritate a rudelor, prin legea talionului şi a compoziţiei.
În dreptul penal, cel mai des întâlnite infracţiuni erau cele împotriva persoanei, furturile fiind
rare. Sancţiunea pentru furt era purtarea prin sat a hoţului cu lucrul furat. Cea mai gravă sancţiune era
aceea a alungării persoanei vinovate din rândul obştii.
Instanţele de judecată erau aceleaşi, atât pentru cauzele penale cât şi pentru cele civile.
Acestea erau judele şi sfatul oamenilor buni şi bătrâni.
Probele admise în acea perioadă erau jurământul cu brazda, în cazul divergenţelor privind
hotarele şi jurătorii care, în anumite situaţii, depuneau mărturie iar alteori dădeau şi hotărâri.

Concluzii: Obştile teritoriale sunt forme de organizare socială şi administratriv-teritorială,

întâlnite la noi încă de pe vremea geto-dacilor. O parte din normele de conduită ale acestora sunt cele
străvechi, aurohtone care au continuat să se aplice chiar în perioada cuceririi romane. Le vom regăsi
după retragerea aureliană, ca o dovadă că elementul autoton geto-dac nu a pierit în urma transformării
unei părţi a teritoriului Daciei în provincie romană.
 UNITATEA IV
Organizarea politico-administrativă a statelor medievale românești

 1. Organele centrale ale puterii

După constituirea statelor feudale româneşti, organele centrale ale puterii au fost Domnia,
Adunările de stări, Sfatul domnesc şi dregătoriile centrale.
1.1. Domnia
a. Trăsături generale
Despre instituţia domniei se poate afirma, în primul rând, că are un caracter original,
negăsindu-şi corespondent în celelalte state. Caracterul original al acesteia este expresia condiţiilor
specifice de formare a ţărilor române şi, implicit, a instituţiilor dreptului public.
În aceeaşi măsură, se remarcă şi caracterul independent manifestat din momentul constituirii
statelor feudale româneşti şi până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, moment prin care, o dată cu
instaurarea regimului fanariot, a luat sfârşit perioada de "constituţionalitate românească".
Independenţa ţărilor române şi a instituţiei domniei este un fapt demonstrat de realitatea istorică iar în
ceea ce priveşte domnia, poate fi dedusă şi din titulatura domnului şi prin modul în care domnii ţărilor
române au înţeles să-şi exercite prerogativele.
Titulatura domnului cuprinde în majoritatea situaţiilor formula "mare voievod şi domn". Titlul
de voievod, reprezentând elementul tradiţional din formulă, desemnează, în continuare, pe
conducătorul oastei şi judecătorul suprem. În plus, termenul "domn", provenind de la latinescul
dominus şi având semnificaţia de "stăpân de domenii", învederează calitatea acestuia de monarh
absolut, de stăpân al întregului teritoriu al ţării, ce nu recunoaşte nici o altă autoritate superioară.
Învestirea nu era făcută ca în Occident prin distribuirea de către căpetenii oamenilor de arme a unor
teritorii sub formă de beneficii sau feude, aceştia din urmă devenind vasali.
Domnii Ţărilor Române nu au avut calitatea de vasali. Pe de altă parte, în afara faptului că
învestitura era una politică, potrivit concepţiei creştine specifice acelei epoci, era, în egală măsură, şi
una religioasă. Expresia generală întâlnită "cu mila lui Dumnezeu" arată că domnul deţinea puterea de
la Dumnezeu şi nu de la oameni şi că era în acelaşi timp apărător al creştinătăţii.
Pentru a deveni domn al Ţărilor Române trebuiau respectate anumite condiţii, şi anume:
- Pretendentul trebuia să fie "os domnesc", adică potrivit sistemului ereditar care a funcţionat până în
secolul al XVI-lea, candidatul la domnie trebuia să facă parte din familia domnitoare. Oricare dintre fii
legitimi sau nelegitimi putea revendica scaunul domnesc. La domnie puteau veni şi fraţii domnului sau
descendenţii acestora;
- Femeile erau excluse de la domnie, cu alte cuvinte, candidatul trebuia să fie bărbat;
- Legea ţării mai stabilea ca pretendentul la scaunul domnesc să fie român şi creştin ortodox;
- Altă condiţie era aceea ca pretendentul "să nu fie însemnat", adică să se bucure de integritate fizică.
Sistemul eredităţii a fost dublat în Ţările Române de cel al electivităţii. Domnii erau aleşi, la
alegere participând, în general, boierii, reprezentanţii bisericii, armata. Obiceiul alegerii domnului de
către popor îşi are rădăcini străvechi, regăsindu-se la aborigenii Daciei. Alegerea era făcută, iniţial, pe
viaţă. Cu timpul aceste două reguli au suferit modificări. De exemplu, începând din secolul al XVI-lea
domnul nu mai era ales din rândul familiei domnitoare, alegerea făcându-se din rândul marilor boieri,
iar din secolul al XVII-lea, din rândul boierilor.
De asemenea, începând tot din secolul al XVI-lea, domnii nu mai erau aleşi pe viaţă, ei
trebuind să fie confirmaţi de Poartă, din trei în trei ani, iar din secolul al XVII-lea anual. Alegerea
domnului a încetat în secolul al XVIII-lea când ca urmare a înăspririi dominaţiei otomane, domnii erau
numiţi direct de către Poartă.
Cu toate acestea, ca o dovadă a autonomiei Ţărilor Române, domnul nu intra în funcţie fără să
fie, mai întâi, uns de mitropolitul ţării.
Pe de altă parte, sub influenţa bizantină a funcţionat în Ţara Românească şi Moldova şi
asocierea la domnie cu scopul de a împiedica luptele pentru tron. De asemenea, în acest mod se realiza
şi o iniţiere a succesorului la tron în problemele domniei. Tot pentru a evita eventualele frământări
legate de vacanţa scaunului domnesc, domnii, care îşi presimţeau sfârşitul din cauza bătrâneţii sau a
bolii obişnuiau să-l desemneze pe succesorul la tron.
În cazurile de vacanţă în scaunul domnesc, obiceiul pământului a impus o altă instituţie şi anume,
locotenenţa domnească, exercitată ori de câte ori domnul era fie bolnav, fie în imposibilitatea de a
conduce ţara, fie că era plecat de la reşedinţă, sau că era mazilit.
Locotenenţa domnească era formată din unul până la şapte membri, cel mai adesea, trei sau cinci
membri. Locţiitorii domneşti exercitau toate prerogativele domnului, exceptându-le pe cele personale
(danii). Astfel, ei erau obligaţi să fie în permanenţă la reşedinţa domnească şi să păzească Scaunul
împotriva oricăror uzurpări, să preia visteria de la domnul mazilit şi să o sigileze, să strângă dările.
Actele emise de locotenenţă erau date şi semnate în numele fiecăruia dintre membri.
Dacă se întâmpla ca domnul ales să fie minor, prerogativele acestuia erau exercitate de către o regenţă
până când acesta devenea major, adică, până la vârsta de 15 ani. Spre deosebire de locotenenţă, actele
regenţei erau emise în numele domnului.
b. Atribuţiile domnului
Au fost expresia puterii absolute pe care au exercitat-o domnii Ţărilor Române, cuprinzând întreaga
activitate a acestora în domeniul politico-administrativ, legislativ, judecătoresc, militar, bisericesc.
Atribuţii politico-administrative
Domnul era şeful puterii administrative, având atribuţii în:
- Asigurarea şi păstrarea ordinii în interiorul ţării:
- Numirea şi revocarea dregătorilor;
- Organizarea administrativ-teritorială a statului;
- Stabilirea şi încasarea dărilor;
- Dreptul de a bate monedă.
Pe plan extern, domnul reprezenta ţara în relaţiile cu alte state având drept de:
- A încheia tratate comerciale sau de alianţă;
- A declara război;
- A încheia pacea;
- A trimite şi primi soli.
Prerogativele domnului, pe plan extern, au suferit o limitare la sfârşitul sec. XVI şi începutul
sec. XVII. Cu toate acestea, încălcând interdicţia Porţii Otomane, domnii au continuat să încheie
tratate internaţionale şi chiar alianţe fără ştirea Turciei.
Cu ştirea turcilor, domnii au cerut acţiuni diplomatice proprii de mijlocire între Imperiul
Otoman, pe de o parte, şi Polonia, Rusia, Austria, pe de altă parte, pentru încheierea războiului şi
obţinerea păcii.
Domnul era singurul în drept să acorde supuşilor săi protecţie diplomatică faţă de statele
vecine.
Atribuţii legislative
Se executau prin emiterea de hrisoave, de obicei după consultarea Sfatului Domnesc şi în
situaţii excepţionale, după consultarea cu Marea Adunare a ţării. Erau recunoscute şi de către turci. Ele
au încetat prin Regulamentele Organice.
Atribuţii judecătoreşti
Atribuţiile judecătoreşti decurg atât din tradiţia bizantină cât şi din cea românească conform
cărora voievozii aveau dreptul de judecată. Domnul era judecătorul suprem, el judeca, în ultimă
instanţă, pricini civile, (referitoare la dreptul de proprietate asupra pământului), pricini penale, (putând
condamna la moarte, confisca averi sau putând exercita dreptul de graţiere).
Domnul putea să delege dregătorilor dreptul de a judeca şi uneori putea să confere acest drept
marilor boieri sau mânăstirilor pentru populaţia aflată pe domeniile respective.
Exercitarea prerogativelor judecătoreşti de către domn reprezenta o componentă importantă de
care s-au bucurat permanent Ţările Române.
Principalele prerogative au fost recunoscute de turci chiar în perioada în care dominaţia lor se
afla la apogeu, deoarece domnul judeca după legea ţării şi împărţea dreptatea în numele său şi nu al
sultanului.
Atribuţii militare
Domnul era comandantul suprem al armatei, având dreptul să:
 - Conducă armata;
- Numească dregătorii militari (hatman, spătar);
- Recruteze şi să mobilizeze oastea.
Atribuţii în materie religioasă
Erau exercitate întotdeauna cu consultarea Sfatului domnesc sau a Marii adunări a ţării şi
constau în:
- Dreptul de a hotărî înfiinţarea mitropoliilor, episcopiilor şi mânăstirilor;
- Dreptul de a numi şi revoca ierarhii bisericii alături de patriarhi;
- Dreptul de a reglementa competenţa de judecată a instanţelor judecătoreşti;
- Dreptul de a reglementa activitatea în ţară a cultelor străine.
1.2. Sfatul domnesc
Un document din 11 februarie 1400 menţionează despre "Sfatul boierilor mari şi credincioşi",
ceea ce atestă existenţa Sfatului domnesc concomitent cu întemeierea statelor feudale româneşti.
Începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, denumirea de "divan" o înlocuieşte pe
cea de "Sfat domnesc", fără ca aceasta din urmă să dispară întrutotul.
Privitor la componenţa Sfatului domnesc între secolele XIV - XV, acesta era alcătuit din boieri
fără dregătorii; începând din a doua jumătate a secolului al XV-lea era format din dregători, în mare
parte; pentru ca, între secolele XVI-XVII, să fie format, exclusiv, din dregători. Explicaţia constă în
faptul că, iniţial, poziţia dregătorilor era considerată a fi inferioară boierilor, primii, fiind consideraţi
simpli funcţionari. Din secolul al XVII-lea, dregătorii erau superiori boierilor, iar la sfârşitul secolului
al XVII-lea, "boierie" şi "dregătorie" devin termeni sinonimi. Numărul membrilor Sfatului domnesc
era, între secolele XVI - XVII şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea, de 12, cifră care s-a menţinut
vreme de trei secole.
Sfatul domnesc ca organ central al statului avea rol consultativ; principalele atribuţii ale
acestuia fiind legate de funcţiunile sau prerogativele Domniei.
Astfel, Sfatul domnesc avea atribuţii politice, judecătoreşti, financiare, bisericeşti şi militare.
În consecinţă, Sfatul domnesc era obligat să-l informeze pe domn despre situaţia şi starea de
spirit a ţării, pe plan intern, iar pe plan extern, îl asista pe domn la încheierea tratatelor de alianţă,
vasalitate şi comerciale. În relaţiile cu turcii, domnul consulta Sfatul domnesc ori de câte ori era
interesat în aplicarea unei noi politici.
Sfatul domnesc nu era o instanţă de judecată dar colabora cu domnul la soluţionarea litigiilor.
De asemenea, domnul consulta Sfatul domnesc dacă era necesară înfiinţarea unor dări noi sau
când trebuiau luate măsuri pentru a evita evaziunea fiscală la vechile dări.
În egală măsură, Sfatul domnesc era consultat în privinţa înfiinţării de noi eparhii sau mutării
unei mitropolii sau episcopii de la o reşedinţă la alta.
1.3. Marea adunare a ţării
Marea adunare a ţării a mai fost denumită în documente şi "sobor", "mare sobor", "sfat de
obşte", "adunare obştească", "sfat a toată ţara", "adunare a toată ţara".
Din Marea adunare a ţării făceau parte reprezentanţi ai claselor sociale care nu erau
reprezentaţi în mod direct în Sfatul ţării; de exemplu, mazilii după ce îşi pierdeau poziţia de dregători.
Din Marea adunare mai făceau parte clerul şi negustorii.
Numărul membrilor era de maxim 150 - 200 şi minim de 30, în cazul adunărilor restrânse.
Adunările erau convocate de domni, fie la iniţiativa acestuia, fie la iniţiativa grupurilor
interesate. De regulă, ele erau convocate pentru a fi dezbătută o singură problemă. În funcţie de
obiectul hotărârilor, ce trebuiau luate, adunările puteau avea caracter extern sau intern.
Adunările cu caracter extern deliberau în privinţa încheierii tratatelor de vasalitate, de alianţă,
de omagiu, a încheierii convenţiilor de comerţ, a plăţii haraciului, a încheierii păcii şi declarării
războiului.
Adunările cu caracter intern hotărau în privinţa alegerii domnului, abdicării, acordării de
privilegii, urmăririi şi prescripţiei dreptului de urmărire a ţăranilor fugiţi, statutului ţăranilor aserviţi,
aplicării dreptului scris şi a reformelor legislative.
Hotărârile luate erau prezentate într-un hrisov emis de domn.
1.4. Dregătoriile centrale
a. Trăsături caracteristice
Dregătoriile centrale aveau în sinteză următoarele trăsături caracteristice:
- Atribuţiile unui dregător nu au fost delimitate în ţările române, domnul putând delega unui dregător
sarcini care puteau intra în atribuţiile altor dregători;
- Până la reforma lui Constantin Mavrocordat dregătorii nu erau salarizaţi, fiind răsplătiţi prin danii,
prin acordarea de privilegii, prin concedarea unor venituri domneşti, etc;
- Atât în Ţara Românească cât şi în Moldova a existat o ierarhie a dregătorilor, în fruntea ei aflându-se
cei cu atribuţii legate de administraţia ţării;
- Dregătorii erau numiţi, confirmaţi şi revocaţi de domni. La numire şi la confirmare ei trebuiau să
presteze un jurământ de credinţă faţă de domn, ocazie cu care primeau însemnele dregătoriei şi un
caftan;
b. Clasificare
Dregătorii puteau fi clasificaţi după mai multe criterii şi anume:
a. După importanţa dregătoriei, erau dregători mari şi dregători mici;
b. După participarea la Sfatul domnesc, erau boieri de sfat şi boieri de divan;
c. După natura atribuţiilor, erau dregători cu atribuţii privind administraţia ţării din care făceau parte:
Bănia Craiovei, marele Vornic, marele Logofăt, marele Vistier, marele Postelnic, marele Portar,
marele Uşar, Vătaful de Aprozi şi Vornicii de Poartă, dregători cu atribuţii militare, aceştia fiind:
marele Spătar, Hatmanul, Pârcălabii, marele Armaş, marele Agă, marele Serdar, marele Setrar; şi
dregători în serviciul domnului sau al curţii domneşti, aceştia fiind: marele Paharnic, marele Stolnic,
marele Comis, marele Medelnicier, marele Clucer, marele Sulger, marele Jitnicer, marele Pitar, marele
Cămăraş, marele Căminar şi marele Vameş.
1.5. Organizarea de stat a Transilvaniei
Aflată până în 1541, sub dominaţie maghiară, între 1541 - 1683, sub suzeranitate otomană, iar
din 1683, sub dominaţie iniţial austriacă şi ulterior austro-ungară, Transilvania va avea o evoluţie
aparte în comparaţie cu Moldova şi Ţara Românească.
Câtă vreme Transilvania s-a aflat sub stăpânirea ungară, conducerea politică a aparţinut
voievodului. Prerogativele acestuia au fost limitate "de autonomia comitatelor, a scaunelor secuieşti şi
săseşti, de privilegiile acordate Bisericii catolice, precum şi de atribuţiile superioare ale regelui
Ungariei". Cu toate acestea, voievozii Transilvaniei au încercat să înlăture dominaţia maghiară şi să-şi
lărgească prerogativele. Astfel, spre sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea şi
chiar în secolul al XV-lea, unii voievozi au încercat să transforme voievodatul într-o funcţie ereditară.
Este cazul voievozilor Roland şi Ladislau Borşa, în timpul cărora Transilvania devenise un "regnum",
distinct de Regnum Hungariae sau al voievozilor Csáki, Laczkfi, Iancu de Hunedoara, care au format
adevărate dinastii.
Prerogativele voievodului erau administrative, militare şi judecătoreşti. Voievodul putea să
numească vicevoievodul, conducătorii comitatelor şi slujbaşii apropiaţi. Avea dreptul de a convoca
congregaţiile generale şi de a le conduce lucrările.
De asemenea, voievodul era şeful armatei, având largi atribuţii în acest sens.
Ca reprezentant al regelui, era administratorul veniturilor legale, din care păstra o treime.
Prerogativele judecătoreşti erau exercitate de voievod în cadrul comitatelor existente în
Transilvania: Hunedoara, Alba, Târnava, Cluj, Dăbâca şi Solnocul Interior. Existau, însă, chiar în
interiorul acestor comitate regiuni, cum ar fi cele din jurul ocnelor şi minelor, care nu erau supuse
jurisdicţiilor voievodale. Din aceeaşi categorie, făceau parte latifundiile ecleziastice atribuite Bisericii
catolice în Alba-Iulia sau la Cluj - Mănăştur şi teritoriile locuite de saşi şi de secui; deşi în privinţa
acestora din urmă, în secolul al XV-lea, voievodul devenind comite şi al secuilor, dobândeşte
jurisdicţie şi asupra lor.
Mai trebuie subliniat că existau teritorii, cum ar fi Amlaşul, Făgăraşul, Ciceul, Cetatea de
Baltă, care se aflau sub conducerea domnilor Ţării Româneşti şi, respectiv, Moldovei, ceea ce
contribuie la accentuarea legăturilor fireşti dintre cele trei ţări române.
În perioada voievodatului, componente ale vieţii publice centrale şi, în egală măsură, expresie
a luptei pentru autonomia Transilvaniei erau şi congregaţiile nobiliare. Congregaţiile nobiliare erau
adunări reprezentative pe stări la care participau reprezentanţii categoriilor sociale privilegiate dintr-un
comitat sau din mai multe comitate. Până în 1437, din aceste adunări făceau parte atât reprezentanţii
"naţiunilor" privilegiate cât şi reprezentanţii feudalilor români. După înfrângerea răscoalei ţărăneşti
din 1437, a fost interzisă participarea românilor la viaţa politică, hotărârile fiind luate de data aceasta
de Dieta vel Congregatio generalis trium partium în baza înţelegerii dintre maghiari, secui şi saşi
numită "Unio trium nationum".
După cucerirea Belgradului, în 1521, şi victoria de la Mohacs, în 1526, statul ungar se divide:
partea mijlocie a Ungariei cu fosta capitală Buda este transformată în paşalâc turcesc, iar partea de
apus a intrat sub stăpânirea lui Ferdinand, fratele lui Carol Quintul.
În aceste condiţii, Transilvania se desparte de regatul ungar şi devine principat aflat sub
suzeranitate otomană, fiind condusă de un principe. Principatul Autonom al Transilvaniei cuprindea
cele şapte comitate din fostul voievodat; scaunele săseşti şi secuieşti; cele trei districte: Braşov,
Făgăraş şi Bistriţa; comitatele din "Partium": Arad, Zarand, Bihor, Solnocul Exterior, Solnocul de
Mijloc, Crasna, Satu Mare şi Maramureş; Banatul şi câteva comitate din Ungaria de Sus.
Principele era ales de către Dieta Transilvaniei şi confirmat de către poartă. După confirmare
Poarta trimitea noului principe însemnele domniei: steag, sceptru, arme, o pălărie de paradă şi un cal
cu întreg harnaşamentul. În realitate, au existat cazuri când Poarta a impus Dietei, înainte de alegeri
persoana care urma să devină principe; uneori chiar şi fără ca dieta să aprobe alegerea acestuia.
Principele era şeful administraţiei, numind funcţionarii publici, încheind convenţii şi tratate cu
ţările străine, conferind titluri de nobleţe, încheind pace şi declarând război.
În materie legislativă, principele putea să aprobe sau să respingă hotărârile dietei.
Era, de asemenea, şef al cultelor, calitate în care supraveghea activitatea religioasă din ţară,
numea şi confirma înalţii prelaţi.
Ca judecător suprem, avea competenţă în materie civilă şi penală. Avea dreptul de a graţia,
amnistia sau comuta pedepsele.
Principele exercita şi prerogative militare, fiind comandantul suprem al armatei.
Alături de principe, din organele centrale ale statului mai făceau parte Dieta Transilvaniei şi
Consiliul Principelui. Dieta Transilvaniei era o adunare cu caracter deliberativ din care făceau parte
Scaunul guvernamental, consilierii şi prelaţii, Tabla regească, înalţii funcţionari ai comitatelor,
provinciilor şi scaunelor secuieşti, ai provinciilor săseşti, precum şi ai oraşelor libere şi taxaliste. Dieta
se întrunea fie la Alba-Iulia, fie în alte localităţi şi cuprindea aproximativ 150 - 200 de membri. Spre
deosebire de Congregaţia nobililor care îşi desfăşura activitatea în mod ocazional, Dieta se întrunea
permanent, hotărând în privinţa problemelor de legiferare, justiţie şi administraţie ale Transilvaniei.
Consiliul principelui era alcătuit din minimum 12 membri, având rolul de a-l sfătui pe principe
în conformitate cu legile în vigoare; în caz contrar, membrii Consiliului erau suspectaţi de uneltire
împotriva statului şi urma să fie pedepsiţi. Principele era obligat, la rândul său, să ţină cont de sfaturile
Consiliului, exceptând situaţiile când acestea se dovedeau a fi contrare legii.

 2. Organizarea administrativ-teritorială
Atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, teritoriul era împărţit în două mari subdiviziuni.
ÎnŢara Românească cele două mari regiuni erau despărţite de Olt. În dreapta Oltului se afla Bănia
Craiovei, regiune care a beneficiat de un regim aparte datorită caracterului său complex şi al rolului
important pe care l-a avut în ierarhia dregătoriilor centrale. Muntenia aflată în stânga Oltului era
condusă de Marele vornic, care exercita în această regiune atribuţiile Banului Craiovei, mai puţin,
dreptul de a condamna la moarte.
Moldova a fost şi ea împărţită în două mari regiuni: Ţara de Sus, compusă din ţinuturile Hotin,
Dorohoi, Hârlău, Suceava, Neamţ şi Bacău, cu scaunul la Dorohoi şi Ţara de Jos, din care făceau parte
ţinuturile Iaşi, Cârligătura, Roman, Vaslui, Tutova, Tecuci, Putna, Covurlui, Fălciu, Lăpuşna, Orhei şi
Soroca, având reşedinţa la Bârlad. Fiecare regiune era condusă de către un vornic.
În afara acestei împărţiri, în Ţara Românească sunt cunoscute ca unităţi administrativ-
teritoriale judeţele, oraşele sau târgurile şi satele iar în Moldova ţinuturile, oraşele şi satele. Demn de
precizat este faptul că această organizare este anterioară formării statelor feudale româneşti.
În Transilvania întâlnim o organizare aparte, teritoriul fiind împărţit în comitate, districte şi
scaune.
2.1. Judeţele şi ţinuturile
Judeţele
 Îşi au originea în formaţiuni anterioare întemeierii statelor feudale, cum ar fi jupele şi
confederaţiile de obşti. Denumirea de "judeţ" provine din latinescul "iudicium", semnificând "scaun de
judecată", fapt care atestă importanţa pe care o avea activitatea de soluţionare a litigiilor în cadrul
acestor unităţi administrative, dar şi "continuitatea instituţională a judex-ului roman".
Judeţele s-au format în jurul unor unităţi geografice naturale cum ar fi, de exemplu, văile de
râuri. De aceea, anumite judeţe poartă numele râurilor de-a lungul cărora s-au format.
Judeţele erau conduse de către o căpetenie care purta numele de judeţ sau sudeţ.
În Oltenia, în secolul al XV-lea, băniile au devenit unităţi administrative asemănătoare judeţelor, iar
conducătorii lor s-au numit bani sau bănişori. Cât timp Oltenia s-a aflat sub dominaţia austriacă (1718-
1739), şefii judeţelor erau numiţi vornici de judeţ. Căpetenia judeţului avea atribuţii administrative,
judecătoreşti, în privinţa locuitorilor satelor libere, executând, în acelaşi timp, măsurile de represiune
împotriva acelora care nu respectau ordinea; fiscale, strângând dările şi slujbele cuvenite domniei.
Ţinuturile
Erau unităţi administrative corespunzătoare judeţelor din Ţara Românească. Formate fie într-
un mediu geografic favorabil, fie în jurul unor centre social-economice (oraşe sau cetăţi), ţinuturile
erau conduse de judeţi, sudeţi, pârcălabi şi staroşti.
Atribuţiile acestora erau judecătoreşti, administrative, fiscale şi militare. În general, pârcălabii
administrau ţinuturile a căror reşedinţă era o cetate; staroştii conduceau ţinuturile de graniţă iar sudeţii,
restul ţinuturilor.
După reforma lui Constantin Mavrocordat, pârcălabii de ţinut au fost înlocuiţi cu ispravnici
care aveau atribuţii administrative şi judecătoreşti limitate însă la satele din ţinut, întrucât nu le era
permis amestecul în justiţia orăşenească.
Comitatele, scaunele şi districtele
Comitatele, care corespundeau ca întindere vechilor aşezări ale triburilor maghiare, erau
organizaţii ale cetăţilor şi domeniilor regale conduse de către un comite ales de către rege sau de către
voievodul Transilvaniei.
Regiunile locuite de către saşi şi secui erau organizate în scaune, denumire preluată de aceştia
de la vechile scaune de judecată ale românilor. În fruntea scaunelor secuieşti se aflau doi dregători cu
atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti. Unul se numea capitaneus (căpitanul) sau maior
exercitus (mai marele oştirii), iar celălalt, iudex terrestris (jude pământean). Autoritatea supremă era
reprezentată de "comitele secuilor" cel care prezida "obştea secuilor".
Scaunele săseşti erau conduse de un "jude regal" cu atribuţii asemănătoare comitelui.
Cât îi priveşte pe românii din Transilvania, aceştia aveau propriile structuri, numite districte, la
conducerea cărora se aflau cnezii, voievozii şi juzii. Astfel de subdiviziuni administrative cu populaţie
exclusiv românească erau districtele din Banat, Ţara Făgăraşului, Ţinutul Rodnei şi Ţinutul
Maramureşului.
Banatul, care începând din secolul al XIV-lea, avea, aşa cum rezultă din documente, opt
districte, s-a bucurat întotdeauna de autonomie, fiind condus de un ban iar după secolul al XIV-lea, de
reprezentanţi ai regelui.
Ţara Făgăraşului apare în documente, iniţial ca Terra Blachorum, în 1222, apoi ca Terra
Fagaraş, în 1372, şi, mai târziu, ca district. Era alcătuită din mai multe sate, conduse de boieri. La
Făgăraş exista ca instanţă supremă un scaun de judecată, format din boierii satelor, unde procesele
erau soluţionate potrivit dreptului românesc. De altfel, normele juridice aplicate în Ţara Făgăraşului au
fost codificate în Statutele Ţării Făgăraşului în 1508.
Ţinutul Rodnei cuprindea mai multe sate şi centrul orăşenesc Rodna. Avea o poziţie
privilegiată, beneficiind de numeroase drepturi, privilegii şi imunităţi. La conducerea oraşului era un
jude şi mai mulţi juraţi, iar în fruntea satelor se aflau cnezii, numiţi mai târziu "juzi".
Ţinutul Maramureşului a fost menţionat în 1199, reprezentând una dintre cele mai vechi
formaţiuni româneşti, condusă până în secolul al XIV-lea de voievozi români. Cuprindea opt districte
şi era alcătuit din mai multe sate, în fruntea cărora se afla un cneaz.
2.2. Oraşele sau târgurile
Aşa cum s-a mai precizat, statele feudale româneşti nu reprezintă cadrul în care se formează
judeţele, ţinuturile şi respectiv oraşele, ca subdiviziuni administrativ-teritoriale. Formarea acestora nu
a ţinut de o organizare statală ci de condiţii prielnice care să permită apariţia şi dezvoltarea unor
aşezări omeneşti. Pe de altă parte, apariţia oraşelor şi diferenţa dintre acestea şi sate este determinată
de prezenţa predominantă a meşteşugarilor şi negustorilor, mai puţin a agricultorilor, ca grupuri socio-
profesionale.
În Ţările Române, se făcea distincţie între "târgurile libere care se bucurau de anumite scutiri
şi privilegii şi cu care domnul trata în virtutea privilegiilor acordate şi târguri proprietate particulară de
la care proprietarul terenului avea dreptul de a percepe anumite taxe. Dacă în Ţara Românească
oraşele sunt aşezate atât pe pământ domnesc cât şi boieresc, în Moldova toate târgurile sunt aşezate pe
pământ domnesc.
În general, oraşele aveau o structură concentrică cuprinzând vatra târgului, hotarul târgului şi
ocolul târgului.
Vatra târgului reprezenta centrul urban compus din clădiri, împrejmuiri şi uliţe.
Hotarul târgului era terenul agricol înconjurător cu ogoare, vii, livezi, fâneţe, prisăci,
heleşteie.
În afara hotarului se aflau mai multe sate ce alcătuiau ocolul târgului.
Din administraţia orăşenească făceau parte două categorii de organe: unele reprezentante ale
orăşenilor, celelalte reprezentante ale domnului.
Prima categorie cuprinde în Ţara Românească un judeţ şi 12 pârgari, în Moldova, un şoltuz şi
12 pârgari şi în ambele ţări, o adunare generală a orăşenilor.
Din cea de-a doua categorie, făceau parte dregătorii domneşti: vornicul de târg, pârcălabul de
oraş, starostele, pristavul, vameşul.
Judeţul respectiv, şoltuzul împreună cu pârgarii se ocupau de repartizarea în funcţie de avere a
cislei, birul fiind însă încasat de organele domneşti, aveau competenţă judecătorească, judecând
anumite pricini civile şi penale. De asemenea, şoltuzul asigura liniştea publică, putând să aresteze şi să
amendeze pe tulburători. Aveau, în egală măsură, atribuţii notariale, ţinând catastihul târgului în care
erau intabulate actele juridice translative de proprietate, având ca obiect bunurile imobiliare din vatra
şi hotarul târgului.
Din adunarea generală a orăşenilor făceau parte toţi locuitorii oraşului cu drept de vot.
Adunarea se întrunea, în special, când trebuia să aleagă pe conducătorii oraşului: judeţul (şoltuzul) şi
pârgarii şi când trebuia să dezbată situaţii grave cum ar fi, de exemplu, o contribuţie nouă cerută
oraşului sau înstrăinarea de către domn a unei părţi din hotarul oraşului.
Vornicul de târg, în calitate de reprezentant al domnului, răspundea de strângerea dărilor în
natură şi în bani şi de executarea dărilor în muncă. Avea şi atribuţii judecătoreşti, judecând plângerile
locuitorilor împotriva impunerilor abuzive. Pârcălabul de oraş era în Ţara Românească un ajutor al
vornicului de târg care lua vama, venitul ocolului şi care organiza târgul şi oborul de vite.
În Transilvania, oraşele aveau o anumită autonomie recunoscută prin acte scrise ale puterii
centrale, cunoscute sub denumirea de "Charta".
La conducerea oraşelor se afla un consiliu din care făceau parte 12 cetăţeni, reprezentând
fruntaşii aleşi din păturile bogate ale orăşenimii. În fruntea consiliului era un primar sau jude, ales pe
timp de un an. În unele oraşe pe lângă primar exista şi un administrator.
2.3. Satele
În istoria socială a românilor satul sau obştea a jucat cel mai important rol, în primul rând ca
formă de organizare predominantă încă de pe vreme geto-dacilor şi apoi ca entitate distinctă, ce
păstrează şi transmite din generaţie în generaţie reguli moştenite din vremuri străvechi şi cu o
receptivitate scăzută faţă de ceea ce este nou şi faţă de influenţele străine. Si chiar dacă, fenomenele de
aculturaţie nu pot fi negate, tot ceea ce a fost preluat de la alte popoare cu care populaţia autohtonă a
venit în contact a fost adaptat obiceiului locului, căpătând conotaţii specifice.
Obligate o perioadă îndelungată să se apere, să lupte şi să reziste într-un spaţiu şi pentru un
spaţiu care după retragerea romanilor, vreme de câteva secole, nu a avut o organizare statală, obştile
daco-romanilor şi apoi ale românilor au învăţat să se autoconducă şi să se auto-administreze, această
situaţie menţinându-se pentru unele sate, chiar şi după formarea statelor româneşti. De aceea, se poate
afirma, că obştea a fost izvorul normelor de conduită ale românilor şi locul unde au fost conservate
valorile acestora.
După constituirea statelor feudale, unele sate şi-au păstrat vechea autonomie, aşa cum
afirmasem ceva mai devreme, iar altele au devenit sate domneşti sau prin privilegii de imunitate, sate
boiereşti sau mânăstireşti.
 A. Satele libere. Erau satele locuite de moşneni, în Ţara Românească şi de răzeşi, în Moldova.
Termenul "moşnean", derivat al cuvântului "moş" este, după unele interpretări, de origine traco-dacă.
Moşul este "cel încărcat de ani" sau cel care reprezintă autorul comun al cetelor de moşneni care
locuiau într-un sat sau mai multe sate. Cei bătrâni erau, în egală măsură, aceia care aveau un cuvânt
greu de spus în cadrul obştei, formând adunarea oamenilor buni şi bătrâni. Întrunită în zilele de
sărbătoare adunarea avea o largă competenţă, cuprinzând dreptul:
" a. De a reglementa folosinţa averii devălmaşe;
b. De a dispune, prin vânzare sau donaţie, de părţi din patrimoniul obştii;
c. De a se vinde pe sine însuşi, cu sau fără oameni, unui stăpân feudal;
d. De a se împrumuta, de a cumpăra, de a exercita, dreptul de protimisis;
e. De a urmări averea obşteanului care nu-şi plăteşte datoria (de ex. din cislă sau din gloabă),
lăsând-o să cadă asupra obştii;
f. De a exercita paza câmpului şi a vetrei satului, de a urmări şi a prinde pe răufăcători;
g. De a judeca pricini penale şi civile. Adunarea sfatului pentru judecată ("scaunul de
judecată") se întrunea în "bătătura satului" sau în tinda sau în pridvorul bisericii. Judecata obştii
("judeţul obştesc") era de două feluri: "judeţul ăl mare" care privea crimele (omorul, tâlhăria, curvia
etc) şi "judeţul ăl mic" (bătăile, certurile etc.). Obştea arhaică avea competenţă deplină pentru orice
vini şi drepturi să aplice chiar şi pedeapsa cu moartea. După întemeiere, judecata crimelor ("judeţul ăl
mare") a fost preluată de domnie, chiar pentru satele libere, dar cu colaborarea obştii. În pricini civile,
obştea prin oamenii buni şi bătrâni avea un rol deosebit mai ales la hotărnicii. Acest rol se leagă de
străvechea procedură a "judecăţii la hotare" care privea hotarul satului cu alte sate;
h. Obştea mai avea dreptul să asiste ca martoră şi ca instanţă de autentificare la toate actele
juridice cu efecte asupra patrimoniului ei. Luând cunoştinţă de act, obştea consimţea la el şi renunţa la
protimisis. De aceea, zapisele sub semnătură privată erau socotite provizorii până la autentificarea lor
de obştea satului;
i. Sfatul obştii prin oamenii buni şi bătrâni aveau dreptul să repartizeze dările, satul fiind
impus de stat la o sumă globală. Repartiţia pe gospodării (cisla) se făcea ţinând seama de mijloacele şi
greutăţile fiecărui contribuabil. Sumele neplătite de cei morţi, fugiţi sau insolvabili se repartizau între
obşteni; răspunderea faţă de fisc fiind solidară".
Autonome prin faptul că aveau propriile organe de conducere, satele libere se subordonau, din
punct de vedere administrativ, fiscal şi militar, judeţelor sau ţinuturilor. Dregătorii domneşti aveau
obligaţia de a strânge veniturile domniei şi de a supraveghea muncile cuvenite acesteia. Autoritatea
exercitată de către domni asupra satelor libere era una de drept public; legătura dintre sat şi domnie
făcându-se prin intermediul unui reprezentant al obştii, ales de săteni, care se numea pârcălab în Ţara
Românească şi vătăman în Moldova.
B. Satele aservite.
Satele domneşti. Alături de satele boiereşti şi cele mânăstireşti făceau parte din categoria
satelor aservite sau particulare. De asemenea, satele domneşti puteau să aparţină domnului, fiind
moştenite sau cumpărate de către acesta, caz în care domnul se comporta ca orice stăpân sau aparţinea
domniei, fiind confiscate pentru hiclenie, sau primite, în virtutea dreptului de prădalică de la
persoanele decedate fără moştenitori.
De strângerea veniturilor domniei, judecarea anumitor pricini şi administrarea satului se ocupa
un pârcălab. În cazul satelor de ocol, arondate târgurilor, vornicul de târg avea competenţă
judecătorească iar legătura dintre sate şi domnie se făcea printr-un vătăman.
Satele boiereşti. Deveniseră proprietate boierească fie prin donaţie din partea domnului, fie
prin moştenire, danie, cumpărare sau chiar cotropire şi întărite de domnie.
Dacă stăpânul satelor beneficia de un hrisov domnesc de imunitate prin care se interzicea
anumitor dregători să-şi exercite atribuţiile pe teritoriul acestora, el se bucura de dreptul de a
administra şi de a judeca, excepţie făcând infracţiunile de omor, tâlhărie, care erau considerate "cazuri
domneşti".
Boierul era reprezentat de un pârcălab în Ţara Românească şi, respectiv, de un vornic, vornicel
sau ureadnic în Moldova care strângea veniturile cuvenite stăpânului; transmitea poruncile acestuia;
repartiza ţăranilor muncile şi avea drept de judecată, în pricini mărunte putând aplica gloaba sau
bătaia.
 Satele mânăstireşti. Erau administrate de egumenul mănăstirii al cărui reprezentant era un
pârcălab în Ţara Românească şi un dregător în Moldova, care lucra împreună cu vătăman, ca
reprezentant al satului. Cât priveşte dreptul de judecată, vinile mici erau judecate de egumen împreună
cu soborul mânăstirii, iar vinile mari cădeau în competenţa dregătorilor domneşti.
În Transilvania, satele locuite de populaţia autohtonă au păstrat vechea organizare a obştilor,
în fruntea lor găsindu-se juzi sau cnezi cu atribuţii judiciare, legate de repartizarea pământurilor, de
strângerea impozitelor, de soluţionarea conflictelor şi de chemare a oamenilor la oaste. Un cneaz putea
prin voinţa regelui, a voievodului sau a principelui să administreze mai multe sate, fiind numit "cneaz
comun". Spre sfârşitul epocii voievodatului pământurile românilor au fost acaparate de nobilimea
celor trei naţiuni privilegiate, rămânând sate libere numai în zonele de graniţă.

Concluzii: În ceea ce priveşte organizarea politico-administrativă a Ţărilor Române Una dintre

trăsăturile caracteristice a acestora este originalitatea, determinată de contextul istoric specific.
Influenţele constatate sunt mai mult de ordin lingvistic şi mai puţin de conţinut. O altă concluzie ar fi
aceea că Ţara Românescă şi Moldova vor avea o traiectorie comună, chiar dacă au fost separate
politic, în timp ce Transilvania, aflată sub dominaţie maghiară, va avea o istorie aparte. Chiar şi aici, în
zonele cu populaţie românească organele politice, organizarea administrativă, sistemul juridic sunt
cele specifice româneşti.
 UNITATEA IV
PRINCIPALELE INSTITUȚII ALE LEGII ȚĂRII
Persoanele. Familia. Proprietatea. Obligațiile și contractele

 Introducere
Dreptul cutumiar românesc s-a cristalizat într-o epocă în care au lipsit dovezile scrise
sau au fost insuficiente. De aceea, în privinţa originii, a structurii şi chiar a denumirii acestuia
părerile au fost împărţite.
De exemplu, referitor la geneza instituţiilor şi principiilor dreptului cutumiar, unii
autori consideră că obiceiurile juridice ale românilor din perioada feudală au o dublă pecete:
geto-dacă şi romană. Alţii sunt adepţi fie ai originii pur romane, fie ai unei origini exclusiv
trace. Părerea la care se raliază majoritatea autorilor contemporani de istorie a dreptului este
că legea ţării are o origine ambivalentă, daco-romană la care se adaugă influenţe slave şi
germanice.
În ceea ce priveşte denumirea dreptului cutumiar, întâlnim mai multe formulări: Legea
ţării, Obiceiul ţării, Legea pământului sau Obiceiul pământului. Documentele sârbeşti şi
poloneze îl numesc "zakon vlahom" respectiv "voloskie pravo". De asemenea, în documentele
latineşti ale cancelariilor maghiare şi poloneze apare sub denumirea de "Lex olahorum" sau
"Jus valahicum".
Ceea ce trebuie remarcat, este că, indiferent de denumire, se vorbeşte despre o lege a
ţării şi nu a ţărilor, ceea ce indică o unitate de conţinut a normelor dreptului cutumiar, chiar
dacă, politic vorbind, ţările române au fost separate.
În mod concret, conţinutul Legii ţării s-a raportat la condiţiile politice, economice şi
sociale ale perioadei. Pornind de la normele de conduită specifice obştilor săteşti după secolul
al X-lea când se constituie formaţiunile prestatale, dreptului cutumiar i se adaugă prevederi
referitoare la relaţiile de vasalitate între nobili, privilegiile nobilimii sau obligaţiile ţăranilor
dependenţi sub forma rentei feudale.
Formarea statelor feudale româneşti constituie o altă treaptă în evoluţia Legii ţării,
reglementând organele politice centrale şi locale, organizarea administrativă, privilegiile
bisericii şi ale boierimii, formele de proprietate ş.a.m.d.
O dată cu apariţia dreptului scris, Legii ţării i se vor alătura noi dispoziţii de inspiraţie
bizantină, pentru ca, mai târziu, dreptul cutumiar să reprezinte unul dintre izvoarele textelor
juridice ce vor pune bazele dreptului modern.

 1. Persoanele
Legea ţării recunoştea capacitate juridică tuturor oamenilor, existând sinonimie între
apelativul "om", aşa cum apare în documentele vremii şi noţiunea de "persoană" ca subiect de
drepturi şi obligaţii.
Dreptul cutumiar nu făcea o distincţie netă între capacitatea de folosinţă, reprezentând
aptitudinea generală şi abstractă a persoanelor fizice sau juridice de a dobândi drepturi şi de a-
şi asuma obligaţii şi exerciţiul acesteia.
Limitările exerciţiului capacităţii datorită sexului, vârstei, stării mintale şi a unor
condamnări penale nu suprimau calitatea de persoană a incapabililor, ci aveau scopul unor
măsuri de protecţie a familiilor acestora în situaţia în care interesele lor ar fi putut fi
prejudiciate.
Deosebirea teoretică între capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu se face, mai târziu, în
dreptul scris.
Calitatea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii începea în momentul naşterii
sau chiar al concepţiei şi sfârşea o dată cu moartea sau prin dovada morţii sale prezumate.
În general, capacitatea de folosinţă era recunoscută tuturor oamenilor liberi, numai că
existau inegalităţi determinate de poziţia socială a acestora, de religie, în special în
Transilvania, sau de regimul pe care-l aveau străinii în Ţările Române.
În ierarhia socială la baza piramidei erau ţăranii aserviţi (rumâni, vecini, şerbi, jeleri),
robii şi pătura săracă a ţăranilor liberi. La nivel mediu, cu posibilitate de acces spre vârful
piramidei, se aflau ţăranii liberi înstăriţi, clerul inferior şi nobilii de rând. Vârful piramidei era
ocupat de marea boierime şi clerul înalt.
1.1. Boierii.
Legea ţării nu a fixat cu stricteţe statutul politico - juridic al boierilor. În general, ei
beneficiau de toate drepturile publice şi private, iar faţă de domn aveau atribuţii politice şi
militare. Poziţia boierilor în Ţările Române era determinată de autoritatea domnului "sub
domnii mai slabi, boierii au fost mai puternici şi au obţinut privilegii mai mari".
Pe de altă parte, boierii nu formau o masă omogenă, nu reprezentau o structură
compactă, în izvoare apărând distincţii ca: "boieri mari şi mici", "boieri de neam vechi",
"boiernaşi", "boieri de ţară".
Legând calitatea de boier de stăpânirea pământului ar rezulta, în mod logic, că "toţi
proprietarii agrari, indiferent dacă ei erau mari ori mici, bogaţi ori săraci, cu dregătorie ori
fără", erau boieri.
De altfel, moşnenii şi răzeşii erau mândri de calitatea lor de proprietari liberi, pentru că
liberi fiind se deosebeau de robi şi proprietari fiind, se deosebeau de aceia care, pierzând
această calitate, deveneau legaţi de pământ. Cu alte cuvinte, a fi moşnean sau megieş,
respectiv, răzeş era echivalent cu a fi boier. Această mândrie a fost justificată, pentru că din
rândurile lor, unii au devenit dregători şi majoritatea participau la oastea cea mare.
În secolul al XV-lea, poziţia de dregător era inferioară boierilor, din secolul al XVII-
lea, această situaţie se modifică, pentru ca spre sfârşitul aceluiaşi secol, termenii să devină
sinonimi. Despre cel care devenea dregător se spunea că "s-a boierit". Motiv pentru care
anumiţi istorici leagă boieria de slujbă.
Probabil că generalizări nu putem face nici într-un sens, nici în celălalt. Ceea ce putem
afirma este că existau diferenţe în cadrul aceleiaşi clase şi că aveau o situaţie aparte în
comparaţie cu celelalte categorii sociale. Spre a exemplifica, boierii nu au plătit bir până în
secolul al XV-lea; dacă săvârşeau o infracţiune nu puteau fi pedepsiţi cu bătaia, decât dacă
aceasta era aplicată de domn cu topuzul sau cu buzduganul şi nu cu toiagul sau biciul, şi
numai la scara curţii domneşti. Pedeapsa cu moartea se executa prin tăierea capului şi nu prin
spânzurătoare, care considerată înjositoare pentru aceştia, era aplicată oamenilor de rând.
Faţă de domn boierii erau obligaţi la fidelitate politică şi îndatorire ostăşească. Între
secolele XIV- XVII, stăpânirea moşiilor şi satelor boiereşti era condiţionată de îndeplinirea
obligaţiilor de credinţă şi de slujbă faţă de domn. În caz contrar, pierdeau boieria şi opera
dreptul de retract al domnului. Decăderea din boierie avea un caracter intuitu personae,
nelovind şi copiii celui condamnat pentru înaltă trădare.
1.2. Clerul.
Clerul, în general, şi, în mod special, clerul înalt reprezenta una dintre stările
privilegiate care se putea bucura de privilegii şi imunităţi de ordin administrativ, fiscal şi
judiciar.
Reprezentanţii bisericii stăpâneau moşii, încasând dijme şi având drept de judecată.
Înalţii prelaţi participau la sfatul domnesc şi la adunarea ţării.
 În plus, pe lângă faptul că puteau judeca după dreptul civil şi penal, judecau, în mod
special, după dreptul canonic, existând infracţiuni care suportau atât o judecată laică cât şi una
canonică.
În Transilvania, religia ortodoxă fiind considerată ca tolerată faţă de religiile recepte,
clerul nu avea aceeaşi poziţie privilegiată.
1.3. Orăşenii.
Statutul acestora era stabilit, pe de o parte, prin dreptul cutumiar, iar pe de altă parte,
prin hrisoave ale domnilor.
Astfel, potrivit dreptului cutumiar, străinii nu se puteau aşeza în oraş fără acordul
târgoveţilor sau al domnului. Locuitorii oraşelor percepeau taxe la intrarea mărfurilor în oraşe
(vama mare) şi cu ocazia vânzărilor (vama mică). Veniturile obţinute se împărţeau între
aceştia şi domnie.
Privilegiile acordate de domnii din Ţara Românească şi Moldova sunt mai puţin
cunoscute. Se ştie despre un privilegiu acordat de Mircea cel Bătrân oraşului Câmpulung şi,
respectiv, de un altul dat de Stefan cel Mare oraşelor Bârlad şi Vaslui.
"În Transilvania, privilegiile orăşeneşti variau după categoria din care făceau parte
respectivele oraşe: cele libere, aveau reprezentanţi în Dieta ţării, cele nobiliare erau supuse
jurisdicţiei comitatelor din care făceau parte, iar cele taxaliste, erau obligate să-şi plătească
privilegiile. În general, populaţia românească pătrundea cu mare greutate în oraşele
transilvănene şi chiar şi în aceste situaţii, era menţinută în poziţia de plebe orăşenească,
deoarece provenea în majoritatea cazurilor din rândurile iobagilor".
1.4. Ţăranii.
Termenul "ţăran", provenind din latinescul "terra", a devenit în timp denumirea
generică pentru toţi aceia care locuiau la sat, indiferent dacă erau proprietarii pământului sau
erau numai lucrători ai acestuia. Străvechea calitate de stăpânitori devălmaşi ai pământului
deosebeşte ţărănimea liberă de cea dependentă care lucra doar pământul, fără a avea un drept
de proprietate asupra lui.
a. Ţăranii liberi s-au mai numit şi moşneni, răzeşi, judeci, megieşi, cnezi şi au fost
practic aceia care au dus mai departe tradiţia vechilor obşti săteşti. Din caracterul devălmaş al
proprietăţii au decurs anumite consecinţe cum ar fi: dreptul de preemţiune în favoarea rudelor
şi vecinilor, încuscrirea, înfierea, înfrăţirea, pentru a putea intra în hotar, răspunderea solidară
etc.
Ţărani liberi erau şi călăraşii şi roşiorii, dar spre deosebire de ceilalţi, aceştia aveau
îndatoriri militare; motiv pentru care beneficiau de scutiri de dări şi biruri.
Din categoria ţăranilor liberi, făceau parte românii din satele de pe "pământ crăiesc",
adică din scaunele şi districtele săseşti şi cnezii români din comitate.
Exceptând cnezii regali, care aveau dreptul să exercite funcţii nobiliare, situaţia
ţăranilor liberi din Transilvania era inferioară în materie de drept public, putând avea doar
mici funcţii administrative pe plan local: jude, juraţi, pădurari.
Puteau fi proprietarii bunurilor mobile dar şi imobile, având dreptul de a încheia
contracte cu privire la acestea (vânzări, schimburi).
În materie procesuală, nu existau diferenţe prea mari între aceştia şi clasa aservită.
Astfel, jurământul lor valora un florin, iar răscumpărarea vieţii 25 de florini.
b. Ţăranilor aserviţi li s-a mai spus în Ţările Române şi vecini, rumâni, iobagi, săraci,
slugi, şerbi, jeleri, poslujnici, coloni.
Statutul ţăranilor aserviţi a fost stabilit în funcţie de dreptul pe care-l avea stăpânul
pământurilor asupra acestora, care era incomplet, însă destul de mare din moment ce
proprietarul putea să-i vândă, să-i doneze, să-i dea zestre cu sau fără moşia pe care trăiau.
Cât priveşte drepturile ţăranilor dependenţi, aceştia aveau asupra pământului pe care-l
lucrau numai folosinţa, având faţă de proprietari obligaţii în natură, muncă şi bani.
 Erau proprietari ai gospodăriei şi ai îmbunătăţirilor făcute pe domeniul stăpânului, fie
că sădeau o livadă, că făceau o moară sau că desţeleneau şi defrişau un teren. ca proprietari, li
se recunoştea şi o capacitate de exerciţiu, putând participa la tranzacţii; vânzând produse,
cumpărând unelte, făcând schimburi, donaţii etc.
Căsătoria ţăranilor aserviţi nu era condiţionată de consimţământul stăpânului. Prin
căsătorie soţia nu căpăta aceeaşi condiţie juridică cu a soţului, iar în privinţa descendenţilor,
rumânia, se transmite pe linie masculină. Cu alte cuvinte, "femeia şi fetele rumânului sunt
libere".
Starea de rumânie era perpetuă. Ieşirea din această stare se făcea, în general, cu
acordul stăpânului prin iertare sau răscumpărare din rumânie. Independent de voinţa acestuia,
încetau să mai fie rumâni cei care cădeau în robie sau cei care primiseră o hotărâre
judecătorească favorabilă într-un proces în care contestau legalitatea rumâniei.
1.5. Robii.
Erau consideraţi mai mult obiecte decât subiecte de drept. Erau robi, ţiganii în Ţara
Românească şi în Transilvania şi ţiganii şi tătarii în Moldova. Se crede că robia era mult mai
veche decât venirea acestora pe teritoriul românesc, datând de pe vremea pecenegilor şi
cumanilor.
Robii puteau să aparţină domnului, boierilor sau mănăstirilor. De aceea, ei erau grupaţi
în trei categorii: robi domneşti, robi boiereşti şi robi mănăstireşti.
Robii domneşti erau cei mai mulţi, întrucât toţi ţiganii care pătrundeau în Ţările
Române, deveneau de drept ai domniei.
Robii boiereşti proveneau din danii şi cumpărări, iar cei ai mânăstirilor, cei mai
numeroşi, după robii domneşti, proveneau din danii ale domnului şi ale boierilor.
Statutul robilor nu era diferit de cel al bunurilor. Tratamentul la care erau supuşi robii
de către stăpânii lor era egal cu cel al animalelor domestice, exceptând dreptul de a fi omorâţi.
Robii puteau fi cumpăraţi, vânduţi, schimbaţi de către stăpâni, cu sau fără familiile lor.
Căsătoria dintre robi nu avea valoare legală şi se făcea cu aprobarea stăpânului. Tot
acesta hotăra şi despărţirea lor.
Stăpânul putea oricând să-i pedepsească cu bătaia sau închisoarea, fără a fi necesară
intervenţia autorităţii de stat. Dacă un rob comitea un delict era predat părţii vătămate, iar
dacă omora un alt rob era fie predat proprietarului robului ucis în schimbul acestuia, fie
condamnat la moarte, dacă era recidivist. Robii nu aveau calitate procesuală nici ca reclamanţi
sau pârâţi, nici ca martori într-un proces.
Dacă cineva stăpânea timp de 30 de ani un rob, chiar fără bună-credinţă, devenea
proprietarul acestuia cu condiţia să nu fi fost furat.
Robii puteau fi eliberaţi de stăpânii lor prin acte între vii sau mortis causa.
1.6. Străinii
Legea ţării făcea distincţie între pământeni, reprezentând pe aceia care s-au născut şi
vreme de generaţii au trăit în acelaşi loc, vorbind aceeaşi limbă, având aceleaşi tradiţii şi
aceeaşi credinţă şi străini. În privinţa acestora din urmă, exista în funcţie de religie un
tratament diferit. Dacă erau creştini se bucurau de un regim tolerant, putând să se stabilească
în târguri şi oraşe, să facă comerţ, să se organizeze şi să trăiască în comunităţile proprii şi să
aibă bisericile lor.
Prin căsătoria cu o româncă sau prin numirea într-o funcţie publică, ei se puteau
naturaliza, recunoscându-li-se toate drepturile civile şi politice.
Dacă erau însă musulmani nu se puteau stabili în ţară, nu puteau dobândi moşii şi nici
construi geamii.
  2. Familia
2.1. Căsătoria.
Căsătoria la români, păstrând, pe de o parte, elementele de origine daco-romană şi
preluând influenţele bisericii ortodoxe, era precedată de o logodnă, ce avea valoarea unei
"promisiuni de căsătorie".
Părinţii băiatului erau aceia care trimiteau "peţitori" la familia fetei pentru a afla dacă
aceştia erau de acord cu cererea.
În cazul unui răspuns afirmativ, logodna se desfăşura în faţa preotului sau în regiunile
unde se păstrau tradiţiile patriarhale în faţa "oamenilor bătrâni", asistaţi de rude.
Cu această ocazie se schimbau inele, avea loc o petrecere şi uneori logodnicul dădea
fetei sau familiei acesteia o arvună numită "căpară", ce urma să fie restituită dacă logodna se
desfăcea.
Până la încheierea căsătoriei, li se permitea tinerilor să se viziteze ("vederea în fiinţă")
şi să discute ("urmarea de vorbă"). De asemenea, se purtau discuţii asupra averii mirelui şi a
zestrei miresei.
Dreptul cutumiar nu stabilea vârsta pubertăţii şi nici a nubilităţii. În general, căsătoriile
se încheiau timpuriu: după 14 ani la băieţi şi 12 ani la fete. O regulă în privinţa vârstei era
aceea ca mirele să fie mai mare sau de vârstă egală cu mireasa. Au existat şi căsătorii în care
mireasa era mai mare decât mirele.
Pentru valabila încheiere a căsătoriei era obligatoriu acordul viitorilor soţi, nu
neapărat, condiţionat, dar însoţit de asentimentul părinţilor. Dacă aceştia nu erau de acord,
mirele răpea mireasa.
Erau interzise căsătoriile între rude până la al 7-lea grad de rudenie fie că era naturală,
spirituală sau prin alianţă.
Considerată în concepţia creştină o taină, căsătoria se desfăşura respectând
formalităţile impuse de biserica ortodoxă, urmată de o ceremonie laică.
La căsătorie, soţia venea cu o dotă compusă atât din bunuri mobile, cât şi din bunuri
imobile care, pe întreaga durată a căsătoriei, constituia proprietatea acesteia.
Privitor la desfacerea căsătoriei, biserica creştin ortodoxă admitea divorţul dar pentru
motive întemeiate, cum ar fi: imoralitatea, erezia, nebunia, duşmănia bărbatului sau a rudelor
sale faţă de soţie etc. În realitate cazurile de divorţ au fost foarte rare în situaţii grave în care
încercările de împăcare ale rudelor şi ale naşilor eşuaseră. După desfacerea căsătoriei erau
partajate bunurile comune, iar în privinţa copiilor, fetele rămâneau la mamă iar băieţii la tată.

2.2. Rudenia
Rudenia reprezenta în dreptul cutumiar românesc o legătură între persoane fie izvorâtă
dintr-o origine biologică comună (rudenia naturală sau de sânge), fie bazată pe anumite
principii religioase (rudenia prin alianţă şi spirituală).
Potrivit sistemului patrilinear, rudenia se stabilea mai întâi, după tată, şi apoi, după
mamă, iar numai în absenţa tatălui, după mamă.
Gradul de rudenie se calculează pornind de la autorul comun, fie pe linie directă
ascendentă şi descendentă, fie pe linie colaterală, stabilindu-se numărul de generaţii existent
între colaterali şi autorul comun şi făcându-se suma.
În legea ţării rudele apropiate se socoteau până la gradul al 7-lea ("a şaptea spiţă" sau
"al şaptelea brâu"), acest fapt având importanţă pentru determinarea interdicţiilor la căsătorie.
Trebuie precizat că, mentalitatea religioasă pune pe acelaşi plan rudenia naturală cu
celelalte două forme: rudenia prin alianţă, izvorâtă din căsătorie şi rudenia spirituală, având la
bază, botezul.
 La rudenia prin alianţă, socrul sau soacra sunt asimilaţi cu părinţii şi pornind de la
ficţiunea că soţii sunt fraţi, gradele de rudenie se calculau ca şi la rudenia naturală, existând
aceleaşi impedimente la căsătorie.
Rudenia spirituală avea semnificaţii profunde, fiind socotită "mai de seamă decât cea
trupească". Prin botez se crea o puternică legătură între naş şi fin. Naşul trebuia să-l
ocrotească pe fin, naşul de la botez fiind chemat şi la cununie, iar finul trebuia să aducă
naşului daruri şi era dator să-l asculte. Blestemul naşului era considerat mai puternic decât al
părinţilor.
Tot de botez era legală şi o altă formă de rudenie şi anume "frăţia de cristelniţă"; copiii
botezaţi în aceeaşi apă considerându-se între ei ca fraţi buni.
Tot fraţi se socoteau şi cei alăptaţi de aceeaşi doică, numiţi "fraţi de lapte".
Alte două forme de rudenie sunt şi înfierea sau "luarea de suflet" şi înfrăţirea. Prima, mai rar
întâlnită în acea perioadă, era totuşi posibilă atât pentru lipsa moştenitorilor, cât şi din motive
umanitare. Înfierea se făcea cu consimţământul părinţilor, copilul înfiat primind numele
înfietorului şi având în familia acestuia aceleaşi drepturi cu ale copiilor naturali. În egală
măsură, acesta păstra legăturile cu familia de origine.
Înfrăţirea reprezintă o instituţie ale cărei rădăcini sunt străvechi, fiind atestată documentar la
triburile de sciţi, răspândită apoi şi la geto-daci şi reprezentând, mai târziu, în timpul stăpânii
romane şi un mod de exprimare a nemulţumirii faţă de exploatarea romană. Aceeaşi finalitate
a avut-o la noi şi înfrăţirea "haiducească". În general, înfrăţirea a avut forme şi finalităţi
variate. Se mai cunoştea, de exemplu, "înfrăţirea pe moşie" care crea drepturi succesorale
reciproce între cei înfrăţiţi şi care, ocolind dreptul de preemţiune al rudelor şi al vecinilor,
permitea celor care nu erau săteni să dobândească dreptul de proprietate în obşte.

 3. Proprietatea
În legea ţării proprietatea primeşte o reglementare amănunţită şi diferenţiată, făcându-
se distincţie între proprietatea ce are ca obiect bunuri mobile şi bunuri imobile, între
proprietatea nobiliară şi cea ţărănească, între proprietatea comună şi cea individuală şi,
respectiv, între proprietatea alodială şi cea condiţionată de îndeplinirea anumitor obligaţii şi
servicii faţă de domn.
Distincţia între proprietatea ce are ca obiect bunuri mobile, respectiv imobile este
importantă deoarece, pe de o parte, în dreptul cutumiar românesc principala clasificare a
bunurilor era între bunuri mobile şi imobile, iar pe de altă parte, nu toţi membrii societăţii
erau titulari ai unor bunuri imobile, fapt care a determinat o diferenţiere între titulari şi o
clasificare a proprietăţii în funcţie de aceştia.
Deosebirea între proprietatea comună şi individuală o întâlnim mai mult în cadrul
proprietăţii ţărăneşti, iar cea între proprietatea alodială şi proprietatea condiţionată de
îndeplinirea anumitor obligaţii şi servicii faţă de domn este specifică proprietăţii boiereşti.
Revenind la clasificarea proprietăţii în funcţie de titular, au fost întâlnite în acea
perioadă următoarele categorii: proprietatea domnească, proprietatea boierească, proprietatea
bisericească şi proprietatea ţărănească.
3.1. Proprietatea domnească.
Domnul avea o proprietate personală din care făceau parte bunurile pe care acesta le
avusese înainte de ocuparea scaunului domnesc, precum şi veniturile cuvenite acestuia în
timpul exercitării domniei, care constituiau "cămara" domnului separată de vistieria ţării.
Despărţite teoretic încă din secolul al XV-lea, în realitate, a existat o anumită confuzie
între cele două mase de bunuri.
 De asemenea, domnul avea şi o proprietate eminentă (dominium eminens) asupra
întregului teritoriu al ţării. Pe dominium eminens se sprijină o serie de prerogative ale
domnului legate de stăpânirea pământului.
În primul rând, domnul aproba toate actele juridice prin care se realizau transferuri de
proprietate: vânzări - cumpărări, schimburi, donaţii, întăriri de testamente, înfrăţiri de moşie,
constituiri de dotă etc, sau confirma stăpânirea pământului proprietarilor ale căror acte
fuseseră furate, pierdute sau distruse, cât şi stăpânirile unor pământuri alodiale ori ale unor
terenuri dobândite prin judecată. Ori de câte ori se încheiau acte privitoare la proprietate
(vânzări, schimburi etc.), domnul era îndreptăţit să primească un cal prin aşa-zisa "dare a
calului".
Din dominium eminens derivă şi dreptul de retract succesoral al domnului în cazul
proprietăţii donative, acordată boierilor în schimbul îndeplinirii unor obligaţii faţă de acesta.
Bunurile ce formau obiectul donaţiei se reîntorceau la domn fie în cazul în care donatorul
murea fără să fi lăsat moştenitori (prădalică), fie dacă acesta era acuzat de trădare (hiclenie).
Iniţial proprietatea donativă a reprezentat un beneficiu temporar, limitat la viaţa
domnitorului donator şi uneori a fiilor acestuia, pentru ca ulterior să devină ereditară,
transformându-se în feudă.
În virtutea aceluiaşi dominium eminens, domnul putea să dispună de bunurile rămase
fără stăpân, pustii sau părăsite, încuviinţând întemeierea de sate noi numite "slobozii", pentru
că erau scutite de dări.
De asemenea, avea dreptul de a culege succesiunile vacante, adică acelea rămase fără
moştenitori, indiferent dacă acestea fuseseră moşii donative sau alodiale, drept denumit
"prădalica".
3.2. Proprietatea boierească.
Boierii erau fie titularii unei proprietăţi alodiale, dobândite prin moştenire, având
caracter ereditar şi nefiind condiţionată de vasalitatea faţă de domn, proprietate ce purta
denumirea de "baştină", "ocină" sau "dedină", fie titularii unei proprietăţi donative,
condiţionată de îndeplinirea obligaţiilor faţă de suveran, ce purta denumirea de "ohabă" sau
"vislujenie".
Spre deosebire de ţăranii liberi, boierii erau proprietari individuali ai pământurilor
moştenite. În cazul unei stăpâniri comune, boierii au încercat să-şi hotărnicească partea lor.
Proprietatea boierească putea fi dobândită şi prin acte inter vivos (vânzări-cumpărări,
schimburi etc).
3.3. Proprietatea bisericească.
Aparţinea mitropoliilor, episcopiilor, mănăstirilor având un regim juridic asemănător
proprietăţii nobiliare. Provenea din daniile domneşti şi donaţiile particulare şi era scutită de
dări. Dat fiind scopul caritabil al donaţiilor, proprietatea bisericească nu putea fi înstrăinată de
către titularii ei.
3.4. Proprietatea ţărănească.
Ţăranii liberi aveau asupra pământului o proprietate devălmaşă dar şi una individuală,
care în timp tinde să-şi lărgească sfera în detrimentul celei dintâi.
Ţăranii aserviţi aveau, în general, un drept de folosinţă asupra pământului, precum şi
un drept de proprietate asupra casei, inventarului agricol, a vitelor mari şi mici. În egală
măsură, ei puteau deveni proprietarii bunurilor create de ei: vii, livezi, prisăci, iazuri, curături,
branişte, vad de moară etc.
Stăpânirea devălmaşă a ţăranilor liberi se exercita asupra păşunilor, apelor şi pădurilor
ce aparţineau satului. Astfel, membrii obştii puteau păşuna izlazul şi munţii aparţinând
acesteia precum şi miriştile, după aşa-numita "islăjire", adică după ridicarea culturilor de pe
terenurile cultivate.
 Era interzisă transformarea păşunilor în câmpuri de cultură. Din apele curgătoare şi din
bălţi sătenii puteau pescui, săpa gârle şi iazuri de peşte, construi mori etc. Iar în păduri puteau
să vâneze animale sălbatice, să tăie lemne pentru casă, să introducă vitele la păşunat sau porcii
la jir, să culeagă fructe de pădure şi plante medicinale.
Persoanele străine de obşte puteau folosi bunurile aflate în proprietatea devălmaşă cu
condiţia de a plăti dijmă.
Din proprietatea individuală a membrilor obştii făcea parte vatra de casă, ogorul,
poiana, grădina, via, prisaca, vadul de moară etc., prin desprinderea unor terenuri cu
aprobarea obştei din stăpânirea devălmaşă şi amenajarea prin muncă a proprietarului şi a
familiei acestuia. Amenajarea terenurilor desprinse din proprietatea devălmaşă se realiza prin
desţelenirea pajiştilor şi defrişarea pădurilor, prin tăiere sau ardere şi crearea aşa-numitelor
"curături", ce serveau ca loc de casă, ogor, grădină, livadă, vie, poiană, prisacă etc.
Tot din stăpânirea personală făcea parte şi braniştea, reprezentând o porţiune de pădure
scoasă din proprietatea devălmaşă cu aprobarea obştii, dacă pădurea aparţinea satului. Dreptul
stăpânului era apărat printr-un sistem de reguli care reglementa regimul braniştii, cunoscut
sub numele de "legea braniştii".
Deşi regimul juridic al celor două forme de proprietate întâlnite în cadrul obştilor
libere era diferit, există o instituţie, întâlnită şi la alte popoare, guvernată de reguli comune.
Este vorba de dreptul de preemţiune sau dreptul de precumpărare şi răscumpărare, apărut cu
scopul de a menţine unitatea obştii şi de a o proteja de pătrunderea unor persoane străine.
Aplicat în mare parte actelor de vânzare-cumpărare dar şi celor de schimb, donaţie,
înfrăţiri pe moşie, zălogiri etc., dreptul de precumpărare şi răscumpărare poate fi caracterizat
prin obligativitatea celui, care doreşte să înstrăineze, de a întreba întâi, rudele, apoi, vecinii şi,
în general, membrii obştii dacă doresc să cumpere şi, numai în cazul unui refuz, avea
libertatea să-şi transmită proprietatea unor persoane străine de familie sau de obşte. În caz
contrar, cei care trebuia să fi fost întrebaţi sunt îndreptăţiţi să răscumpere lucrurile înstrăinate.
Cei care beneficiau de acest drept, puteau renunţa cu anticipaţie la el, de obicei prin acte
scrise.

 4. Obligaţii şi contracte
Dreptul cutumiar românesc nu cunoştea o teorie generală a obligaţiilor. Reglementarea
era de ordin cazuistic impusă de realităţile socio-economice ale vremii.
Cele mai răspândite contracte erau vânzarea-cumpărarea, donaţia, închirierea,
schimbul, împrumutul. Obligaţiile erau garantate prin zălog, ca formă de garanţie reală şi
chezaşi, ca formă de garanţie personală.
În materia răspunderii era cunoscută şi răspunderea personală dar şi răspunderea
colectivă, ce îşi are izvorul în tradiţionala solidaritate a obştii săteşti.
4.1. Contractul de vânzare-cumpărare
Era cel mai utilizat în acea perioadă, motiv pentru care a primit şi o reglementare
aparte.
Elementele sale constitutive au fost consimţământul, obiectul şi preţul.
Consimţământul se materializa prin "darea mâinii", gest care simboliza realizarea acordului
de voinţă. Acordul de voinţă trebuia să fie liber exprimat, să nu fie viciat prin eroare, dol sau
"silă" (împresurare, val, cotropire). În caz contrar, contractul era nul.
În cazul vânzării pământului era necesară şi încuviinţarea altor persoane decât a
părţilor: la înstrăinarea proprietăţii ţărăneşti se cerea acordul rudelor şi al vecinilor, iar pentru
moşiile boierilor era necesară încuviinţarea domnului.
 Obiectul contractului trebuia să fie in comercio, adică să fie un bun susceptibil de a fi
înstrăinat. Întrucât principala bogăţie în acea perioadă o constituiau pământurile, cele mai
dese înstrăinări erau de fonduri funciare. De asemenea, puteau forma obiectul contractului de
vânzare-cumpărare şi persoanele, în special, robii dar şi oamenii liberi, care, confruntaţi cu o
situaţie materială grea, se vindeau pe ei înşişi ca şerbi marilor proprietari feudali.
Existau şi unele prohibiţii, în materie de vânzare cum ar fi, înstrăinarea vecinilor fără
moşia pe care erau aşezaţi, a robilor domneşti, a bunurilor furate. Străinii nu puteau cumpăra
imobile rurale. Obiectul contractului trebuia, de asemenea, să fie determinat deşi determinarea
acestuia nu cunoştea criterii precise.
Preţul era un element al contractului, care era stabilit, de obicei, în bani dar putea fi
stabilit şi în lucruri. Preţul putea fi plătit integral la momentul încheierii convenţiei, dar şi
parţial, fixându-se un termen pentru achitarea preţului restant.
Înţelegerea dintre părţi era urmată de "adălmaş" care avea şi rolul de a asigura
publicitatea actelor de vânzare-cumpărare. Prin adălmaş se organiza o mică petrecere cu
băutură la care luau parte părţile şi cei care fuseseră martori la încheierea contractului.
Băutura era plătită, fie de vânzător, pentru că el "lua banii", fie de cumpărător, care era
interesat în asigurarea publicităţii actului.
Contractul putea fi încheiat fie în scris, caz în care înscrisul purta denumirea de zapis,
fie verbal, în această situaţie fiind necesară prezenţa martorilor.
4.2. Contractul de închiriere
Se putea prezenta sub forma închirierii unor lucrări, a forţei de muncă şi a lucrurilor. O
formă a contractului de închiriere întâlnită mai târziu era arenda care avea ca obiect livezi,
terenuri arabile, crâşme, păşuni etc.
Des întâlnită era înţelegerea între ţăranul aservit şi boierul proprietar numită contract
de suhat, prin care era obţinut dreptul de a păşuna pe moşia boierului. În schimbul acestui
drept ţăranul se obliga să presteze diverse munci agricole.
4.3. Contractul de donaţie
Putea avea ca obiect bunuri mobile, imobile sau chiar patrimonii întregi. Donatorii
puteau fi domnul sau diferiţi particulari iar beneficiarii erau boierii, mănăstirile sau alte
lăcaşuri de cult.
Scopul donaţiilor erau fie răsplătirea boierilor pentru "credincioasă slujbă", fie
filantropice, în cazul donaţiilor făcute mănăstirilor. Persoanele particulare făceau donaţii
bisericilor pentru a fi "înscrise în pomelnic" sau în schimbul întreţinerii până la moarte.
Donaţia imobilelor trebuia confirmată de către domn, în timp ce pentru donaţiile
mobiliare era suficient un act sub semnătură privată.
4.4. Contractul de schimb
Avea ca obiect sate, moşii, robi, ţărani dependenţi, etc. Schimbul se făcea prin zapis.
Părţile contractante îşi predau reciproc actele de proprietate ale bunurilor schimbate. Uneori
contractul de schimb cuprindea stipulaţii privind garanţia de evicţiune, sancţionarea părţii care
ar revoca unilateral contractul, îndatorirea de a preda bunul la o anumită dată etc.
4.5. Contractul de împrumut
Contractul de împrumut, în special împrumutul bănesc, a apărut ca o consecinţă a economiei
de schimb, şi se încheia între creditorul care preda debitorului o sumă de bani, acesta din urmă
obligându-se să restituie împrumutul la un anumit termen numit "zi", "soroc" sau "vadea".
Restituirea putea fi făcută şi în natură creditorului fiindu-i cedate pământuri sau alte bunuri
imobiliare, haine de lux etc.
Împrumuturile erau însoţite de dobânzi numite "baş", legea ţării reglementând şi capitalizarea
dobânzii, adică dobânda la dobândă ("baş peste baş"). În general, dobânzile erau
împovărătoare pentru debitori pentru că erau impuse de creditori. Dacă împrumutul nu putea
fi restituit la termen, instanţele de judecată şi chiar domnul puteau acorda un termen de graţie
a cărui nerespectare ducea la executarea silită a debitorului.
În Transilvania, statutele municipale săseşti au stabilit distincţia între împrumutul de
consumaţie (mutuum) şi cel de folosinţă (comodatum), acesta din urmă reprezentând un
contract real, unilateral în care cel care primise folosinţa gratuită a anumitor bunuri era obligat
să le restituie la termen.
4.6. Garanţiile
Împrumuturile băneşti, în mod special, dar şi alte contracte ca: vânzarea-cumpărarea,
împrumutul de folosinţă puteau fi întărite prin garanţii care erau în dreptul românesc de două
feluri: personale şi reale.
Garanţiile personale erau persoanele care se obligau la plata datoriei în cazul
insolvabilităţii debitorului. Aceste persoane se numeau chezaşi. Într-o pricină referitoare la un
împrumut Vasile Lupu hotăra că reclamanţii sunt în drept "să-şi întoarcă de la ceilalţi chezaşi
ce se vor cădea părţile lor... ca să plătească cu toţi acei bani, cari le sunt peceţile şi iscăliturile
într-acel zapis... pentru ce sunt chezaşi toţi într-un chip pe acei bani".
Garanţiile reale erau cunoscute sub denumirea de "zălog" şi puteau cuprinde bunuri
mobile şi imobile. Dacă debitorul nu plătea la scadenţă, bunurile ce formau obiectul zălogului
intrau în proprietatea creditorului. De asemenea, se putea proceda la vânzarea bunurilor
zălogite, de către creditor sau de către o persoană străină, iar dacă valoarea acestora era mai
mare decât obligaţia garantată diferenţa era restituită debitorului.
4.7. Răspunderea
În privinţa răspunderii, neexecutarea obligaţiilor era urmată fie de o execuţie asupra
bunurilor, fie asupra persoanei debitorului care îşi pierdea libertatea împreună cu pământul pe
care îl muncea şi care devenea proprietatea creditorului sau numai împreună cu familia sa.
În cazul răspunderii delictuale, cuantumul acesteia era stabilit prin înţelegerea părţilor,
cu efecte fie patrimoniale, cum ar fi despăgubirea victimei cu moşii sau bani, fie personale de
exemplu, transformarea delicventului în ţăran dependent.
Răspunderea colectivă era reglementată în materie fiscală, penală şi de comerţ
internaţional.
În materie fiscală potrivit sistemului cislei, obştea sătească reprezenta una dintre
unităţile fiscale. Suma globală impusă obştii ca unitate fiscală era repartizată pe gospodării de
către "răbojari", pe baza unor recensăminte ce aveau loc din trei în trei ani. Creşterea dărilor
precum şi abuzurile răbojarilor, care pe cei înstăriţi îi treceau în categoria "săracilor", iar pe
alţii îi impuneau "peste puterile lor", i-a determinat pe unii ţărani, care nu-şi puteau plăti birul,
să fugă din sat. În temeiul răspunderii solidare cei rămaşi în sat trebuiau să plătească
impozitul datorat de cei fugiţi, cu posibilitatea de a se despăgubi din bunurile celor fugiţi sau
aflaţi în imposibilitatea de a plăti.
Anterior formării statelor feudale româneşti, infracţiunile comise pe teritoriul unei
obşti erau cercetate şi judecate de către obşte. Pe principiul compoziţiunii voluntare,
infractorul la înţelegere cu victima sau cu familia acesteia, putea plăti o despăgubire. După
întemeierea statelor româneşti, cuantumul despăgubirii numită "duşegubină" sau "gloabă" a
fost fixată de către stat. Pe de altă parte, satele şi-au păstrat doar dreptul de a identifica şi
cerceta pe autorii faptelor grave comise pe teritoriul lor, având obligaţia de a-i preda organelor
de stat pentru judecarea şi aplicarea pedepselor. Dacă satul nu putea preda pe vinovat, era
obligat să plătească duşegubina în locul infractorului, iar dacă valoarea acesteia depăşea
posibilităţile materiale ale sătenilor, satul era aservit.
O altă modalitate de răspundere colectivă era "despăgubirea de la altul" existentă în
relaţiile internaţionale.
Astfel, dacă un creditor român avea o creanţă asupra unui debitor din altă ţară, creanţă
pe care n-o executase, creditorul putea cere suveranului dreptul de a-şi executa creanţa
împotriva oricărui conaţional al debitorului aflat în trecere prin ţară. La fel se întâmpla şi în
situaţia în care creditorul era străin iar debitoru, român.
Odată achitată datoria, cel care a achitat-o primea actele doveditoare ale sumei plătite
pentru ca întors în ţară să poată fi despăgubit de adevăratul debitor.
 UNITATEA VI
ÎNCEPUTURILE DREPTULUI SCRIS

 1. Izvoarele şi importanţa Pravilelor bisericeşti

Se ştie că geto-dacii, deşi au cunoscut scrisul, nu au avut o cultură scrisă. Nici mai târziu,
românii nu au avut vreme îndelungată o cultură scrisă. Tot ceea ce a reprezentat obicei juridic sau
nejuridic la români a constituit, tacit, o moştenire a neamului, transmisă generaţiilor viitoare prin
cuvântul auzit din bătrâni nu prin cel scris.
Constituirea statelor feudale, mai târziu, ca forme cristalizate de organizare socială; legăturile
ulterioare cu lumea bizantină, pe de o parte, dar şi cu cea din apus, pe de altă parte, au determinat
orientarea bisericii şi a domniei spre realizarea unei educaţii şi spre exprimarea în scris a creaţiilor fie
bisericeşti sau laice, fie literare sau juridice.
De aceea, primele şcoli, mai ales în Ţara Românească şi Moldova, apar pe lângă biserici şi pe
lângă Curtea domnească, accesul la instrucţie avându-l, în primul rând, aceea care beneficiau de o
bună situaţie materială.
În ceea ce priveşte dreptul scris, acesta este, în egală măsură, rodul iniţiativei bisericii,
respectiv, a domniei. Pravilele bisericeşti, ca prime creaţii juridice scrise apar, începând din secolul al
XV-lea, iniţial, în limba slavonă şi apoi, în limba română şi reprezintă tendinţa domnilor de a impune
noi reglementări, cu un caracter uniform, prin care să asigure consolidarea statului şi centralizarea
puterii.
Biserica, în calitate de exponentă a aceluiaşi grup, a fost cea care a materializat această
tendinţă.
Iniţial, primele pravile nu au fost altceva decât copii ale legiuirilor împăraţilor bizantini, cu un
pronunţat caracter religios. Cea mai importantă sursă, în acest sens, circulând foarte mult în Ţările
Române a fost Sintagma lui Matei Vlastares, scrisă în greceşte şi apărută în 1335 la Salonic. Aceasta
era o compilaţie în ordine alfabetică, cuprinzând 24 de capitole după cele 24 de litere ale alfabetului
grecesc şi conţinând dispoziţii de drept bisericesc şi laic.
Alte izvoare au mai fost: Legea agrară bizantină, apărută spre sfârşitul secolului al VII-lea şi
care a fost folosită în redactarea primelor codificări laice: Carte Românească de învăţătură şi
Îndreptarea legii; Ecloga; Prohiron şi Epanagoga; Bazilicalele precum şi unele Nomocanoane ale
"părinţilor bisericii".
Printre pravilele scrise în limba slavonă se numără: Pravila de la Târgovişte, scrisă în 1452 de
grămăticul Dragomir la porunca domnului Ţării Româneşti, Vladislav; Pravila de la mănăstirea
Neamţului, denumită şi "Pravila cea Mare", scrisă din porunca lui Stefan cel Mare de către
ieromonahul Ghervasie în anul 1474; Pravila scrisă la Iaşi în anul 1495 de grămăticul Damian, tot din
porunca lui Stefan cel Mare. Toate sunt traduceri ale Sintagmei lui Matei Vlastares. Alte pravile scrise
în limba slavonă sunt: Pravila de la mănăstirea Bisericani scrisă în 1512 de către ierodiaconul
Nicodem la porunca domnului Moldovei, Bogdan al III-lea; Pravila de la mănăstirea Neamţului
apărută în 1557 din porunca mitropolitului Moldovei, Grigore; Pravila de la mănăstirea Putna scrisă în
1581 la porunca episcopului Eustachie; Pravila de la mănăstirea Bistriţa (Moldova) scrisă în 1618 de
mitropolitul Teofan. Apărute toate sub formă de manuscris erau traduceri ale nomocanoanelor
bizantine. Din aceeaşi categorie de pravile scrise în slavonă mai fac parte şi Pravila de la Galaţi de la
începutul secolului al XVII-lea şi Pravila de la mănăstirea Bistriţa (Oltenia) din anul 1636 scrisă din
porunca soţiei lui Matei Basarab.
Întrucât limba slavonă nu era accesibilă decât unui grup restrâns din rândul populaţiei şi, în
mod special, clericilor s-a simţit nevoia scrierii pravilelor în limba naţională. De data aceasta unele
dintre ele nu mai sunt realizate în manuscris ci tipărite. Aşa sunt: Pravila sfinţilor Apostoli sau Pravila
de la Ieud, tipărită, între 1560 - 1562, de diaconul Coresi, reprezentând o traducere a nomocanoanelor
lui Ioan Postnicul; Pravila de la Govora sau Pravila cea mică; tipărită, la 1640, din porunca lui Matei
Basarab.
 În limba română au fost scrise şi Pravila Sfinţilor Părinţi după învăţătura marelui Vasile, având
un conţinut asemănător cu Pravila tipărită de Coresi precum şi Pravila aleasă, scrisă, în 1632, de către
logofătul Eustratie.
Toate aceste pravile au un pronunţat caracter religios. De la jumătatea secolului al XVII-lea,
apar însă şi primele legiuiri laice. Acestea sunt Cartea Românească de învăţătură, tipărită la Iaşi în
1646, din porunca lui Vasile Lupu şi Îndreptarea Legii, tipărită în 1652 la Târgovişte, la iniţiativa
domnului Ţării Româneşti, Matei Basarab.
Pravilele bisericeşti şi, mai târziu, cele laice au folosit, în mare măsură, izvoare bizantine,
nefiind altceva decât copii ale unor legiuiri străine necorespunzătoare realităţilor sociale româneşti. De
aceea, în fapt, multă vreme domnii Ţărilor Române au continuat, aşa cum reiese şi din documente, să
aplice Legea Ţării şi abia, mai târziu, dispoziţiile cuprinse în pravile.
În Transilvania, prin Statutele Ţării Făgăraşului întocmite în 1508 şi Constituţiile Ţării
Făgăraşului alcătuite în 1657 şi 1690, populaţia românească a reuşit să impună şi să aplice tot norme
ale dreptului cutumiar românesc.
Cu toate acestea, pravilele joacă un rol deosebit în Istoria dreptului românesc, deschizând
drumul formei scrise de exprimare a dreptului, formă necunoscută până în acel moment decât în
perioada aplicării dreptului roman în Dacia, dar aici este vorba despre un import şi nu despre o creaţie
juridică proprie geto-dacilor. În ceea ce-i priveşte pe aceştia din urmă, existenţa unor legi scrise nu
este atestată documentar.
1. Conţinutul Pravilelor bisericeşti
Pravilele bisericeşti au un conţinut eterogen, pe lângă dispoziţiile juridice cuprinzând şi
extrase din lucrări religioase, date istorice despre sinoade şi despre părinţii bisericii, tabele de calculare
a timpului, formulare pentru întocmirea unor acte etc.
În privinţa dispoziţiilor juridice nu există o sistematizare a acestora pe ramuri ale dreptului şi
pe instituţii. Astfel, normele dreptului laic alternează cu cele ale dreptului canonic. La fel alternează şi
reglementările de drept civil, familiei, penal sau procesual.
Majoritatea dispoziţiilor sunt dominate de concepţia religioasă.
În materia căsătoriei, logodna era considerată un contract, având efectele unei semicăsătorii.
Impedimentele la căsătorie vizau rudele de sânge, prin alianţă sau spirituale. De asemenea, nu se
puteau căsători copii de suflet cu cei naturali. Alte interdicţii priveau căsătoria dezrobitului cu fosta
stăpână. Divorţul era admis, prevăzându-se cauzele acceptate de biserică pentru desfacerea căsătoriei.
Ca şi în dreptul cutumiar, era reglementată rudenia de sânge pe linie directă şi colaterală, prin alianţă
sau spirituală. Rudenia prin înfrăţire, recunoscută de pravile, se realiza respectându-se anumite forme
religioase.
În dreptul civil, principalele contracte reglementate erau: vânzarea-cumpărarea, emfiteoza,
împrumutul, zălogul, depozitul, iar în privinţa succesiunilor, pravilele conţineau dispoziţii referitoare
la clasele de moştenitori, procedura de împărţire a bunurilor succesorale, cazurile de dezmoştenire etc.
În materie penală, se resimte aceeaşi influenţă religioasă. Astfel, infracţiunea era privită ca un
păcat, iar pedeapsa, ca o ispăşire. Infracţiunile încriminate erau omorul, insulta, calomnia, vrăjitoria
etc. Pedepsele erau fizice (bătaia, mutilarea, pedeapsa capitală) sau duhovniceşti (mătănii, rugăciuni,
posturi).
În unele pravile apar şi dispoziţii referitoare la probele care puteau fi administrate în justiţie, în
special mărturia şi jurământul.

 2. Cartea Românească de Învăţătură şi Îndreptarea legii

Cele două pravile sunt considerate monumente ale dreptului scris, fiind primele codificări cu
caracter laic. Apărute la jumătatea secolului al XVII-lea au un conţinut asemănător, folosind
aproximativ aceleaşi izvoare.
De fapt, Îndreptarea legii care apare în Ţara Românească în anul 1652, din porunca domnului
Matei Basarab, este versiunea muntenizată a Cărții Românești de Învățătură, apărută în Moldova în
anul 1646 la inițiativa domnului Vasile Lupu.
 Diferența dintre cele două ar fi aceea că Pravila din Moldova poate fi considerată un cod cu
conținut laic spre deosebire de Îndreptarea legii care împletește dispozițiile laice cu cele religioase.
Ceea ce a particularizat cele două pravile față de cele bisericești este încercarea de a selecta acele
reglementări care se adaptau la societatea românească și de a oferi o structură și o sistematizare a
materiei pe domenii și pe instituții juridice.
Cartea Românească de Învățătură, tipărită la Iași, la mânăstirea Trei Ierarhi de către logofătul
Eustratie, s-a inspirat din Legea agrară bizantină precum și din Tratatul de drept penal al lui Prosper
Farinacius denumit „Praxis et theoricae criminalis”.
Îndreptarea legii a fost tipărită la Târgoviște de către călugărul Daniil Panoneanul, ajuns mai târziu
mitropolit al Ardealului. Față de Cartea Românească de învățătură, Îndreptarea legii mai cuprinde și
traduceri și prelucrări ale unor acte din nomocanoanele bizantine precum și anumite probleme de
filosofie, medicină, gramatică, etc.
Dispozițiile cuprinse în cele două lucrări cunosc o anumită sistematizare și sunt structurate în
pricini, glave și zaciale (capitole, secțiuni, articole). De asemenea, ambele lucrări cuprind două părți.
Prima parte a Cărții românești de învățătură, numită „Pravile tocmite, alese și scoase pentru toți
lucrătorii pământului, anume: pentru plugari, pentru lucrătorii viilor, pentru năimiți și păstori, arătând
împreună tuturor giudețul și certarea ce li se va da fieștecăruia după deala sa, cari vor umbla cu
nedireptate”. Această parte este structurată în 16 pricini și 252 de zaciale și cuprinde dispoziții de drept
civil, penal și de poliție rurală. Partea a doua a codului se numește „Pravile împărătești” și cuprinde
dispoziții de drept penal.
Îndreptarea legii este structurată tot pe două părți. Prima parte se numește „Îndreptarea legii cu
Dumnezeu, care are toată judecata arhierească și împărătească de toate vinile preoțești și mirești” are
417 glave (capitole) și conține în mod preponderent dispoziții laice. Partea a doua este intitulată:
„Pravilele sfinților apostoli, a ceale 7 soboare și toate ceale neameastnice. Lângă acestea și ale sfinților
dascăli ai lumii: Vasile Velichi, Nichita Theologhia dumnezeeștilor bogoslavi”. Această parte conține
dispoziții de drept canonic așa cum rezultă din canoanele sfinților apostoli sau din cele adoptate de
cele 7 soboare care au avut loc la Niceea; Țarigrad, Efes, Halcedon etc.
Conţinutul celor două pravile este variat, acoperind aproximativ tot domeniul dreptului. În
primul rând sunt recunoscute ca izvoare ale dreptului legea şi obiceiul.
Apoi se face distincţie între ius humanum ("Pravila lumească"), ius divinum ("Pravila
Dumnezeiască") şi ius naturale ("Pravila firii omeneşti").
Problema drepturilor, respectiv, clasificarea, exerciţiul, dobândirea şi pierderea acestora este
abordată prin prisma concepţiilor de clasă, ca rezultat al ierarhizării sociale. Astfel, persoanele fizice,
denumite "obraze", erau împărţite în oameni liberi şi robi, în prima categorie făcându-se distincţie
între boieri, ţărani şi săraci. În Cartea Românească de Învăţătură, în partea întâi a acesteia, sunt
reglementate raporturile dintre boieri şi ţăranii aserviţi, fiind stabilite drepturile boierilor şi obligaţiile
ţăranilor aserviţi precum şi consecinţele ce decurgeau din legarea ţăranilor de pământ. În privinţa
robilor, stăpânii aveau un drept de corecţie asupra lor. Dezrobirea se putea face la iniţiativa stăpânului
sau de către domn, ca răsplată pentru denunţarea stăpânului, în cazul în care acesta săvârşise anumite
infracţiuni.
Exerciţiul drepturilor cunoştea, în general, limitări datorate clasei sociale, religiei, vârstei,
sexului, stării mintale a persoanelor etc. Vârsta majoratului era stabilită la 25 de ani, însă răspunderea
pentru faptele comise subzista de la 18 ani.
În relaţiile de familie sunt preluate reglementări din pravilele anterioare. Căsătoria era
precedată de logodnă, care avea anumite efecte juridice. Spre deosebire de dreptul cutumiar, potrivit
căruia, soţia era stăpâna bunurilor dotale atât pe durata căsătoriei cât şi în urma unui posibil divorţ, în
pravile, probabil, sub influenţa romană, bărbatul administra zestrea soţiei. În egală măsură, acesta avea
şi un drept de corecţie asupra soţiei. Căsătoria putea fi desfăcută de către biserică pentru cauze
reglementate în pravile: adulter, beţie, vrăjitorie, rudenie, bătaie peste măsură. Anumite efecte i-au fost
recunoscute şi concubinajului cum ar fi, de exemplu, pierderea în caz de infidelitate a averii
concubinei infidele sau a darurilor primite de la concubin.
În materia proprietăţii, se făcea în primul rând, o clasificare a bunurilor în mobile şi imobile
precum şi între bunurile laice şi cele "sfinţite". Cele sfinţite, stăpânite potrivit dreptului bisericesc, ca
şi cele imobile (case, moşii) erau o categorie aparte de bunuri, beneficiind de o protecţie specială. Erau
reglementate şi modurile de dobândire a proprietăţii; uzucapiunea nefiind recunoscută, ceea ce avea
drept consecinţă imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare.
Privitor la obligaţii şi contracte, apar noi reglementări ce completează materia. Sunt
menţionate ca izvoare ale obligaţiilor contractul şi delictul. La încheierea contractelor voinţa părţilor
putea fi viciată prin: violenţă (silă) sau prin dol (amăgire). Actele puteau fi încheiate fie individual, de
către părţi, fie prin reprezentanţi ai acestora, numiţi "ispravnici" sau "pristavi". Principalele contracte
erau vânzarea-cumpărarea, închirierea, donaţia, împrumutul. Obligaţiile părţilor erau garantate prin
chezaşi şi prin zălog.
O deosebită importanţă este acordată şi succesiunii legale sau testamentare, cu cele două
forme ale sale: scrisă (zapis) şi orală (limbă de moarte). Aveau vocaţie succesorală, descendenţii,
ascendenţii şi colateralii până la gradul al 9-lea. Copiii naturali veneau, ca şi în dreptul consuetudinar,
la moştenirea mamei. În raport de numărul copiilor, era stabilită rezerva succesorală şi cotitatea
disponibilă. În egală măsură, erau stabilite şi cazurile de dezmoştenire şi anume: condamnarea pentru
infracţiuni contra moralei precum şi asasinarea celor care urmau a fi moşteniţi. Pentru ca testamentul
să fie valabil se cerea ca testatorul "să fie cu mintea întreaga şi sănătoasă", iar în cazul testamentului
oral se cerea prezenţa martorilor.
Sub influenţa tratatului lui Prospero Farinacci, în pravile sunt incluse dispoziţii moderne. De
exemplu, pentru prima oară este reglementată noţiunea de infracţiune flagrantă denumită "vină de
faţă". De asemenea, apar în pravile noţiuni evoluate ca: tentativa, concursul de infracţiuni,
complicitatea şi recidiva. Tentativa era pedepsită mai blând. Erau prevăzute, în plus, faptele care
înlătură răspunderea penală (nebunia, vârsta sub 7 ani, legitima apărare, ordinul superiorului, obiceiul
locului etc.) precum şi cele care micşorează pedeapsa (mânia, beţia, somnambulismul, ignoranţa,
pasiunea, greşeala fără înşelăciune, aprecierea judecătorului etc). În aprecierea pedepsei, importantă
era şi apartenenţa socială datorită căreia pedeapsa putea fi micşorată, agravată sau înlăturată.
Infracţiunile denumite "vini" sau "greşeli" puteau fi împărţite în vini mari şi vini mici. Erau
reglementate în pravile: hiclenia, calpuzănia, omorul, paricidul, rănirea, furtul, mărturia mincinoasă,
răpirea, incestul, adulterul, bigamia, erezia, sodomia, hotria (proxenetismul) etc.
Pedepsele prevăzute erau fizice: (moartea prin decapitare, spânzurătoare, ardere de viu, tragere
în ţeapă, mutilarea şi bătaia); privative de libertate (ocna, temniţa, surghiunul la mănăstire); degradante
(purtarea prin târg); religioase (afurisenia, oprirea de la biserică); pecuniare (amenzi, gloabe).
Instanţele de judecată erau laice şi bisericeşti. În dreptul penal acţiunea putea fi intentată fie de
către victimă, fie de către altă persoană (de soţ pentru soţie, de părinte pentru copil, de stăpân pentru
slugă etc).
Mijloacele de probă reglementate erau înscrisurile, martorii, jurământul, expertizele,
prezumţiile.
Noţiunea de apel nu era cunoscută, însă partea nemulţumită se putea adresa unui dregător
superior.
Noi reglementări apar şi în privinţa prescripţiei acţiunii, stabilindu-se un termen de 30 de ani
pentru creanţe, 40 de ani pentru reclamarea zălogului, 10 ani pentru rănire şi 5 ani pentru furt.

 3. Hrisoavele legislative

Nici dispoziţiile cuprinse în dreptul cutumiar, nici cele cuprinse în pravile nu reprezintă acte
normative emise de domn în virtutea prerogativelor sale legislative.
Hrisoavele domneşti, ca acte prin care domnul delibera asupra unor situaţii de fapt după
consultarea prealabilă cu Sfatul domnesc, au avut, iniţial, un caracter individual de aplicare a Legii
ţării la cazuri practice. Cu timpul, prin soluţiile propuse de către domn, hrisoavele modifică regulile de
drept existente, fiind create adesea reguli noi. Valoare normativă propriu-zisă încep să aibă spre
sfârşitul secolului al XVI-lea, modificând dispoziţii ale dreptului existent şi având totodată
aplicabilitate generală, nu numai la o anumită situaţie dată. În acest sens, sunt cunoscute: Legătura lui
Mihai din anul 1595; Hrisovul lui Miron Barnoski, privitor la mânăstiri din anul 1626; Hrisovul lui
Constantin Mavrocordat din 1741 referitor la ţiganii robi; Hrisoavele date de Constantin Mavrocordat
pentru desfiinţarea şerbiei în Ţara Românească (1746) şi apoi, în Moldova, (1749), care cuprind noi
dispoziţii privitoare la raporturile dintre proprietari şi rumâni.
De asemenea, în ceea ce priveşte familia, hrisovul relativ la căsătoria fetelor sărace din 1742 al lui
Mihail Constantin Suţu; cel privitor la adopţiune din 1800, al lui Alexandru Constantin Moruzi; la
orfani şi tutelă din 1817, al lui Scarlat Calimach. În materia contractelor, hrisovul din 1755, al lui
Matei Ghica, în Moldova referitor la probe şi cel din 1775, al lui Alexandru Ipsilanti referitor la
preemţiune.
Dintre toate acestea, primul şi care a generat diferite interpretări a fost Legătura sau Aşezământul lui
Mihai Viteazul, considerându-se, că, prin această măsură a fost pentru prima dată legiferată "rumânia".
În realitate, "măsura lui Mihai nu modifica întru nimic situaţia rumânilor care în momentul decretării
se aflau pe moşiile stăpânilor lor". Este adevărat, însă, că prin acest hrisov se crea o nouă categorie de
rumâni şi anume, "rumânii de legătură", aceştia fiind oameni liberi pe care Legătura lui Mihai îi
prinsese în acel moment aşezaţi pe o anumită moşie.
În privinţa motivelor care l-au determinat pe Mihai să ia această măsură, se arată că "întreţinerea
armatei îl costa multe parale. Mihai trebuia să cruţe boierii, căci altminteri ei s-ar fi răzvrătit. Dări
grele asupra locuitorilor din Ardeal nu putea să pună, pentru că avea nevoie de simpatia lor. Rămâneau
numai ţăranii liberi, proprietarii de pământ din Muntenia.
Documentele vremii arată, într-adevăr, numeroase cazuri în care Mihai îşi împlinea nevoile sale
impunând moşnenilor dări grele, încât aceştia erau nevoiţi să-şi vândă moşiile către boieri sau
deveneau moşii domneşti cu locuitori pe ele, din cauza neplăţii dărilor. Din pricina aceasta, foarte
mulţi oameni, din proprietari deveniseră ţărani supuşi. Supuşenia lor devine din ce în ce mai grea cu
vremea, prin exploatarea muncii lor. Ca să scape de boierii proprietari necruţători, ţăranii fugeau de pe
o moşie pe alta aparţinând unui proprietar mai bun, fie boierească, fie mânăstirească. Starea aceasta nu
folosea statului, pentru că încasarea dărilor devenea grea; nu folosea ţăranilor, pentru că partea lor
contributivă la cotă se sporea şi cu partea ţăranilor fugari; nu folosea nici boierilor, pentru că
pământurile lor rămâneau nelocuite. Din această nevoie, boierii îi aduceau cu sila la locurile lor pe
fugari. Cu vremea, această stare devenise o stare de drept, un obicei al pământului".
Prin Aşezământul lui Mihai Viteazul ţăranii fugiţi înainte de adoptarea acestuia nu mai puteau fi
urmăriţi de foştii lor stăpâni, fiind obligaţi să rămână acolo unde se aflau "care pe unde va fi, să fie
vecin pe veci".
Măsuri similare au fost luate şi de Stefan Tomşa şi Miron Barnovschi, în Moldova.

 4. Dreptul scris în Transilvania

În perioada voievodatului, decretele legale au reprezentat principala formă de exprimare a

dreptului scris. Cuprinzând dispoziţii de drept public dar şi de drept privat cele mai importante au fost
elaborate în timpul regilor Stefan I, Ladislau I, Andrei al II-lea, Bela al IV-lea, Carol Robert, Ludovic
I, Sigismund, Matei Corvin. O parte dintre acestea au fost publicate într-o colecţie denumită "Corpus
Iuris Hungarici".
Expresie a autorităţii legale şi a tendinţei de centralizare promovată de Ungaria, prin
reglementările referitoare la organizarea de stat sau la statutul juridic al diferitelor clase şi categorii
sociale, decretele au exercitat mai degrabă o autoritate teoretică, ocupând un loc secundar în sistemul
de drept al Transilvaniei.
Între anii 1504 - 1517, a fost elaborată de către juristul Stefan Werböczi, la iniţiativa lui
Vladislav al III-lea, o colecţie de drept, având ca izvoare atât reglementări ale dreptului cutumiar, cât
şi ale dreptului scris. Lucrarea este denumită Tripartitului lui Werböczi, întrucât este sistematizată pe
trei părţi, în care alături de anumite principii generale, inspirate din dreptul roman şi incluse într-un
prolog, sunt cuprinse dispoziţii de drept civil, penal, procesual etc. În partea a III-a a colecţiei, se face
distincţie între dreptul aplicat în Transilvania şi cel al regatului Ungariei.
Tot ca izvoare ale dreptului scris sunt considerate şi privilegiile regale şi mai târziu princiale
acordate unor persoane, corporaţii, comunităţi, straturi sociale sau grupuri de populaţie, prin care erau
stabilite în favoarea beneficiarilor diferite drepturi sau scutiri, aplicate numai acestora.
 După ce Transilvania a devenit principat autonom, decretele legale au fost înlocuite cu legile
elaborate de principi în colaborare cu dietele, care, ulterior, au fost grupate în "sinteze". Prima
cuprinde legile adoptate între 1540 şi 1563 şi poată denumirea de Approbatae Constitutiones Regni
Transylvaniae et Partium Hungariae eidem anexarum, iar cea de a doua, încorporează legile adoptate
între anii 1653-1669 şi este denumită Compilatae Constitutiones.
Prin legile cuprinse în Approbatae şi Compilatae se menţinea pentru românii din Transilvania
acelaşi regim discriminatoriu prin care "naţiunea valahă" nu era socotită printre statele ţării şi nici
religia ortodoxă, între religiile recepte. Populaţia românească şi cu precădere ţăranii aserviţi erau
admişi să trăiască numai în interesul "binelui public", înţelegând prin aceasta conservarea privilegiilor
clasei dominante. Preoţii români erau, în egală măsură, asimilaţi ţăranilor aserviţi şi supuşi unor
îndatoriri iobăgeşti.
Decretele regale, în timpul voievodatului, hotărârile Dietelor, pe perioada principatului, legile
generale ale imperiului, sub Habsburgi nu au constituit un sistem legislativ complet, vizând mai mult
organizarea de stat şi privilegiile de clasă ale celor trei naţiuni minoritare: nobilimea maghiară,
patriciatul săsesc şi mica nobilime secuiască. Aplicarea acestora a întâmpinat rezistenţa populaţiei
majoritare, pentru că românii din Transilvania au continuat să trăiască după vechile tradiţii şi norme de
conduită, acestea nefiind altceva decât regulile străvechi ale lui Ius Valachicum.
O dovadă o constituie Statutele, respectiv, Constituţiile Ţării Făgăraşului din anii 1508, 1657
şi 1690, reprezentând codificări ale principalelor instituţii juridice consacrate de Legea ţării. Redactate
în limba latină, Statutele cuprind, într-o formă nesistematizată, dispoziţii de drept civil, familiei, penal
şi procesual.
Ca şi în Ţara Românească şi Moldova, nobilii români sunt numiţi boieri (boyarones).
În privinţa căsătoriei, era cerut consimţământul părinţilor. Căsătoria putea fi valabilă şi fără
acordul acestora, caz în care era simulată răpirea fetei, urmată de plata unei amenzi simbolice. La
căsătorie, fata primea zestre. În situaţia în care părinţii fetei muriseră, obligaţia de înzestrare revenea
fraţilor. Căsătoria putea fi desfăcută prin repudiere, în urma divorţului, bunurile dotale rămânând
soţului care respectase obligaţiile căsătoriei.
Statutele reglementează obiceiul românilor derivat din proprietatea devălmaşă, de a paşte
animalele pe terenul altuia. În egală măsură, este consacrat sistemul răspunderii colective în materie
penală. Ca şi în Ţara Românească şi Moldova, era prevăzută în cazul transferurilor de proprietate
instituţia "dării calului", alternativ cu o sumă de bani.
În materie succesorală, fetele primeau numai bunuri mobile şi o pătrime din valoarea
pământului. Dacă fuseseră înzestrate nu mai veneau la succesiunea părinţilor. Privilegiul masculinităţii
era înlăturat, ca şi în Ţara Românească, prin intermediul înfrăţirii. Statutele mai prevăd că boierul, care
nu avea descendenţi, nu putea să dispună prin testament decât de o treime din bunurile mobile; restul
acestora, precum şi bunurile imobile, revenind seniorului feudal.
În dreptul penal au fost încriminate infracţiuni ca: furtul, denunţarea, jurământul fals,
vătămarea corporală etc. Infracţiunile considerate grave erau pedepsite cu moartea, existând şi
posibilitatea răscumpărării. De exemplu, în cazul furtului de animale erau restituite 12 animale pentru
un animal furat. De asemenea, erau prevăzute pedepse pecuniare (amendă, confiscări), Statutele
stabilind în mod amănunţit cuantumul amenzilor pentru fiecare caz în parte.

Concluzii:
Dreptul scris este rodul iniţiativei bisericii și al domniei. Pravilele bisericeşti, ca prime creaţii
juridice scrise apar, începând din secolul al XV-lea, iniţial, în limba slavonă şi apoi, în limba română
şi reprezintă tendinţa domnilor de a impune noi reglementări, cu un caracter uniform, prin care să
asigure consolidarea statului şi centralizarea puterii.
Biserica, în calitate de exponentă a aceluiaşi grup, a fost cea care a materializat această
tendinţă.
Iniţial, primele pravile nu au fost altceva decât copii ale legiuirilor împăraţilor bizantini, cu un
pronunţat caracter religios.
 De la jumătatea secolului al XVII-lea, apar însă şi primele legiuiri laice. Acestea sunt Cartea
Românească de învăţătură, tipărită la Iaşi în 1646, din porunca lui Vasile Lupu şi Îndreptarea Legii,
tipărită în 1652 la Târgovişte, la iniţiativa domnului Ţării Româneşti, Matei Basarab.
Hrisoavele domneşti, ca acte prin care domnul delibera asupra unor situaţii de fapt după
consultarea prealabilă cu Sfatul domnesc, au avut, iniţial, un caracter individual de aplicare a Legii
ţării la cazuri practice. Cu timpul, prin soluţiile propuse de către domn, hrisoavele modifică regulile de
drept existente, fiind create adesea reguli noi.
Decretele regale, în timpul voievodatului, hotărârile Dietelor, pe perioada principatului, legile generale
ale imperiului, sub Habsburgi nu au constituit un sistem legislativ complet, vizând mai mult
organizarea de stat şi privilegiile de clasă ale celor trei naţiuni minoritare: nobilimea maghiară,
patriciatul săsesc şi mica nobilime secuiască. Aplicarea acestora a întâmpinat rezistenţa populaţiei
majoritare, pentru că românii din Transilvania au continuat să trăiască după vechile tradiţii şi norme de
conduită, acestea nefiind altceva decât regulile străvechi ale lui Ius Valachicum.
 UNITATEA VII
DREPTUL ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA ÎNTRE A DOUA JUMĂTATE A
SECOLULUI AL XVIII-LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

 1. Dreptul în prima fază a regimului turco-fanariot

Instaurarea domnilor fanarioţi a reprezentat o încălcare a autonomiei Ţărilor Române, acestea

fiind integrate sistemului politic şi militar otoman. Pe plan extern, activitatea diplomatică de sine
stătătoare a fost restrânsă. În privinţa relaţiilor comerciale, a fost instaurat regimul vânzărilor
preferenţiale; mari cantităţi de cereale, făină, cherestea, vite, peşte fiind achiziţionate de otomani la
preţuri inferioare pieţei. În plus, a fost intensificată exploatarea economică a Ţărilor Române. De
exemplu, în Moldova, tributul a crescut de la 65.000 de taleri, în 1711, la 260.000 de taleri, după 1775,
iar în Ţara Românească, ajunsese aproximativ în aceeaşi perioadă la 300.000 de taleri. Peşcheşul era
de 90.000 de piaştri. Alături de tribut şi de peşcheş, cele două ţări române erau obligate să trimită
daruri şi sume de bani pentru înalţii dregători otomani ca: mucarerul, confirmarea anuală şi trienală a
domniei, geigeaua.
În administraţia centrală alături de dregători pământeni, au fost numiţi şi dregători din
anturajul domnilor fanarioţi. În privinţa dregătoriilor, s-au menţinut cele tradiţionale dar au fost
înfiinţate şi dregătorii noi. În Ţara Românească au fost create vornicia de sus şi vornicia de jos, iar în
Moldova, Bănia.
Cu toate acestea, se poate aprecia faptul că niciodată Ţările Române nu au fost transformate în
paşalâcuri şi chiar în aceste condiţii, şi-au păstrat instituţiile interne, Divanul, biserica, justiţia,
finanţele, sistemul vamal propriu.
Pe de altă parte, au existat domni care au avut o activitate reformatoare, cu scop modernizator.
Unul dintre aceştia este Constantin Mavrocordat, domn de 6 ori în Ţara Românească şi de 4 ori în
Moldova, care a adoptat o serie de măsuri în vederea reorganizării instituţiilor principale:
administraţia, forţele armate, justiţia şi finanţele. Toate aceste măsuri, au fost expuse într-un proiect de
"constituţie" în data de 7 februarie 1740 şi publicată în revista "Mercure de France", în iulie 1742.
În domeniul administraţiei, Mavrocordat numeşte în fruntea judeţelor, respectiv, a ţinuturilor
câte doi ispravnici, având atribuţii fiscale, administrative, judecătoreşti, poliţieneşti. Dregătorii erau
remuneraţi pentru slujbele lor. În plus, calitatea de boier era condiţionată de îndeplinirea unei slujbe în
cadrul statului. De asemenea, dregătorii au fost împărţiţi pe categorii. Cei de la ban până la clucerul de
arie se numeau boieri mari sau boieri veliţi. Ceilalţi dregători erau boieri de clasa a doua. Urmaşii
veliţilor erau numiţi neamuri, iar cei ai boierilor din clasa a doua erau numiţi mazili. Boierii veliţi şi
urmaşii lor erau scutiţi de dări, în timp ce, boierii de categoria a doua şi urmaşii acestora erau scutiţi
numai de unele dintre ele.
Prin reforma fiscală s-a încercat o mai bună aşezare a dărilor. Unele dări au fost suprimate, iar
altele au fost unificate într-o dare anuală, plătibilă în patru rate trimestriale. Pentru a înlătura abuzurile
slujbaşilor publici, le-a fost stabilită o leafă fixă. Cei care nu se purtau corect erau pedepsiţi şi scoşi
din funcţie.
Constantin Mavrocordat a luat o serie de măsuri privitoare la situaţia ţăranilor aserviţi. Prin
aşezământul din 1740 a fost înăsprită exploatarea ţăranilor aserviţi, fiindu-le interzisă strămutarea de
pe moşii şi introducându-se noi prestaţii în muncă, fără a fi stabilite anumite limite. Nemaiputând să
suporte obligaţiile fără număr şi purtarea abuzivă a boierilor, mulţi ţărani au fugit din ţară. Ajungând
să fie fenomen de masă, pentru a-l putea stopa, prin hrisoavele adoptate între anii 1746 - 1749, în Ţara
Românească şi Moldova, Mavrocordat hotărăşte desfiinţarea rumâniei şi a veciniei. În urma acestor
reforme, ţăranii nu mai erau legaţi de pământ devenind oameni liberi. În calitate de clăcaşi ei erau
obligaţi să presteze boierului 12 zile de clacă pe an, în Ţara Românească şi 24 de zile, în Moldova. Cu
alte cuvinte, încetau să mai fie legaţi de pământ dar rămâneau legaţi economic faţă de boieri.
 Deosebit de importante sunt schimbările înfăptuite de Mavrocordat în domeniul justiţiei, între
anii 1739 - 1740, în Ţara Românească şi, între 1741 - 1743, în Moldova. În primul rând, a încercat
împiedicarea abuzurilor cauzate de aplicarea şi interpretarea subiectivă a obiceiului pământului. În
acest sens, încearcă să impună ideea de egalitate în faţa legii, indiferent de starea materială şi socială a
împricinaţilor, stabilind că la proces "dreptatea să nu se vândă".
În al doilea rând, prin reforma lui Constantin Mavrocordat, a fost creată instituţia modernă a
judecătorilor de profesie, salarizaţi de către stat, existând câte un judecător sau doi pe lângă fiecare
isprăvnicie.
De asemenea, a fost introdusă procedura scrisă; sunt înfiinţate condici în care hotărârile sunt
copiate în ordine cronologică. Hotărârea era redactată în două exemplare, unul rămânând părţii care
câştiga, iar altul mergea spre arhivă.
Părţile se prezentau în faţa instanţei la anumite termene fixate. În caz de neprezentare erau
aduşi cu forţa şi totodată amendaţi.
Instanţele stabilite prin reforma lui Mavrocordat au fost: Isprăvnicia şi Judecătoria de judeţ în
Ţara Românească, respectiv, Isprăvnicia şi Judecătoria de ţinut în Moldova, ca instanţă de fond, având
competenţă generală în materie civilă şi limitată în domeniul dreptului penal; ca instanţe de apel erau
Divanul domnesc în Ţara Românească şi Divanul Extraordinar în Moldova, care judecau în apel
plângerile îndreptate împotriva hotărârilor civile pronunţate la instanţa de fond, iar în primă instanţă
judecau pricinile penale grave.

 2. Dreptul în cea de a doua fază a regimului turco-fanariot

1. Reforma judecătorească a lui Alexandru Ipsilanti.

De două ori domn în Ţara Românească şi o dată domn al Moldovei, a luat o serie de măsuri în
domeniul fiscal şi judiciar şi a reorganizat serviciul poştelor şi al învăţământului.
Printr-un hrisov, din 1775, inclus în 1780 în Pravilniceasca Condică, Alexandru Ipsilanti
continuă modernizarea sistemului judiciar, începută de Constantin Mavrocordat.
Prin reforma judecătorească a lui Ipsilanti instanţele de judecată sunt organizate într-un sistem
ierarhic în cadrul căruia competenţa fiecărei trepte de jurisdicţie este precis delimitată.
a. Prima instanţă era Judecătoria "după la judeţe" sau Isprăvnicia şi Judecătoria de judeţ şi era
compusă dintr-un ispravnic şi un judecător pentru fiecare judeţ; judecând în primă instanţă pricinile
civile şi unele pricini penale. În capitolul XVII, în ultimul paragraf din Pravilniceasca Condică, se
arată că nu sunt supuşi judecăţii ispravnicilor şi a judecătorilor "boierii cei mari ale căror judecăţi se
vor orândui unde să cuvine". Această reglementare reprezintă un pas înapoi faţă de reforma lui
Mavrocordat, unde aceeaşi instanţă avea competenţă generală indiferent de calitatea persoanei.
b. Urmau apoi cele două departamente civile şi departamentul penal. Departamentele civile
erau egale în grad, compuse unul din 7, celălalt din 8 judecători. Judecau în toate zilele săptămânii,
exceptând duminica. Hotărârile pronunţate erau înscrise în condici.
Departamentul penal sau "al vinovaţilor" avea competenţă în materie penală. Judecătorii nu
puteau micşora sau majora pedepsele rigide prevăzute în pravile, iar în privinţa pedepsei capitale,
hotărârea nu era definitivă, în toate aceste situaţii cel care hotăra era domnul.
c. Departamentul veliţilor boieri era compus din boieri în funcţie şi trei mazili veliţi. Judecata
se făcea la Curtea domnească în toate zilele, cu excepţia zilelor de joi şi sâmbătă sau a zilelor în care
se ţinea divan domnesc. Funcţiona ca instanţă de apel împotriva hotărârilor departamentelor inferioare,
cercetând motivarea cărţii de judecată atacată şi motivele de apel. În primă instanţă judeca pricinile în
care părţi erau boierii.
d. Divanul domnesc reprezenta instanţa supremă şi era compus din boieri veliţi prezidaţi de
domni. Judecata se făcea de trei ori pe săptămână (luni, miercuri, sâmbătă şi uneori şi vinerea, dacă
erau pricini multe). Avea competenţă generală, judecând fie în primă instanţă, fie ca instanţă de apel.
Dacă domnul nu participa la judecată, hotărârile date în absenţa acestuia trebuiau supuse aprobării
sale. Domnul putea să confirme hotărârile pronunţate în absenţa sa sau să procedeze la rejudecarea
procesului.
 e. Alături de aceste instanţe mai funcţionau două instanţe speciale, una pe lângă spătărie şi alta
pe lângă agie. Acestea aveau competenţă penală, hotărârile pronunţate, fiind apelate la departamentul
veliţilor boieri.
2. Principalele coduri generale şi de ramură elaborate în cea de a doua fază a regimului turco-
fanariot
Principalele coduri elaborate în această perioadă sunt considerate monumente legislative,
întrucât, inspirându-se nu numai din legiuirile bizantine şi dreptul cutumiar românesc ci şi din lucrările
lui Montesquieu, Beccaria sau din Codul civil francez şi cel austriac, au făcut un pas înainte spre
modernizarea dreptului. Această tendinţă de progres este înregistrată nu numai în privinţa
conţinuturilor codurilor ci şi al formei, sub aspectul sistematizării şi al tehnicii de reglementare
juridică. Cele mai importante dintre acestea sunt Pravilniceasca Condică, Codul Calimach, Legiuirea
Caragea , Manualul Juridic al lui Andronache Donici, Condica Criminalicească a Moldovei etc.
2.1. Pravilniceasca condică
A fost întocmită în anul 1775, în Ţara Românească, din porunca lui Alexandru Ipsilanti şi a
intrat în vigoare în anul 1780. Scrisă în limba greacă şi română, cuprinde dispoziţii referitoare la
organizarea judecătorească, la raporturile dintre boieri şi ţărani, organizarea administrativă precum şi
unele reglementări de Drept civil. A fost aplicată până în 1818, când a fost adoptată Legiuirea
Caragea, dar a fost abrogată, în mod expres, în 1865, când a intrat în vigoare Codul civil român.
Cel mai important rol în redactarea acestei legiuiri l-a avut Enăchiţă Văcărescu.
Izvoarele folosite la redactarea sa au fost obiceiul românesc, jurisprudenţa, unele dispoziţii din
Bazilicale şi doctrina juridică modernă (Montesquieu, Beccaria).
2.2. Legiuirea Caragea
Nu se ştie precis când, dar probabil că după anul 1815, domnul Ţării Româneşti Ioan
Gheorghe Caragea a ales "doi boieri cu ştiinţă şi praxis la ale Pravilelor" şi i-a însărcinat să
întocmească fiecare câte un proiect de pravilă. Aceştia au fost Atanasie Hristopol şi logofătul Nestor
Craiovescu. Lor li s-au adăugat spre final stolnicii Constantin şi Ioniţă Bălăceanu care fără a aduce
modificări textului, l-a "adeverit cu iscălitură în toate foile, punându-se pecetea domnească pe fiecare
foaie".
La 1 septembrie 1818 avea să intre în vigoare.
Autorii legiuirii au folosit ca surse de inspiraţie Bazilicalele, obiceiul pământului,
Pravilniceasca Condică şi într-o mai mică măsură, Codul civil francez.
Legiuirea este structurată pe şase părţi şi are un conţinut eterogen, cuprinzând norme de Drept
civil, penal şi de procedură.
Prima parte tratează "despre obraze", împărţindu-le în funcţie de sex, după naştere (în fii
adevăraţi, din curvie, vitregi şi buni), după capacitate (în vârstnici, nevârstnici, risipitori şi fără minte)
şi după noroc (în liberi, robi şi liberaţi).
Partea a doua, conţine reguli "despre lucruri" şi anume, despre stăpânirea acestora ca
proprietari, posesori sau titulari ai unui drept real.
Cea de a treia parte, "despre tocmeli", tratează materia obligaţiilor şi contractelor. Principalele
contracte reglementate sunt: vânzarea, schimbul, închirierea sau arenda, emfiteoza, depozitul,
împrumutul etc. Îndeplinirea obligaţiilor erau garantate prin chezaşi şi zălog. Aceeaşi parte cuprinde
dispoziţii şi despre logodnă, zestre, nuntă; logodna şi nunta fiind considerate contracte.
Partea a patra, numită "pentru daruri şi moşteniri", este consacrată materiei donaţiunilor şi
succesiunii legale şi testamentare. Toate aceste patru părţi formează un cod civil, în timp ce partea a
cincea reprezintă un cod penal iar ultima parte un cod de procedură.
Partea a cincea, intitulată "pentru vini", reglementează principalele infracţiuni: omorul,
tâlhăria, furtul, mărturia mincinoasă, falsificarea de monedă, etc. şi pedepsele aplicate.
A şasea parte, cu titlul "pentru ale judecăţilor", cuprinde trei capitole. Primul, este destinat
citării, acţiunilor, competenţei de judecată şi prescripţiei. Al doilea capitol, se referă la probe, fiind
reglementate: înscrisurile, martorii, jurământul, cartea de blestem şi cazna. În cel de al treilea capitol,
sunt cuprinse norme despre "judecător, judecată şi hotărâre". Sunt prevăzute căile de atac şi este
consacrată autoritatea de lucru judecat.
2.3.Codul Calimach
Reprezintă un adevărat cod de ramură, fiind denumit şi "Condica ţivilă a Moldovei". La
iniţiativa domnului Moldovei, Scarlat Calimach, începând din 1813 s-au format comisii care să
elaboreze proiectul de cod. A fost publicat, iniţial în limba greacă, în anul 1817, şi apoi în limba
română, în 1833.
La realizarea codului au participat, jurişti renumiţi la epoca respectivă şi anume, Andronache
Donici, Christian Flechtenmacher şi Anania Cusanos, iar pentru versiunea în limba română, Petrache
Asachi, Christian Flechtenmacher şi Damaschin Bojinca.
Pe lângă obiceiul pământului şi dreptul bizantin, Codul Calimach s-a inspirat şi din Codul civil
francez şi Codul civil austriac.
Codul este structurat pe trei părţi şi cuprinde 2032 de articole.
Prima parte, intitulată "pentru dritul persoanelor", este destinată persoanei fizice şi juridice.
Persoanele fizice sunt clasificate "după noroc" în slobozi, robi şi sloboziţi. Ţăranii. care munceau pe
moşii, nu mai erau numiţi vecini şi rumâni, ci locuitori sau clăcaşi. Robia fiind în declin, cunoaşte o
reglementare sumară. Persoanele juridice erau numite "persoane moraliceşti", codul reglementând
regimul juridic al tovărăşiilor neguţătoreşti, privind formarea capitalului, administrarea, răspunderea,
împărţirea câştigurilor şi stingerea tovărăşiei.
În materia familiei se menţin dispoziţii ale dreptului bizantin dar sunt incluse şi reglementări
care urmează modelul noilor legiuiri europene, în privinţa adopţiei, tutelei şi curatelei.
Partea a doua, "pentru dritul lucrurilor", cuprinde la rândul ei două secţiuni: "pentru realnice
drituri" şi "pentru personalice drituri. În privinţa proprietăţii este consacrată noţiunea dreptului absolut
de proprietate, care este întâlnit atunci când "dritul fiinţei lucrului" şi "dritul folosului" sunt întrunite
de o singură persoană.
În partea dedicată obligaţiilor sunt tratate într-o formă sistematică aspecte referitoare la
izvoarele obligaţiilor, criteriile de clasificare a acestora, elementele esenţiale ale contractelor şi
elementele specifice fiecărui contract. Codul consacră libertatea formală a contractanţilor în faţa legii.
Ca izvoare ale obligaţiilor sunt prevăzute legea, contractul şi delictul. După formă, contractele se
clasifică în scrise şi nescrise, iar după efecte, în unilaterale şi bilaterale. Pentru valabilitatea
contractului se cerea ca acordul de voinţă să fie lipsit de silă(teamă) sau vicleşug (dol), iar obiectul
contractului să fie în comerţ. Codul reglementează contracte noi ca locaţiunea şi contractul de editură
iar în materia răspunderii este instituit principiul abuzului de drept.
A treia parte, cuprinde dispoziţii referitoare la "înmărginirile ce privesc dritul persoanelor
dimpreună şi al lucrurilor".
În afara celor trei părţi, în Cod mai sunt incluse o introducere cu 24 de articole despre lege şi 2
anexe, ce conţin reguli aplicabile concursului creditorilor şi licitaţiei sau mezatului.
2.4. Manualul juridic al lui Andronache Donici
A reprezentat un adevărat cod civil, fiind elaborat în anul 1814 de către juristul Andronache
Donici.
Nu s-a bucurat de o recunoaştere oficială, fiind considerat o cartea de învăţătură, dar a suscitat
un real interes din partea practicienilor, deoarece era redactat în limba română, avea reglementări
avansate şi o structură modernă.
Lucrarea a folosit ca izvoare unele legiuiri bizantine, obiceiul ţării şi legiuirile româneşti
anterioare.
2.5. Condica criminalicească a Moldovei
Alcătuirea acestui cod a început în timpul domniei lui Scarlat Calimach. În anul 1820, sub
domnia lui Alexandru Suţu, este tipărită prima parte, reprezentând un cod de procedură penală, iar în
anul 1826, în timpul lui Ion Sandu Sturdza, apare partea a doua, constituind un cod penal.
Sursele de inspiraţie au fost partea a cincea a Legiuirii Caragea, Obiceiul pământului,
Bazilicalele şi Codul penal austriac.
În cod, infracţiunile erau denumite "fapte criminale", făcându-se deosebire între cele care
aduceau atingere siguranţei obşteşti şi faptele care aduceau atingere particularilor. Sunt reglementate
infracţiuni ca hiclenia, nesupunerea la poruncile domniei, omorul, rănirile, furtul, tâlhăria, jurământul
fals etc. Pedepsele, guvernate de dispoziţii cu caracter feudal, erau corporale, privative de libertate şi
pecuniare. Dispoziţii moderne vizau instituţia prescripţiei răspunderii penale.
  3. Regulamentele organice

Deşi mişcarea revoluţionară de la 1821 nu şi-a putut înfăptui principalele obiective, nu a rămas
fără ecouri. Timp de un an boierimea din Ţara Românească şi Moldova a înaintat o serie de cereri şi
memorii, solicitând revenirea la sistemul tradiţional al domniilor pământene, desfiinţarea raialelor
turceşti de pe teritoriul Ţărilor Române, libertatea comerţului, dezvoltarea industriei autohtone,
formarea unei armate naţionale şi reforma administrativă.
Pe fondul contradicţiilor dintre Rusia şi Imperiul Otoman, Poarta dă curs, parţial, memoriilor
adresate şi hotărăşte, la 1 iulie 1822, numirea a doi domni pământeni: Ioniţă Sandu Sturdza, în
Moldova şi Grigore Ghica, în Ţara Românească.
Câţiva ani mai târziu, în urma războiului ruso-turc încheiat cu pacea de la Adrianopol, Ţările
Române vor fi ocupate de trupele ţariste până în 1834. În această perioadă conducerea acestora era
exercitată de către un guvernator rus numit de ţar.
În timpul administraţiei ruse, ca urmare a unor iniţiative mai vechi impuse prin Convenţia de
la Akerman (1826) şi Tratatul de la Adrianopol, s-a hotărât realizarea Regulamentelor Organice.
Astfel, începând din 1928, s-au format două comisii, una pentru Ţara Românească şi alta pentru
Moldova, compuse din patru boieri mari şi un secretar care au început elaborarea proiectelor
Regulamentelor Organice. Acestea au intrat în vigoare la 1 iulie 1831, în Ţara Românească şi 1
ianuarie 1832, în Moldova.
Regulamentele au reprezentat "un aşezământ pentru diferitele aspecte din viaţa statului",
cuprinzând dispoziţii referitoare la organizarea de stat, organizarea fiscală, organizarea administrativ-
teritorială şi organizarea judecătorească.
2.1. Organizarea de stat
Domnia
Potrivit Regulamentelor organice domnia era electivă, nobiliară, şi viageră. Era electivă,
întrucât se prevedea ca, înainte de a fi învestiţi de către Turcia şi comunicaţi Rusiei, să fie aleşi de
către Adunarea obştească extraordinară. În realitate, numai în alegerea lui Gheorghe Bibescu în 1842,
s-au respectat aceste prevederi.
Era nobiliară deoarece se prevedea ca domnul să fie neam de boier mare, care la rândul lui să
fie fiul unui boier mare.
Cât priveşte caracterul viager al domniei, s-a hotărât ca primii domni să fie numiţi pe termen
de 7 ani, prin acordul Turciei şi Rusiei.
Atribuţiile domnului erau legislative, executive şi judecătoreşti. Astfel, domnul avea iniţiativă
legislativă şi proiectele de acte normative, adoptate de Obicinuita obştească adunare, trebuiau
sancţionate tot de domn. Refuzul domnului de a sancţiona un proiect de act normativ nu trebuia
motivat.
Ca şef al executivului, putea să numească şi să revoce miniştrii, să numească şi să revoce
funcţionarii, să acorde şi să ridice titlurile nobiliare etc.
Atribuţiile judecătoreşti se concretizau în dreptul acestuia de a confirma deciziile Divanului
Suprem, de a le deferi Curţii spre revizuire, de a graţia, de a comuta pedepsele etc.
Divanul domnesc
Păstrează numai anumite atribuţii judecătoreşti ca instanţă supremă. Atribuţiile administrative
au fost preluate de către Sfatul administrativ, iar cele legislative de către Obicinuita obştească adunare.
Adunarea obştească extraordinară
Număra în Ţara Românească 190 de membri, iar în Moldova 132 de membri. Dintre aceştia, în
Ţara Românească, 163 erau reprezentanţi ai boierimii, iar 27 ai negustorilor. În Moldova, proporţia era
aproximativ asemănătoare. Ţăranii nu aveau nici un reprezentant. Adunarea obştească extraordinară
avea atribuţia de a-l alege pe domn. După alegere adunarea solicita Porţii învestirea domnului, iar
Curţii ţariste confirmarea acestuia.
Adunarea obştească ordinară
Se mai numea Obicinuita obştească adunare şi era formată din 42 de membri în Ţara
Românească şi 35 de membri în Moldova. Dintre aceştia, mitropoliţii şi episcopii erau membri de
drept, restul erau aleşi de către boieri. Adunarea era un organ legislativ, având rolul de a vota legile. În
plus, întocmea bugetul şi executa controlul asupra cheltuielilor şi veniturilor, propunea măsuri privind
problemele de interes obştesc etc.
2.2. Organizarea fiscală
Prin Regulamentele Organice, prerogativele domnului în materie fiscală, sunt transferate
Adunării obşteşti ordinare care hotăra în privinţa perceperii dărilor şi asupra cheltuielilor. Cei ce se
ocupau de încasarea dărilor aveau trei registre: unul pentru sumele primite, al doilea, pentru cheltuieli
şi al treilea, cu chitanţele. Cele trei registre erau semnate de vistier şi purtau pecetea domnului. Situaţia
veniturilor şi a cheltuielilor era trimisă trimestrial vistierului care prezenta o situaţie generală
domnului. Această situaţie era verificată de şase boieri, desemnaţi de Adunare, iar concluziile erau
prezentate de domni Adunării obşetşti.
Regulamentele mai prevedeau separarea vistieriei de cămara domnului, desfiinţarea răsurii,
desfiinţarea vămilor interne.
În privinţa categoriilor de contribuabili şi a impozitelor plătite de aceştia, s-au menţinut
dispoziţii mai vechi. Potrivit acestor dispoziţii ţăranii plăteau un impozit de 30 de lei pe cap de familie,
negustorii industriaşii şi meseriaşii plăteau un impozit special, iar boierii şi clerul erau scutiţi de dări.
2.3. Organizarea administrativ-teritorială
Referitor la organizarea administrativ-teritorială, schimbările au privit mai mult denumirea
conducătorilor unităţilor administrativ-teritoriale şi a atribuţiilor acestora. De exemplu, în Ţara
Românească în fruntea judeţelor se aflau ocârmuitorii de judeţe, iar în Moldova ţinuturile erau conduse
de ispravnici administratori. Plaiurile, plăşile şi ocoalele, ca subdiviziuni administrative, erau conduse
de subocârmuitori, respectiv, priveghetori de ocoale.
Prin Regulamentele organice a fost desfiinţată totodată şi împărţirea în două mari regiuni: Ţara
de Sus şi Ţara de Jos. De asemenea, în 1831 a fost desfiinţată căimăcănia Craiovei.
Toate aceste măsuri s-au înscris, în general, pe linia centralizării puterii de stat.
În privinţa oraşelor, cele care nu se aflau pe domenii feudale au căpătat personalitate juridică
şi dreptul de a se autoadministra, printr-un sfat ales de orăşeni, iar celelalte erau conduse de eforii,
alese de locuitori şi subordonate statului.
Satele şi-au păstrat aproximativ vechea organizare, fiind conduse de pârcălabi, în Ţara
Românească şi de vornicei, în Moldova.
2.4. Organizarea judecătorească
Regulamentele organice continuă seria modificărilor privind organizarea judecătorească,
începută în timpul domniilor fanariote de către Constantin Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti. În acest
sens, sunt înscrise în Regulamente noi principii, cum ar fi: separarea activităţii administrative de cea
juridică, inamovibilitatea judecătorilor, organizarea ierarhică a instanţelor şi specializarea lor.
Privitor la separarea puterilor, se arată că: "Despărţirea puterilor ocârmuitoare şi
judecătorească, fiind cunoscută că este neapărat de trebuinţă pentru buna orânduială pricini de judecată
şi pentru paza dreptăţilor particularilor, aceste două ramuri de ocârmuire vor fi de acum înainte cu
totul deosebite".
Organizate ierarhic pe trei trepte de jurisdicţie, instanţele instituite prin Regulamentele
organice erau următoarele: în Ţara Românească, funcţionau judecătoria de judeţ, Divanurile
judecătoreşti şi Înaltul Divan, iar în Moldova, Tribunalul de ţinut, Divanurile de apelaţie şi Divanul
domnesc.
În primă instanţă pe lângă judecătoriile de judeţ, respectiv, tribunalele judeţene, au fost
înfiinţate ca instanţe speciale, judecătoriile săteşti, compuse dintr-un preot şi trei juraţi aleşi de săteni
din cele trei trepte ale lor: fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi. Aceştia se adunau în zilele de duminică şi de
sărbătoare la casa preotului şi încercau să împace părţile. Dacă nu reuşeau, le dădeau o carte
doveditoare cu care să se poată înfăţişa la judecătorie. De asemenea, judecau definitiv pricini civile
mărunte, până la o valoare de 10-15 taleri.
Judecătoriile de judeţ sau Tribunalele de ţinut erau instanţe de prim grad sau de primă cercetare.
Compuse dintr-un preşedinte şi doi membri, la care se adaugă un procuror, în Ţara Românească,
judecau în primă instanţă toate pricinile civile, penale şi comerciale. Hotărârile pronunţate erau, în
virtutea legii, supuse apelului. Rămâneau definitive hotărârile pronunţate în pricinile a căror valoare nu
depăşeau 100 de taleri, în Ţara Românească, sau 1500 de piaştri, în Moldova.
Divanurile judecătoreşti sau Divanurile de apelaţie reprezentau a doua treaptă de jurisdicţie. În Ţara
Românească existau două divanuri: unul la Bucureşti şi altul la Craiova.
Divanul de la Bucureşti, a cărui circumscripţie cuprindea cele 13 judeţe muntene, avea două secţii: una
civilă (politicească) şi alta criminală. Secţia civilă era compusă din 7 membri, iar cea criminală din 5
membri. La Craiova, secţia civilă era formată din 5 membri, iar cea penală din 3 membri.
În Moldova, până în anul 1845, existau două divanuri: unul pentru Ţara de Sus, iar celălalt pentru Ţara
de Jos. După 1845, funcţiona la Iaşi un singur divan pentru întreaga ţară.
Divanurile judecătoreşti, respectiv, divanurile de apelaţie judecau apelurile îndreptate împotriva
hotărârilor pronunţate în primă instanţă. Pentru procesele comerciale au fost înfiinţate Tribunalele
apelative de comerţ, la Bucureşti, Iaşi şi Craiova. Instanţele erau formate dintr-un preşedinte şi trei
membri aleşi dintre negustori.
În Moldova, exista în plus, un tribunal de pricini criminale în componenţa căruia intrau un preşedinte
şi doi membri. Pentru infracţiunile mici: înjurături, bătăi, răniri etc., au fost create la Bucureşti şi la
Iaşi, Tribunalele poliţiei îndreptătoare, compuse dintr-un preşedinte şi doi judecători. Aceste două
tribunale au preluat practic competenţa agiei şi a spătăriei.
Înaltul divan sau Divanul domnesc erau instanţe de apel împotriva hotărârilor pronunţate de divanuri
sau de judecătoriile comerciale.
Înaltul divan era format din 6 judecători şi 2 supleanţi şi era prezidat de marele ban. Hotărârile
Înaltului Divan erau definitive. Pentru executarea lor trebuiau aduse la cunoştinţa domnului, care urma
să dea porunca de executare a lor, dacă erau date cu unanimitate.
În Moldova, Divanul domnesc era prezidat de domn şi era compus din 7 membri, dintre care 4 erau
desemnaţi de domn şi 3 erau aleşi de Obicinuita obştească adunare.

Concluzii:
Instaurarea domnilor fanarioţi a reprezentat o încălcare a autonomiei Ţărilor Române, acestea
fiind integrate sistemului politic şi militar otoman. Pe plan extern, activitatea diplomatică de sine
stătătoare a fost restrânsă.
Cu toate acestea, se poate aprecia faptul că niciodată Ţările Române nu au fost transformate în
paşalâcuri şi chiar în aceste condiţii, şi-au păstrat instituţiile interne, Divanul, biserica, justiţia,
finanţele, sistemul vamal propriu.
Pe de altă parte, au existat domni care au avut o activitate reformatoare, cu scop modernizator.
Unul dintre aceştia este Constantin Mavrocordat, domn de 6 ori în Ţara Românească şi de 4 ori în
Moldova, care a adoptat o serie de măsuri în vederea reorganizării instituţiilor principale:
administraţia, forţele armate, justiţia şi finanţele
Foarte importante sunt şi principalele coduri elaborate în această perioadă. Acestea sunt
considerate monumente legislative, întrucât, inspirându-se nu numai din legiuirile bizantine şi dreptul
cutumiar românesc ci şi din lucrările lui Montesquieu, Beccaria sau din Codul civil francez şi cel
austriac, au făcut un pas înainte spre modernizarea dreptului. Această tendinţă de progres este
înregistrată nu numai în privinţa conţinuturilor codurilor ci şi al formei, sub aspectul sistematizării şi al
tehnicii de reglementare juridică. Cele mai importante dintre acestea sunt Pravilniceasca Condică,
Codul Calimach, Legiuirea Caragea , Manualul Juridic al lui Andronache Donici, Condica
Criminalicească a Moldovei etc.
În timpul administraţiei ruse, ca urmare a unor iniţiative mai vechi impuse prin Convenţia de la
Akerman (1826) şi Tratatul de la Adrianopol, s-a hotărât realizarea Regulamentelor Organice. Astfel,
începând din 1928, s-au format două comisii, una pentru Ţara Românească şi alta pentru Moldova,
compuse din patru boieri mari şi un secretar care au început elaborarea proiectelor Regulamentelor
Organice. Acestea au intrat în vigoare la 1 iulie 1831, în Ţara Românească şi 1 ianuarie 1832, în
Moldova.
Regulamentele au reprezentat "un aşezământ pentru diferitele aspecte din viaţa statului",
cuprinzând dispoziţii referitoare la organizarea de stat, organizarea fiscală, organizarea administrativ-
teritorială şi organizarea judecătorească.
 UNITATEA VIII
DREPTUL ÎN ROMÂNIA ÎNTRE 1859- 1918

 1. Principalele dispoziţii ale Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris

Prezentat la 2 mai 1864 de Mihail Kogălniceanu, aprobat prin plebiscitul de la 10-14 mai
1864, recunoscut şi aprobat de puterile garante în Conferinţa de la 22 mai 1864, iar de Turcia prin
Protocolul de la Constantinopol din 16-28 iunie 1864, Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris "a
avut valoarea şi forţa juridică a unui act constituţional, el fiind fundamental în temeiul căruia s-a
definit unificarea politică şi administrativă a celor două Principate".
Potrivit Statutului funcţia legislativă era exercitată de domn împreună cu Adunarea electivă şi
Corpul ponderator (Senatul), fiind adoptat sistemul bicameral. Domnul avea iniţiativă legislativă.
Proiectele de legi erau pregătite de domni cu concursul Consiliului de Stat. Ele erau supuse votului
Adunării elective şi Corpului ponderator.
Parlamentul era organizat bicameral:
- Adunarea electivă (a deputaţilor), compusă din deputaţi aleşi; corpul electoral fiind împărţit
după avere, prin scrutin de două grade, în alegători primari (alegeau indirect) şi alegători direcţi.
Alegătorii indirecţi erau toţi românii care după legea comunală erau alegători în consiliile comunale şi
plăteau statului un anumit impozit, al cărui cuantum era cuprins pe categorii, între 48 şi 100 de piaştri.
Alegătorii direcţi erau aceia care, dovedind existenţa unui venit de 100 de galbeni, plăteau statului un
impozit de 4 galbeni. Dreptul de vot se exercita de la vârsta de 25 de ani;
- Adunarea ponderatrice sau Corpul ponderator (Senatul), compus din membrii de drept şi
anume: mitropolitul ţării, episcopii eparhiilor, întâiul preşedinte al Curţii de Casaţie, cel mai vechi
general în activitate şi 64 de membri numiţi de domn. Dintre aceştia, jumătate erau numiţi dintre
persoanele care au exercitat cele mai înalte funcţii în ţară sau care puteau justifica un venit anual de
800 de galbeni, iar restul de 32 erau aleşi dintre membrii consiliilor generale ale judeţelor şi numiţi de
domn, dintr-o listă de trei candidaţi pentru fiecare judeţ. Jumătate dintre membrii corpului ponderator
se reînnoiau din trei în trei ani. Ca şi deputaţii, membrii corpului ponderator se bucurau de
inviolabilitate.
În ceea ce priveşte funcţia executivă, aceasta era exercitată de domn, în calitatea sa de şef al
executivului, împreună cu guvernul. Guvernul putea emite decrete cu putere de lege în intervalul
dintre sesiunile parlamentului, dacă din cauza unor împrejurări extraordinare era necesară luarea unor
măsuri urgente.

 2. Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza

Unirea Principatelor de la 1859 a creat obligativitatea unor măsuri prin care, pe de o parte, să
se realizeze o unificare reală în toate domeniile vieţii politice, sociale, economice, culturale, juridice
etc, iar pe de altă parte, să se pună bazele unui stat modern. Aceste deziderate s-au realizat prin
legislaţia cu caracter reformator şi prin ceea ce s-a numit "opera legislativă a lui Alexandru Ioan
Cuza".
Una dintre cele mai importante probleme de ordin social a fost cea agrară, vizând situaţia
ţăranilor. De aceea, după mai multe încercări nereuşite, prin legea promulgată la 14 august 1864, avea
să fie înfăptuită reforma agrară. În art.1 al acestei legi se prevedea că: "sătenii clăcaşi sunt şi rămân
deplini proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea înfiinţă".
Suprafaţa se stabilea în funcţie de numărul de vite pe care aceştia le aveau. De asemenea, a fost
desfiinţat şi regimul clăcăşiei, în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în
termen de 15 ani, prin sume repartizate anual. Prin această lege 2/3 din pământurile moşierilor au
trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce pentru boieri a constituit o puternică lovitură.
 Prin plebiscitul din mai 1864 o dată cu Statutul Dezvoltător, a fost adoptată şi Legea electorală
prin care alegătorii erau împărţiţi în primari şi direcţi. Cincizeci de alegători primari numeau un
alegător direct. Alegătorii aveau drept de vot de la vârsta de 25 de ani. Prin legea electorală a fost
desfiinţată împărţirea alegătorilor pe colegii, stabilindu-se că unii alegători îşi exercitau drepturile în
comunele urbane, iar alţii în comunele rurale.
Prin legea pentru consiliile judeţene şi legea comunală din 14 aprilie 1864, a fost reglementat
modul de constituire, organizare şi funcţionare a judeţelor şi comunelor, ca unităţi administrativ-
teritoriale. La rândul lor, comunele erau urbane şi rurale. Organele administrative stabilite prin lege
erau: prefectul şi Consiliul judeţean, la nivelul judeţelor, şi primarul şi Consiliul comunal, la nivelul
comunelor.
Referitor la organizarea judecătorească, Legea din 4 iulie 1864, instituia următoarele instanţe:
judecătoria de plasă, tribunalele judeţene, Curţile de apel, Curţile cu juri, în materie criminală şi înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie.
O importanţă deosebită pentru sistemul juridic a avut-o elaborarea, în timpul şi din dispoziţia
lui A. I. Cuza, a Codului civil, Codului penal, Codului de procedură civilă şi Codului de procedură
penală.
Codul civil
Elaborat între anii 1862 - 1864, a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, sub denumirea de
"Codul civil Alexandru Ioan", iar după abdicarea lui Cuza s-a numit "Codul civil român".
În Cod au fost păstrate unele dispoziţii din vechiul drept românesc referitoare la rudenia din
botez, divorţ, tutelă, succesiunea văduvei sărace, ipoteca legală a femeii măritate, arvună, împrumut
etc.
În egală măsură, au fost preluate dispoziţii din proiectul lui Pisanelli, privind bunurile şi
obligaţiile.
Din legislaţia belgiană au fost introduse texte referitoare la privilegii şi ipoteci.
Cel mai important izvor folosit în redactarea Codului civil, a fost Codul civil francez de la
1804, motiv pentru care au existat voci care au afirmat despre Codul civil, că nu ar fi decât o simplă
copie a celui francez. În realitate, Codul civil francez avea cu 300 de articole mai mult, iar dispoziţiile
preluate au fost adaptate realităţilor româneşti. De exemplu, Codul civil român pe baza unor dispoziţii
mai vechi stabilea copiilor naturali un regim unitar, în timp ce codul civil francez făcea distincţii între
diverse categorii de copii naturali.
În privinţa contractelor de emfiteoză Codul civil francez le desfiinţa pe cele existente la
adoptarea sa şi interzicea încheierea lor pe viitor, în timp ce Codul civil român a interzis încheierea
unor astfel de contracte pe viitor, dar nu le-a desfiinţat pe cele existente.
Codul cuprinde trei cărţi, un preambul şi dispoziţii finale.
Preambulul era format din cinci articole referitoare la lege, în general, precum şi la aplicarea ei
în timp şi spaţiu.
Prima carte este rezervată persoanelor, cea de a doua bunurilor iar cea de-a treia modurilor de
dobândire şi transmitere a proprietăţii.
Referitor la persoane, situaţia juridică a acestora era reglementată pe baza principiului
egalităţii tuturor în faţa legii. Codul făcea distincţie între capacitatea de exerciţiu şi capacitatea de
folosinţă. Spre deosebire de Codul civil francez, capacitatea de folosinţă începe din momentul naşterii,
dacă copilul s-a născut viu şi nu viabil. Vârsta majoratului era de 21 de ani.
Persoanele juridice se împărţeau în două categorii: cu scop lucrativ şi fără scop lucrativ, din
ce-a de a doua categorie, făcând parte cele care îşi propuneau obiective culturale, sportive, de
binefacere sau politice.
În materia căsătoriei, sunt păstrate o serie de reglementări preluate din legiuirile anterioare,
respectiv, din dreptul cutumiar. Ca şi în Codul civil francez, căsătoria era considerată un contract. În
raporturile dintre soţi, femeia era considerată incapabilă, în timp ce bărbatul era"cap de familie" sau
"cap al asociaţiei conjugale". Privitor la bunurile aduse de soţi la căsătorie, a fost consacrat în Cod
principiul libertăţii de alegere între regimul separaţiei de bunuri, regimul comunităţii de bunuri sau
regimul dotal. Divorţul putea fi cerut de oricare dintre soţi, existând egalitate între ei în privinţa
invocării motivelor de divorţ. La fel ca în Codul francez, era oprită cercetarea paternităţii, invocându-
se pretextul apărării familiei legitime.
 În Cartea a doua, privitoare la bunuri, era făcută o clasificare a acestora. Era, de asemenea,
reglementată proprietatea, ca fiind cel mai important drept real. În Cod sunt precizate atributele sale şi
se face deosebire între diferitele forme de stăpânire: nuda proprietate, posesia şi detenţia. În egală
măsură, sunt reglementate şi celelalte drepturi reale: uzufructul, servituţile.
O atenţie deosebită o acordă prevederile Codului civil român contractului, ca izvor de
obligaţii. Sunt consacrate principiile autonomiei de voinţă, egalităţii părţilor în faţa legii şi libertăţii
părţilor în contract, răspunderii personale pentru fapta proprie. În privinţa răspunderii civile aceasta
este fie contractuală, fie delictuală. Prima ia naştere prin încălcarea unei obligaţii născute din contract,
cea de a doua prin săvârşirea unui fapt ilicit de către o persoană care aduce un prejudiciu altei
persoane. Ca forme de răspundere colectivă sunt reglementate: răspunderea părinţilor pentru fapta
copiilor lor minori, răspunderea proprietarilor pentru daunele cauzate de animale sau de lucrurile
neînsufleţite care le aparţin.
Transmiterea proprietăţii se putea realiza prin acte inter vivos sau mortis causa. În consecinţă,
proprietatea putea fi transmisă pe cale succesorală, sub cele două forme ale sale: legală şi testamentară.
În cazul succesiunii legale, aveau vocaţie succesorală: moştenitorii legitimi, (descendenţii,
ascendenţii, colateralii), succesorii naturali, soţul supravieţuitor. Sunt prevăzute ordinea şi cotitatea
disponibilă, rezerva succesorală, dreptul de opţiune şi lichidarea succesiuni.
Formele de testament erau: olograf, când testamentul era scris, semnat şi datat de către
testator; autentic, când este semnat de testator şi transmis judecătorului care îl citeşte în şedinţă
publică; şi mistic sau secret, când testamentul este semnat de testator şi este trimis judecătorului,
închis şi pecetluit, astfel încât acesta nu ia cunoştinţă de conţinutul actului.
Codul penal
A fost pus în aplicare la 1 mai 1865 şi a rămas în vigoare până în anul 1937.
În vederea elaborării Codului penal au fost folosite ca izvoare: Codul penal prusian din 1851 şi
Codul penal francez din 1810.
Codul penal este structurat în trei cărţi: prima carte cuprinde dispoziţii referitoare la pedepse,
cartea a doua reglementează crimele şi delictele, iar cartea a treia materia contravenţiilor.
În Codul penal de la 1865 atât infracţiunile cât şi pedepsele urmau o clasificare tripartită.
Astfel, infracţiunile erau împărţite în : crime, delicte şi contravenţii, în concordanţă cu pedepsele, care
se clasificau, în criminale, corecţionale şi poliţieneşti.
La rândul lor, crimele şi delictele erau grupate pe mai multe categorii, în funcţie de gravitatea
faptei sau de pericolul social. Se distinge, astfel, între: crime şi delicte îndreptate împotriva statului
(răsturnarea ordinii de stat, trădarea); crime şi delicte contra Constituţiei (fapte îndreptate contra
sistemului electoral sau a sistemului parlamentar); crime şi delicte împotriva intereselor publice
(abuzul de putere, delapidarea - acestea fiind săvârşite de funcţionari în exerciţiul funcţiunii - , ultrajul,
opunerea împotriva autorităţilor - ca infracţiuni îndreptate împotriva funcţionarilor -); crime şi delicte
contra intereselor particulare, din care fac parte infracţiunile îndreptate împotriva vieţii, a integrităţii
corporale, a onoarei, a patrimoniului.
Prin Codul penal a fost consacrat principiul legalităţii pedepsei, art.2 din Cod prevăzând că :
"nici o infracţiune nu se va pedepsi, dacă pedepsele nu vor fi hotărâte înaintea săvârşirii sale".
În ceea ce priveşte calificarea faptelor penale, se luau în considerare şi alţi factori cum ar fi:
modul în care au fost comise sau numărul participanţilor. În cazul unor infracţiuni grave tentativa era
asimilată infracţiunii consumate, iar complicele era pedepsit la fel ca autorul faptei.
Referitor la responsabilitatea penală, Codul penal de la 1865 stabilea că: până la vârsta de 8
ani funcţionează prezumţia absolută de iresponsabilitate; între 8 şi 16 ani există o prezumţie relativă de
iresponsabilitate, între 16 şi 20 de ani se aplică o pedeapsă mai uşoară, răspunderea totală fiind atrasă
de la vârsta de 20 de ani.
În materia pedepselor, spre deosebire de Codul penal francez, Codul penal român a înlăturat
aplicarea pedepsei cu moartea. De asemenea, nu mai erau prevăzute nici confiscarea averii şi nici
pedepsele corporale. De aceea, Codul penal român a fost considerat cea mai blândă lege penală din
Europa.
Codul de procedură civilă
A fost elaborat şi a intrat în vigoare concomitent cu Codul civil.
 Textele sale au fost inspirate din: dreptul procesual al Cantonului Geneva, Codul de procedură
civilă francez din 1806, unele dispoziţii din legea belgiană cu privire la executarea silită şi unele
norme de drept procesual din legiuirile noastre mai vechi.
În structura codului sunt cuprinse 7 cărţi, după cum urmează: procedura înaintea judecătorului
de plasă, tribunalele de judeţ, Curţile de apel, arbitru, executarea silită, proceduri speciale, dispoziţii
generale.
Dispoziţiile referitoare la competenţa judecătoriilor de plasă nu au fost aplicate; motivul
principal fiind lipsa cadrelor specializate. De aceea, competenţa judecătorilor a fost atribuită
subprefecţilor.
Ca primă instanţă, dacă legi speciale nu dispuneau altfel, funcţionau tribunalele care aveau
competenţă generală, mărginită însă de un plafon valoric. Procedura de judecată era orală, publică şi
contradictorie. Probele administrate erau înscrisurile, martorii, mărturisirea părţilor, expertiza,
jurământul, cercetarea la faţa locului, prezumţiile.
Procesul parcurgea o dublă judecată în fond, în faţa primei instanţe şi în faţa instanţei de apel,
şi o judecată în recurs.
Căile de atac erau ordinare şi extraordinare. Din prima categorie făceau parte apelul, în urma
căruia se făcea o nouă judecată în fond şi opoziţia, împotriva hotărârilor date în lipsă. Căile
extraordinare erau recursul şi revizuirea. Apelul era suspensiv şi devolutiv. Recursul, îndreptat
împotriva hotărârilor pronunţate în apel sau în primă şi ultimă instanţă, era de competenţa Curţii de
Casaţie şi putea fi introdus pentru motive ca: violarea legii, exces de putere, incompetenţă, omisiuni
esenţiale etc.
Codul de procedură penală
În aceeaşi perioadă, mai exact la 1 mai 1865, intra în vigoare şi Codul de procedură penală,
care a folosit ca sursă de inspiraţie, Codul de instrucţie criminală de la 1808.
Codul a fost structurat în două părţi: cartea I reglementa descoperirea, urmărirea şi instrucţia
infracţiunilor, iar cartea a II-a, judecarea proceselor.
Această structurare era corespunzătoare împărţirii procesului în două faze. În prima fază,
descoperirea infracţiunilor era în sarcina ofiţerilor de poliţie. Aceştia după ce strângeau probele
privitoare la fapta autorului, dacă potrivit acestora reieşea că sunt întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii, înaintau dosarul procurorului care deschidea procedura urmăririi infractorului. Pentru
cazurile mai complicate, procurorul înainta dosarul judecătorului de instrucţie care efectua o anchetă
numită instrucţie. După efectuarea urmăririi sau a anchetei, procurorul putea să sesizeze instanţa de
judecată.
În privinţa competenţei ratione materiae, delictele erau de competenţa tribunalelor, crimele,
de competenţa curţilor cu juri. Acestea din urmă erau formate dintr-un complet de judecători şi dintr-
un juriu compus din cetăţeni.
Juraţii trebuiau să răspundă prin "da" sau "nu" la două întrebări: dacă persoana era sau nu
vinovată, iar în cazul în care era vinovată, dacă merita sau nu circumstanţe atenuante.
Hotărârea juraţilor, numită verdict, nu trebuia motivată. Răspunsul afirmativ, determina
încadrarea juridică a faptei şi individualizarea pedepsei, iar răspunsul negativ, determina achitarea
autorului infracţiunii.

Concluzii:
Unirea Principatelor de la 1859 a creat obligativitatea unor măsuri prin care, pe de o parte, să
se realizeze o unificare reală în toate domeniile vieţii politice, sociale, economice, culturale, juridice
etc, iar pe de altă parte, să se pună bazele unui stat modern. Aceste deziderate s-au realizat prin
legislaţia cu caracter reformator şi prin ceea ce s-a numit "opera legislativă a lui Alexandru Ioan
Cuza".
 UNITATEA IX
DREPTUL ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

 1. Dreptul constituţional
Noile realităţi socio-politice generate de Marea Unire de la 1918, făceau imposibilă aplicarea
Constituţiei de la 1866, cu atât mai mult cu cât, modificările aduse Constituţiei în această perioadă,
fuseseră făcute pe cale excepţională a decretelor-legi.
Iată de ce, ideea revizuirii totale a Constituţiei a întrunit acordul tuturor oamenilor politici şi
de ştiinţă din acea vreme. În acest sens, au fost alcătuite patru proiecte de Constituţie: un proiect al
partidului liberal, apărut în martie 1921; un alt proiect aparţinând partidului ţărănesc, apărut în 1922 şi
a cărui realizare s-a datorat în mare parte profesorului de drept constituţional C.Stere; şi două proiecte
personale, constribuţii ale profesorilor de drept constituţional, R. Boilă de la Cluj şi C. Beraru de la
Cernăuţi. Cu anumite modificări, devine Constituţia de la 1923 proiectul partidului liberal.
Noua Constituţie considerată "monument al constituţiilor româneşti", păstrează structura
Constituţiei de la 1866, dar în cele 138 de articole include principii importante printre care se numără:
accentuarea ideii democratice şi reglementarea instaurării democraţiei; încercarea de a crea din Senat
un corp tehnic prin crearea senatorilor de drept; transformarea ideii de proprietate din sacră şi
neviolabilă în funcţie socială; preocuparea mai accentuată de problemele sociale, în special, acelea
referitoare la muncă; înscrierea ideii de legalitate ca fundament al activităţii statului realizată prin:
controlul constituţionalităţii legilor încredinţat justiţiei; controlul legalităţii actelor administrative
încredinţat tot justiţiei; verificarea legalităţii din punct de vedere al dreptului obiectiv, prin declararea
de ordin constituţional a recursului în casare; inamovibilitatea magistraţilor.
Cele opt titluri cuprind dispoziţii: Despre teritoriul României, Despre drepturile românilor,
Despre puterile statului, Despre finanţe, Despre puterea armată, Despre revizuirea constituţiunii. Titlul
al VI- lea are: Dispoziţiuni genrale, iar titlul al VIII-lea: Dispoziţiuni generale şi tranzitorii.
Potrivit Constituţiei din 1923, puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi
reprezentanţa naţională, puterea executivă este încredinţată regelui şi guvernului, iar cea judiciară
instanţelor judecătoreşti.
Reprezentanţa naţională era formată din Adunarea deputaţilor şi Senat. Iniţiativa legislativă
aparţinea atât regelui, cât şi celor două adunări.
Adunarea deputaţilor era formată din deputaţi aleşi de cetăţenii români majori, prin vot
universal, egal, direct, obligator şi secret pe baza reprezentării minorităţii.
Senatul era compus din senatori aleşi şi senatori de drept. Senatorii erau aleşi prin vot
obligatoriu egal, direct şi secret de către toţi cetăţenii români care împliniseră 40 de ani; de către
membrii aleşi în Consiliile judeţene şi Consiliile comunale, urbane şi rurale, care alegeau câte un
senator de fiecare judeţ; membrii camerelor de comerţ, de industrie, de muncă şi de agricultură, care
întruniţi în colegii separate alegeau din rândul lor câte un senator pentru fiecare categorie şi pentru
fiecare circumscripţie electorală; de către profesorii universităţilor, care alegeau câte un senator pentru
fiecare universitate.
Erau membrii de drept ai senatului: moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani; mitropoliţii,
episcopii, eparhioţi ai bisericilor ortodoxe române şi greco-catolice; şefii confesiunilor recunoscute de
stat; preşedintele Academiei Române. De asemenea, deveneau senatori de drept: foştii preşedinţi de
consiliu, care avuseseră, în această calitate, o vechime de 4 ani; foştii miniştri cu o vechime de 6 ani;
foştii preşedinţi ai corpurilor legiuitoare care exercitaseră această funcţie în cursul a cel puţin 8 sesiuni
ordinare; foştii senatori şi deputaţi aleşi în cel puţin 10 legislaturi, foştii prim-preşedinţi ai Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie; generali de rezervă şi în retragere; foştii președinţi ai Adunărilor Naţionale din
Chişinău, Cernăuţi, Alba-Iulia, care au declarat Unirea.
Regele era şeful statului şi avea o serie de atribuţii cum ar fi: întocmirea regulamentelor
necesare pentru aplicarea legilor, numirea sau confirmarea în funcţii publice, crearea de noi funcţii în
stat, confirmarea gradelor militare, dreptul de a bate monedă, etc.
 Prin Legea electorală din martie 1926 era reglementat pe larg dreptul de a alege şi a fi ales,
desfăşurarea alegerilor, structura Adunării deputaţilor şi a Senatului. În alegerile pentru adunarea
deputaţilor a fost instituit sistemul primei majoritare. Potrivit acestui sistem totalizarea voturilor pentru
fiecare partid se făcea la scara întregii ţări. Partidul care obţinea 40% din totalul voturilor pe ţară,
beneficia de prima majoritară, primind 50% din mandate.
Restul de 50% din mandate era repartizat proporţional cu numărul voturilor obţinute între toate
partidele care au întrunit minim 2% din totalul voturilor pe ţară. Partidul care nu obţinuse 2% dar care
întrunise majoritatea absolută într-un judeţ primea numărul de mandate corespunzător numărului de
voturi obţinute în acel judeţ.
La alegerile pentru senat se aplica sistemul majorităţii relative, în care toate mandatele din
fiecare circumscripţie reveneau partidului care obţinuse cele mai multe voturi.

 2. Dreptul administrativ
În domeniul dreptului administrativ primele reglementări au vizat ratificarea unirii. Acest
lucru s-a realizat prin decretele-legi din 26 decembrie 1918 şi 1 ianuarie 1919 şi prin legile votate în
Parlament 29 decembrie 1919, prin care era ratificată Unirea României cu Basarabia, Bucovina şi
Transilvania, ca rezultat al voinţei exprimate de populaţia celor trei provincii.
Un al doilea pas, era cerut de unificarea aparatului de stat la nivel central şi local. În primul
rând, se impunea desfiinţarea organelor de conducere ale provinciilor alipite ţării. În acest sens prin
Legea din 4 aprilie 1920 au fost dizolvate formele regionale de conducere: Consiliul Dirigent al
Transilvaniei precum şi Directoratele şi Secretariatele de servicii din Basarabia şi Bucovina.
La nivel central, prin Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929 a fost creat un
cadru general de organizare a ministerelor. În al doilea rând, prin lege se încearcă centralizarea
administraţiei. Potrivit acestei legi din guvern făceau parte pe lângă miniştrii-secretari de stat, titulari
de portofolii şi miniştrii-secretari de stat fără portofolii.
În cadrul ministerelor existente au fost create subsecretariatele de stat. Subsecretarul de stat
era un adjunct al ministrului care executa atribuţiile date de ministru.
Ministerele în număr de 10 erau organizate, fiecare, într-un număr de direcţii, care la rândul
lor erau compuse din servicii, serviciile din secţii iar secţiile din birouri.
Din necesitatea rezolvării operative a unor probleme administrative locale, fără consultarea
ministerelor, au fost înfiinţate Directoratele Ministeriale locale, în număr de 7 pentru fiecare minister.
La nivel local, până în anul 1922 au fost luate o serie de măsuri în vederea unificării
terminologiei circumscripţiilor organelor locale şi funcţionarilor.
Prin legea din 14 iunie 1925 pentru unificarea administrativă, teritoriul României se împărţea
din punct de vedere administrativ, în judeţe şi comune. Comunele erau urbane şi rurale, iar cele rurale
se puteau forma din unul sau mai multe sate. Mai târziu, prin legea pentru organizarea administraţiei
locale din 3 august 1929, comunele rurale puteau fi formate din mai puţine sate. Comunele urbane
erau grupate în comune, reşedinţă de judeţ şi comune, nereşedinţă de judeţ.
Judeţele erau împărţite în circumscripţii numite plăşi iar comunele urbane în circumscripţii
numite sectoare. Dintre acestea, aveau personalitate juridică numai judeţele şi comunele.
La conducerea judeţelor se afla prefectul, care era numit prin decret legal la propunerea
Ministerului de Interne, precum şi un Consiliu judeţean, format în proporţie de trei cincimi din
membrii aleşi şi în proporţie de două cincimi din membrii de drept.
Comunele erau conduse de primar, care era ales de Consiliul comunal. Conducerea plăşii era
exercitată de un pretor numit prin decizie ministerială.
Alte legi privind organizarea administrativă au fost: Legea privind crearea Consiliului
Legislativ, a Consiliului Superior Administrativ, a Casei Pensiilor; Legea privind înfiinţarea
Camerelor Agricole, a Camerelor de Muncă; Legea privind reorganizarea Camerelor de Comerţ şi
Industrie.
  3. Dreptul civil
În materie civilă, a rămas în vigoare Codul civil de la 1864, ale cărui dispoziţii s-au extins şi în
regiunile alipite, dar au fost adoptate o serie de legi prin care s-au modificat ori au fost completate
prevederile din cod.
În primul rând, printr-o serie de legi au fost aduse modificări regimului proprietăţii şi s-a
încercat înfăptuirea unei reforme agrare prin care, deşi, nu a fost rezolvată problemea ţăranilor, au fost
aduse ameliorări în acest sens.
Privitor la condiţia juridică a persoanelor fizice, prin legile adoptate s-a încercat, pe de o parte,
o reglementate unitară, iar pe de altă parte, au fost atenuate inegalităţile dintre bărbaţi şi femei. Astfel,
prin Legea actelor de stare civilă din 1928 a fost dată o reglementare unitară în această materie.
Apoi, potrivit Legii asupra contractelor de muncă din 1929, s-a prevăzut că femeia nu mai
trebuia să ceară acordul soţului în vederea încheierii unei convenţii de muncă. Legea din 1932
privitoare la ridicarea incapacităţii femeii măritate abroga anumite dispoziţii din Codul civil şi din
Codul de procedură civilă, prevăzând posibilitatea femeii de a-şi înstrăina bunurile fără autorizaţia
bărbatului.
În materia persoanelor juridice, au fost aduse modificări prin Legea din 26 mai 1921
referitoare la organizarea sindicatelor, a căror activitate era autorizată numai dacă avea caracter strict
profesional, economic, social şi cultural. Astfel, era interzisă desfăşurarea oricărei activităţi politice
precum şi dependenţa faţă de vreun partid politic.
Legea pentru persoanele juridice, din 6 februarie 1924, reglementa activitatea asociaţiilor şi
fundaţiilor cu scop lucrativ. Potrivit dispoziţiilor acestei legi, persoanele juridice puteau fi împărţite în:
persoane juridice de drept public, societăţile şi asociaţiile prevăzute de Codul de comerţ şi societăţile
şi fundaţiile fără scop lucrativ. În general, prin reglementările legii se introduce un control sever din
partea statului în ceea ce priveşte formarea şi activităţile desfăşurate de persoanele fizice.
În privinţa obligaţiilor, printr-o serie de noi reglementări era permisă intervenţia statului, mai
ales în perioada crizei economice, în dirijarea raporturilor dintre creditori şi debitori cu scopul de a
promova interesele moşierilor şi ale burgheziei.

 3. Dreptul penal
În acest domeniu, a rămas în vigoare Codul penal de la 1864 până la 18 martie 1936, când a
fost adoptat noul Cod penal, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937.
Până la intrarea în vigoare a noului cod, au fost adoptate o serie de legi penale speciale. Printre
acestea se numără: Legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite din iunie 1923; Legea pentru
apărarea liniştii şi creditului ţării din 1930; Legea pentru reprimarea concurenţei neleale în 1932,
Legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice numită şi "Legea Mârzescu", iar după
completările aduse acesteia în 1933, printr-o lege pentru reprimarea unor noi infracţiuni contra liniştii
publice, s-a numit "Legea Mârzescu-Mironescu". Legate de criza din 1933 au fost date mai multe legi
privind starea de asediu, în 1933, 1934 şi 1937.
În ceea ce priveşte Codul penal de la 1937, acesta a menţinut clasificarea tripartită a
infracţiunilor în crime, delicte, contravenţii. Pedepsele erau grupate şi ele pe trei categorii: pentru
crime, pentru delicte şi pentru contravenţii.
Pe lângă pedepsele principale, mai erau reglementate şi pedepsele complementare şi accesorii.
În aprecierea pedepselor principale pentru crime şi delicte, codul făcea distincţie între infracţiunile de
drept comun şi cele politice.
Aparent sancţiunile penale erau mai blânde. În realitate, anumite infracţiuni au fost trecute din
categoria crimelor în cea a delictelor, acestea din urmă fiind sancţionate mai aspru, iar minimul
pedepsei fiind mai mare. În plus, a fost restrânsă posibilitatea judecătorilor de a reduce valoarea
pedepsei.
  4. Procedura civilă
Ca şi în materia dreptului civil, unde nu a fost adoptat un nou Cod civil, şi în dreptul procesual
civil a fost continuată aplicarea vechiului cod de procedură civilă de la 1864.
Au fost însă adoptate anumite legi care să corespundă cerinţei de unificare legislativă. Astfel,
cea mai importantă este Legea din 19 mai 1925 privind unificarea unor dispoziţii de procedură civilă şi
comercială, înlesnirea şi accelerarea judecăţilor în faţa tribunalelor şi a Curţilor de apel, precum şi
unificarea competenţei judecătorilor.
Prin dispoziţiile acestei legi au fost simplificate o serie de forme procedurale şi au fost scurtate
unele termene. A fost desfiinţată calea de atac a opoziţiei. Termenul de apel a fost redus de la 30 la 15
zile.
Acţiunile trebuiau să cuprindă pretenţiile reclamantului, precum şi mijloacele de probă care
urmau a fi administrate. De asemenea, acţiunea trebuia redactată într-un număr de exemplare egal cu
al părţilor, plus un exemplar pentru instanţă.
Instanţa comunica pârâtului şi celorlalte părţi câte un exemplar al acesteia. Pârâtul avea un
termen de 30 de zile, să răspundă printr-o întâmpinare, redactată în tot atâtea exemplare câte părţi erau,
plus un exemplar pentru instanţă.
O a doua lege importantă, este cea din 25 iunie 1924, privitoare la organizarea judecătorească
prin care erau stabilite următoarele instanţe: Judecătoriile, Tribunalele, Curţile de Apel, Curţile cu Juri,
Curtea de Casaţie.
Judecătoriile erau urbane, rurale şi mixte. În fiecare judeţ funcţiona câte un tribunal cu una sau
mai multe secţiuni. Curţile de Apel erau în număr de 12 şi aveau şi ele una sau mai multe secţiuni.
Curţile cu Juri, câte una pe lângă fiecare tribunal, aveau exclusiv competenţă în materie penală. Curtea
de Casaţie şi Justiţie era instanţa supremă, compusă din trei secţii: civilă, penală, comercială şi
administrativă. Cele trei secţii reunite judecau sub preşedinţia primului ei preşedinte, cauzele politice,
cauzele de acuzaţii aduse miniştrilor şi înalţilor demnitari, cazuri speciale, precum şi
constituţionalitatea legilor.

 6. Procedura penală
Un prim pas spre unificarea legislativă în această materie l-a constituit Legea de la 1
septembrie 1925, prin care au fost extinse dispoziţii ale Codului de procedură penală referitoare la:
poliţia judiciară şi competenţa sa, la judecătorii de instrucţie, la mandatele de înfăţişare, aducere,
depunere şi arestare, la eliberarea provizorie şi la cauţiuni, la competenţa curţilor cu juri, la recurs şi la
revizuire.
La 1 ianuarie 1937 o dată cu Codul penal intra în vigoare şi Codul de procedură penală.
Potrivit reglementărilor acestui cod acţiunea era pusă în mişcare de către Ministerul
Public.
În soluţionarea cazurilor penale, pe lângă achitare şi condamnare, au mai fost adăugate
încetarea şi anularea urmăririi penale.
Fazele procesului erau ca şi în codul anterior cele două: prima cuprinzând cercetarea,
urmărirea şi instrucţia şi cea de a doua, privind judecata.

Concluzii:
Prin Unirea de la 1 Decembrie 1918 era îndeplinit un vis mai vechi al românilor, acela al
suprapunerii hotarelor patriei peste cele ale vechii Dacii. La acest ideal aspirase şi reuşise să-l vadă
îndeplinit, pentru o perioadă scurtă de timp, Mihai Viteazul, iar mai târziu, revoluţionarii de la 1821-
1848, cei care înfăptuiseră unirea dintre Ţara Românească şi Moldova în 1859, cei care au luptat
pentru independenţa României în 1877 şi între 1916-1918.
Marea Unire a deschis totodată noi perspective pentru poporul român determinând o serie de
transformări în viaţa socială, economică şi politică.
 Din punct de vedere juridic, prima problemă care trebuia soluţionată era aceea a unificării
legislative, proces care s-a prelungit, în unele domenii până în preajma celui de-al doilea război
mondial.
 UNITATEA X
DREPTUL ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI COMUNIST

Alterarea vieţii parlamentare în România şi instaurarea regimurilor dictatoriale

Schimbările privind orientarea democratică a vieţii politice româneşti aveau să fie intuite de
Nicolae Iorga, încă de la solemnitatea învestirii ca rege a lui Carol al II-lea, care remarca faptul că: „de
astăzi amurgul se lasă asupra vieţii de partid”.
Elaborarea Legii din 1934 privind autorizarea stării de asediu a reprezentat semnalul dat în
lupta antiparlamentară. În anul 1937 starea de asediu a fost generalizată şi permanentizată, fapt care a
permis amestecul puterii executive în activitatea de legiferare, prin emiterea de decrete-legi pe baza
aşa-numitei „delegaţii de putere”.
Principiile Constituţiei din 1938 supusă spre „ştiinţă şi învoire” naţiunii române prin plebiscit,
organizat la 24 februarie 1938, au oferit cadrul legislativ al unui regim monarhic autoritar prin care au
fost puse în afara legii partidele politice şi, în egală măsură, instituţiile democratice ale sistemului
politic intern.
Trăsăturile fundamentale ale Constituţiei din 1938 au fost următoarele:
- Confuziunea puterilor statului în persoana regelui şi primatul executivului asupra
legislativului;
- Limitarea până la lichidare uneori a drepturilor şi libertăţilor democratice precum şi a
instituţiilor corespunzătoare regimului parlamentar;
- Centralismul birocratic şi autoritar în administraţia de stat.
Un astfel de tip de guvernare a creat nemulţumiri, atât în rândul elitei politice cât şi al opiniei
populare, nemulţumiri care s-au accentuat în urma pierderilor teritoriale din vara anului 1940. În
aceste împrejurări, Carol al II-lea a fost obligat la 4 septembrie 1940 să-i încredinţeze lui Antonescu
formarea unui guvern. La 5 septembrie, prin Decretul-lege nr. 3052 avea să suspende Constituţia şi să
dizolve corpurile legiuitoare. În ziua următoare Carol al II-lea abdica, transferându-i fiului său Mihai
prerogativele regale. În aceeaşi zi, prin Decretul-regal nr, 3053 cu valoare constituţională este creată
instituţia Conducătorului statului care, deşi nu înlătură monarhia, preia o parte însemnată a
prerogativelor regelui.
Până la 23 august 1944 dictatura carlistă a fost schimbată cu cea militară antonesciană,
generalul Ion Antonescu concentrând în mâinile sale întreaga conducere a statului. În această calitate
el a devenit unicul legiuitor al ţării şi a fost decretat unic şef al activităţii executive şi administrative.
Prin lovitura de stat de la 23 august 1944, Antonescu a fost înlăturat iar România iese din
coaliţia hitleristă, trecând de partea USA, Marii Britanii, Franţei şi URSS-ului. Prin Decretul-regal nr.
1626 din 31 august 1944, Constituţia din 1923 a fost repusă în vigoare, fiindu-i aduse completări prin
Decretul-regal din 15 iulie 1946. Conform acestui decret, în art. 2 se prevedea că femeile au drept de
vot şi pot fi alese în Adunarea Deputaţilor în aceleaşi condiţii ca şi bărbaţii.
Art. 3 stabilea că alegerea deputaţilor se face pe circumscripţii electorale judeţene prin vot
universal, egal, direct şi secret, pe scrutin de liste şi pe baza reprezentării profesionale.
Alin. 1 al art. 17 din Decret reglementa revizuirea juridică şi nu politică a Constituţiei. Potrivit
acestui articol Adunarea Deputaţilor nu putea proceda nici total, nici parţial la revizuirea Constituţiei.
Răsturnarea regimului antonescian a reprezentat, în egală măsură, prima etapă în ascensiunea
comuniştilor, prin participarea acestora la pregătirea loviturii de stat de la 23 august 1944.
În cea de-a doua etapă comuniştii au căutat să se impună la putere şi să elimine reprezentanţii
de seamă ai PNL şi PNŢ din structurile de conducere a ţării. Astfel, în cel de-al doilea guvern, condus
de generalul Sănătescu, liderii PCR gestionau Ministerul Justiţiei, al Comunicaţiilor şi pe cel de
Interne. Deţineau, de asemenea, un post de subsecretar de stat şi unul de vicepreşedinte în Consiliul
de Miniştrii.
 Între 6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945, în guvernul condus de generalul Nicolae
Rădescu, numărul comuniştilor care deţineau portofolii a crescut şi, în paralel, s-a intensificat şi
mişcarea de discreditare a regimului democratic existent. Metodele folosite de comunişti au fost:
crearea de dizidenţe politice şi discreditarea anumitor lideri democraţi, falsificarea trecutului partidelor
istorice şi iniţierea unor acte de şantaj şi ameninţări, întreţinerea unui climat de dezordine socială şi
economică.
Instaurarea regimului comunist a fost făcută în cea de-a treia etapă cu concursul puterii
politice. Presiunile făcute asupra regelui Mihai l-au determinat pe acesta să-l numească pe dr. Petru
Groza ca prim-ministru.
Guvernul Groza a durat între 6 martie 1945 şi 30 decembrie 1947, timp în care alegerile
parlamentare din 19 noiembrie 1946 au fost controlate şi câştigate de comunişti. Legislaţia adoptată în
această perioadă a pus bazele regimului politic totalitar comunist care s-a impus pe deplin la 30
decembrie 1947, când regele Mihai a fost silit să abdice.
Tradiţia constituţională românească a fost întreruptă în 1948, când deşi Constituţia din 1923
nu a fost nici revizuită în conformitate cu prevederile sale şi nici abrogată, la 13 aprilie avea să fie
adoptată o nouă Constituţie.

Organizarea de stat în perioada regimului comunist

Câştigarea alegerilor de către comunişti în anul 1946, abdicarea forţată a regelui Mihai au fost
paşi care au modificat structural societatea românească. În numele unei societăţi democratice, în care
puterea politică trebuia să aparţină întregului popor, au fost comise numeroase abuzuri. Egalitatea în
drepturi, proclamată de constituţiile adoptate în această perioadă, era doar un slogan, o lozincă de
paradă.
De exemplu, Constituţia adoptată la 13 aprilie 1948 prevedea egalitatea tuturor cetăţenilor în
faţa legii, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură. Pentru prima dată erau
recunoscute drepturi depline pentru femei, egale cu bărbaţii în toate domeniile dreptului public şi
privat. În ceea ce priveşte dreptul de vot se stabilea că toţi cetăţenii pot vota de la vârsta de 18 ani. Însă
potrivit Legii nr. 6/1950 au fost înlăturaţi de la exercitarea drepturilor electorale foştii „exploatatori” şi
cei condamnaţi pentru crime de război sau crime împotriva umanităţii.
Era consacrat dreptul la muncă, la odihnă, la învăţătură, dreptul naţionalităţilor conlocuitoare
de a folosi limba maternă în administraţie şi justiţie, organizarea învăţământului de toate gradele în
limba maternă, libertatea presei, a conştiinţei, a întrunirilor, secretul corespondenţei. ( Ioan Chiş, p.
434-435; Liviu Marcu, p. 284-285). Dar cenzura comunistă a îngrădit până la anihilare dreptul de
liberă exprimare, iar întrunirile erau permise numai „tovarăşilor” în scopul răspândirii propagandei
socialiste.
Anii `50-`60 au fost cei mai răi ani pentru „duşmanii poporului”, regimul de detenţie ducând
practic la exterminare. În această categorie au fost incluşi foştii „exploatatori” şi, din păcate, multe
dintre elitele româneşti au suferit nejustificat. (Mihai Oroveanu, 296-297).
În noua ordine socio-politică construită de legislaţia comunistă România este un „stat al
oamenilor muncii de la oraşe şi sate”, potrivit exprimării Constituţiei din 1948 şi a Constituţiei din
1965, este „un stat popular, unitar, independent şi suveran”, dar a cărui „ suveranitate” era condiţionată
de „prietenia şi alianţa cu marea Uniune Sovietică”, aşa cum citim în preambulul şi în art. 3 al
Constituţiei din 1952.
În constituţiile din 1948 şi 1952 nu găsim nici o dispoziţie legată de „inalienabilitatea„
teritoriului României, aşa cum era prevăzut în constituţiile anterioare. Abia în Constituţia din 1965,
art. 1 prevede că „teritoriul Republicii Socialiste România este inalienabil şi indivizibil”.
Ca formă de stat România devine republică, numită până în anul 1965 „Republica Populară
Română”, iar din 1965 „Republica Socialistă România”.
Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunarea Naţională, singurul organ legislativ.
Atribuţiile de şef al statului erau exercitate de prezidiul Marii Adunări Naţionale, alcătuit din
preşedinte, trei vicepreşedinţi, un secretar şi 14 membri aleşi pe o perioadă de 4 ani. Guvernul
reprezenta puterea executivă, fiind răspunzător pentru activitatea sa în faţa Marii Adunări Naţionale.
Guvernul conducea activitatea administrativă a statului, coordona şi directive generale ministerelor de
resort, asigura planificarea economiei naţionale, realiza politica statului în domeniile ordinii publice şi
securităţii, conducea politica generală a statului în domeniul relaţiilor internaţionale.
Privitor la structura social-economică a Republicii Populare Române, Constituţia prevedea
faptul că „mijloacele de producţie aparţin statului, ca bunuri ale întregului popor, sau organizaţiilor
cooperatiste sau particulare, persoane fizice sau juridice”. De asemenea, „bogăţiile de orice natură ale
subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie
ferată, rutiere, pe apă şi în aer, poşta,telegraful, telefonul şi radioul aparţin statului, ca bunuri comune
ale poporului. Prin Constituţie şi prin legi speciale au fost stabilite şi modalităţile de „trecere în
proprietatea statului, care, la data intrării în vigoare a prezentei Constituţii, se aflau în mâinile
particulare” (art. 6)
Constituţia din 27 septembrie 1952 a fost supranumită „Constituţia construirii socialismului şi
a făuririi fericirii şi a bunei stări a celor ce muncesc”. În egală măsură a fost constituţia care s-a
apropiat cel mai mult de Constituţia Uniunii Sovietice prin forma grafică, prin structurarea materiei şi,
implicit, prin conţinut. Această Constituţie crea premisele unei dependenţe greu de înlăturat ca şi când
România s-ar fi pregătit să devină una dintre republicile Uniunii Sovietice. Este prima şi singura
Constituţie în al cărui preambul este evocat un alt stat care a contribuit semnificativ la victoriile şi la
realizările statului român. În consecinţă, făurirea statului democrat popular nu ar fi fost posibilă fără
victoria istorică a „Uniunii Sovietice asupra fascismului german” şi fără eliberarea „României de către
glorioasa armată sovietică, eliberare care a dat putinţă poporului muncitor în frunte cu clasa
muncitoare condusă de Partidul Comunist să doboare dictatura fascistă, să nimicească puterea claselor
exploatatoare…”.
Constituţia din 1965, schimbă această mentalitate şi micşorează dependenţa României faţă de
Uniunea Sovietică, dar schimbă conceptul de putere politică trecându-se de la puterea marii majorităţi
a poporului, în frunte cu clasa muncitoare, la puterea de Stat deţinută de întregul popor.
Modificările aduse acestei Constituţii prin Legea nr. 1/1974 vor permite concentrarea
puterilor statului într-o singură mână: cea a Preşedintelui Republicii Socialiste România. În
conformitate cu dispoziţiile acestei legi Preşedintele Republicii exercita funcţia de şef al Statului, fiind
totodată comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului Apărării.
Preşedintele era ales de Marea Adunare Naţională pentru un mandat de 4 ani, la propunerea
Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Preşedintele era răspunzător faţă de Marea
Adunare Naţională pentru întreaga activitate, în faţa căreia se prezintă periodic dări de seamă asupra
exercitării atribuţiilor sale şi asupra dezvoltării statului.
Atribuţiile preşedintelui erau grupate în două categorii: atribuţii pe plan intern şi atribuţii pe
plan internaţional.
Pe plan intern preşedintele prezida Consiliul de Stat; prezida şedinţele Consiliului de Miniştri;
la propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri, numea şi revoca vicepreşedinţii Consiliului de
Miniştrii, miniştrii, preşedinţii altor organe centrale ale administraţiei de stat, membrii Tribunalului
Suprem. De asemenea, în timpul în care Marea Adunare Naţională nu era întrunită în plenul său,
numea şi revoca pe preşedintele Tribunalului Suprem şi pe procurorul general. Acorda gradul de
general, amiral şi mareşal şi acorda graţierea, dreptul de azil şi cetăţenia română.
Pe plan extern, atribuţiile preşedintelui vizau: stabilirea rangurilor misiunilor diplomatice,
acreditarea reprezentanţilor diplomatici ai României, încheierea tratatelor internaţionale în numele
României.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, Preşedintele Republicii emitea decrete prezidenţiale şi
decizii. Decretele prezidenţiale aveau atât caracter normativ cât şi individual, deciziile aveau numai
caracter individual.
Din punct de vedere al împărţirii administrativ-teritoriale sunt menţinute până în anul 1968,
unităţile prevăzute de Legea 5/1950, respectiv: regiunea, raionul, oraşul şi comuna. Pe baza
directivelor Partidului Comunist Român, este elaborată, la 16 februarie 1968, Legea nr. 2 privind
organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România. Potrivit acestui act normativ
unităţile administrativ-teritoriale sunt judeţul, oraşul şi comuna.
 Din administraţia locală făceau parte comitetele şi birourile executive ale consiliilor populare,
precum şi organele de specialitate ale administraţiei de stat de la nivel judeţean, orăşenesc şi comunal.
Organele administraţiei de stat reprezentau cea de-a doua categorie a sistemului organelor
statului, din prima categorie făcând parte organele puterii de stat despre care am amintit în paginile de
mai sus. Din cea de-a treia şi a patra categorie făceau parte organele judecătoreşti şi organele
procuraturii.
Organele judecătoreşti erau reprezentate la nivel central de Tribunalul Suprem, la nivel
judeţean de tribunale judeţene, iar la nivel local de judecători. Activitatea judecătorească a fost
reglementată prin Legea nr. 58/1968 în care erau stabilite sarcinile fundamentale ale instituţiilor de
judecată. Principiile de organizare şi funcţionare ale organelor judecătoreşti erau : principiul
independenţei judecătorilor şi asesorilor populari şi supunerea lor numai faţă de lege; principiul
publicităţii dezbaterilor judiciare; principiul asigurării dreptului de apărare; principiul imposibilităţii
retractării de către instanţe a hotărârilor pronunţate; principiul unicităţii sistemului instanţelor
judecătoreşti; principiul alegerii judecătorilor şi asesorilor populari.
Organele procuraturii erau reprezentate la nivel central de Procuratura generală, iar la nivel
judeţean de procuraturile locale. Articolul 112 al Constituţiei, făcând referire la organele de
procuratură şi la principalele lor atribuţii, desemnează o categorie distinctă de organe ale statului, care
realizează activitatea de asigurare a respectării legilor. Organele procuraturii sunt constituite ca un
sistem de organe speciale care asigură respectarea şi aplicarea legilor. Prin Legea nr. 60/1968 cu
privirea la organizarea şi funcţionarea Procuraturii Republicii Socialiste România sunt stabilite
atribuţiile şi competenţele organelor procuraturii.

Dreptul civil
Ca ramură esenţială a dreptului naţional, s-a dezvoltat pe dispoziţiile cuprinse în Codul civil
de la 1864. Aceste dispoziţii au fost completate prin norme juridice specifice privitoare la dreptul de
proprietate, dreptul familiei, dreptul cooperatist, cele mai reprezentative fiind:
- Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice;
- Decretul nr. 32/1954 de punere în aplicare a Codului familiei
- Decretul nr. 321/1956 privind drepturile de autor;
- Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă;
- Decretul nr. 278/1960 privind actele de stare civilă;
- Decretul nr. 975/ 1968 cu privire la nume;
- Decretul nr. 471/ 1971 cu privire la asigurările de stat;
- Decretul nr. 212/1974 de ratificare a Pactelor internaţionale cu privire la drepturile
omului.
Au fost adoptate, de asemenea, o serie de legi care aduceau completări regimului proprietăţii
în condiţiile în care instituţia fundamentală a noului sistem de drept a fost proprietatea socialistă, cu
cele două forme ale sale: proprietatea socialistă de stat şi proprietatea socialistă cooperatistă şi
obştească din care derivă şi dreptul de proprietatea personal.
În materie contractuală au fost adăugate o serie de reglementări speciale, având ca obiect
contractele economice încheiate între organizaţiile socialiste.
În domeniul dreptului succesoral majoritatea dispoziţiilor sunt păstrate în Codul civil.
Modificările privesc dreptul de succesiune al soţului supravieţuitor, procedura succesorală notarială,
reducerea termenului de acceptare a moştenirii.

Dreptul familiei

Constituirea Dreptului familiei ca ramură distinctă face parte din procesul formării noului
sistem de drept, odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei din 1948, fiind abrogate dispoziţiile contrare
ei. Astfel, încă înainte de adoptarea Codului familiei, în privinţa relaţiilor dintre soţi, au fost abrogate
acele dispoziţii din Codul civil care prevedeau obligaţia femeii de a da ascultare bărbatului şi
îndatorirea acestuia de a-i acorda protecţie. A fost desfiinţat dreptul bărbatului de a supraveghea
corespondenţa şi relaţiile personale ale soţiei, fiind recunoscut dreptul fiecăruia dintre soţi de a-şi
alege, în deplină egalitate, singuri, munca sau profesia pe care o doreşte. Privitor la relaţiile
patrimoniale, a fost desfiinţat regimul dotal ca fiind incompatibil cu principiul egalităţii. În cazul
regimului separaţiei de bunuri, a fost abrogată regula potrivit căreia femeia este obligată să verse
bărbatului partea ei contributivă la întâmpinarea sarcinilor căsniciei, fiecare dintre soţi putând face
acte de dispoziţie, folosinţă şi administraţie asupra propriilor bunuri.
Odată cu intrarea în vigoare a Codului familiei se va asigura o reglementare unitară şi de
ansamblu a raporturilor de familie.

Dreptul muncii

S-a constituit ca ramură distinctă a dreptului începând cu Constituţia din 1948 şi actele
normative elaborate ulterior, care reglementau drepturile şi îndatoririle muncitorilor, funcţionarilor,
personalului tehnic şi de conducere, retribuirea muncii după calitatea şi cantitatea ei, protecţia muncii
şi asigurările sociale.
La 8 mai 1950 a fost adoptat Codul muncii care s-a aplicat până în anul 1972. Acesta a fost
completat prin legi speciale, cele mai importate privind aspectele legate de încheierea, executarea şi
încetarea contractului de muncă, asigurările sociale, protecţia muncii, concediul de odihnă, organizarea
şi disciplina muncii în unităţile socialiste de stat. La 1 martie 1973 a intrat în vigoare un nou Cod al
muncii, structurat pe două părţi. Prima parte avea ca obiect principiile generale ale relaţiilor de muncă,
iar cea de-a doua era consacrată relaţiilor de muncă din unităţile socialiste de stat şi prevăzând
posibilitatea elaborării de statute profesionale speciale.

Dreptul penal

A cunoscut modificări substanţiale imediat după anul 1944, materializate în adoptarea

Decretelor-lege nr. 140 şi 149 din 20 ianuarie 1945 pentru urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi
profitorilor de război, precum şi a celor vinovaţi de dezastrul ţării, a Decretului-lege nr. 1460/1945
pentru reprimarea speculei ilicite şi a sabotajului economic, a Legii nr. 289/1947 pentru desfiinţarea şi
interzicerea organizaţiilor de tip fascist, profascist sau terorist, a organizaţiilor politice, militare sau
paramilitare.
În domeniul economic pentru reprimarea infracţiunilor au fost adoptate: Legea pentru
circulaţia produselor agricole, Legea pentru organizarea controlului economic, Legea pentru
combaterea infracţiunilor vamale.
În anul 1948 a fost republicat Codul penal din 1936, iar prin Decretul nr. 187/1949 este
modificat art. 1 al Codului penal care prevedea: „Legea penală are drept scop apărarea Republicii
Populare Române şi a ordinii sale de drept împotriva faptelor periculoase pentru societate, prin
aplicarea măsurilor de apărare socială faţă de persoanele care săvârşesc asemenea fapte. Sunt
periculoase pentru societate în sensul alineatului precedent, orice acţiuni sau omisiuni care aduc
atingere structurii economice, sociale sau politice, ori siguranţa R.P.R.,sau tulbură ordinea de drept
statornicită de popor în frunte cu clasa muncitoare”.
În anul 1968 au fost adoptate Codul penal şi Codul de procedură penală, care, cu modificările
intervenite succesiv, sunt în vigoare şi astăzi.
 Dreptul procesual
Modificări substanţiale au fost aduse Codului de procedură civilă prin Decretul nr. 649/1947
ca, de pildă, în materia conflictelor de competenţă şi comunicarea actelor procedurale.
Prin Decretul nr. 52/1969, au fost modificate dispoziţiile Codului de procedură civilă privind
competenţa organelor judecătoreşti, participarea procurorului în procesul civil, recursul extraordinar,
exerciţiul dreptului la acţiune în faţa instanţelor judecătoreşti, probele judiciare.
Procedurile speciale au fost instituite, în materie de contravenţii, prin Legea nr. 32/1968 şi
Decretul nr. 153/1970 şi în materia controlului provenienţei unor bunuri ale persoanelor fizice obţinute
prin mijloace ilicite. În privinţa executării între organizaţiile socialiste s-a realizat simplificarea
procedurii, iar în Codul muncii s-au introdus noi garanţii procesuale privind soluţionarea litigiilor de
muncă.
Adoptarea noului Cod penal de la 1969 a necesitat un nou Cod de procedură penală, intrat în
vigoare la aceeaşi dată şi care consacră ca reguli fundamentale, legalitatea procesului penal, caracterul
ei obligatoriu, descoperirea adevărului, rolul activ al organelor judecătoreşti, garantarea libertăţii
persoanei, garantarea dreptului la apărare, precum şi folosirea în tot cursul procesului a limbii române,
dar şi a celei materne în unităţile administrativ-teritoriale locuite de alte naţionalităţi.
Legea nr. 6/1973 privind modificarea Codului penal a necesitat noi schimbări şi în Codul de
procedură penală, precum cele din Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor şi Legea nr.
8/1973 pentru modificarea Legii nr. 23/1969, reglementări caracterizate printr-o individualizare a
pedepsei, fără ca acesta să-şi piardă caracterul de clasă.

Concluzii:

În numele unei puteri care să aparţină poporului în care să nu mai existe oprimare, în care toţi
să fie egali au fost comise grave abuzuri. Mulţi oameni nevinovaţi au fost închişi pe nedrept, mulţi
deţinuţi politici au murit în închisorile comuniste, multe personalităţi, multe valori ale culturii
româneşti au fost scoase din istorie. Am pierdut legătura cu satul românesc tradiţional cu valorile şi
obiceiurile sale, am pierdut legătura cu credinţa noastră autentică, ne-am pierdut dreptul la liberă
exprimare şi dreptul de a ne deplasa liber în afara graniţelor. Poate singurul avantaj a fost acela al unei
stabilităţi şi al unei coerenţe, al unei viziuni duse până la capăt chiar dacă era o viziune greşită.
 UNITATEA XI
DREPTUL ÎN ROMÂNIA DUPĂ EVENIMENTELE DIN DECEMBRIE 1989

Evenimentele din Decembrie 1989

Viziunea politică a lui Gorbaciov, caracterizată prin termenii „glaznoste”(transparenţă) şi

„perestroika” (restructurare) a fost punctul de plecare care a permis căderea blocului comunist.
Trecerea către un nou regim s-a făcut în mod paşnic în toate ţările comuniste cu excepţia României.
Transformările prin care au trecut toate celelalte state din blocul comunist nu l-au afectat şi nici nu l-au
influenţat pe Nicolae Ceauşescu. Dorinţa de menţinere la putere, lipsa de percepţie socială, de
perspicacitate politică precum şi încrederea deplină în menirea sa excepţională l-au condus la
organizarea mitingului popular de la Bucureşti, în ziua de 21 decembrie 1989, pentru a condamna
public şi cu acordul aşteptat al poporului, de a cărui graţie se simţea protejat, manifestările de la
Timişoara, începute în ziua de 16 decembrie 1989. Pentru prima dată, însă, avea să fie huiduit de
publicul adunat în Piaţa Palatului şi în vacarmul creat dictatorul a fost silit să se retragă. Măsurile luate
împotriva manifestanţilor de la Timişoara şi de la Bucureşti în urma cărora mulţi şi-au pierdut viaţa
sau au fost răniţi a crescut ostilitatea populaţiei faţă de Ceauşescu. Mulţimea impresionantă, adunată în
faţa sediului C.C. al P.C.R. s-a manifestat virulent împotriva celor care conduceau ţara. Demonstranţii
au forţat intrarea în clădire, iar Ceauşescu şi soţia sa de teama linşajului au fugit cu elicopterul
prezidenţial şi s-au ascuns. Au fost prinşi câteva zile mai târziu la Târgovişte şi, după un proces sumar
au fost condamnaţi la moarte. Pedeapsa, executată pe 25 decembrie 1989, a fost ultima pedeapsă
capitală, ulterior condamnarea la moarte fiind abrogată.
După fuga soţilor Ceauşescu şi până în seara zilei de 22 decembrie 1989 a existat un vid
putere în România. Vechile structuri politice şi instituţii statale comuniste au fost paralizate de fuga
conducătorului suprem şi de manifestarea exploziei populare, încetându-şi activitatea. După tentative
simultane de formare în clădirea C.C. al P.C.R. a unor noi structuri de putere, seara a fost dat la radio
şi televiziune un „Comunicat către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale”, rostit de Ion
Iliescu, viitorul preşedinte al acestuia şi, mai târziu, al României. În componenţa structurii de putere,
care s-a constituit pentru a-şi asuma conducerea ţării, figurau, potrivit listei alcătuite, un număr de 111
membri.
Programul F.S.N. enunţa principiile de bază ale oricărei democraţii, fiind redactat în 10
puncte, dintre care, ca obiective imediate se menţionau: instituirea sistemului democratic pluralist de
guvernământ, organizarea de alegeri libere în primăvara anului 1990, separarea puterilor legislativă,
executivă şi judecătorească în stat şi alegerea conducătorilor pentru cel mult două mandate,
descentralizarea conducerii economiei naţionale şi restructurarea ei pe criteriile eficienţei, sistarea
acţiunii de distrugere a satelor şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti, reorganizarea pe baze noi a
învăţământului, culturii, presei, radioului, televiziunii, satisfacerea nevoilor vitale ale populaţiei.
Pe 28 decembrie 1989 a apărut Decretul Lege privind constituirea, organizarea şi funcţionarea
Consiliului F.S.N. şi ale consiliilor teritoriale ale acestuia, în care apar o serie de prevederi, iar altele
sunt dezvoltate din Platforma iniţială. Până pe data de 15 ianuarie 1990, s-au aplicat 21 de decrete, pe
deplin justificate şi au fost pregătite altele 10 pentru a fi aprobate. Chiar a doua zi după executarea
soţilor Ceauşescu, noul organ de conducere a ţării a abrogat unele legi, decrete şi acte normative
antipopulare, elaborate de vechiul regim, privind: sistematizarea teritoriului, participarea cu părţi
sociale a oamenilor muncii la constituirea fondului de dezvoltare socială, alimentarea ştiinţifică a
populaţiei, întreruperea cursului sarcinii, stabilirea domiciliului în oraşele mari, autoconducerea şi
autogestiunea economico-financiară ş.a.
Noile structuri de putere s-au angajat într-un proces de clădire a statului de drept şi a
instituţiilor sale fundamentale. Pe data de 20 mai 1990 s-au desfăşurat primele alegeri parlamentare şi
prezidenţiale, după 44 de ani de dominaţie comunistă, soldate cu victoria F.S.N. şi a candidatului său
la preşedinţie, Ion Iliescu. Guvernul României, rezultat din alegeri, l-a avut ca prim-ministru pe Petre
Roman. Echipa sa şi-a propus să realizeze reforma politică şi socială, acţionând prin legi, măsuri,
programe şi constituirea de instituţii adecvate. Printre obiectivele asumate sistematic (septembrie 1990
– iunie 1992) figurau: deblocarea structurilor economice şi reorganizarea activităţilor economice,
reforme în domeniul preţurilor, tarifelor, a sectorului financiar-fiscal, a sistemului bancar, reforma
monetar-valutară, reforma în agricultură, înfiinţarea instituţiilor pentru sprijinirea reformei economice,
privatizarea unei părţi importante din proprietatea de stat şi promovarea iniţiativei private şi mixte,
acţiuni de protecţie economică şi socială a populaţiei în perioada de tranziţie. Crearea culturii,
atitudinilor şi educaţiei economice specifice economiei de piaţă, programul reformei sociale ş.a.

Revenirea societăţii româneşti la organizarea de stat democratică

Cerinţa restabilirii continuităţii constituţionale, bazată pe realităţile istorice româneşti s-a

impus la începutul anului 1990, cu mai multă acuitate decât la 31 august 1944, deoarece după
înlăturarea dictaturii comuniste , la 22 decembrie 1989, Constituţie comunistă din 1965 a fost de drept
şi de fapt desfiinţată prin voinţa poporului român, prin actul politic-revoluţionar înfăptuit de acest
popor însuşi. Drept urmare se impunea urgentarea elaborării şi adoptării unei constituţii care să reia
normele constituţionale, tradiţionale, liberale, democrate ale Constituţiei din 1923, care au fost aplicate
în România şi de aceea, aceste norme româneşti sunt mai valoroase decât alte norme străine
împrumutate de la oricare alt stat contemporan.
Constituţia adoptată la 21 noiembrie 1989 a încercat prin dispoziţiile sale să restabilească
valorile democratice pierdute de societatea românească prin abuziva instaurare a regimului comunist.
Printre îmbunătăţirile aduse de Constituţia din 1991 se pot număra:
- declararea României ca stat de drept; ridicarea la rang constituţional a unor principii
care în perioada anterioară fuseseră reglementate în legi ordinare, cum ar fi principiul pluralismului
politic, al neretroactivităţii legilor sau al superiorităţii dreptului internaţional la care statul român a
participat ori a aderat.
- Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la păstrarea, dezvoltarea
şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase şi protecţia acestui drept
conform cu principiile de egalitate şi nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români; similar şi
acţiunea statului român către aceleaşi condiţii pentru românii din afara frontierelor;
- Prioritatea, în raport cu legislaţia internă, a Declaraţiei Drepturilor Omului, a
convenţiilor internaţionale la care statul român a participat sau la care a aderat;
- Interdicţia totală a pedepsei cu moartea;
- Interdicţia retragerii cetăţeniei române dobândită prin naştere;
- Libertatea cetăţeanului de a trece graniţa, de a emigra sau de a se întoarce şi protecţia,
din partea statului român a cetăţeanului român aflat în străinătate.;
- Dreptul de acces la orice informaţie de interes public;
- Înfiinţarea instituţiei avocatului poporului;
- Limitarea la două mandate a preşedintelui României;
- Înfiinţarea Curţii Constituţionale;
- Fixarea zilei naţionale şi a imnului de stat ş.a.
În ciuda obiectivelor propuse prin realizarea şi adoptarea Constituţiei din 1991, au fost aduse
şi o serie de critici dintre care menţionăm: păstrarea unor elemente de conţinut şi de limbaj din
concepţia comunistă. De exemplu, primul titlu: „Despre teritoriul României” pe care-l îl găsim în cele
trei constituţii româneşti de la 1866, 1923 şi 1938 nu se mai regăseşte în Constituţia din 1991, după
cum, nu era trecut nici în constituţiile comuniste. Reglementările despre teritoriul României sunt
incluse într-un titlu care cuprinde diverse materii.
Constituţia din 1991 păstrează din terminologia comunistă expresia de „unităţi administrativ-
teritoriale”. Terminologia tradiţională ar fi aceea de „circumscripţii administrativ-teritoriale”.
 De asemenea, demn de remarcat este faptul că dintr-o ostilitate nejustificată faţă tradiţia
monarhică românească, Constituţia din 1991 păstrează ca formă de guvernământ republica, dispunând
în art. 148, al. 1 că forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul revizuirii sale.
Pe de altă parte, Constituţia din 1991 nici nu a fost promulgată, promulgarea fiind un act al
funcţiei administrative a Statului indispensabil pentru executarea sa şi a oricărui alt act normativ, în
general. Constituţia din 1991 a fost revizuită, dar nici prevederile Constituţiei revizuite din 2002 nu se
apropie de reglementările liberale ale Constituţiei din 1923.
În ceea ce priveşte administraţia locală, după decembrie 1989 se încearcă revenirea la o
administraţie publică întemeiată pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor
publice. Consiliile locale şi primarii aleşi, funcţionează ca autorităţi administrative autonome, consiliul
judeţean fiind autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi
orăşeneşti. Guvernul numeşte câte un prefect pentru fiecare judeţ şi pentru municipiul Bucureşti, el
reprezentând Guvernul pe plan local şi conducând serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi
ale celorlalte organe centrale şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale,
având atribuţiile stabilite prin lege şi putând ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act
pe care-l consideră ilegal al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, timp în care actul
atacat este suspendat de drept. Administraţia locală a format obiectul succesiv al Legilor 69/1991 şi
215/2001.

Dreptul civil

În legislaţia civilă, după Decembrie 1989 şi până la 1 octombrie 2011, au fost în vigoare
prevederile Codului civil de la 1864. Au fost abrogate legile care în perioada regimului comunist au
completat dispoziţiile Codului civil de la 1864, privind actele de stare civilă, drepturile de autor,
asigurările de stat, publicitatea imobiliară în timp ce dispoziţiile privind persoana fizică şi juridică,
prescripţia extinctivă au rămas în vigoare.
Noul Cod civil al României înlocuieşte Codul civil din decembrie 1865, încheind astfel o
istorie de 146 de ani. Noul Cod civil va păstra o parte a dispoziţiilor vechiului cod, va folosi dispoziţii
din legislaţia civilă în vigoare, dar vă folosi şi surse străine de inspiraţie, printre care se remarcă Codul
Civil al cantonului Quebec.
Noul cod cuprinde un număr de 2664 de articole şi este structurat pe cărţi şi titluri.
Cele şapte cărţi cuprind dispoziţii despre: persoane, familie, bunuri, moştenire şi liberalităţi,
obligaţii, prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor şi de drept internaţional privat.
Includerea cărţii a II-a: „Despre familie” în Codul civil abrogă Codul familiei, făcând loc acestei
materii în legislaţia civilă la fel ca şi vechiul cod.
O inovaţie o reprezintă reglementările de drept internaţional privat care devin dreptul comun
prin introducerea acestora în Codul civil.

Dreptul penal şi procesual

În materie penală, dispoziţiile Codului penal adoptat la 1968 vor fi schimbate succesiv după
decembrie 1989. Dintre legile care aduc modificări şi completări reglementărilor de drept penal putem
enumera: Legea nr. 140/1996, Legea nr. 286/2009, Legea 62/2012, Legea 27/2012. În egală măsură,
dispoziţiile Noului Cod penal vor fi actualizate între anii 2014-2016 prin dispoziţii ale CCR. Legislaţia
din domeniul dreptului procesual penal este legată de modificările aduse Codului penal şi trece, de
asemenea prin schimbări succesive. Noul Cod de procedură penală a intrat la vigoare la 1 februarie
2014 ;i a fost actualizat prin OUG nr. 3/2014, pentru luarea unor măsuri de implementare necesare
aplicării Legii nr. 35/2010. În ceea ce priveşte Codul de procedură civilă, acesta este pus în aplicare
prin Legea nr. 134/2010.

Concluzii:
Perioada actuală este greu de definit. Repetăm nişte greşeli pe care le-am făcut în fiecare
perioadă pe care am traversat-o. Mentalitatea noastră şi cea socială şi cea juridică probabil
înmagazinează stări, reacţii specifice atât perioadei comuniste, cât și perioadei anterioare. Am rămas
probabil la graniţa dintre dictatură şi democraţie.