1.1.

Începuturile Romei
„De trei ori Roma, prin mijloace diferite, a făcut să i se asculte cuvântul în lume: cu spada, cu crucea
și cu legea”. Aceste cuvinte ilustrează cu exactitate ceea ce înseamnă civilizația și cultura romană, sub
toate aspectele ei. Pentru a înțelege această lume, care și-a asigurat ecoul în civililizațiile viitoare prin
tehnica militară desăvârșită, practicarea unei religii dominante și printr-un sistem de instituții juridice ce
nu a putut fi, încă, înlocuit cu un altul mai viabil nici măcar dupa atâtea secole ce au urmat, este necesară
o prezentare căt de succintă a istoriei sale. Înțelegerea oricărui sistem juridic depinde, în mod esențial, de
înțelegerea realităților sociale care îi determină conținutul. Regulile nu apar în mod fortuit, ci sunt
reprezentarea modurilor particulare de gândire specifice indivizilor dintr-o societate la un moment dat al
existenței acesteia.
Mentalitatea romană avea la bază câteva valori fundamentale, cum ar fi spiritul practic, formalismul
manifestat prin ritualuri foarte riguroase și respectate cu sfințenie, constructivismul, contractualismul și
antropocentrismul, valori care, sedimentându-se și perfecționându-se în permanență, au creat în timp, un
sistem juridic greu de egalat.
Istoria Romei începe, învăluită într-o aură de legendă, undeva, în momentul căderii Troiei. Din
prăbușirea celebrei cetăți supraviețuiește Aeneas, fiul lui Anchises și al zeiței Venus, care ajunge pe malul
Tibrului însoțit de fiul său, ia în căsătorie pe fiica lui Latinus, întemeiază Laviniumul, ca, mai apoi, fiul
acestuia, Aeneas, să întemeieze, la rândul său, orașul-cetate Alba Longa. Câteva generații mai târziu, din
întrepătrunderea mitului cu istoria, aflăm despre nașterea gemenilor Romulus și Remus de către vestala
Rhea Silvia, al căror tată pare a fi zeul Marte. Abandonați pe malul Tibrului, gemenii sunt salvați și
alăptați de celebra lupoaică, iar în anul 754 î.e.n. sau 753 î.e.n., nu se știe cu exactitate, fondează Roma.
Se pare că cetatea Romei s-a constituit din trei comunități care populau colinele de pe malul Tibrului:
ramnes (descendenții lui Romulus), tities ( de origine sabină) și luceres (de origine etruscă). Astfel, prin
unificarea ramnilor, titiilor și lucerilor se naște Roma, ca o alăturare de așezări fără o prea mare unitate,
mai întâi pe colina Palatin, ocupând apoi încă alte șase coline, respectiv: Germalul, Velia, Esquilin,
Fagutal, Oppius și Cispius.
De la aceste începuturi, în care mitul și realitatea se întrepătrund, fără a ne putea situa cu certitudine
într-una din cele două ipoteze, lumea romană cunoaște trei forme de guvernământ: regalitatea (jumătatea
sec. VI î.e.n.-anul 509 î.e.n.), republica (anul 509 î.e.n.-anul 27 e.n) și imperiul, care s-a instaurat, mai
întâi, sub forma principatului (anul 27 e.n.-anul 284 e.n.), apoi sub forma dominatului (anul 284 e.n.-anul
565 e.n.).

1.2. Regalitatea (jumătatea sec. VI î.e.n.-anul 509 î.e.n.)

Perioada regalității începe de la fondarea Romei, chiar dacă semnele specifice organizării statale nu
sunt foarte vizibile. În această perioadă incipientă a statului roman, populația era formată din două
categorii sociale predominante: patricienii și plebeii, la care se adăugau clienții și sclavii domestici.
Patricienii, care reprezentau populus romanus, erau erau organizați în 30 de curii și 300 de ginți. Gințile
se constituiau din mai multe familii, iar zece ginți formau o curie, formă de organizare din care făceau
parte bărbații care luptau împreună, fapt care ne face să credem că scopul acestei organizări era unul
militar.
Plebea era o categorie socială care nu beneficia de drepturi politice, ci doar de un număr restrâns de
drepturi civile, cu o origine greu de stabilit, categorie exclusă, prin urmare, de la conducerea cetății și care
se afla într-un permanent conflict cu patricienii, aspirând la poziția acestora din urmă.
Clienții constituiau și ei o clasă socială formată, probabil, din membrii familiilor sărace, din străini sau
din scalvii dezrobiți. Datorită puținelor date istorice despre aceștia, este foarte dificil de stabilit cu claritate
prin ce se caracteriza această categorie de locuitori ai Romei și care era statutul lor exact.
Scalvii domestici, care erau, la origine, prizonieri de război, erau un fel de membrii inferiori ai familiei
romane, soarta lor depinzând de pater familias.
Organele de conducere ale statului în această perioadă erau:
- rex, regele, care era ales de comitia curiata și care avea atribuții limitate, fiind mai mult un
reprezentant al intereselor generale ale triburilor;
 - comitia curiata, formată din cele 30 curii și 300 de ginți, fiind, deci, o adunare a patricienilor;
- senatul, un fel de sfat al celor mai în vârstă,format din conducătorii ginților, care avea rolul de a
veghea asupra tradițiilor romane.
Învățăm de la romanii secolului V î.e.n. care ar trebui să fie trăsăturile caracteristice formațiunii statale.
Astfel, conducerea nu este o funcție ereditară la Roma, ci ea se câștigă prin vot, astfel că regele este ales
de populus romanus, procedură aplicată, este adevărat, într-o forma modernă și liberală, în democrațiile
constituționale de astăzi. Rex, înzestrat cu regnum (puterea sa) este investit pe viață cu imperium printr-o
ceremonie extrem de formală, adică dobândește puterea de a comanda, care este subordonată auspiciilor,
pentru că trebuie să fie cunoscută voința zeilor înainte de luarea unei decizii, acesta are ius belli ac pacis
și ius vitae necisque, are atribuții de șef al armatei și atribuții religioase și încheie tratate, care durează
atâta vreme cât durează și domnia sa.
Comitia curiata este formată din membrii familiilor aristocratice, atât tați, cât și fii, cu alte cuvinte
patricieni care puteau purta arme și avea ca atribuții: aprobarea unor acte propuse de rege, cooptarea unei
ginți (cooptatio), intrarea unei familii în altă familie și a unei ginți în alta (adrogatio), expulzarea unei
ginți (detestatio sacrorum) și aprobarea actelor prin care un pater familias își desemna succesorul
(testamentum).
Senatus era format din capii ginților, cuprindea 300 de membri și era un fel de consiliu al regelui cu
rol consultativ, astfel că hotărârile sale nu aveau caracter obligatoriu, iar în intervalul dintre încetarea
funcției unui rege și alegerea altuia, fiecare senator ocupa funcția de interrex pentru o perioadă de cinci
zile.
Roma a cunoscut în această perioadă șapte regi: Romulus, întemeietorul cetății; Numa Pompilius, de
origine sabină; Tullius Hostilius; Ancus Marcius; Tarquinius Priscus, de origine etruscă, Servius Tullius,
care a organizat cu adevărat Roma ca stat și Tarquinius Superbus.
Fiecare din cei șapte regi care au condus statul roman au avut un rol important în istoria acestuia,
contribuind la dezvoltarea sa socială, instituțională și politică. Dintre toți, însă, Sevius Tullius est cel care
a influențat cel mai mult destinul Romei printr-o vastă reformă de ordin administrativ și social, a cărei
amploare a zguduit lumea romană, transformând-o într-un adevărat stat, cu toate trăsăturile specifice
acestui tip de organiare și care îi lipsiseră în mare măsură până atunci.
În primul rând, Servius Tullius organizează Roma din punct de vedere teritorial și împarte teritoriul
acesteia în triburi, un fel de cartiere, creând 4 astfel de triburi urbane și 17 triburi rurale, cetățenii
aparținând în mod obligatoriu unuia din aceste triburi, în funcție de locul unde își aveau domiciliul.
Această apartenență a fiecărui cetățean la una din cele 21 de cartiere este primul semn specific organizării
de tip statal.
În al doilea rând, regele Tullius revoluționează orânduirea socială, prin organizarea întregului popor
roman în centurii, ai căror membrii sunt, de acum și plebeii, suprimând, astfel, diferențierea netă dintre
patricieni și plebei, iar centuriile le împarte în cinci clase, în funcție de averea pe care o are fiecare
cetățean, astfel:
- clasa I, care cuprindea cetățenii cu o avere de cel puțin 100.000 ași;
- clasa a II-a, care cuprindea cetățenii cu o avere de cel puțin 75.000 ași;
- clasa a III-a, din care făceau parte cetățenii cu o avere de cel puțin 50.000 ași;
- clasa a IV-a, care era formată din cetățenii cu o avere de cel puțin 25.000 ași;
- clasa a V-a, care cuprindea cetățenii cu o avere de cel puțin 11.000 ași .
Această nouă organizare socială a populației romane în funcție de avere, în categorii din care făceau
parte și plebeii și sistematizarea teritoriului pe zone, prin aplicarea a două criterii de bază ale oricărei
organizări statale moderne, respectiv criteriul stratificării sociale și criteriul teritorialității, fac ca
aparteneța la comunitate a cetățenilor romani să nu mai depindă de rudenia de sânge, așa cum funcționase
Roma până atunci, ci să se facă în funcție de teritoriul locuit și de averea fiecăruia. Practic, întreaga lume
romană se transformă, instituțiile capătă alt sens și alt rol.
Regele, până atunci un simplu pion, devine acum un veritabil conducător, care controlează
administrația, religia și armata, având, totodată rolul de judecător suprem.
 Comitia curiata se menține, dar atribuțiile sale rămân doar cele de ordin religios și în domeniul privat,
iar restul atribuțiilor sunt preluate de comitia centuriata, nou creată, formată din membrii centuriilor, care
axercită de acum importante prerogative legislative, elective și judecătorești.
Senatul devine și el un organism politic, un organ al statului, hotărârile sale având, în continuare,
caracter consultativ.
În această perioadă, individul este integrat din ce în ce mai mult în structura statală, care are drept scop
realizarea binelui comunității, prin formarea de cetățeni ideali și implementarea unei guvernări fără cusur,
toate acestea având drept rezultat formarea unei mentalități colective bazate pe conceptul de fides (bună-
credință). Fides este ceea ce caracterizează relațiile interumane din lumea romană, este fundamentul
raportării unui individ la altul, căci el semnifică loialitatea reciprocă, fără de care cetatea nu poate
funcționa. Acest concept al bunei-credințe, descoperit de romani, își păstrează și astăzi valoarea juridică,
fundamentând teoria contractualistă, prin imperativul respectării cuvântului dat (pacta sunt servanda).
Inclusiv conceptul de contract își are originile în cetatea romană, mai bine spus, în religia romană, care
avea un puternic caracter contractualist, întrucât între cetățean și zeu exista un soi de înțelegere ce avea la
bază obligații reciproce, constând în îndeplinirea obligațiilor sacre de o parte cu condiția ajutorului primit
de la zei (contraprestație). De altfel, dreptul roman din această epocă este unul religios, aflându-se sub
autoritatea preoților, care păstrau secretul asupra preceptelor juridice, iar singurul izvor de drept era
obiceiul sau cutuma. Definiția dată de către Ulpian jurisprudenței este edificatoare în acest sens:
„jurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia ( dreptul este
cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința a ceea ce este drept și nedrept)”.

1.3. Republica (anul 509 î.e.n.-anul 27 e.n.)

În anul 509 la Roma este instaurată republica. Perioada republicană aduce modificări majore în lumea
latină. Statul roman se extinde teritorial ca urmare a cuceririlor realizate pe plan militar, fapt care îi asigură
dominația în bazinul mediteranean și aduce un mare număr de sclavi la Roma, care vor prelua cea mai
mare parte a muncii de producție.
Revendicările plebei sunt din ce în ce mai mari, întrucât plebeii nu câștigaseră un statut egal cu cel al
patricienilor, fapt care duce, după multe negocieri, la adoptarea Legii celor 12 table în anul 449 î.e.n. și
a Legii Canuleia în naul 445 î.e.n., prin care se permite încheierea căsătoriei dintre patricieni și plebei,
apoi la dobândirea de către cei din urmă a unor drepturi politice, cum ar fi dreptul de a fi aleși questori și
consuli.
Odată cu câștigarea de către plebe a unui număr din ce în ce mai mare de drepturi, are loc o
restructurare la nivel de pături sociale. Astfel, patricienii își pierd treptat statutul, mulți dintre aceștia
pierzându-și și averile, ceea ce duce la dispersarea ginților, iar plebeii devin din ce în ce mai bogați. Apar
noi categorii sociale, cum sunt nobilii, cavalerii și proletarii. Nobilii sunt deținătorii magistraturilor și
urmașii lor, cavalerii sunt aceia care deveniseră bogați ca urmare a practicării comerțului, iar proletarii
sunt cei foarte săraci, care nu au niciun fel de avere și trăiesc din ajutorul pe care îl oferă statul.
Aceste schimbări de ordin social și economic atrag după ele schimbări de ordin instituțional și politic,
așa cum este și firesc. Din punct de vedere instituțional, guvernarea Romei se realizează prin concursul a
trei puteri: senatul, adunările poporului și magistrații.
Senatul își câștigă poziția de lider politic, fiind cel care ratifică legile, conduce politica externă,
coordonează administrarea provinciilor și numește guvernatorii acestora, administrează tezaurul public,
conduce viața religioasă.
Adunările populare, în număr de patru, sunt cele care decid în problemele de țin de domeniul
legislativ, electoral și judiciar. Acestea sunt: comitia curiata, care la începutul republicii avea câteva
atribuții, iar spre finalul acesteia mai păstrează doar câteva prerogative în domeniul privat; comitia
centurita, care devine cea mai importantă dintre adunări, fiind cea care alege magistrații superiori (
consulii, pretorii și cenzorii), votează legile, are rol de instanță penală de apel; comitia tributa, care reunea
toți cetățenii romani din toate triburile și concilium plebis, care erau adunări ale plebeilor.
Magistrații sunt consulii, pretorii, edilii curuli, cenzorii, questorii și dictatorul și sunt demnitarii cei
mai înalți, care au, practic puterea executivă în mâinile lor, constând în atribuții de ordin militar și
administrativ și care își exercită funcția pe o durată determinată, fără a fi remunerați pentru aceasta. De
aici se poate subînțelege din ce categorii sociale provin magistrații, căci nu oricine își permite o funcție
neremunerată. Consulii dețin magistratura cea mai înaltă, sunt în număr de doi și exercită funcția pe o
perioadă de un an, dețin puterea civilă supremă în stat, conduc armata, convoacă și conduc adunările
poporului și senatul și au drept de inițiativă legislativă. Ceilalți magistrați sunt: pretorii, care au ca și
sarcină administrarea justiției, prin prisma organizării proceselor; edilii curuli, care se ocupă cu
organizarea și administrarea piețelor, aprovizionarea orașului și supraveghează judecarea proceselor
privind vânzările ce au loc în târguri; cenzorii, care au rolul de a face recensământul o dată la cinci ani,
acesta constând în evaluarea averilor; questorii, care au rolul de a administra arhivele statului și de a
organiza strângerea impozitelor. Exista și o magistratură extraordinară, respectiv dictatura, dictatorul
fiind ales numai în situații excepționale, pentru o perioadă de șase luni, timp în care nu putea fi controlat
de către nimeni.
Magistrații beneficiază de imperium și de potestas,astfel:
- potestas aparține cenzorilor, questorilor, edililor curuli și tribunilor plebei și constă în dreptul de a
administra ( dreptul de a consulta auspiciile, de a emite edicte valabile pe perioada cât durează
funcția, de a aplica amenzi, de a convoca adunarea poporului, de a convoca și prezida senatul);
- imperium aparține consulilor, pretorilor și dicatorilor și semnifică dreptul de a comanda (dreptul de a
comanda legiunile romane și de a convoca poporul în afara Romei).
Modul în care se exercită puterea în statul roman creează impresia unor funcții clar delimitate între
autoritățile statului, exercitate prin organe specifice pentru fiecare domeniu de bază, legislativ,
administrativ și judiciar, ceea ce a dus, potrivit unei opinii a doctrinei, la instaurarea unui echilibru între
puterile statului și la aplicarea a ceea ce Montesquieu a teoretizat mai târziu ca fiind separația puterilor în
stat. Este adevărat că această tendință s-a manifestat într-o oarecare măsură, fapt care demonstrează, încă
odată, întâietatea gândirii politice romane față de celelalte civilizații care, numai după multe secole au
implementat și au dezvoltat concepte create în cetatea Romei în perioada precreștină chiar. Însă, în ceea
ce privește principiul care stă la baza democrațiilor constituționale de astăzi, acela al separației puterilor
în stat, trebuie spus că acesta nu era cu adevărat aplicat în Roma acestei perioade, atâta vreme cât senatul
era adevăratul destinatar al puterii, consecință firească a faptului că acesta controla resursele pecuniare
ale statului.

1.4. Imperiul
Odată cu domnia lui Octavianus Augustus, la Roma se instaurează imperiul, mai întâi sub forma
principatului (anul 27 e.n.-anul 284 e.n.), iar apoi sub forma dominatului (anul 284 e.n.-anul 565 e.n.).
Însă, în timp ce în perioada principatului continuă dezvoltarea și înflorirea lumii romane, dominatul
marchează decăderea Romei, sub toate aspectele sale.
1.4.1.Principatul (anul 27 e.n.-anul 284 e.n.)
Expansiunea fără precedent a Statului roman, atât teritorială, cât și economică, a adus cu sine
numeroase transformări de ordin social, cum ar fi concetrarea proprietății funciare, sărăcirea micilor
agricultori, creșterea numărului de sclavi și a rolului lor în producție, ceea ce a determinat, treptat, la
numeroase crize pe toate planurile, cărora administrarea de tip republican nu le-a mai putut face față.
Conflictele dintre nobili și cavaleri s-a agravat și mai mult pe fondul acestor dezechilibre, dezechilibre
cărora împăratul Caesar a încercat, fără succes, să le pună capăt prin instaurarea monarhiei.
Ceea ce nu a izbândit Caesar, reușeste nepotul și fiul său adoptiv, Octavianus Augustus, care
instaurează la Roma principatul, sub aparența unei structuri statale de tip republican, cu menținerea
aproape decorativă a instituțiilor fostei republici romane și dând poporului falsa impresie că el este
adevăratul titular al suveranității, căci el deleagă puterea conducătorului. În realitate, Octavian nu a făcut
altceva decât să determine Senatul să îl aleagă consul pe viață, după care a diminuat treptat, până la
anularea completă, toate atribuțiile Senatului, ale magistraților și pe cele ale adunărilor poporului,
devenind, astfel, conducătorul absolut al statului, sub titulatura de Imperator Caesar Augustus. Imperator
semnifica faptul că Octavian era comandantul suprem al armatei, Caesar este însemnul de urmaș al
împăratului Caesar și augustus însemna cel demn de venerație.
 Prin Lex regia, un senatusconsult adoptat în timpul lui Vespasian, împăratul acaparează absolut toată
puterea, concretizată în: dreptul de a conduce politica externă, dreptul de a bate monedă, dreptul de a
convoca Senatul, dreptul de a recomanda pe magistrați, de a atribui pământurile, de a judeca în ultimă
instanță procesele civile și penale. De asemenea, împăratul obține și titlul de Pontifex Maximus, adică
șeful suprem al religiei, iar funcția a devine, din electivă, ereditară, astfel că fiecare împărat își numește
din timpul vieții succesorul, iar în ceea ce privește treburile administrative acesta este ajutat de un fel de
consiliu personal, Consilium principis, format din bărbați de mare încredere ai împăratului.
Din punct de vedere social, în timpul principatului, populația era împărțită în două clase sociale:
honestiores, care reprezentau romanii bogați și humiliores, romanii săraci, plebeii, care nu se puteau
bucura de privilegiile recunoscute celor din clasa bogaților.
Roma a dus, în această perioadă, o politică de pace, absolut necesară pentru a putea asigura guvernarea
în armonie a tuturor teritoriilor cucerite. Această guvernare se realiza cu tact, fără a aservi efectiv
provinciile, respectaându-le tradițiile și obiceiurile, aigurând o ordine politică și militară desăvârșite prin
intermediul unei administrări eficiente și al unui control bazat pe ideea de securitate și pace, cu alte cuvinte
prin asigurarea a tot ceea ce semnifică conceptul de pax romana. Viața provinciilor romane este controlată
în detaliu, dar fără a crea impresia unei aserviri a acestora interesului Romei, iar dreptul roman este
implementat treptat, astfel ca populația să îl perceapă ca fiind al său, propriu.
Dezvoltarea atât de puternică a schimburilor comerciale face ca, pentru a facilita comerțul în condiții
optime, vechiul formalism contractual să fie înlocuit cu contractul verbal fundamentat pe bona fides, buna-
credință a părților contractante și pe aequitas, echitate, acestea devenind conceptele cheie ale relațiilor
economice ale vremii. În felul acesta dreptul se adaptează în mod necesar la schimbările de ordin social
și economic de la nivelul societății romane. În altă ordine de idei, ca izvoare de drept, în această perioadă,
avem: legile, edictele magistraților, senatusconsultele, constituțiile imperiale și dreptul consuetudinar.
Un alt concept care definește conștiința romană a acestei epoci, alături de pax romana, este acelal de
civis romanus, cetățenia romană. Este aspirația și visul oricărui locuitor al provinciilor romane să acceadă
la civis romanus. Drumul către cetățenia romană avea ca punct de plecare meritul personal și afirmarea în
viața publică, dar, odată dobândit, statutul de cetățean roman permitea celui care îl deținea să acceadă la
funcțiile politice, militare și civile. Abia în anul 212 e.n., pentru a salva coeziunea socială a imperiului
aflat în pragul dezbinării, împăratul Caracalla acordă cetățenie tuturor locuitorilor liberi ai imperiului.

1.4.2.Dominatul (anul 284 e.n.-anul 565 e.n.)

Cea de-a doua jumătate a imperiului reprezintă perioada în care Roma cunoaște organizarea de tip
absolutist, care se concretizează sub forma dominatului. Dominatul este instaurat de împăratul Dioclețian
în anul 284 e.n., care desființează tot ceea ce înseamnă instituție de tip republican, transformă
magistraturile și Senatul în instituții lipsite de orice conținut și rol și acaparează în mod absolut puterea
statală. În fapt, conducerea în dominat se realizează de patru împărați, doi Augusti și doi Caesari, iar
populația este împărțită în două caste: casta superioară, honorati, care cuprinde funcționarii aristocrați și
proprietarii și casta inferioară, plebea.
Roma se transformă într-o monarhie absolută de drept divin, în care împăratul este un dominus et deus
(împărat și zeu), astfel că din primul între egali (principes) devine mai presus de toți ceilalți.
Întinderea pe care le căpătase imperiul ca urmare a cuceririlor impunea cu necesitate menținerea păcii
și a ordinii ce caracterizaseră perioada principatului, însă domnia absolutistă care se instaurează odată cu
Dioclețian, desființarea oricăror pârghii prin care poporul să participe la viața publică, asuprirea din ce în
ce mai mare a claselor sărace au dus la sporirea sărăciei, la conflicte și crize sociale, iar acest dezechilibru
a slăbit imperiul din toate punctele de vedere. Imperiul în acest punct merge către declin, creându-se
premisele optime pentru cuceritorii barbari să pătrundă în Roma iar la moartea împăratului Teodosiu,
ultimul împărat al Imperiului Roman, acesta se împarte în Imperiul Roman de Apus, care, în anul 476 e.n.
cade sub cucerirea regelui barbar Odoacru și Imperiul Roman de Răsărit, care, la moartea împăratului
Iustinian se transformă în Imperiul Bizantin, ce durează până la căderea Constantinopolului, în anul 1453.

1.5. Ce este dreptul roman? Obiectul dreptului roman .

 Ius est ars boni et aequi (dreptul este arta binelui și a echității), spunea juristul roman Celsus, iar
„principiile dreptului sunt: a trăi onest, anu vătăma pe altul, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine (iuris
praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum quigue tribuire), așa cum afirma
Ulpianus. Se poate observa din aceste definiții date de celebri juristi romani faptul că dreptul constituia
un fenomen social complex, care rezulta din îmbinarea preceptelor morale cu cele juridice. Aceasta pentru
că dreptul are, în mod necesar un fundament moral.
Indiferent de concepția cu privire la ideea de drept, acesta este reprezentat în toate cazurile de un
ansamblu de norme. Prin urmare, dreptul roman reprezintă un sistem de reguli de conduită obligatorii,
format din toate ramurile juridice, care reglementau relațiile dintre cetățenii Romei antice.
Aceasta este definiția clasică a dreptului roman, similară definiției date oricărui sistem de drept. Dreptul
roman este, însă, mult mai mult decât atât. Este acel sistem de principii comune, care a fundamentat
întreaga tradiție juridică vest europeană și a ale cărui precepte justifică, cel puțin, teoretic, toate instituțiile
juridice ale dreptului actual.
Pornind de la definiția clasică a ramurilor de drept obiectiv, care, indiferent de domeniul de aplicare,
are ca și obiect raporturile specifice ce se nasc între subiectele de drept, putem spune că obiectul dreptului
roman este reprezentat de relațiile care se nasc între cetățenii Romei antice, atât de natură personală,
familială, cât și de natură publică, comercială și penală și care sunt reglementate de normele de drept.
Dreptul roman s-a născut și a evoluat în contextul istoric prezentat anterior, adaptându-se la realitățile
sociale și la conștiința colectivă specifică fiecărei perioade de dezvoltare a statului roman, de la întemeiere
până la declin. Evoluția dreptului roman a cunoscut trei perioade semnificative:
- epoca veche, care începe de la întemeierea statului roman și până la finalul republici și care se
caracterizează printr-un formalism excesiv, datorat gândirii tributare superstițiilor și religiei;
- epoca clasică, ce corespunde perioadei în care Roma a fost organizată sub forma principatului și în
care dreptul roman a suferit transformările necesare adaptării la societatea bazată pe schimburi si
comerț, astfel că dreptul și-a pierdut din caracterul formal și s-a axat pe celeritatea relațiilor
contractuale verbale;
- epoca postclasică, ce corespunde perioadei dominatului și care este marcată de fenomenele sociale
și politice ale vremii, astfel că dreptul își pierde din originalitate, axându-se mai mult pepractică
decât pe teorie, doctrinarii din această perioadă mulțumindu-se cu sistematizarea operei
predecesorilor. Cu excepția operei lui Iustinian, a cărei importanță este de necontestat, din epoca
postclasică ne-au rămas câteva așa-numite codice, respectiv: Codex Gregorianus, care cuprinde
instituțiile imperiale de la Hadrian până la Dioclețian, Codex Hermogenianus, care este compus
din constituțiile lui Dioclețian și Codex Theodosianus, care cuprinde constituțiile date de la domnia
împăratului Constantin și până în momentul când a fost redactat codul.
Această evoluție a dreptul roman nu trebuie, însă, să ne conducă la concluzia că romanii au inventat
regulile de drept și, apoi, odată cu decăderea imperiului, acestea au dispărut. Indiferent de etapele evoluției
civilizației romane, fie că vorbim despre perioada înfloritoare a Romei, fie că vorbim de declinul său ca
formă de organizare politică, lumea romană a avut puterea de a crea un sistem de reguli universal
aplicabile, ceea ce este unic, întrucât nicio altă civilizație de atunci și până în prezent nu a mai avut această
capacitate.
1.6. Importanța dreptului roman
Dreptul roman este, din punct de vedere istoric, un model unic de evoluție, care apare odată cu
începutul vieții sociale, iar prin receptarea sa de către majoritatea legislațiilor ce i-au urmat, se poate spune
că nu a încetat niciodată să existe. Romanii au creat cu atâtea escole în urmă, reguli de drept și modele de
conduită universal valabile. Este fascinantă puterea unui sistem creat în perioada precreștină chiar, de a
supraviețui secolul actual și de fundamenta întreaga legislație vest europeană și nu numai. De fapt, aici se
vede valoarea unei civilizații, în capacitatea de a crea reguli universal valabile. Am moștenit de la romani
toate principiile care justifică instituțiile juridice actuale, dar și un vast vocabular juridic, pe care
teoreticienii îl folosesc în scrierile lor, iar practicienii în activitatea lor jurisdicțională.

1.7. Diviziunile dreptului roman

 Dreptul civil și dreptul ginților
Societățile primitive erau societăți închise, care își satisfăceau singure nevoile, fără a interacționa
unele cu altele. În acest context, fiecare popor avea propriile reguli după care se organiza și care se aplicau
numai membrilor colectivității respective. Acest sistem se numea la romani ius civile sau drept civil. În
concepția jurisconsulților romani, ius civile nu se putea aplica străinilor, pentru un motiv foarte firesc: nu
se plia pe caracteristicile acestora, fiind creat pentru a răspunde nevoilor specifice cetățenilor romani.
Pe lângă acest sistem de legi specific poporului roman, mai exista un set de reguli generale de conduită,
care, în mod natural trebuia să fie respectate de către toți oamenii, întrucât ele se află în firea lucrurilor
(naturalis ratio), sunt principii naturale ale existenței în colectivitate, iar acesta este dreptul ginților, ius
gentium, care se aplică atât cetățenilor romani, cât și străinilor.

Dreptul natural
Dreptul natural este un drept ideal, care izvorăște din natura lucrurilor și este specific tuturor
viețuitoarelor, fiele ele oameni sau animale, spre deosebire de dreptul ginților, care se aplică tuturor
oamenilor. Despre dreptul natural, Ulpianus scria: „Dreptul natural este ceea ce firea a povățuit pe toate
animalele, căci acest drept nu este specific neamului omenesc, ci este comun tuturor animalelor, ce se
nasc pe pământ, în apă și chiar păsărilor. De aici decurge legătura bărbatului cu femeia, pe care noi o
numim căsătorie, de aici procrearea copiilor, de aici educarea lor. Vedem chiar că unele animale și chiar
fiarele cunosc acest drept.”
Dreptul pretorian
Dreptul pretorian se referă la regulile create de magistrați, cu precădere de pretori, în încercarea de a
diminua conflictele dintre patricieni și plebei și de a adapta legislația la nevoile în continuă schimbare ale
societății, a cărei evoluție este permanentă. Acest drept pretorian are la bază ideea de echitate, idee care
călăuzește activitatea pretorilor în permanență, cu ocazia organizării proceselor.

Dreptul public și dreptul privat

Distincția între dreptul public și dreptul privat se face în funcție de interesul ocrotit de norma juridică.
Astfel, dreptul public este cel care privește organizarea statului și vizează aspecte cum ar fi cultul sacru,
organizarea activității preoților și a magistraților. Această diviziune a dreptului cuprinde norme
imperative, pe care părțile nu le pot modifica prin convențiile lor.
Dreptul privat, în schimb, vizează raporturile particulare dintre cetățenii ormani și răspund intereselor
lor private, acești aputând încheia convenții care să satisfacă aceste interese. Normele de drept privat sunt
norme dispositive, care permit părților să încheie diferite concenții între ele și care suplinesc voința
acestora atunci când ea nu este exprimată.

Dreptul scris și nescris

Dreptul scris este dreptul care izvorăște din lege, constituțiile imperial, edictele magistraților,
jurisprudență, adică acel drept care are o origine material, scrisă. Dreptul nescris este reprezentatat de
totalitatea regulilor cutumiare, transmise pe cale orală.

Izvoarele dreptului roman

2.1. Noțiunea de izvor de drept roman
Indiferent de perioada istorică în care ne situăm sau de societatea despre al cărui drept este vorba,
noțiunea de izvor de drept se referă, în toate situațiile, pe de o parte, la acel lucru care determină un anumit
conținut al normei juridice, iar pe de altă parte, la norma juridică însăși. În această ipoteză, identificăm
două accepțiuni ale sintagmei izvor de drept:
- izvor de drept în sens formal, adică formele concrete prin care se exprimă dreptul, dintre care cea
mai cunoscută este legea;
- izvor de drept în sens material, adică ansamblul condițiilor materiale de existență din cadrul unei
societăți, care determină un anumit conținut specific al normelor juridice.
Ceea ce vom analiza în continuare este noțiunea de izvoare formale de drept, întrucât, într-o anume
măsură, izvoarele materiale de drept se desprind din prezentarea succintă a evoluției Romei din capitolul
anterior al prezentei lucrări. Aceasta nu înseamnă că izvoarele materiale de drept nu sunt la fel de
importante, dimpotrivă, acestea constituie fundamentul normelor juridice ale dreptului obiectiv, adică al
izvoarelor formale de drept. Orice lege, orice regulă de drept este rezultatul unei anume mentalități, unei
anume conștiințe colective pe care o societate o are la un moment dat al existenței sale. Aceasta pentru că
norma, pentru a fi bună, trebuie să reglementeze situațiile specifice ce apar în cadrul societății, în funcție
de specificul acesteia, cu alte cuvinte să se plieze pe realitățile sociale pe care le reglementează, care îi
determină, deci, conținutul. De aceea legislația este diferită de la un popor la altul, pentru că ea trebuie să
corespundă nevoilor societății care o recunoaște ca fiind obligatorie.
În funcție de complexitatea lor, dar și de succesiunea lor în timp, izvoarele formale ale dreptului roman
sunt: cutuma sau obiceiul, legea, edictele magistraților, jurisprudența, senatusconsultele și constituțiile
imperiale.
La începutul epocii vechi, adică după apariția statului roman, singurul izvor de drept era obiceiul,
lucru absolut firesc, având în vedere stadiul societății și stilul de viață al romanilor, bazat pe economia
naturală.
În jurul sec. V î.e.n., pe fondul transformărilor sociale, apare ca principal izvor de drept legea, iar spre
sfârșitul epocii vechi avem ca izvoare de drept obiceiul, legea, edictele și jurisprudența, cărora li se alătură,
în epoca clasică, senatusconsultele și constituțiile imperiale. Apoi, declinul Romei atrage după sine
numeroase schimbări, pe toate planurile, de la revenirea la economia autarhică, până la amalgamul de
cutume locale ale populațiilor cucerite, fapt care scoate din nou în prim-plan cutuma și constituțiile
imperiale, lăsând pe locul doi celelalte izvoare de drept.
2.2. Obiceiul sau cutuma
Obiceiul, cunoscut sub denumirea latină de mos, consuetudo sau usu, primul și, deci, cel mai vechi
izvor de drept, singurul, de altfel, din epoca primitivă, este acea regulă de drept nescrisă, consensuală,
care s-a înrădăcinat în conștiința unei populații prin efectul aplicării sale constante de-a lungul timpului.
Ceea ce este specific obiceiului este faptul că acesta, pentru a dobândi valoare juridică, presupune
trecerea unui interval de timp în care, prin consensul general, se aplică în mod continuu de către populația
de pe un anumit teritoriu, fiind, astfel, perceput ca obligatoriu. În felul acesta, obiceiul apare ca fiind cel
mai firesc lucru. În orice comunitate, membrii săi își stabilesc tacit anumite reguli de conduită, nescrise,
pe care le respectă în în raporturile dintre ei sau în legătură cu bunurile pe care le dețin, reguli care, prin
repetiție devin obiceiuri juridice.
Ulpian definea dreptul nescris ca fiind „ceea ce a consfințit uzul, deoarece obiceiurile din vechime
statornicite, aprobate de cei ce le urmează, au putere de lege (Ex non scripto, ius venit quod, usus
comprobavit. Nam diuturni, mores consensu utentium comprobati legem imitandur).”
Existau mai multe categorii de obiceiuri în Roma antică, în funcție de sursa lor: mores maiorum
(obiceiurile înaintașilor), usus (practica obișnuită), commentarii pontificum (obiceiuri care s-au născut din
practica pontifilor), commentarii magistratum (obiceiuri create de către magistrați în practica lor) și
consuetudo (obiceiurile din perioada dominatului).
Deși obiceiul reprezintă principalul izvor de drept în perioada regalității, acesta trece pe locul secund
în epoca republicană, când oamenii simt necesitatea unui drept scris care să le ofere mai multă certitudine
și siguranță, mai ales în contextul dezvoltării schimburilor comerciale. Urmează imperiul, cu numeroasele
sale cuceriri, care fac ca în lumea romană să apară o diversitate de populații străine de dreptul roman, cu
o multitudine de cutume specifice fiecăreia, astfel că obiceiul își reia rolul de izvor principal de drept,
împărații romani impunând, totuși, condiția ca aplicarea cutumelor locale să se facă numai dacă acestea
nu contravin legilor romane.
2.3. Legea
Apariția legii scrise reprezintă o consecință firească e voluției societății romane în contextul
expansiunii teritoriale și economice fără precedent, fapt care aduce cu sine o diversitate de relații
comerciale, care determină necesitatea unui drept scris, care să ofere certitudine și securitate raporturilor
dintre romani și dintre romani și străini.
Dincolo de aceasta, legea apare și pe fondul revendicărilor plebei, nemulțumită de faptul că, ori de
câte ori se năștea un conflict între un plebeu și un patrician, aceștia erau nevoiți să se adreseze pontifilor,
deoarece numai pontifii cunoșteau obiceiurile juridice, cutumele, acestea fiind ținute secrete, pontifi care,
erau, la rândul lor, patricieni. Asupra modului de soluționare a conflictelor plana incertitudinea, datorită
originii patriciene a pontifilor, astfel că plebeii cer ca regulile juridice să fie făcute publice și să fie
accesibile tuturor, lucru care se va întâmpla după multe eforturi și frământări, prin publicarea primei legi
scrise, intitulată Legea celor 12 table (Lex duodecim tabularum).
Referitor la originea termenului de lege, nu există neapărat o unitate a opiniei doctrinare. Astfel, o
parte a doctrinei consideră că noțiunea vine din cuvântul sanscrit lag, care semnifică „a stabili”, „a rândui”
sau din verbul legare, care exprimaă ideea de legătură. Într-o altă opinie, cuvântul lege vine de la lex,
termen prin care era desemnată convenția încheiată între magistrat prin popor (reprezentat de adunarea
poporului). Această convenție se încheia prin parcurgerea unor etape bine stabilite. Astfel, mai întâi
magistratul făcea propunerea legislativă, apoi aceasta era afișată în forum (promulgatio), pentru a putea
fi discutată de adunările populare, care nu puteau, însă aduce modificări proiectului de lege. Ulterior era
convocată adunarea populară, iar cetățenii votau prin aprobarea legii (uti rogas) sau respingerea
proiectului de lege (antiquo), de aici cuvintele lui Gaius: „lex est quod populus Romanus iubet atque
constituit” (ceea ce poporul roman decide și hotărăște. După votarea legii de către adunarea poporului,
legea era ratificată de senat, pentru că senatul trebuia să verifice dacă prescripțiile legii era în concordanță
cu tradițiile poporului roman, al căror păstrător era acesta. Legea purta numele magistratului la propunerea
căruia fusese adoptată și intra în vigoare fie imediat, fie era prevăzut un termen pentru intrarea ei în
vigoare.
În funcție de modalitatea în care erau adoptate, legile se clasificau în:
a) legi rogatae, care erau propuse de către un magistrat și votate de popor;
b) legi datae, care erau adoptate de către magustrați, fără a fi votate în prealabil de popor.
În funcție de calitatea magistratului care făcut propunerea legislativă, legile erau de trei feluri:
a) lex consulares, care erau adoptate la propunerea consulilor;
b) lex praetoria, care erau adoptate la propunerea pretorilor;
c) lex tribunicia, care erau adoptate la propunerea tribunilor.
În funcție de consecințele care interveneau în cazul nerespectării lor, legile se clasificau în:
a) legi perfecte (perfectae), care erau legile care interziceau anumite acte și care sancționau cu
nulitatea actele încheiate cu nerespectarea textului legal;
b) legi mai puțin perfecte (minus quam perfectae), care nu prevedeau nulitatea ca sancțiune pentru
nesocotirea dispozițiilor lor, dar prevedeau alte sancțiuni, cum ar fi amenda;
c) legi imperfecte (imperfectae), care, deși interziceau o anumită manifestare de voință, nu stipulau
nicio sancțiune pentru nerespectarea lor.
Aceste din urmă legi nu sunt, totuși, lipsite de eficacitate, întrucât restabilirea dreptului încălcat se
realiza pe cale de excepție. Astfel a fost legea Cincia de donis, care interzicea donațiile care depășeau o
anumită valoare, făcute față de anumite persoane, fără să prevadă o sancțiune în cazul nerespectării limitei
impuse, însă, în practică, dacă X se obliga să îi doneze lui Y o anumită sumă ce depășea cuantumul permis
de lege, în situația în care Y îl chema în judecată pe X și îi cerea să își execute oblogația, acesta din urmă
putea să respingă pretenția lui Y în temeiul legii Cincia de donis. Se poate observa din această împrejurare
cât de ingenios era gândit sistemul juridic al Romei antice, fiind în permanență tributar ideii de echitate.
Din punct de vedere al structurii legii, aceasta era formată din trei părți:
a) praescriptio, partea dinaintea textului legal (prae), care cuprindea: numele magistratului care a
făcut propunerea legislativă, tipul comițiilor care au votat legea, ordinea în care s-a votat, locul și
data votării;
b) rogatio, care cuprindea însăși textul legii, cu alte cuvinte ipoteza și dispoziția
 c) sanctio, care prevedea sancțiunea care intervenea în cazul nerespectării prescripției legale.
Așa cum menționam anterior, prima lege scrisă a romanilor a purtat denumirea de Legea celor 12 table
(Lex duodecim tabularum), de la faptul scrierii sale pe zece table, inițial din lemn, apoi din bronz. Este,
de altfel și cea mai veche lege scrisă, „izvorul întregului drept public și privat”. Cu greu au reușit plebeii
să obțină această victorie și să pună capăt incertitudinii menținute de caracterul secret al cutumei. Din
scrierile care au rămas reiese ca tribunul Terentilius Arsa, după zece ani de insistențe consecutive, a reușit,
în anul 451 î.e.n. să determine formarea unei comisii de zece persoane (decemvirii legibus scribundis),
care au avut misiunea de a sistematiza și de a codifica obiceiurile juridice, lucru pe care l-au făzut,
publicând legea, astfel formată, pe zece table din lemn. Însă, nemulțumiți de textul legii, plebeii au obținut
o nouă victorie, formarea unei noi comisii din care făceau parte, de data aceasta și cinci plebei, care a
redactat legea în forma finală, în anul 459 î.e.n. și a publicat-o pe doisprezece table din bronz.
Legea celo 12 table este, deci, o codificare a dreptului roman cutumiar, un adevărat izvor de drept,
care reglementa statutul persoanelor, familia, bunurile, consacra proprietatea privată, menținând, totuși,
diferența dintre săraci și bogați, cuprindea dispoziții referitoare la succesiuni și doar puține referiri la
materia obligațiilor, lucru explicabil prin faptul că în perioada adoptării legii, romanii aveau o economie
naturală, bazată pe păstorit și agricultură.
Din păcate, legea nu a rămas în forma ei inițială, deoarece cele 12 table au fost distruse în incediul
provocat la Roma în sec. IV î.e.n. de gali, textul legii fiind făcut cunoscut datoriă reconstituiri sale de către
jurisconsulți și transmiterii acestuia pe cale orală prin intermediul învățământului juridic. Cert este că
legea nu a fost niciodată abrogată
2.4. Edictele magistraților
Magistrații romani ( consulii, pretorii, cenzorii, edilii curuli și guvernatorii de provincii) beneficiau de
ius edicendi, în virtutea căruia aceștia emiteau edicte, adică acele acte prin care, la preluarea funcției de
magistrat, aceștia își prezentau, practic, programul de guvernare, modalitatea în care intenționau să își
exercite atribuțiile pe durata funcției și care era obligatoriu pentru o perioadă de un an, adică intrevalul în
care magistratul respectiv era în funcție.
Termenul edict provine de la cuvintele ex dicere, ceea ce se explică prin faptul că, la început, edictele
erau orale, fiind rostite în fața populației, pentru ca mai târziu să fie scrise pe table din lemn vopsite în
alb.
Edictele erau de două feluri:
a) edicta perpetua, care erau edictele obișnuite, valabile pentru anul în care magistratul care a emis
edictul era în funcție, fiind aplicate constant, fără întrerupere
b) edicta repentina, care era emis în situații de excepție, neprevăzute, fiind valabil doar pentu
perioada cât dura situația respectivă.
Edictul era format din două părți:
- edictum vetus sau pars translaticia, care reprezenta acea parte din edict care făcuse parte din edictul
fostului magistrat și pe care magistratul în funcție o păstrase datorită faptului că se dovedise utilă,
eficientă, deși edictul predecesorului nu mai era în vigoare;
- edictum novum sau pars nova, care constituia contribuția actualului magistrat, propria lui propunere
privind activitatea ce urma să o desfășoare.
Edictele puteau fi anulate de către magistrații de același rang cu cel care a emis edictul sau de către cei
de rang superior, dacă edictul respectiv contravenea unei legi în vigoare, votate de adunarea poporului,
procedură care purta denumirea de intercessio.
Cele mai importante edicte au fost edictele pretorilor urbani și peregrini, deoarece aceștia aveau
atribuții jurisdicționale foarte importante, primii organizând litigiile civile dintre cetățenii romani, iar
ceilați pe cele dintre cetățenii romani și peregrini, în virtutea dreptului de jurisdictio de care se bucurau.
Rolul pretorului a crescut cel mai mult odată cu adoptarea legii Aebutia (149-126 î.e.n.), care introduce
procedura formulară în procedura judiciară, procedură ce consta în aceea că pretorul avea rolul de a
redacta în scris problema de drept din speța dedusă judecății, pe care o înainta apoi judecătorului, iar
acesta din urmă era obligat să țină cont de opinia și indicațiile pretorului.
Astfel se explică de ce edictele pretorilor sunt cele mai importante. Pentru că, prin intermediul acestor
edicte, pretorii ajung să creeze adevărate norme de drept, influențând dreptul civil din trei perspective:
odată, prin completarea dreptului civil (supplendi iuris civilis gratia), apoi prin facilitarea aplicării
dreptului civil (adiuvandi iuris civilis gratia), dar și prin modificarea dreptului civil (corrigendi iuris
civilis gratia), atunci când dispozițiile se dovedeau nepotrivite cu realitățile din practică. Astfel ia naștere
dreptul pretorian, adică acel drept care derivă din activitatea pretorilor, care, prin intermediul rolului pe
care îl aveau de a organiza procesele, au reșit să creeze adevărate izvoare de drept civil.
Aceștia au meritul de a fi adaptat conținutul dreptului în vigoare la necesitățile din practică,
determinate de evoluția permanentă a societății, de transformările economice și sociale la care
expansiunea Romei a dat naștere în timp. Dreptul pretorian a ajuns o parte importantă a dreptului civil
roman, deși, prin atribuțiile lor, preotorilor le era interzis să creeze dreptul, așa cum reise și din definiția
dată de jurisconsultul Papinian dreptului pretorian: „Ius praetorium est, quod praetores introduxerunt
adiuvandi vel supplendi vel corrigendi civilis (Dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de pretor
pentru a veni în sprijinul dreptului civil, pentru a-l completa și îmbunătăți conform binelui public.”
Ca exemplu al modului în care pretorul influența dreptul civil și procedura de judecată, putem aminti
situația în care, pe calea excepției, pretorul îl împiedica pe judcător să dispună condamnarea pârâtului, în
situația în care exusta incertitudine asupra anumitor elemente de fapt ale speței. Astfel, dacă obiectul
judecății îl constituia cercetarea faptului dacă Primus s-a obligat față de Secundus pentru suma de 10.000
e sesterți, ar trebui ca Primus să fie condamnat, dar, dacă Secundus l-a amenințat pe Primus, iar acesta s-
a obligat fiind constrâns prin violența exercitată de Secundus, atunci pârâtul trebuie să fie achitat, prin
urmare, deși din punct de vedere legal, era posibil ca o persoană, cum este cazul lui Primus, să se oblige
față de o altă persoanaă, în această situație, prin aplicarea excepției ridicate de pretor, pretenția
reclamantului este respinsă. Iată cum pretorul putea influența soluționarea procesului, modificând
normele existente.
Oprea creatoare a pretorilor încetează, însă, cand Roma se transformă în imperiu, cu precădere în
timpul împăratului Hadrian, lucru explicabil prin forma de organizare, care presupunea acapararea puterii
de către împărat, or puterea pe care o căpătaseră pretorii era incompatibilă cu puterea absolută a
conducătorului suprem. În acest context, împăratul Hadrian ordonă jurisconsultului Salvius Iulianus să
sistematizeze toate edictele existente într-un cod, denumit edictum perpetuum, adică un edict definitiv,
care nu mai poate fi modificat și care urmează a fi aplicat pe viitor de către toți pretorii, fără ca aceștia să
mai poată emite reguli noi prin edictele lor, prin care să creeze dreptul, deși păstrau ius edicendi. Din
acest moment, pretorii nu făceau decât să preia edictum perpetuum, fără a putea să îi aducă modificări sau
completări, iar dacă în practică apărea o situație pentru care nu exista o normă care să o reglementeze sau
edictum perpetuum nu prevedea o soluție, dezlegarea urma să fie dată de către împărat, prin intermediul
unei constituții imperiale.
2.5. Senatusconsultele
Conceput ca un sfat al celor mai în vârstă, senatul a avut, în istoria Romei, un rol mai mult consultativ,
fără ca hotărârile sale să fie izvor de drept, deși el participa, în mod indirect, la procesul de legiferare, prin
indicațiile pe care le dădea pretorului și care le introducea pe acestea din urmă în edictul să sau prin
posibilitatea pe care senatul o avea de a suspenda termporar aplicarea legii și chiar de a acorda dispense
în aplicarea acesteia, în anumite situații.
Hotărârile senatului (senatusconsultele) devin izvor de drept abia în perioada imperiului, când, datorită
întinderii teritoriale a statului roman, devenise imposibil de convocat adunarea poporului pentru adoptarea
legilor, situație în care împăratul făcea propunerile legislative în fața senatului, iar acesta le aproba,
hotârile sale, devenind, astfel, obligatorii. De fapt, împăratul ținea o cuvântare (oratio) în senat, pe care
acesta și-o însușea și o adopta, ulterior, sub forma unei hotărâri proprii, lucru care s-a petrecut pentru
prima dată sub domnia împăratului Hadrian.
Hotărârile senatului erau denumite după numele persoanei care le-a propus și acopereau domenii cum
ar fi finațele, alianțele, chestiunile de război și de pace și, uneori, materii de drept privat. Senatusconsultele
erau de două feluri:
a) senatusconsultum factum per discentionem, care erau acelea votate de către senat fără ca
propunerea legislativă să fie discutată în prealabil de către membrii senatului;
b) senatusconsultum per relationem, care erau adoptate numai după ce președintele senatului discuta
propunerea legislativă cu fiecare senator în parte.
 Astfel, din izvoare indirecte de drept în perioada republicii, prin faptul introducerii lor în edictele
magistraților, senatusconsultele devin izvoare directe de drept în imperiu. Din modul în care acestea sunt
adoptate, în sensul că ele reprezintă, de fapt, cuvântul împăratului, senatusconsultele apar ca o formă
indirectă de legislație imperială. Acest lucru este pe deplin explicabil, având în vedere faptul că perioada
în care acestea devin izvor de drept conicide cu perioada concentrării puterii în mâinile împăratului, până
la anihilarea treptată a oricărei alte autorități în afară de cea imperială. De altfel, treptat, guvernarea
evoluează către monarhia absolută inclusiv prin modul de adoptare a hotărârilor în senat,
senatusconsultele nefiind altceva decât o etapă premergătoare monarhiei absolute, în sensul că propunerile
făcute de împărat în fața senatului, care duc la adoptarea senatusconsultelor devin foarte rapid ordine date
de împărat, acestea fiind înlocuite de constituțiile imperiale.
2.6. Constituțiile imperiale
„Constitutio principis est quod imperator decreto vel edicto vel epistula constituit”(Constituția
imperială este ceea ce împăratul hotărăște prin decret, prin edict sau prin scrisoare).
Din definiția dată de Gaius se desprinde concluzia potrivit căreia constituțiile imperiale erau acele
dispoziții scrise, date de împărat, care au devenit, treptat, izvoare ale dreptului roman. La începutul
imperiului, pentru a nu lăsa să se vadă intervenția în opera legislativă a împăratului, acesta legifera prin
intermediul adunărilor populare și al senatului.
Împăratul avea ius edicendi, în calitatea lui de magistrat, putând, astfel, să dea edicte, drept pe care,
treptat și l-a consolidat din ce în ce mai mult, astfel că, odată cu domnia lui Hadrian, dispozițiile date de
acesta devin adevărate izvoare de drept, purtând denumirea de constituții imperiale. Vorbind despre actele
împăratului, Ulpian spunea că „ceea ce rânduiește împăratul, are putere de lege”(„quod principi placuit,
legis habet vigorem”). Bineînțeles că împăratul nu avea un drept legal de a interveni în procedura de
adoptare a legii în acest fel, astfel că, pentru a justifica această intervenție a împăratului în procesul de
legiferare, jurisconsulții vremii au atestat că poporul este cel care deleagă împăratului această autoritatea
de a legifera, în momentul alegerii sale.
Principalul izvor de drept din perioada dominatului, constituțiile imperiale erau discutate în
consistorium, sfatul intim al împăratului, apoi erau aprobate de către acesta și deveneau obligatorii.
Constituțiile imperiale erau de patru feluri: edictele (edicta), mandatele (mandata), decretele (decreta)
și rescriptele (rescripta).
Edictele erau acele acte emise de împărat în virtutea lui ius edicendi, fiind dispoziții cu caracter
general, similare legilor, care vizau atât domeniul dreptului public, cât șipe cel al dreptului privat și care,
spre deosebire de edictele pretorilor, erau valabile nu numai pe durata domniei celui care le-a emis, ci și
după moartea acestuia chiar, dacă cel care îi succeda la tron nu le abroga în mod expres.
Mandatele erau acte emise de împărat care cuprindeau instrucțiuni adresate funcționarilor imperiali,
în special guvernatorilor de provincii și care erau, în principiu obligatorii pentru cei cărora le erau
destinate, însă, care, ulterior, au devenit general obligatorii, dobândind calitatea de izvor de drept roman.
Decretele erau soluțiile pe care împăratul le dădea în calitatea sa de judecător suprem, în procesele
deduse judecății și prin intermediul cărora, uneori, acesta dădea naștere unor reguli de judecată noi, care
deveneau prin intermediul decretului izvoare de drept. Cu alte cuvinte, aceste decrete aveau rol de
precedent judiciar cu caracter obligatoriu în spețele similare.
Rescriptele erau acte prin care împăratul dădea dezlegări cu privire la anumite probleme de drept
controversate în care era consultat de către magistrați și chiar de particulari. Magistraților le răspundea la
întrebările adresate prin scrisori, numite epistulam, iar particularilor prin subscriptio, adică un răspuns
scris chiar pe cererea care îi fusese înaintată.
Mai târziu apar încă două tipuri de constituții imperiale: adnotationes, care erau decizii pe care
împăratul le scria direct pe cererea pe care o primea și pragmaticae sanctiones, care erau acte emise ca
răspuns la o problemă de interes general, adresate întotdeauna unei colectivități.
În ceea ce privește sistematizarea constituțiilor imperiale, sunt cunoscute trei codificări, înainte de
codificarea lui Iustianian:
- Codex Gregorianus, care cuprindea constituțiile din perioada anilor 196-291;
- Codex Hermogenianus, care cuprindea constituțiile date între anii 293-294;
 - Codex Theodosianus, și prima codificare oficială, intrat în vigoare în naul 439, care era o culegere
sistematică a constituțiilor imperiale din perioada împăratului Constantin și până la data codificării
respective, cuprinzând chiar modificări ale anumitor constituții, astfel încât să fie puse de acord cu
transformările sociale și să nu conțină contradicții în textele lor.
2.7. Jurisprudența
Termenul de jurisprudență la romani avea, într-o oarecare măsură, alt sens decât cel pe care îl are în
limbajul juridic de astăzi, Astfel, în dreptul roman, jurisprudența semnifica știința dreptului, creată de
către jurisconsulți în opera lor de interpretare a dispozițiilor legale. Iuris prudentes sau jurisconsulții erau
profesioniști cunoscători ai legilor, care interpretau normele juridice cu ocazia soluționării proceselor.
Profesia de jurisconsult se conturează odată cu laicizarea dreptului prin divulgarea formulelor de
judecată și a calendarului judecătoresc de către libertul Gnaeus Flavius în naul 301 î.e.n. Până atunci,
știința dreptului fusese monopolul pontifilor, care păstrau secretul asupra normelor juridice și asupra
procedurii de judecată și numai un preot desemnat anual de colegiul pontifilor dădea consultații celor
interesați, motiv pentru care dreptul din acea perioadă era unul sacral, religios și aplicat, de regulă, în
interesul patricienilor.
După ce Gnaeus Flavius face cunoscută tuturor procedura de judecată, prin publicarea unei culegeri
care cuprindea formulele de acțiuni, încep să apară cunoscători ai dreptului care emit opinii și dau
consultații juridice, primul dintre aceștia fiind, se pare, Tiberius Coruncanius, preot plebeu, care acorda
consultații publice celor interesați.
Într-o primă fază, respectiv în epoca veche a dreptului roman, activitatea jurisconsulților consta în
arătarea dispozițiilor legale aplicabile în fiecare speță dedusă judecății, precum și a formelor și cuvintelor
solemne ale proceselor, ceea ce face ca jurisprudența specifică perioadei respective să fie una cazuistică,
fără a exista în actiivtatea juridică a vremii preocuparea pentru sistematizarea și abstractizarea conceptelor
juridice.
În epoca clasică, jurisprudența cunoaște o dezvoltare fără precedent, jurisconsulții câștigând un rol din
ce în ce mai important în practica judiciară prin interpretarea normelor juridice în spiritul echității, astfel
încât să adapteze dreptul în vigoare la transformările permanente ale societății romane, ceea ce a dus la o
adevărată operă creatoare a jurisconsulților, care nu s-au limitat la activitatea de interpretare, dar au creat
norme care au devenit rapid izvoare de drept pentru judecători.
Pentru a se convinge de utilitatea unei norme, jurisconsulții creau spețe complexe prin combinarea
diferitelor cazuri practice, iar norma de drept era considerată bună numai în măsura în care oferea
rezolvare celor mai complicate cazuri imaginate de către acești profesinoști ai dreptului.
Activitatea jurisconsulților consta în realizarea a patru activități, considerate esențiale pentru fiecare
om de drept, după spusele lui Cicero:
a) agere, care era capacitatea jurisconsultului de a da indicații cu privire la modalitatea de dirijare a
unui proces;
b) cavere, care consta în aptitudinea jurisconsultului de a redacta de o manieră corespunzătoare acte
juridice;
c) respondere , care era activitatea juriscosultului de a oferi consultații în chestiunile de ordin juridic,
materializate în responsa prudentium;
d) scribere, care reprezenta capacitatea de a redacta acte juridice și de a scrie tratate de drept.
Treptat, numărul jurisconsulților a crescut din ce în ce mai mult, aceștia au început să scrie studii de
drept, tratate, au creat curente doctrinare și au întemeiat școli de drept, două dintre acestea remarcându-se
cu precădere:
- școala sabiniană, întemeiată de Caius Ateius Capito, care avea o viziune tradiționalistă, clasică,
căutând mai de grabă soluții de speță, decât o teoretizare a principiilor;
- școala proculiană, fondată de Marcus Antistius Labeo, care funcționa pe un sistem inovator,
progresist, susținând sisitematizarea și abstractizarea principiilor juridice.
Epoca postclasică este perioada de declin a jurisprudenței, întrucât, în contextul instaurării puterii
absolute a împăratului, prestigiul de care se bucurau jurisconsulții a fost privit ca un pericol pentru
conducătorul suprem, motiv pentru care Octavianus Augustus decide să limiteze oarecum autoritatea
jurisconsulților, prin acordarea lui ius publice respondendi doar unora dintre aceștia, lucru care excludea
autoritatea oficială a celorlalți.
Până în acest moment, jurisconsulții acordau consultații magistraților sau particularilor, fără ca acestea
să fie obligatorii, magistrații ținând cont de opiniile lor în virtutea renumelui de care se bucurau
jurisconsulții datorită profesiei lor, însă prin acordarea de ius publice respondendi, împăratul acorda,
practic, posibilitatea jurisconsultului resperctiv de a emite opinii cu putere de lege pentru cel căruia îi era
adresată. Acestea trebuia obligatoriu să fie formulate în scris și să poarte sigiulul personal al
jurisconsultului pentru a avea valoare juridică. În situația în care mai multi jurisconsulți emiteau opiniii
divergente cu privire la aceeași probemă juridică, magistratul era liber să aleagă opinia pe care o considera
ce mai potrivită pentru speța pe care o avea de soluționat. Primul jurisconsult care s-a bucurat de ius
publice respondendi a fost Massurius Sabinus.
Împăratul Hadrian face din ius publice respondendi un adevărat precedent judiciar, impunând
aplicarea lui nu numai la speța pentru a fost emisă consultația juridică, ci și la celelalte spețe similare.
Din cauza declinului jurisprudenței, în procedurile de judecată, partea care cita cât mai multe texte
elaborate de jurisconsulții clasici în apărarea sa avea câștig de cauză, fapt care a dus la falsificarea textelor,
din dorința de a câștiga procesele. Pentru a elimina această practică a falsificării scrierilor jurisconsulților,
în anul 426 a fost adoptată Legea citațiilor, prin care s-a acordat valoare de izvor de drept numai operelor
a cinci jurisconsulți clasici, respectiv: Papinian, Paul, Ulpian, Modestin și Gaius, astfel că numai aceștia
puteau fi citați.
Dintre jurisconsulții cei mai de seamă pe care i-a avut Roma, amintim pe următorii:
- Sextus Aelius Paetus Catus, care s-a remarcat prin lucrarea sa, Tripartita commentaria;
- Marcus Manilius, Marcus Iunius Brutus și Publius Mucius Scaevola, care sunt considerați de către
toți doctrinarii ca fiind jurisconsulții care au pus bazele dreptului civil;
- Quintus Mucius Scaevola, care, în cele 18 cărți ce compun lucrarea sa, intitulată Ius civile, a realizat
prima sistematizare a dreptului civil, încercând o structurare a principiilor de bază, pentru a depăși
empirismul ce caracteriza până atunci dreptul roman;
- Marcus Tullius Cicero, autor de renume al unei opere de mare valoare pentru dreptul roman;
- Caius Aquilius Gallus, care a adus inovații în dreptul roman, cum ar fi instituția dolului civil,
introducând actio de dolo, prin care se putea interveni în cazul în care un contract era încheiat prin
înșelăciune și instituția stipulației Aquiliene, care reprezenta o modalitate de evitare a caducității
testamentului, în cazul predecesului fiului instituit legatar, prin acordarea calității de beneficiar al
testamentului nepotului de fiu predecedat, chiar nenăscut, dar conceput la data decesului legatarului
predecedat;
- Servius Suplicius Rufus, autor al unui număr mare de cărți de drept;
- Sextus Pomponius, care a elaborat un important manual de introducere în dreptul roman, intitulat
Enchiridium;
- Africanus, care a scris Quaestiones;
- Gaius, jurisconsult de o valoare fără egal, despre a cărui biografie nu se cunoaște aproape nimic,
cu excepția faptului că a fost profesor de drept la Roma, dar care, deși nu a beneficiat de ius publice
respondendi, a lăsat o operă importantă, sub denumirea de Institutiones;
- Aemilius Papinianus, care a scris operele remacabile Quaestiones, privitoare la cazurile practice,
Responsa, care era o culgere de consltații și Definitiones, care era o expunere a dreptului în vigoare;
- Iulius Paulus, care a scris Instituțiile și Regulile;
- Domitius Ulpianus, important autor de comentarii ale edictului pretorului, de monografii și
manuale de drept;
- Herennius Modestinus.
Complexitatea operei jurisconsulților romani s-a concretizat în următoarele tipuri de lucrări:
a) questiones, culegeri de cazuri analizate sub aspect teoretic, studiate în școli;
b) epistulae, expuneri ale unor probleme de drept sub forma scrisorilor;
c) institutiones, lucrări elementare de drept;
d) sententiae, lucrări elementare de practică a dreptului;
e) digesta, enciclopedii de drept;
 f) notaele, observații critice asupra scrierilor jursiconsulților clasici.

2.8. Codificarea lui Iustinian

Numărul mare de norme juridice adoptate în epoca veche și, mai ales, în epoca clasică a determinat o
oarecare dezordine legislativă, la care s-au adăugat contradicții inevitabile în contextul acestei multitudini
de dispoziții legale, fapt care a revelat necesitatea unei ordonări, a unei structurări sistematice a dreptului
în vigoare, dar și a unei revizuiri a acestuia, pentru a-i asigura unitatea și adaptabilitatea la realitățile
epocii.
Primul pas în acest sens a fost făcut prin intermediul celor trei culegeri de constituții imperiale,
respectiv Codex Gregorianus, care cuprindea constituțiile din perioada anilor 196-291, Codex
Hermogenianus, care cuprindea constituțiile date între anii 293-294 și prima codificare oficială, Codex
Theodosianus, care era o culegere sistematică a constituțiilor imperiale din perioada împăratului
Constantin și până la data codificării respective.
În anul 528, împăratul Iustinian dă ordin prin intermediul unei constituții imperiale să se realizeze un
cod care să sistematizeze constituțiile imperiale și să le modifice atât cât este cazul, pentru a le adapta pe
acestea la transformările societății romane de la momentul respectiv.
„Se cuvine ca puterea imperială să fie nu numai biruitoare prin arme, dar și înarmată cu legi, pentru
ca, atât la vreme de război, cât și de pace, să poată fi bine călăuzită, iar împăratul roman să biruiască nu
numai în luptele cu dușmanii, ci (pășind) pe căile cele legiuite, să înlăture nedreptățile celor ce învinuiesc
pe alții pe nedrept, devenind, astfel, atât cel mai devotat susținător al dreptului, cât și biruitorul vrăjmașilor
înfrânți.” Aceste cuvinte sunt justificarea demersului lui Iustinian, care, sub denumirea de Corpus iuris
civilis, sistematizează întregul drept roman într-o colecție ce îi va asigura acestuia eternitatea.
Devenind împărat în anul 527, Iustinian (Flavius Petrus Sabbatius Iustinianus) a conștientizat
necesitatea acută a transformării statului roman, scindat și slăbit de puteri și a început acest proces de la
nivel legislativ, întrucât a înțeles importanța legii, or domeniul legislației era destul de neclar, străbătut de
incertitudini, contradicții și imprecizie. În aceste circumstanțe Iustinian a inițiat reorganizarea sistemului
juridic, începând cu revizuirea și codificarea constituțiilor imperiale de care aminteam mai sus, fără a se
limita, însă, la ordonarea legislației imperiale, așa cum o făcuseră codurile Gregorian, Hermogenian și
Teodosian, ci realizând cea mai amplă operă de sistematizare și revizuire a dreptului, de la teorie până la
jurisprudență, scopul fiind nu de a crea norme noi, dar de a adapta și uniformiza structura legislația
existentă, de a o curăța de neclarități și ambiguități.
Codificarea iustiniană a fost realizată prin elaborarea a patru cărți, care alcătuiesc ceea ce se numește
Corpus iuris civilis: Codex, Digesta/Pandecta, Institutiones și Novellae, aceasta din urmă fiind alcătuită
după moartea împăratului.
Codex este o culegere a constituțiilor imperiale edictate începând de la împăratul Hadrian, prezentate
cronologic, fiind redactat de o comisie formată din zece membri și publicat în două ediții, una în anul 529
și cea de-a doua în anul 534, care mai cuprindea încă 300 de constituții date în timpul împăratului Iustinian.
Lucrarea este structurată pe 12 cărți, cărțile sunt formate din titluri, titlurile din constituții, constituțiile
mai lungi sunt împărție în paragrafe, iar fiecare constituție începe cu inscriptio, care cuprinde numele
împăratului care a dat-o și numele destinatarului și se încheie cu subscriptio, în care se menționează data
și locul actului.
Digesta sau Pandecta reprezintă o antologie de texte din operele jurisconsulților romani, structurată
în 50 de cărți formate din titluri, împărțite, la rândul lor, în fragmente care sunt precedate de câte o
inscriptio, în care se arată numele jurisconsultului, opera și cartea din care este preluat fragmentul.
Digestele se compun din șapte părți, respectiv Prota, De iudiciis, De rebus, Umbilicus, De testamentis,
ultimele două neavând titluri și trebuie menționat că, prin constituție, împăratul a interzis comentarea lor,
pentru a se asigura că sensul dat de autori termenilor nu va fi alterat nici de cei care au redactat digestele,
nici de jurisconsulții ce vor urma.
Institutiones au fost elaborate ca un manual elemnetar de drept, spre a servi drept ajutor studenților în
învățarea dreptului, așa cum reiese chiar din textul său: „Astfel, cunoștințele pe care odinioară studenții
le dobândeau abia în patru ani de studiu – citind constituțiile imperiale – voi le veți putea aborda de
timpuriu, deoarece ați fost găsiți vrednici de marea cinste și fericire de a primi, de la început și până la
sfârșit, pregătirea voastră juridică din glasul împăratului.” Instituțiile erau formate din patru cărți,
împărțite în titluri, iar titlurile în paragrafe și cuprindeau definiții, clasificări, aspecte generale referitoare
la anumite instituții de drept, fiind expuse atât opiniile clare, cât și cele mai controversate.
Novellae constituie o culegere de 137 de constituții adoptate de către Iustinian după elaborarea
Codexului, care a fost alcătuită după moartea împăratului de către persoane particulare și cuprinde
dispoziții referitoare la bunurile bisericii, organizarea imperiului, moștenirea legală, moștenirea
testamentară.

A. Procedura civilă de judecată

Procedura civilă de judecată reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează modul de
desfășurare a procesului în sistemul roman de drept și care vizează apărarea dreptului la libertate, la
proprietate, la moștenire și a drepturilor de creanță.
După cum se poate observa din definiție, existența unei veritabile proceduri de judecată presupune
existența unui sistem juridic organizat și coerent, lucru despre care nu se poate vorbi la începuturile
Romei, în societatea prestatală, ci doar ceva mai târziu, după apariția statului și a ordinii politice.
În perioada anterioară formării statului, funcționa un fel de răzbunare privată sau o justiție privată,
astfel că, dacă un cetățean roman încălca drepturile altui cetățean roman, acesta din urmă își putea face
singur dreptate, pe calea răzbunării și folosind violența, ceea ce ducea, în mod evident, la efecte
disproporționate față de faptele petrecute.
Această primă etapă a justiției private a fost, ulterior, înlocuită, cu legea talionului, care, prin regula
„ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” aduce o oarecare măsură, un oarecare control al răzbunării private,
legea talionului fiind, la rândul ei, înlocuită, apoi, cu procedura arbitrajului privat.
Justiția privată era de două feluri:
- o justiție agresivă, care opera atunci când o persoană își restabilea dreptul încălcat, personal, prin
mijloace proprii;
- o justiție defensivă, care opera atunci când o persoană urmărea să se apere prin propriile mijloace
împotriva altei persoane care emitea pretenții față de aceasta.
Bineînțeles că în contextul nașterii statului roman organizat juridic și politic, conducătorii acestuia au
înțeles necesitatea securității cetățenilor și a menținerii unui echilibru la nivel social, indispensabil oricărui
popor care trebuie să urmeze aceeași orânduire, astfel că, treptat, justiția privată a fost reprimată. Înn acest
sens sunt semnificative trei acte normative:
a) Lex Iulia de vi publica et privata, care a fost dată în timpul împăratului Augustus și care prevedea
pedepsirea creditorului care lua un bun din patrimoniul debitorului prin violență;
b) Decretum Marcii, emis de împăratul Marcus Aurelius, care pedepsea cu pierderea creanței pe
creditorul care lu aun bun din patrimoniul debitorului, chiar fără întrebuințarea violenței;
c) Constituția din 389 a lui Valentinian al II-lea, care prevedea sancțiunea pierderii dreptului de
proprietate pentru cel care lua prin violență bunul din mâinile posesorilor.
Prin aceste trei acte ale autorității de stat s-au pus bazele procedurii civile romane, bazate nu pe
răzbunarea privată, ci pe acțiunea adresată unui organ cu atribuții judiciare, ca act de procedură inerent
restabilirii dreptului încălcat. De altfel, dreptul civil roman s-a dezvoltat și a evoluat pe cale procedurală,
plecând de la speță la abstractizarea principiului.
În istoria dreptului procedural, romanii au cunsocut trei sisteme procedurale care s-au succedat în
timp:
- procedura legisancțiunilor, specifică epocii vechi a dreptului
- procedura formulară, care a existat în perioada clasică
- procedura extraordinară, specifică epocii postclasice.

3.2. Procedura legisancțiunilor

Procedura acțiunilor legii (legis actiones), introdusă prin Legea celor XII table a fost prima procedură
civilă romană, care a prevăzut mijloacele prin care o persoană își putea apăra un drept sau valorifica o
pretenție într-un cadru legal, organizat, orice altă modalitate de realizare a drepturilor, în afara celor
prevăzute de lege, fiind de neconceput. Cu alte cuvinte, în cadrul procedurii legisancțiunilor, nicio
persoană nu își putea valorifica vreun drept, dacă nu exista o procedură care să consacre dreptul respectiv
și posibilitatea apărării lui în fața judecătorului.
3.2.1. Caractere
Procedura legisancțiunilor avea trei caractere specifice, care reflectă fidel mentalitatea societății
romane de la momentul respectiv:
a) caracterul legal, care decurge din faptul că legisancțiunile erau prevăzute expres și limitativ de
normele juridice, astfel că persoanele nu putea utiliza alte proceduri, în afara celor sancționate de
lege;
b) caracterul formalist, care se referă la faptul că formulele legisancțiunilor trebuia să fie respectate
întocmai, alterarea oricărui cuvânt sau gest ducând la nulitatea procedurii și pierderea procesului,
așa cum a fost, de pildă, situația unei persoane care, în cadrul procesului a folosit termenul viță de
vie în locul termenului de arbore, care era prevăzut în textul legii și, care, pentru acest motiv, a
pierdut procesul;
c) caracterul judiciar, care presupune desfășurarea procesului în fața unui magistrat cu atribuții
judiciare.
3.2.2. Organizarea judecătorească
Inițial, rolul magistratului judiciar îl juca regele, pentru ca, ulterior, în timpul republicii, această
atribuție să cadă în sarcina consulilor, iar după crearea preturii, aceștia devenind personajele principale în
organizarea proceselor. Procesul începea în fața pretorului și se termina, de regulă, în fața judecătorului
sau arbitrului, acest ultim personaj intervenind în cauzele mai ușoare, ca persoană patriculară, agreată de
ambele părți procesuale și confirmată de către magistrat.
Ulterior, judecătorul nu a mai fost ales de părți, ci tras la sorți. Existau judecători unici și judecători
multipli, care erau împărțiți în trei categorii: recuperatores, decemvirii și centumvirii.
Competența magistraților judiciari se exprima în iurisdictio și imperium.
Iurisdictio desemna activitatea magistratului de a supraveghea desfășurarea procesului conform
procedurii legale prevăzute și era două feluri: contencioasă, atunci când părțile aveau interese contrare și
procesul se finaliza prin pronunțarea unei horărâri și voluntară, atunci când, în prezența magistratului,
părțile ajungeau la un consens, sub forma unui act juridic, fără a dezbate pretenții contradictorii.
Imperium desemna puterea de comandă a magistratului, în temeiul căreia acesta putea pune capăt
procesului, fără a mai trimite părțile în fața judecătorului, uzitând de una din următoarele proceduri pe
care le avea la îndemână: interdicta, missio in pssessionem, stipulationes praetoriae și restitutio in
integrum.
Interdicta desemna dispozițiile prin intermediul cărora pretorul impunea părții (interdicte simple) sau
părților (interdicte duble) să încheie un anumit act juridic.
Missio in pssessionem era procedura prin care pretorul dădea reclamantului posesiunea lucrurilor
pârâtului, fiind utiliazată în situațiile în care acesta din urmă încerca să prelungească starea de litigiu, cum
era cazul în care pârâtul refuza să se prezinte în fața magistratului.
Stipulationes praetoriae erau contractele încheiate de către părțile aflate în litigiu în mod verbal, din
ordinul pretorului, celelalte stipulații fiind încheiate din dorința părților, fără intervenția pretorului.
Restitutio in integrum desemna ordinul prin care pretorul desființa actul prejudiciabil pentru
reclamant, care redobândea dreptul încălcat de către pârât și, de asemenea, dobândea posibilitatea de a
intenta o acțiune în valorificarea dreptului respectiv, fapt care se realiza prin repunerea părților în situația
anterioară încheierii actului. Deci, practic, restabilirea situației anterioare nu era consecința imediată a lui
restitutio in integrum, ci aceasta doar îi dădea posibilitatea intentării unei noi acțiuni
3.2.2. Citarea
Citarea pârâtului cădea în sarcina reclamantului și se putea face numai în locuri publice, întrucât
domiciliul cetățeanului roman era sacru și inviolabil, fapt pentru care acesta nu putea fi luat de la
domiciliul său.
Procedura de citare putea fi îndeplinită prin trei modalități:
- in ius vocatio, care consta invitația pe care reclamantul o adresa pârâtului de a se prezenta la
judecată, pronunțând cuvintele in ius te voco (te chem în fața magistratului), pârâtul care refuza să
 se prezinte putând fi adus cu forța, însă niciodată de la domiciliul său; pârâtul avea posibilitatea de
a aduce un garant (vindex), care să îi ia locul în proces și să judece cu reclamantul în locul său;
- vandimonium extrajudiciar, care reprezenta o convenție prin care părțile stabileau faptul că se vor
prezenta la o dată aleasă de ele prin acea convenție în fața magistratului;
- condictio, care se utiliza în cazul în care pârâtul era peregrin și reprezenta somația prin care acesta
era chemat în judecată.
3.2.3. Desfășurarea procesului
Procesul se desfășura numai în anumite zile și presupunea două faze: faza in iure, care avea loc în fața
magistratului și faza in iudicio, care presupunea prezentarea părților în fața unui judecător sau a unui
arbitru.
Faza in iure
În primul rând, trebuie menționat faptul că în procedura de judecată era obligatorie în această fază
prezența părților, astfel că nu se admitea reprezentarea lor sau judecarea în lipsă.
Faza in iure începea cu expunerea de către reclamant (actor) a pretențiilor sale împotriva pârâtului
(reus), situație față de care acesta din urmă putea să aleagă una din următoarele trei poziții:
- să recunoască pretențiile reclamantului, recunoaștere care constituia titlu executoriu și care
semnifica finalizarea procesului în această fază, întrucât cel care recunoaștea era asimilat celui
condamnat;
- să nege pretențiile reclamantului și să se apere respectând procedura de judecată, caz în care
procesul trecea în faza a doua;
- să nu recunoască pretențiile reclamantului, dar să nu se apere în mod corespunzător, așa cum
prevedea procedura, ceea ce făcea, din nou, ca procesul să se termine în acel moment, fără a trece
în cea de-a doua fază.
Dacă pârâtul se situa în prima ipoteză, adică recunoștea pretențiile reclamantului, se declanșa ultimul
act al fazei in iure, care purta denumirea de litis contestatio, act absolut obligatoriu, care însemna luarea
de martori și dovedea faptul că părțile doreau să se judece.
În ceea ce privește activitatea magistratului, adică a pretorului, în această fază, aceasta consta mai mult
în a supraveghea dacă părțile procesuale au îndeplinit procedura în mod corespunzător și dacă au respectat
formulele legisancțiunilor, la finalul fazei in iure având posibilitatea de a pronunța unul din următoarele
cuvinte solemne: do, prin care numea judecătorul ce va interveni în cea de-a doua fază procesuală, dico,
prin care dispunea ca una dintre părți să intre, porvizoriu, în posesia bunului litigios și addico, prin care
erau recunoscute pretențiile uneia dintre părți.
Faza in iudicio
Faza in iudicio se desfășura în fața judecătorului, fără obligația de a respecta anumite solemnități,
părțile dezbătând cauza, prezentându-și, fiecare, pretențiile și apărările, fie personal, fie prin recurgerea la
serviciile unui avocat.
Această fază putea avea loc în lipsa părții, situație în care, judecătorul aștepta până la amiază, iar dacă
cealaltă parte procesuală nu se prezenta până în acel moment, procesul era câștigat de partea care s-a
prezentat.
Procesul se finaliza prin pronunțarea, de către judecător, a unei sentințe, în ultima zi de judecată, a
cărei executare se făcea direct de către partea care a câștigat procesul, prin una din cele două legisancțiuni
de executare: manus iniectio sau pignoris capio.
3.2.4. Legisancțiunile
Legisancțiunile erau de două feluri:
- legisancțiuni de judecată, adică proceduri civile ce se utilizau în desfășurarea procesului:
sacramentum, iudicis arbitrive postulatio și condictio;
- legisancțiuni de executare, prin intermediul cărora partea care a câștigat procesul punea în
executare sentința: manus iniectio și pignoris capio.
Sacramentum era de două feluri, în funcție de natura dreptului ce forma obiectul procesului, astfel:
- sacramentum in rem, dacă prin acțiune se urmărea apărara unui drept real, cum este dreptul de
proprietate;
 - sacramentum in personam, dacă prin acțiune se urmărea apărarea unui drept de creanță.
Despre acțiunea legii sacramentum in personam nu s-au păstrat prea multe detalii. În ceea ce privește
sacramentum in rem, aceasta presupunea, în primul rând, aducerea bunului litigios în fața judecătorului,
bunurile mobile fiind aduse efectiv, iar din cele imobile aducându-se o bucată, de exemplu o cărămidă
dintr-o casă, o bucată de pământ dacă era vorba de un fond. Reclamantul și pârâtul atingeau, pe rând,
lucrul cu o nuia, pronunțând următoarele cuvinte: Declar că acest sclav (pământ, casă etc) este al meu
după dreptul quiritar în conformitate cu cauza sa, după care intervenea magistratul, care le cerea să lase
amandoi lucrul, moment în care urma un schimb de replici al părților care să stabilească cine este în drept
să stăpânească lucrul, în cadrul căruia reclamantul cerea pârâtului să menționeze dreptul în temeiul căruia
revendicase sclavul, iar pârâtul răspundea că și-a exercitat dreptul atingând lucrul cu nuiaua.
Apoi reclamantul îl provoca pe pârât la sacramentum în funcție de valoarea lucrului litigios: Fiindcă ai
revendicat pe nedrept, te provoc la sacramentum de 500 de ași. În această fază, magistratul atribuia bunul
litigios în mod provizoriu uneia dintre părți, iar în faza a doua a procesului judecătorul pronunța sentința
în funcție de acel sacramentum care i se părea just.
Iudicis arbitrive postulatio era o legisancțiune cu caracter excepțional, care se utiliza atunci când
nu era posibilă aplicarea lui sacramentum sau în alte situații de excepție, cum ar fi litigiile care se nășteau
ca urmare a încheierii unui contract verbal (sponsio). Procedura era destul de simplă, constând înt-un
scimb de replici între reclamant și pârât, care se finaliza cu cererea de numire a unui judecător, adresată
magistratului.
Condictio se aplica în cazul proceselor ce aveau ca obiect sume de bani sau alte bunuri determinate
și consta în fatul că părțile, prezente în fața magistratului, purtau un dialog în care reclamantul îi cerea
pârâtului să recunoască sau să nege datoria (Afirm că tu îmi datorezi 10.000 de sesterți. Îți cer să
consimți sau nu). Dacă pârâtul nega pretenția reclamantului, acesta îi cereasă vină peste 30 de zile în
fața magisratului, pentru ca magistratul să desemneze un judecător și ambele părți își luau angajamentul
ca partea care pierdea procesul să plătească celeilalte părți o treime din valoarea lucrului litigios.
Manus iniectio (punerea mâinii) era acea acțiune a legii care se folosea atunci când procesul avea
ca obiect un drept personal, de creanță și presupunea să fi fost pronunțată o hotărâre judecătorească privind
o datorie în bani, iar în cazul în care creanța consta înr-un lucru cert, trebuia parcursă o procedură
intermediară (arbitrium liti aestimandae) ce avea ca scop evaluarea creanței respective, pentru a putea fi
utilizată manus iniectio.
În cadrul acestei proceduri, partea care fusese condamnată sau recunoscuse datoria avea la dispoziție
un termen de grație de 30 de zile, iar dacă la finalul celor 30 de zile aceasta nu își plătea datoria, era adusă,
chiar prin violență, în fața magistratului, de către cealaltă parte, care pronunța anumite cuvinte solemne,
apoi punea mâna pe debitor și, astfel, îl lua în stăpânire.
În situația în care debitorul nu își achita datoria și nu intervenea niciun garant pentru el, era dus timp
de 60 de zile în închisoarea proprie a creditorului, care îl scotea de trei ori consecutiv la târg, unde striga
în auzul celorlalți creanța pe care acesta i-o datora, iar dacă nimeni nu se oferea să îl salveze și să plăteasca
datoria în locul său, în final, după trecerea celor 60 de zile era omorât sau vândut ca sclav în afara Romei.
Uneori, creditorii recurgeau la variante mai benefice pentru ei, astfel că nu îi omorau pe datornici, ci îi
țineau să muncească pentru ei până își achitau datoria. În anul 326 Legea Poetelia-Papiria a interzis
uciderea debitorilor.
Pignoris capio era o legisancțiune diferită față de celelalte, în sensul că nu se desfășura un proces în
fața magistratului, ci presupunea luarea de către creditor a unui bun din patrimoniul debitorului, în
prezența martorilor, până la achitarea datoriei, bun pe care creditorul nu putea să îl vândă, dar putea să îl
distrugă dacă debitorul nu își achita datoria.

3.3. Procedura formulară

Procedura formulară a fost introdusă pe fondul transformărilor care au avut loc în lumea romană la
finalul republicii, ca urmare a numeroaselor cuceriri ce au determinat o dezvoltare fără precedent a
relațiilor economice ale Romei, astfel încât s-a simțit necesitatea unei proceduri judiciare mai suple, mai
maleabile, care să se adapteze noii economii, noilor raporturi din practică, care se loveau de rigiditatea și
formalismul legisancțiunilor.
Procedura formulară a fost introdusă prin Lex Aebutia (149-126 î.e.n.), fără ca prin această lege să fie
abrgate legisancțiunile, astfel că cele două proceduri de judecată au coexistat o vreme, părțile putând opta
pentru una sau cealaltă în vederea valorificării pretențiilor lor, abrogarea legisancțiunilor având loc abia
în naul 17 î.e.n., prin Lex Iuliae Iudiciariae.
Această nouă procedură este tot una legală, căci este prevăzută de lege, dar prezintă avantajul faptului
că, pe de o parte, nu este atât de formală precum procedura anterioară, iar, pe de altă parte, permite
pretorului să aducă modificări și chiar completări dreptului existent, putând elabora formule noi, în afara
celor menționate în edict, pentru situațiile din practică pentru care edictul nu prevedea o formulă anume.
3.3.1. Formula de judecată
Formula reprezenta o instrucțiune pe care magistratul o întocmea în prima fază procesuală și în care
impunea judecătorului modalitatea de soluționare a procesului, inclusiv soluția pe care acesta trebuia să o
pronunțe.
În general, magistratul cuprindea în edictul său, pe care îl dădea la intrarea în funcție, formule de
judecată generale, însă, pentru că nu avea cum să prevadă toate situațiile conflictuale ce urmau să apară
în practică, atunci când se năștea un litigiu pentru care nu fusese dată o formulă prin edict, magistratul
crea o formulă nouă pentru cauza respectivă.
Formula de judecată cuprindea trei tipuri de elemente:
- partea de început, care conținea numirea judecătorului;
- elementele obligatorii, care nu erau lăsate la alegerea părților: intentio, demonstratio, adiudicatio
și condemnatio;
- elementele secundare, accesorii, care erau cerute de părți, dacă acestea doreau să se folosească de
ele: prescriptiones și exceptiones.
Intentio reprezenta acea parte care nu putea lipsi din nicio formulă și în care se arăta pretenția
reclamantului, pretenție care putea să constea, fie într-o sumă de bani, fie într-un bun. Intentio era de două
feluri: intentio certa, în care pretorul determina concret pretenția reclamantului, adică indica suma de bani
sau bunul pretins și intentio incerta, care nu indica precis pretenția reclamantului, aceasta fiind lăsată la
aprecierea judecătorului.
Demonstratio este partea formulei care înfățișează izvorul pretențiilor reclamantului, adică din ce s-
au născut aceste pretenții, putând fi vorba despre un contract, despre un testament sau alte asemenea
izvoare.
Adiudicatio constituie acea parte a formulei de judecată în care pretorul permitea judecătorului să
transfere proprietatea asupra unui bun și apărea în formulele privitoare la procesele de ieșire din
indiviziune, de împărțire a moștenirii sau de hotărnicie.
Condemnatio reprezenta ordinul pe care pretorul îl dădea judecătorului de a condamna sau de a
absolvi pe pârât, în funcție de cum pretențiile indicate în intentio se dovedeau a fi sau nu adevărate.
Sentința avea ca obiect, obligatoriu, o sumă de bani, indiferent de obiectul litigiului și numai prin
excepție, dacă obiectul procesului consta într-un bun, era prevăzută obligația pârâtului de a restitui bunul,
în caz contrar fiind obligat la o sumă de bani superioară valorii bunlui respectiv.
Condemnatio era de trei feluri:
- certa, atunci când suma la care era condamnat pârâtul era stabilită de către magistrat;
- incerta cum taxatione, atunci când pretorul impunea prin formulă limita maximă a sumei pe care
judecătorul putea să o pronunțe cu titlu de condamnare față de pârât;
- incerta et infinita, atunci când judecătorul putea să aprecieze fără niciun fel de limite suma la care
urma să fie obligat pârâtul.
Prescriptiones erau acele părți secundare ale formulei, de care părțile puteau uza sau nu, după cum
acestea le favorizau sau nu situația, din acest punct de vedere prescripțiile fiind de două feluri: prescripții
pro actore, care îl avantajau pe reclamant și prescripții pro reus, care erau în avantajul pârâtului.
Prescripțiile pro actore aveau drept scop să restrângă întinderea pretențiilor reclamantului doar la
anumite aspecte ale raportului juridic, astfel încât partea să poată, pe viitor, să își valorifice și celelalte
pretenții în instanță, atunci când va fi cazul. De exemplu, în cazul în care izvorul litigiului îl constituia un
contract de rentă viageră, reclamantul trebuia să precizeze faptul că pretențiile sale vizează doar renta
neachitată și devenită scadentă, nu întreaga creanță, pentru a putea să intenteze o acțiune privind restul
sumelor atunci când fiecare dintre acestea va deveni scadentă, evitând, astfel, efectul extinctiv al sentinței.
Prescripțiile pro reus vizau evitarea soluționării pe fond a unui litigiu, de pildă, dacă o persoană emitea
pretenții cu privire la un bun dintr-o moștenire cuvenită pârâtului, acesta din urmă solicita prin intermediul
prescriției ca instanța să se pronunțe numai asupra bunului respectiv, fără ca sentința să privească întreaga
atribuire a moștenirii.
Exceptiones erau acele mijloace procedurale prin care pârâtul, deși nu infirmase pretențiile
reclamantului, putea să înlăture aceste pretenții, invocând anumite fapte, cum este situația în care pârâtul
nu nega în fața instanței că a primit o sumă de bani de la reclamant, dar afirma faptul că, ulterior,
reclamantul îl iertase de datorie.
Excepțiile erau de două feluri:
- peremtorii sau perpetue, care duceau la paralizarea definitivă a pretențiilor reclamantului și care
puteau oricând să fie opuse de către pârât, așa cum este cazul în care debitorul dovedește faptul că
a contractat obligația față de reclamant prin violență sau dol;
- dilatorii sau temporare, care aveau rolul numai de a amâna restabilirea dreptului reclamantului,
cum este situația părților care încheiaseră un contract de împrumut cu o anumită scadență, iar
ulterior, de comun acord, stabiliseră o dată scadentă ulterioară celei stabilite inițial, deci amânaseră
scadența, iar, cu toate acestea reclamantul acționase pe pârât în instanță pentru plata datoriei înainte
de împlinirea datei scadente.
3.3.2. Acțiunile
Acțiunea (actio), în accepțiunea dreptului roman din această perioadă, este acel mijloc procedural prin
care persoanele își pot valorifica în justiție drepturile pe care le consideră încălcate de către alte persoane.
Această acțiune este cea care fundamentează emiterea formulei de către magistrat.
Acțiunile se clasifică în: acțiuni reale și acțiuni personale, acțiuni de drept strict și acțiuni de bună-
credință, acțiuni private și acțiuni populare, acțiuni civile și acțiuni honorarii, acțiuni directe și acțiuni
utile, acțiuni penale și acțiuni persecutorii, acțiuni arbitrarii.
a) Acțiuni reale și acțiuni personale
Acțiunile reale (vindicationes) sunt acelea prin care se urmărește protejarea unui drept real asupra
unui bun și dau posibilitatea titularului acelui drept să intenteze acțiunea împotriva oricărei persoane,
întrucât drepturile reale sunt opozabile tuturor (erga omnes).
Acțiunile personale (condictiones) sunt acele acțiuni care au drept scop ocrotirea unui drept de creanță,
născut între un creditor și un debitor, persoane determinate, ceea ce înseamnă că aceste drepturi nu mai
sunt opozabile tuturor persoanelor, ci numai debitorului.
b) Acțiuni de drept strict și acțiuni de bună-credință
Acțiunile de drept strict erau acele acțiuni în cadrul cărora se făcea o interpretare literală a actului din
care se nășteau pretențiile reclamantului, fără ca aprecierea judecătorului să exceadă termenilor
contractuali.
Acțiunile de bună-credință se caracterizau prin aceea că, în cazul lor, judecătorul trebuia să
interpreteze situația juridică pornind de la principiul bunei-credințe și echității, fără a se limita la sensul
literal al termenilor contractuali.
c) Acțiuni private și acțiuni populare
Acțiunile private erau acele acțiuni prin intermediul cărora puteau fi protejate interesele particulare
ale indivizilor, motiv pentru care ele putea fi intentate numai de către persoana al cărei interes era încălcat.
Acțiunile populare vizau situația în care fusese încălcat un interes general, al societății, astfel că aceste
acțiuni puteau fi intentate de către orice persoană interesată.
d) Acțiuni civile și acțiuni honorarii
Acțiunile civile sunt acțiunile prevăzute de dreptul civil, avându-și izvorul în legisancțiuni.
Acțiunile honorarii sau pretoriene reprezintă acele acțiuni create de către pretor prin opera sa creatoare
de drept, pentru a răspunde nevoilor din practică, unde apăreau litigii pentru care dreptul civil nu prevedea
o acțiune propriu-să, astfel că pretorul crea o astfel de acțiune pentru a soluționa conflictul apărut. Existau
trei tipuri de acțiuni honorarii:
 - acțiunile in factum, prin intermediul cărora erau reglementate raporturi sociale noi, care nu
existaseră anterior;
- acțiunile ficticii, care permiteau aplicarea legii unor situații care nu erau prevăzute în textul ei,
cerând judecătorului să considere, prin intermediul unei ficțiuni, că sunt îndeplinite cerințele legale
pentru aplicarea dispoziției legii acelei situații;
- acțiunile cu formulă cu transpoziție, folosite în anumite împrejurări, cum ar fi reprezentarea în
proces, în intentio fiind menționat un nume, iar în condemnatio un alt nume.
e) Acțiuni directe și acțiuni utile
Acțiunile directe erau acțiunile care se aplicau concret, numai cazurilor pentru care fuseseră date.
Acțiunile utile erau acele acțiuni care erau prevăzute pentru anumite cazuri concrete, dar se palicau și
altor cazuri simlare, ceea ce înseamnă că orice acțiune directă poate deveni o acțiune uitilă, atunci când
este cazul.
f) Acțiuni penale și acțiuni persecutorii
Acțiunile penale reprezentau acțiunile prin care se urmărea condamnarea pârâtului la plata unei amenzi
pecuniare.
Acțiunile persecutorii erau cele prin intermediul cărora judecătorul dispunea ca și condamnare pentru
pârât repararea prejudiciului cauzat reclamantului sau restituirea lucrului ce forma obiectul litigiului.
g) Acțiuni arbitrarii
Acțiunile arbitrarii constituiau un tip de acțiuni în care judecătorul avea un dublu rol, de arbitru și de
judecător. Acesta acționa mai întâi ca arbitru, calitate în care, după ce constata justețea pretențiilor
reclamantului, ordona pârâtului să satisfacă acele pretenții, iar dacă pârâtul nu făcea acest lucru,
judecătorul acționa, de data aceasta, în calitatea lui de judecător, pronunțând o sentință de condamnare la
plata unei sume de bani, care, de regulă, era superioară valorii bunului.

3.3.3 Faza in iure

Faza in iure se desfășura în fața magistratului, fiind obligatorie prezența părților, inițial, pentru ca, mai
târziu, să fie admisă reprezentarea în proces. Reprezentarea se realiza prin unul din următoarele personaje:
prin cognitor, care era constituit în prezența obligatorie a adversarului, prin pronunțatrea unor cuvinte
solemne; prin procurator, care nu era constituit cu forme solemne și care era o persoană care se ocupa de
afacerile stăpânului său, având inclusiv sarcina de a-l reprezenta pe acesta îm justiție.
Inițial reprezentarea s-a concretizat într-o formă imperfectă, realizându-se prin utilizarea acțiunilor cu
transpozițiune, astfel că în intentio era trecut numele reprezentantului, iar în condemnatio numele
reprezentatului, apoi reprezentarea a fost perfectionată, sentința dându-se direct reprezentatului.
Citarea. Citarea pârâtului de către reclamant era obligatorie și se realiza folosind cele trei modalități
de citare care existau și în procedura legisancțiunilor, respectiv in ius vocatio, vandimonium extrajudiciar
și condictio, iar în plus, procedura nouă prevedea posibilitatea stipulării unei amenzi pentru pârâtul citat
care nu se prezenta și chiar posibilitatea unei missio in possessionem pentru cazul în care pârâtul se
ascundea pentru a nu putea fi citat, reclamantul fiind chiar îndreptățit să vândă toate bunurile pârâtului în
această din urmă ipoteză.
Activitatea părților în fața magistratului se desfășura în termeni simpli, obișnuiți, fără solemnități,
fiecare susținându-și cauza și aducând dovezi în acest sens. Ca și în cazul legisancțiunilor, pârâtul pute
adopta una din cele trei poziții:
- fie recunoștea pretențiile reclamantului și procesul se încheia în această etapă;
- fie nega pretențiile reclamantului, dar nu se apăra corespunzător, nerespectând procedura și atunci
pierdea, iarăși, procesul;
- fie nega pretențiile reclamantului și se apăra conform procedurii, caz în care magistratul redacta
formula și procesul trecea în faza a doua.
Magistratul, care în procedura legisancțiunilor avusese un rol pasiv, de această dată are un rol activ,
creator de drept, putând adopta două poziții, în funcție de cum apreciază pretențiile reclamantului ca fiind
juste sau injuste: acordarea acțiunii și redactarea formulei de judecată sau refuzarea acțiunii. Magistratul
refuza să redacteze formula în următoarele situații:
 - dacă circumstanțele cauzei deduse judecății nu se încadrau nici în formulele din edict, nici în cele
civile și nu era posibilă emiterea unei formule noi;
- dacă pârâtul satisfăcea pretențiile reclamantului;
- dacă pârâtul opunea o excepție justificată;
- dacă pârâtul recunoștea pretențiile reclmantului;
- dacă pârâtul lipsea de la proces sau se prezenta, dar nu se apăra corespunzător.
Litis contestatio. Ca și în vechea procdură, litis contestatio este momentul final și esențial al fazei in
iure, deși nu are același conținut și atrage trei efecte extrem de importante: consumarea acțiunii, crearea
unui drept nou, respectiv dreptul la o sentință de condamnare și determinarea părților procesuale și a
judecătorului.
În procedura formulară, litis contestatio semnifica realizarea acordului părților cu privire la formula
redcatată de către magistrat, formulă care era, în cadrul lui litis contestatio, comunicată de către reclamant
pârâtului.
Așa cum spuneam, efectele lui litis contestatio erau trei:
a) efectul extinctiv, care consta în faptul că stingea definitiv dreptul reclamantului, astfel că nu era
posibilă reluarea procesului între aceleași părți și cu privire la același obiect;
b) efectul creator, care se referea la faptul că se năștea un drept nou în beneficiul reclamantului,
respectiv dreptul de a obține o sentință de condamnare, care consta într-o sumă de bani;
c) efectul fixator, care viza stabilirea clară și definitivă a elementelor reale ale cauzei, respectiv
susținerile părților și a elementelor personale, adică a identității părților din proces și a identității
judecătorului. Datoriă acestui element, reclamantul nu putea să susțină anumite afirmații în fața
magistratului și altele în fața judecătorului, ci era obligat să își mențină poziția inițială.

3.3.4. Faza in iudicio

Faza in iudicio se desfășura în fața judecătorului, unde părțile puteau să își susțină pretențiile personal
sau asistați de avocați și procedau la administrarea de probe, care puteau fi: declarații de martori,
înscrisuri, rapoarte ale experților și chiar mărturisirea reclamantului.
Sarcina probei revenea, în primul rând, reclamantului, iar dacă pârâtul ridica excepții, sarcina probei
trecea asupra acestuia, întrucât, așa cum scria jurisconsultul Paul, „sarcina probei cade asupra celui care
afirmă și nu asupra celui care neagă”, iar pârâtul este tratat ca un reclamant când acționează în excepție”.
De cele mai multe ori, judecătorul era părtinitor și aprecia probele luând în considerare statutul social al
părților, acordând credit mai mult celor bogați.
Sentința
Sentința era actul final, prin care se încheia procesul, nu era un act motivat în vreun fel și putea să
constea în două soluții alternative: fie absolvirea pârâtului, fie caondamnarea acestuia. În pronunțarea
sentinței, judecătorul era ținut să respecte întocmai formula întocmită de către magistrat, astfel că acesta
nu putea să ia în considerare, în soluționarea cauzei, nimic din ceea ce se întâmpla ulterior lui litis
contestatio, nici chiar fapta pârâtului de a satisface pretențiile reclmantului în faza in iudicio, cu excepția
a două acțiuni, respectiv acțiunea de bună-credință și acțiunea arbitrarie.
Pe de altă parte, trebuie menționat faptul că sentința nu putea să constea decât în obligarea pârâtului
la plata unei sume de bani.
În funcție de cum sentința era de condamnare sau de absolvie, efectele produse de aceasta erau diferite,
în sensul că sentința de condamnare avea atât forță juridică, cât și forță executorie, iar sentința de absolvire
avea doar forță juridică.
Forța juridică a sentinței era acel efect care consta în faptul că, după pronunțarea sentinței, nu mai era
posibilă rejudecarea aceleiași cauze, cu aceleași părți și același obiect, realizându-se, astfel efectul
extinctiv al lui litis contestatio prin stingerea dreptului reclamantului. Așa cum afirma Ulpian, „lucrul
judecat este acceptat ca exprimând adevărul” („res iudicata pro veritate accipitur”), astfel că, dacă pârâtul
ar fi chemat din nou, ulterior, în judecată pe reclamant, acesta putea invoca autoritatea de lucru judecat
(rei iudicatae), blocând acțiunea pârâtului.
 Forța executorie a sentinței presupunea faptul că pârâtul avea la dispoziție un termen de 30 de zile
pentru a-și executa obligația dispusă prin sentință, iar dacă acesta nu executa obligația, se năștea în
beneficiul pârâtului o nouă acțiune (actio iudicati), în locul fostei proceduri mano iniectio. Prin
intermediul lui actio iudicati, reclamantul aducea în fața pretorului pe pârâtul care refuza să îndeplinească
obligațiile la care fusese condamnat iar efectele erau diferite după cum pârâtul recunoștea suma ce căzuse
în sarcina lui sau nu o recunoștea.
Dacă pârâtul debitor recunoștea faptul că are de plătit suma respectivă de bani, procesul se termina,
iar magistratul emitea un decret de executare prin care ordona fie ducerea debitorului în închisoarea
personală a creditorului reclaamnt, fie trimiterea acestuia din urmă în detențiunea bunurilor debitorului.
Dacă pârâtul nu recunoștea cele stabilite în sentința de condmanare, atunci procesul trecea în faza a
doua, iar dacă susținerile pârâtului se dovedeau a fi false, aceste era obligat la plata dublului sumei la care
fusese condamnat inițial.
Executarea silită
Executarea silită este efectul lui actio iudicati, care, la rândul său, decurge din forța executorie a
sentinței pronunțate de judecător. Se ajungea la executarea silită asupra debitorului în situația în care, în
cadrul noului proces intentat prin actio iudicati, acesta, fie recunoștea cele stabilite în sentința de
condamnare, fie nu recunoștea, iar susținerile sale se dovedeau a fi injuste.
Executarea silită putea să poarte, fie asupra persoanei debitorului, fie asupra bunurilor sale și se făcea
în baza decretului de executare emis de către pretor.
În ceea ce privește executarea asupra persoanei, aceasta consta în aducerea debitorului în închisoarea
personală a creditorului, care îl ținea pe debitor să muncească pentru el, până când acesta își va fi achitat
datoria.
Referitor la executarea asupra bunurilor debitorului, aceasta presupunea punerea unui sechestru asupra
acestor bunuri prin intermediul lui missio in possessionem și vânzarea lor ulterioară la licitație publică.
Mai întâi, creditorul obținea missio in possessionem, ceea ce înseamnă că acesta dobândea detențiunea
supra bunurilor debitorului, cu scopul nu de a-l deposeda pe debitor, ci de a se asigura că acesta din urmă
nu își va micșora în mod voluntar patrimoniul pentru a deveni insolvabil.
Această etapă prealabilă dura un interval de 30 de zile, fiind ca un fel de termen de grație în care
debitorul putea să își plătească datoria, iar dacă în acest termn debitorul nu își îndeplinea obligația pe care
o avea față de creditor, se trecea la vânzarea silită a bunurilor sale, care se putea realiza prin două proceduri
distincte: venditio bonorum și distractio bonorum.
a) Venditio bonorum consta în numirea unui magister bonorum (stăpân al bunurilor), care vindea
bunurile debitorului în bloc persoanei care oferea cel mai bun preț, care purta denumirea de emptor
bonorum. Cumpărătorul se subtituia fostului debitor în raporturile cu creditorii, astfel că reîncepea
procesele cu aceștia, pentru a se asigura de caracterul real al creanțelor, iar dacă se dovedea că acestea
există, creditorii urmau să își rcupereze datoriile de la emptor bonorum .
b) Distractio bonorum era o procedură mai evoluată de executare, care consta în vânzarea bunurilor
debitorului, nu în bloc, ci cu amănuntul, până când toate creanțele erau stinse, astfel că erau înlăturate
anumite inconveniente ale lui venditio bonorum și se evita și efectul infamator pe carte il producea aceasta.
Debitorul avea, totuși, la dispoziție, un mijloc de a scăpa de executarea silită, introdus prin Lex Iuliae
Iudiciairae, respectiv cessio bonorum, care consta în cedarea de către debitor a bunurilor sale creditorilor,
pentru ca aceștia să își satisfacă creanțele. Avantajul acestei proceduri consta în faptul că, pe viitor,
reclamantul nu mai putea fi urmărit silit decât în limita posibilităților sale materiale concrete.
Căi de atac
Partea nemulțumită de soluția pronunțată de către instanță avea la dispoziție următoarele căi de atac
împotriva acesteia:
a) intercessio, care reprezenta dreptul magistraților de a desființa actele altor magistrați de același
rang sau de rand inferior, deci care nu se aplica nu sentinței pronunțate de judecător, ci numai
actelor magistraților;
b) revocatio in duplum, care permitea atacarea sentinței date de judecător, partea invocând nulitatea
de fond sau de formă a soluției respective; dacă se dovedea că sentința fusese justă, partea care
făcuse acest apel era obligată la dublul sumei pentru care fusese condamnată inițial;
 c) restitutio in integrum, care consta în cererea uneia dintre părți de a fi repuse părțile în situația
anterioară declanșării procesului, cu scopul ca acesta să fie judecat din nou și care putea fi adresată
pentru motive cum ar fi: mărturie mincinoasă, eroare, dol, violență și alte asemenea motive.
d) appellatio, care era o cale de atac îndreptată împotriva actelor magistraților, putea fi adresată
numai magistratului ierarhic superior celui care a pronunțat hotărârea, se depunea la instanța care
a pronunțat-o și avea efect suspensiv de executare până la soluționarea căii de atac.
e) Judex qui litem suam facit, care reprezinta o măsură ce putea fi luată împotriva judecătorului
pentru pronunțarea de către acesta a unei sentințe injuste din neglijență, situație în care judecătorul
putea fi chemat în judecată prin intermediul lui actio in factum pentru a fi obligat la plata unei
sume de bani echivalentă cu paguba probusă prin sentință.

3.4. Procedura extraordinară

Procedura extraordinară a fost impusă de puterea imperială, în epoca postclasică a dreptului pentru a
servi puterea autoritatea a împăratului, care, în opera sa de instaurare a monarhiei absolute, nu putea lăsa
la îndemâna particularilor un domeniu atât de important cum era sistemul judiciar.
În acest context, procedura extraordinară de judecată a participat la consolidarea autorității imperiale,
prin organizarea și soluționarea proceselor de către persoane aflate la dispoziția împăratului, respectiv
magistrați judecători.
În cadrul procedurii extraordinare, procesul nu mai era judecat în două faze, în prima de către magistrat
și în a doua de către judecător, ci consta într-o singură etapă, singura autoritate judiciară implicată fiind
magistratul.

Judecătorii
Judecătorii erau funcționarii administrativi ai împăratului, în fruntea ierarhiei judecătorești aflându-se
chiar acesta din urmă, care era judecătorul suprem, pe treapta imediat inferioară se aflau prefecții
pretorului, în provincii atribuțiile judiciare aparțineau guvernatorilor de provincii, iar în capitală
judecătorul cel mai înalt era prefectul orașului.
Nu mai există formule de judecată, întrucât acestea nu ar mai avea rost, pentru ca nu mai există
judecător separat de magistrat, căruia acesta să îi trimită programul de judecată.
Citarea
În cadrul procedurii extraordinare, citarea nu se mai realiza de către reclamant, ci era atributul
judecătorului, în sensul că, deși era redactată de către reclamant, ea era trimisă pârâtului de către judecător,
iar dacă pârâtul nu se prezenta în urma citării, era declarat îndărătnic (contumax) și judecata se desfășura
în lipsă.
În ceea ce privește judecata propriu-zisă, existau mai multe forme de judecată, respectiv:
- denuntiatio;
- procedura prin rescript;
- procedura prin litis contestatio;
- procedura prin libel.
Procedura prin denuntiatio presupunea trimiterea unei notificări pârâtului, notificare adresată de către
reclamant cu acordul magistratului, prin care acesta învedera pretențiile sale împotriva pârâtului și îl invita
pe acesta din urmă să se prezinte în fața magistratului la o anumită dată.
Procedura prin rescript consta în adresarea unei cereri (supplicatio) împăratului, care avea două
variante: fie judeca procesul, împăratul având autoritatea de a judeca orice fel de proces, fie trimitea
procesul spre a fi judecat de către instanța inferioară, printr-un rescript pe care îl întocmea în acest sens.
Procedura prin litis contestatio consta în susținerea contradictorie a pretențiilor de către cele două părți
procesuale, fără ca acest moment procesual să aibă efectele pe care le avea litis contestatio în procedurile
anterioare, în sensul că, în procedura extraordinară, judecătorul putea lua în calcul la pronunțarea sentinței
tot ceea ce se petrecea în cadrul procesual după această etapă.
 Procedura prin libel presupunea adresarea unei sesizări de către reclamant instanței, denumită libellus
conventiones, în care reclamantul făcea cunoscute pretențiile sale și cerea permisiunea judecătorului de a-
l cita pe pârât, judecătorul putând să acorde sau să refuze această permisiune.
Dacă reclamantul obținea dreptul de a-l cita pe pârât, instanța trimitea pârâtului cererea reclamantului,
care, la rândul său, trebuia să răspundă prin întâmpinare și să dea garanții că se va prezenta la proces,
refuzul de a da garanții putând duce la aducerea lui cu forța în fața judecătorului.
Sentința, în cadrul procedurii extraordinare, era diferită ca și fundamentare și conținut față de
procedurile anterioare, în sensul că nu mai era impusă de nimeni, ci era stabilită de către judecător în baza
propriei sale aprecieri și nu era limitată la stabilirea unei sume de bani în sarcima pârâtului, ci putea să
constea chiar în restituirea bunului litigios.
Executarea sentinței se făcea de către organele judiciare și nicidecum de către reclamant și putea fi în
natură, pecuniară sau personală.
Partea care pierdea procesul avea la dispoziție calea de atac a apelului, care suspenda executarea
sentinței pronunțate până la judecarea apelului și apelantul putea parcurge toată ierarhia judiciară,
ajungând până la împărat ca instanță supremă.

Persoanele
Noțiunea de persoană și de capacitate
1.1. Noțiunea de persoana
Indivizii priviți din punct de vedere juridic devin persoane fizice sau juridice după caz, în funcție de
cum este vorba de individ privit ut singuli sau de indivizi grupați sub diferite forme de asociere. Avem
nevoie sa fim priviți ca persoane, pentru că, altfel, nu ne putem deosebi unii de ceilalți. Indivizii sunt toți
la fel, persoanele sunt diferite. Unele persoane pot să dobândească anumite drepturi și să își asume anumite
obligații, altele nu pot, unele pot intra în anumite raporturi juridice, altele nu pot, în raport de cum aparțin
uneia sau alteia din categoriile juridice create de drept, căci persoana este individul situat pe plan juridic,
recunoscut de dreptul pozitiv, ficțiune fără de care nu am fi nici utili sistemului juridic statal, nici protejați
de către acesta.
Cuvântul persoană întruchipează perfect acest rol social pe care fiecare dintre noi îl joacă, ucăm,
pentru că acesta, din punct de vedere etimologic, provine din chiar latinescu persona, care semnifica
masca purtată de actori atunci când aveau o reprezentație pe scena de teatru.
În dreptul roman termenul de persoană avea aceeași semnificație cu cea pe care o are astăzi, respectiv
omul privit ca titular de drepturi și obligații, însă nu era o calitate cu vocație generală, în sensul că nu toți
indivizii aveau această calitate, nu deveneau toți persoane fizice prin efectul nașterii, așa cum se întâmplă
astăzi.
Pentru ca ființa umană să fie persoană, aceasta trebuia sa aibă capacitate jurudică sau personalitate
juridică (caput), iar pentru a avea capacitate jurudică, trebuia să întrunească cumulativ următoarele
atribute:
- să aibă status libertatis, adică să fie un om liber;
- să aibă status civitatis, adică să fie cetățean roman;
- să aibă status familiae, adică să fie șef de familie, să nu se afle sub autoritatea altei persoane.
 Capacitatea juridică era, deci, aptitudinea anumitor indivizi de a fi titulari de drepturi și obligații, de a
participa la raporturile juridice.
Capacitatea juridică în dreptul roman are două laturi: capacitatea de folosință sau de drept și capacitate
de exercițiu sau de fapt.
Capacitatea de folosință sau de drept semnifică aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații.
Capacitatea de exercițiu sau de fapt este aptitudinea persoanei de a exercita drepturi și de a-și asuma
obligații prin încheierea de acte juridice.
1.2. Începutul capacității
Capacitatea juridică începe, ca regulă, la nașterea persoanei, cu condiția ca aceasta să se nască vie și
să aibă chip omenesc, nefiind necesar să fie și viabilă.
Prin excepție, capacitatea juridică începe din momentul concepției copilului, ori de câte ori aceasta
este în interesul său, așa cum afirma jurisconsultul Paul: „infans conceptus pro nato habetur quotiens de
commodis eius agitur”. Această excepție permitea copilului nenăscut, dar conceput la data morții tatălui
său, să vină la moștenirea acestuia din urmă, prin intermediul acestei ficțiuni juridice. Bineînțeles, copilul
dobândea capacitate din momentul concepției cu condiția să se nască viu.
1.3. Sfârșitul capacității
Capacitatea juridică încetează prin moartea persoanei, care poate fi moarte fizică sau moarte civilă.
Moartea fizică este cauza firească de încetare a capacității juridice. Sfârșitul personalității juridice
comportă o excepție în cazul morții naturale și anume situația prelungirii personalității defunctului până
la acceptarea moștenirii sale de către persoanele în măsură să facă acest lucru, aplicându-se regula
„hereditas iacens sustinet personam defuncti”(succesiunea neacceptată susține persoana defunctului”). În
dreptul roman nu era admisă posibilitatea existenței unui patrimoniu fără titular, motiv pentru care se
considera că defunctul este încă stăpânul patrimoniului său în intervalul dintre decesul acestuia și
acceptarea moștenirii, prelungindu-se, astfel, capacitatea sa juridică prin intermediul acestei ficțiuni.
Moartea civilă intervenea prin intermediul lui capitis deminutio. Este adevărat că, dintre cele trei
tipuri de capitis deminutio, doar unul ducea la stingerea definitivă a personalității juridice, însă și celelalte
două cazuri semnificau, practic, încetarea statutului avut anterior de persoana fizică și dobândirea unui alt
statut, inferior sau superior ca și importanță.
După cum se poate concluziona, capitis deminutio înseamnă încetarea capacității juridice a persoanei,
ca urmare a pierderii unuia din cele trei elemente ce alcătuiesc această capacitate, respectiv libertatea,
cetățenia sau statutul familial. În funcție de elemntul care dispare, capitis deminutio este, așa cum
menționam anterior, de trei feluri:
a) capitis deminutio maxima, care semnifica pierderea depină a capacității juridice și intervenea în
cazul pierderii libertății;
b) capitis deminutio media, care presupunea pierderea cetățeniei, situație în care persoana devenea
latin sau peregrin, acest lucru realizându-se prin două modalități: de bună voie, prin trecerea dintr-
un statut în altul și forțat, prin încheiera unei căsătorii cu o peregrină;
c) capitis deminutio minima, care însemna pierderea statutului familial; în acesată ipoteză se
încadrează emancipatul, care devine sui iuris din alieni iuris, adoptatul și femeia căsătorită cum
manu, care trec sub autoritatea altui șef de familie, adrogatul, care devine alieni iuris din sui iuris.
1.4. Limitarea capacității
Limitarea capacității juridice intervine în cazul în care este afectată demnitatea sau onoarea persoanei
și acest lucru se întâmplă în trei situații: infamia, intestabilitatea și turpitudinea.
Infamia constituia o limitare a capacității prin pierderea demnității, ca urmare a săvârșirii anumitor
fapte considerate imorale, astfel că cel care le săvârșea, își atrăgea oprobiul socității. Pot fi considerate
astfel de fapte încheierea logodnei sau căsătoriei cu mai multe persoane concomitent, încălcarea regulilor
privind doliul după decesul soțului, etc. Infamia era de două feluri:
- Infamia mediata, care era rezultatul unor fapte ilicite, cum ar fi furtul, escrocheria, încălcarea bunei-
credințe;
 - Infamia immediata, care era consecința practicării unor activității considerate umilitoare, cum ar
actoria sau îndeletnicirea de a fi gladiator sau cazul în care femeia se căsătorea în mai puțin de un
an de la încetarea căsătoriei anterioare.
Intestabilitas constituie limitarea capacității prin interzicerea dreptului de a fi martor la încheierea
unui act al altcuiva sau de a lua ca martor o altă persoană la încheierea unui act propriu. Această limitare
intervene aatunci când persoana respectivă participase la încheierea unui act juridic de către alte persoane
și, ulterior, refuza să depună mărturie cu privire la încheierea actului în cauză.
Turpitudinea era acea limitare a capacității civile care atrăgea imposibilitatea de a fi curatori, tutori
sau adoptatori pentru persoanele care practicau meserii josnice sau duceau o viață desfrânată.

Capitolul II
Categorii de persoane
2.1. Aspecte generale
În societatea romană, oamenii se împărțeau în două mari categorii; oameni liberi și sclavi. Categoria
oamenilor liberi era extrem de neomogenă, aceștia fiind împărțiți în mai multe clase sociale, în funcție de
diverse criterii.
Astfel, oamenii liberi erau împărțiți în:
- cetățeni
- necetățeni, care, la rândul lor, erau și ei de două feluri: latini și peregrini.
Și cetățenii și necetățenii puteau fi ingenui și dezrobiți. Cetățenii și necetățenii ingenui erau aceia care
se născuseră, fie din părinți care au fost mereu liberi, fie din părinți care au fost scalvi, iar ulterior au fost
dezrobiți.
La granița dintre aceste două categorii, categoria oamenilor liberi și categoria scalvilor, se aflau alte
două clase sociale, respectiv colonii și oamenii liberi cu o condiție juridică specială, aflați în stare de
semisclavie.
Spre deosebire de oamenii liberi, categoria sclavilor era unitară, fără a exista diferențe substanțiale
între aceștia din urmă.

2.2. Sclavii
2.2.1. Originile sclaviei
„Servitus est constitutio iuris gentium qua quis domino alieno contra natura subicitur” (sclavia este o
instituție a dreptului ginților în baza căreia cineva este supus unei puteri străine contra naturii”).
Sclavia avea două izvoare: nașterea și evenimente ulterioare nașterii, respectiv războiul și săvârșirea
unor fapte pedepsite cu pierderea libertății.
 Nașterea constiuia un mod originar de dobândire a statutului de sclav, iar sclavi erau toate persoanele
născute în afara căsătoriei. Astfel, copilul sclavei era, în mod obligatoriu sclav, pentru că femeia sclavă
nu se putea căsători, ceea ce înseamnă că ea năștea copii numai în afara căsătoriei, or, potrivit principiului
enunțat anterior, copiii respectivi se nășteau sclavi.
Dacă, însă, sclava a fost libera chiar și pentru scurt timp, în perioada sarcinii, copilul se năștea liber,
făcându-se, astfel, aplicarea principiului „infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius
agitur”.
Războiul a reprezentat sursa cea mai importantă a sclaviei în lumea romană. Strănii care cădeau
prizonieri de război la romani, deveneau sclavi și erau siliți să muncească pentru cuceritori, în sensul că
sclavii intrau, inițial, în proprietatea statului roman, apoi erau vânduți către particulari.
De altfel și cetățenii romani care erau capturați de către străini în război, deveneau sclavi, ceea ce
echivala cu o moarte civilă a acestora. Dacă se reîntorceau la Roma, ei își redobândeau drepturile și
obligațiile avute anterior prizonieratului, întrucât beneficiau de ceea ce se numea „ius postliminii”, adică
dreptul de reîntoarcere, care le dădea posibilitatea de a fi socotiți că nu au fost niciodată sclavi, drept care
nu opera, însă, în ceea ce privește posesesia bunurilor avute înainte de a fi prizonier, astfel că cel reîntors
trebuia să redobândească posesiunea asupra bunurilor sale.
În situația în care cetățeanul roman murea în timp ce era prizonier, adică sclav, acesta era considerat
mort din momentul căderii în prizonierat, ficțiune juridică menită să dea valabilitate testamentului făcut
înainte a fi luat prizonier, pentru că altfel, acest act ar fi fost lipsit de efecte juridice, întrucât scalvii nu
aveau dreptul să lase testament.
Săvârșirea unor fapte pedepsite cu pierderea libertății constituia a treia sursă a sclaviei. Astfel, puteau
fi vânduți ca sclavi dincolo de granițele Tibrului, căci nu se admitea ca cetățenii romani să fie sclavi în
propria cetate, cei care erau pedepsiți ca urmare a săvârșirii unor delicte, respectiv: debitorul insolvabil,
hoțul prins în flagrant, cei care nu se prezentau pentru a fi luați în armată.
De asemenea, devenea sclav cel care era pedepsit la muncă silnică în mine și cel cel care se prefăcea
a fi sclav pentru fi vândut către un stăpân și apoi răscumpărat, în scopul de a împărți suma obținută din
răscumpărare.
Tot sclavă devenea și femeia care întreținea relații cu sclavul altuia, deși stăpânul acestuia din urmă o
somase să înceteze aceste relații.
2.2.2. Condiția juridică a sclavilor
În lumea romană, sclavul este obiectul unei exploatări fără limite, De fapt el chiar asta este, un obiect,
iar nu un subiect, întrucât este lipsit de capacitate juridică (caput), ceea ce face ca acesta să nu aibă niciun
fel de drepturi și obligații, astfel că nu se putea căsători, nu putea să încheie acte juridice, nu putea să lase
moștenire, pentru că nici nu avea patrimoniu.
Scalvul era un lucru care făcea parte din patrimoniul stăpânului său, care avea drept de viață și de
moarte asupra sclavului, în virtutea căruia putea să îl vândă, să îl dăruiascîă, să îl închirieze, să constituie
un drept de uzufruct asupra lui, să îl abandoneze, fapt care nu îl făcea pe sclav să devină om liber, ci doar
rămânea fără stăpân și chiar să îl ucidă.
De asemenea, sclavul nu avea dreptul să se apere în justiție dacă îi era încălcat un drept, pentru că el
nu avea, de fapt, drepturi, astfel că stăpânul său era cel care putea cere înapoierea sclavului, putea să ceară
judecătorului să oblige la plata unei amenzi pe cel care îi furase sclavul sau pe cel care îl omorâse.
Sclavii nu se puteau căsători, ci doar conviețuiau sub forma lui contubernium, fără să existe vreo
legătură de rudenie între ei și copiii lor sau să aibă vreun drept asupra acestora din urmă.
Spre sfârșitul republicii, sclavilor le-a fost recunoscută o oarecare capacitate juridică, însă pentru a
servi în mod exclusiv interesele stăpânului. În acest sens, sclavul putea să încheie acte juridice prin care
să aducă beneficii stăpânului său, inițial neputând să-l oblige pe acesta din urmă prin intermediul acelor
acte, ulterior putând face și acest lucru, odată cu dezvoltarea comerțului și apariția contractelor
sinalagmatice. Sclavii nu încheiau aceste acte în calitate de reprezentanți ai stăpânilor lor, acest lucru
nefiind posibil din cauza lipsei capacității lor juridice, însă ei acționau printr-o ficțiune juridică,
împrumutând personalitatea juridică a stăpânilor. Stăpânul scalvului care a încheiat un astfel de contract
putea fi acționat în justiție în situația neexecutării contractului prin intermediul acțiunilor intitulate
actiones adiec ticiae qualitatis, care erau de mai multe feluri:
 - actio institoria, care viza actele încheiate de sclav în administrarea unei afaceri a stăpânului;
- actio exercitoria, care se îndrepta împotriva actelor încheiate de către sclav în calitate de căpitan al
unui vas;
- actio qoud issu, care viza actele încheiate de sclav ca urmare a unei înțelegeri făcute între stăpân și
cealaltă parte contractantă;
- actio de in rem verso, care putea fi intentată împotriva actelor încheiate de sclav în vederea primirii
unui bun.
Tot în temeiul unei capacități juridice limitate, sclavul avea dreptul să ia în stăpânire anumite bunuri
cu titlu de peculium, respectiv bunuri mobile, imobile, bani și chiar sclavi. Acest peculium, deși constituia
o masă patrimonială distinctă, aflată în administrarea scalvului, era proprietatea stăpânului și în niciun caz
nu forma patrimoniul sclavului, acesta din urmă administrând-o în scopul de a aduce profit stăpânului.
După cum se poate observa, persoana sclavului era aservită în totalitate stăpânului, acesta având
drepturi nelimitate asupra sclavului, la fel cum avea asupra oricărui alt lucru aflat în proprietatea sa. Pentru
a modera cât de cât această putere absolutăa șefilor de familie, al cărei arbitrariu în privința sclavilor nu
cunoștea margini, statul a adoptat, treptat, măsuri de protecție, chiar minimaliste, a persoanei sclavului.
Astfel, Legea Petronia din anul 19 e.n. prevedea acordul magistratului pentru ca scavul să poată fi dat spre
a fi ucis de animalele de la circ, apoi, prin intermediul unui edict al lui Claudiu, stăpânul care își abandona
sclavul bătrân și bolnav era lipsit de proprietate, pentru ca mai târziu, printr-o constituție a lui Antonius
Pius, să fie pedepsiți pentru omucid stăpânii care își ucideau sclavii fără motiv.
2.2.3. Participarea sclavilor la viața juridică
Din punct de vedere faptic, sclavii puteau să ia parte la viața juridică, într-o oarecare măsură, în
următoarele ipoteze:
- prin intermediul peculiului, chiar dacă, așa cum menționam anterior, acesta constituia patrimoniul
stăpânului, iar nu patrimoniul sclavului, însă în administrarea peculiului, sclavul împrumuta
personalitatea juridică a stăpânului, putând încheia acte care să îi aducă benefii și, mai târziu și
obligații stăpânului;
- prin intermediul lui testamenti factio, care era de două feluri: testamenti factio activa, care permitea
doar sclavului public să dispună prin testament de jumătate din pecuiul său și testamenti factio
pasiva, care permitea sclavului să fie instituit moștenitor cu condiția să fie și eliberat în același
timp;
- prin cognatio servilis, instituție care a fost creată în dreptul clasic și care permitea recunoașterea
unei rudenii de sânge între sclavi, ceea ce a dus la interzicerea căsătoriei între sclavii care erau rude
apropiate
- prin actele pe care sclavii le putreau încheia în numele stăpânilor lor, împrumutând personalitatea
juridică a acestora din urmă.

2.3. Cetățenii
2.3.1 Generalități
Cetățenii făceau parte din categoria oamenilor liberi, alături de necetățeni. Cetățenia romană era un
privilegiu atât de mare, încât constituia o condiție a capacității juridice. „ A încătușa un cetățean roman
este o crimă; a-l supune pedepselor corporale este un lucru foarte rău; a-l ucide, ar însemna ucidere de
frate”.
Cetățenia era, pentru romani, un însemn important al apartanenței la cetate, motiv pentru care singurii
care se buucrau de totalitatea drepturlor recunoscute de lege erau cetățenii romani, acleștia fiind, în același
timp, urmăriți de legea statului ai cărui cetățeni erau, oriunde s-ar fi aflat.
Cetățenii romani erau de două feluri:
- ingenui, care erau acei cetățeni care se născuseră liberi
- dezrobiți, care fuseseră sclavi, iar apoi au fost eliberați de către un cetățean roman și au devenit
oameni liberi.
2.3.2. Dobândirea cetățeniei
Cetățenia romană se dobândea:
 - prin naștere
- prin fapte posterioare nașterii
Nașterea constituia modul originar de dobândire a calității de cetățean, ceea ce înseamnă că nașterea
unui copil din doi părinți cetățeni, evident că oferea copilului astfel născut statutul de cetățean roman. În
cazul dobândirii cetățeniei prin nașterem, distingem între două ipoteze:
- ipoteza copilului născut în cadrul căsătoriei, situație în care acesta dobândea statutul juridic al
tatălui din momentul concepției;
- ipoteza copulului născut în afara căsătoriei, situație în care acesta avea condiția juridică a mamei
din momentul nașterii.
Faptele posterioare nașterii, care determinau dobândirea cetățeniei erau naturalizarea, legea și
dezrobirea.
Naturalizarea consta în acordarea cetățeniei străinilor bine individualizați, prin votarea unei legi
speciale.
Prin beneficiul legii, strănii care îndeplineau condițiile cerute de normele juridice în vigoare, pentru a
fi cetățeni romani, dobândeau această calitate.
Dezrobirea constituia și ea izvor al cetățeniei, prin efectul eliberării sclavului de către un cetățean
roman.
Problema cetățeniei s-a încheiat ulterior, întrucât în sec. I î.e.n., prin Lex Iulia și Lex Plautia Papiria,
s-a acordat cetățenie romană tuturor locuitorilor liberi ai Italiei, iar în anul 212 e.n., împăratul Caracalla a
recunoscut, prin intermeidul unui edict, cetățenia romană, tuturor locuitorilor liberi ai imperiului.
2.3.3. Pierderea cetățeniei
Calitatea de cetățean roman se putea pierde în următoarele situații:
- în cazul în care persoana își pierdea libertatea, cum era ipoteza în care cetățeanul cădea prizonier,
cu posibilitatea de a redeveni cetățean prin prisma dreptului de reîntoarcere (ius postliminii) sau
era vândut ca debitor insolvabil peste Tibru, devenind sclav;
- prin dobândirea de către o persoană a cetățeniei altui stat, întrucât statul roman nu admitea dubla
cetățenie, ceea ce echivalează, practic, cu o renunțare la cetățenia romană;
- în situația în care cetățeanul roman era exilat din Roma ca urmare a săvârșirii unor fapte grave;
- când cetățeanul roman săvârșise anumite delicte pe teritoriul altui stat și, fiind extrădat pentru
exercitarea dreptului de răzbunare, statul respectiv nu îl primea.
2.3.4. Drepturile cetățenilor romani
Cetățenii romani erau acea categorie de persoane care se bucura, atât în sfera dreptului public, cât și
în cea a dreptului privat, de deplinătatea capacității juridice, așa cum era aceasta concepută de lege, prin
întrunirea cumulativă a celor trei elemente, respectiv libertatea, cetățenia și statutul familial.
Cetățenii romani se bucurau de numeroase avantaje față de restul locuitorilor imperiului, ei având
următoarele drepturi:
a) ius commercii sau commercium, care reprezenta dreptul de a încheia acte juridice în condițiile
prevăzute de dreptul civil roman;
b) ius connubii sau connubium, care era dreptul de a se căsători în mod valabil, potrivit dreptului
civil;
c) ius militiae, dădea cetățenilor romani dreptul de a lupta în armata romană;
d) ius suffragii, care constituia dreptul de a alege magistrați;
e) ius honorum, care conferea cetățenilor dreptul de a fi ales într-o magistratură;
2.3.5. Numele cetățenilor romani
Numele cetățeanului roman era format din următoarele elemente:
- praenomen era acel cuvânt cu semnificația apelativului prin care cetățeanul roman se individualiza
în cadrul societății;
- cognomen (porecla) era apelativul prin care cetățeanul era individualizat în cadrul familiei din care
făcea parte;
- nomen gentilicum arăta ginta din care provenea cetățeanul;
- indicațiunea filiațiunii, consta în a arăta care este numele tatălui cetățeanului respectiv;
 - indicațiunea tribală, arăta tribul (cartierul) căruia îi aparținea cetățeanul.
Cu titlu de exemplu, putem menționa că numele lui Cicero era Marcus Tullius Marci filius Cornelia
tribu Cicero.
2.4. Latinii
Cuvântul latin desemna atât condiía juridică a unei persoane, cât și originea sa etnică. Latinii se
împărțeau în mai multe categorii:
- veteres, care erau locuitorii Latium-ului;
- latinii coloniari, care erau aceia care locuiau în coloniile fondate în Italia după anul 268
- latinii fictivi, care erau locuitorii din provincii
- latinii iuniani, care erau sclavii dezrobiți fără respectarea formelor solemne.
2.5. Peregrinii
Oamenii liberi care nu erau nici latini, nici cetățeni, făceau parte din categoria peregrinilor. Peregrinii
erau e două feluri:
- peregrinii ordinari, care erau locuitorii cetăților învinse de către statul roman, cetăți care aveau
ooarecare autonomie și erau supravegheate de către guvernatorii de provincii
- peregrinii dediticii, care erau o categorie inferioară de peregrini, fiind locuitorii cetăților care s-au
opus cucerii romane, prin urmare ei nu aveau dreptul de a veni la Roma și de a deveni cetățeni
romani.
2.6. Dezrobiții
Dezrobiții erau sclavii eliberați de stăpânii lor prin utilizarea anumitor forme solemne.
Existau trei forme solemne prin care se putea face dezrobirea:
a) dezrobirea vindicta, care consta într-o declarație solemnă făcută de către stăpân în fața
magistratului;
b) dezrobirea censu, care se făcea prin trecerea sclavului între oamenii liberi cu ocazia efectuării
recensământului;
c) dezrobirea testamento, care se putea face direct, (testatorul își exprima voința de a elibera un
anumit sclav, iar această voință producea efecte la data acceptării moștenirii) sau indirect
(testatorul lăsa moștenitorului sarcina de a dezrobi un anumit sclav printr-un act ulterior și distinct
de testament)
Condiția juridică a dezrobiților se exprima prin:
- bona, care desemna dreptul patronului de a dispune de bunurile dezrobitului
- obsequium, care era respectul pe care dezrobitul îl datora patronului său
- operae, care erau serviciile datorate de dezrobit.
Dreptul stăpânilor de a-și elibera sclavii a fost limitat prin două legi, respectiv: Legea Aelia Sentia,
care a supus dezrobirile condiției ca stăpânul să aibă cel puțin 20 de ani și sclavul cel puțin 30 de ani și
Legea Fufia Caninia, care prevedea că testatorul avea voie să dezrobească un număr de sclavi proporțional
cu numărul sclavilor de care dispunea și că nu putea face mai mult de 100 de dezrobiri.
2.7. Oamenii liberi cu o condiție juridică specială
Oamenii liberi cu o condiție juridică specială eau aceia care își păstrau în sens formal libertatea, dar,
în fapt, se aflau într-o stare de semisclavie. Aceștia erau:
a) persoanele in mancipio, respectiv fiii de familie vânduți de către părinți în scopul realizării unui
câștig, fiii de famlie delincvenți, abandonați în mâinile victimei delictului
b) addicti, care erau debitorii insolvabili atribuiți creditorilor lor
c) auctorati, care erau oamenii liberi care se angajau ca gladiatori
d) redempti ad hostibus, care erau cei răscumpărați de la dușmani, care rămâneau sub puterea celor
care îi răscumpăraseră până când achitau acestora suma plătită ca și răscumpărare.
2.8. Colonii
Situația juridică născută prin efectul contractului de arendare, valabil pe 5 ani, care putea fi prelungit
prin acordul tacit al părților, purta denumirea de colonat. Colonii făceau parte din categoria persoanelor
dependente, fiind țăranii alipiți solului, întrucât ei erau legați de pământul oe care îl lucrau, neputând să îl
părăsească.
 FAMILIA ROMANĂ
Termenul familia, în dreptul roman, era susceptibill de trei semnificații:
- totalitatea sclavilor care erau în proprietatea cuiva
- un grup de persoane care se aflau sub aceeași putere
- totalitatea bunurilor și persoanelor care se aflau sub puterea unui pater familias.
La început, în momentul apariției statului roman, romanii nu făceau diferența între familia, ca
formă de proprietate și familia, ca formă de comunitate umană, motiv pentru care puterea pe care pater
familias o avea era desemnată prin tremenul manus, fie că era vorba despre puterea asupra bunurilor, fie
că era vorba despre puterea asupra persoanelor. Acest cuvant, manus, desemna ideea de proprietate a lui
pater familias.
Ulterior, însă, pe măsura evoluției civilizației romane, puterea lui pater familias s-a dezmembrat
în mai multe tipuri distincte de putere, astfel:
- puterea asupra soției era desemnată prin manus
- puterea asupra copiilor era patria potestas
- puterea asupra sclavilor era desemnată prin termenul dominica potestas
- puterea asupra altor bunuri era dominium
- puterea cumpărătorului asupra fiului vândut se numea mancipium

În funcție de cum o persoană se afla sau nu sub puterea cuiva, persoanele se impărțeau în două
categorii:
a) persoane sui iuris, care nu se aflau sub puterea nimănui, în epoca veche numai pater familias fiind o
persoană sui iuris
b) persoane alieni iuris, care se aflau sub puterea unui pater familias, care erau: soția, copiii și nepoții de
fii.
Pater familias nu însemna tată de familie, ci șef de familie, astfel că putea fi pater familias un
bărbat necăsătorit sau chiar un copil fără părinți, care exercita dreptul de proprietate asupra unor bunuri.
Rudenia
Rudenia era de două feluri în societatea romană: rudenie de sânge sau cognațiune și rudenie civilă
sau agnațiune.
Cognațiunea sau rudenia de sânge reprezenta legătura dintre persoanele care aveau un autor comun,
indiferent că se aflau sau nu sub aceeași putere. Cognații nu erau întotdeauna agnați. Sora trece, prin
căsătorie, sub puterea bărbatului și încetează să mai fie agnată cu fratele ei, care rămâne sub puterea
tatălui, dar continuă să fie cognată cu el.
Cognațiunea nu își avea izvorul numai în legătura de sânge, ci era recunoscut și un fel de cognațiune
fictivă, în virtutea căreia toți agnații deveneau cognați, indiferent dacă erau sau nu rude de sânge. Astfel,
persoana adoptată devine, prin adopție, agnată cu familia adoptatorului, pentru că toți se află sub aceeași
putere, iar, pentru faptul că au devenit agnați, aceștia devin automat și cognați.
Agnațiunea era rudenia civilă dintre următoarele categorii de persoane:
- persoanele care se află, la un moment dat, sub puterea aceluiași pater familias, cum sunt: soția,
copiii și nepoții de fii
- persoanele care s-au aflat, în trecut, sub puterea aceluiași pater familias, dar care au devenit,
apoi, sui iuris, respectiv frații, după moartea tatălui lor
- persoanele care nu s-au aflat niciodată sub aceeași putere, dar care s-ar fi putut afla, dacă pater
familias ar mai fi trăit în momentul nașterii lor, cum sunt verii primari născuți după moartea
bunicului.
În afara celor două categorii, mai există o a treia categorie de persoane, respectiv gentilii, care sunt
acele persoane care nu pot face dovada faptului că se trag din același pater familias, deși există indicii în
acest sens.
1. Puterea părintească (patria potestas)
 Puterea părintească se exercită de către pater familias asupra descendenților săi: fii, fiice și nepoți
de fii. Nu intră în această caregorie nepoții de fiice, pentru că aceștia se aflau sub puterea tatălui lor. Putea
fi pater familas tatăl, bunicul, străbunicul.
Puterea părintească avea următoarele trăsături:
- era perpetuă, ceea ce înseamnă că, indiferent de vârsta pe care o avea, fiul de familie rămânea
persoană alieni iuris, până la moareta lui pater familias.
- avea caracter nelimitat, în sensul că șeful de familie dispunea în mod liber de persoana fiului
și de bunurile acestuia. Șeful de familie avea asupra fiului drept de viață și de moarte (ius vitae
necisque), dreptul de a-l abandona și dreptul de a-l vinde. Vânzarea fiului de familie era
valabilă pentru cinci ani, după care acesta revenea sub puterea lui pater familias, iar dacă era
vândut de trei ori consecutiv, fiul de familie ieșea definitiv de sub puterea părintească. Ulterior,
în evoluția societății, dispare dreptul de viață și de moarte și dreptul de a-l vinde pe fiu,
menținându-se doar dreptul de abandon.
2. Căsătoria
Căsătoria, în dreptul roman, a îmbrăcat două forme:
a) căsătoria cu manus, în cadrul căreia femeia cădea sub puterea bărbatului
b) căsătoria fără manus, în cazul căreia femeia rămânea sub puterea lui pater familias din familia ei
de origine, fără a intra sub puterea soțului.
Condițiie de formă ale căsătoriei.
În cazul căsătoriei cu manus, existau trei forme de încheiere a căsătoriei:
- confarreatio, la care aveau acces numai patricienii și care se încheia în prezența lui pontifex
maximus, a flaminului lui Jupiter și a zece martori
- usus, care se adresa plebeilor și consta în coabitarea vreme de un an a viitorilor soți, după care
femeia cădea sub puterea bărbatului
- coemptio, care consta într-o autovânzare fictivă a viitoarei soții către viitorul soț.
În cazul căsătoriei fără manus, căsătoria se încheia prin instalarea soției în casa soțului și
organizarea unei petreceri.
Condițiie de fond ale căsătoriei.
Condițiile de fond ale căsătoriei erau:
a) connubium, care desemna aptitudinea unei persoane de a se căsători, conform dreptului civil și
care presupunea inexistența impedimentelor la căsătorie. Erau astfel de impedimente:
- rudenia, care era impediment dacă era în linie directă, iar în linie colaterală, doar până la un
anumit grad
- alianța în linie directă, care era legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț
- condiția socială
b) consimțământul (affectio maritalis), care se cerea, în epoca veche, viitorilor soți, numai dacă
erau persoane sui iuris. În epoca clasică, a devenit obligatoriu consimțământul ambilor soți, chiar
dacă erau alieni iuris.
În ceea ce privește efectele căsătoriei, deosebim după cum căsătoria era cu manus sau fără manus.
Astfel, în cazul căsătoriei cu manus, femeia cădea sub puterea bărbatului și era considerată o fiică
a acestuia. Bunurile dotale intrau în proprietatea bărbatului, femeia devenea ca o soră pentru copiii ei și
devenea agnată în familia bărbatului, ceea ce înseamnă că înceta să mai fie agnată în familia ei de origine,
astfel că pierdea drepturile succesorale față de această familie.
În cazul căsătoriei fără manus, femeia rămânea sub puterea tatălui ei, rămânând străină față de soț
și față de copii, ceea ce înseamnă că își păstra drepturile succesorale în familia de origine. Ulterior, mama
și copii s-au putut moșteni reciproc.
3. Adopția
Adopția era considerată un mod artificial de creare a autorității părintești și consta în trecerea unui
fiu de familie de sub puterea unui pater familias sub puterea altui pater familias.
Adopția se realiza în două faze. În prima fază aveau loc trei vânzări și două dezrobiri succesive, în
aceeași zi. În a doua fază, avea loc un proces fictiv, în care adoptatorul se prezenta în fața magistratului și
afirma că fiul de familie este al său, iar magistratul ratifica această declarație prin cuvântul addico.
 Ca și condiții de fond ale adopției erau calitatea de pater familias a adoptatorului, existența
consimțământului adoptatorului și al lui pater familias al adoptatului și existența unei diferențe de vârstă
de cel puțin 18 ani între adoptat și adoptator.
Ca efect al adopției, adoptatul devenea agnat cu rudele adoptatorului și cognat fictiv, încetând
agnațiunea și dreptul la succeisune în familia de origine, cu care adoptatul rămânea doar rudă de sânge.
4. Legitimarea
Legitimarea constituia tot un mod de creare artificială a puterii părintești, prin care copiii născuți
în afara căsătoriei, erau asimilați copiilor din căsătorie.
Legitimarea se făcea prin oblațiune la curie, procedeu prin care tatăl natural îl ridica pe fiul său la
rang de decurion și îi atribuia o suprafață de pământ.
5. Emanciparea
Emanciparea era procedeul prin care o persoană alieni iuris devenea sui iuris. Această instituție a
fost necesară datorită dezvoltării economiei și relațiilor comerciale, ipoteză în care a fost nevoie de
capacitatea fiilor de familie de a încheia contracte, pentru celeritatea circuitului civil.
Emanciparea avea loc în două faze. Prima fază consta în trei vâzări si două dezrobiri succesive și
a doua fază consta într-o dezrobire vindicta.
Efectul emancipării consta în faptul că fiul de familie alienii iuris devenea sui iuris și putea să
încheie contracte în nume propriu.

6. Tutela
Tutela constituia, în dreptul roman, un mijloc de ocrotire a persoanelor care erau incapabile de
fapt, din cauza unei incapacități firești, naturale, cum este inexistența discernământului datorate vârstei
fragede. Astfel, incapabilii de fapt, aveau capacitate de drept, dar nu aveau reprezentarea faptelor lor.
În funcție de persoana protejată, tutela era de două feluri:
- tutela impuberului sui iuris, care era acela care nu se afla sub puterea părintească și era pus
sub tutela până la vârsta de 14 ani
- tutela femeii sui iuris, care cădea sub tutela agnaților, datorită incapacității sale intelectuale.
Această forma a tutelei este desființată ulterior.
După modul de deferire, tutela era de trei feluri:
- legitimă, care era acordată agnaților incapabilului
- testamentară, care era instituită prin testament, pentru situația în care pater familias ar deceda
înainte ca fiul de familie să ajungă la vârsta pubertății
- dativă, care era instituită pentru impuberul care nu avea rude civile
Existau două procedee de administrare a tutelei: negotiorum gestio și auctoritatis interposito.
Negotiorum gestio era procedeul utilizat pentru perioada cât copilul era mai mic de șapte ani
(infans) și presupunea ca tutorele să încheie orice fel de acte în legătură cu bunurile copilului, acte
încheiate în nume propriu de către tutore, urmând ca la încetarea tutelei să se regleze situația dintre ei.
Auctoritatis interposito era procedeul uitilizat pentru copilul mai mare de șapte ani și presupunea
asistarea copilului de către tutore, copilul având voință proprie.
7. Curatela
Curatela era tot o modalitate de ocrotire a persoanelor incapabile de fapt, dar, spre deosebire de
tutrelă, curatela intervenea în cazul incapacităților accidentale, cum era cazul nebunilor sau risipitorilor.
Exista curatela nebunului, curatela risipitorului și curatela minorului de 25 de ani.

PERSOANA JURIDICĂ
Persoana juridică, desemnată prin termenii corpora sau universitas, era o colectivitate dotată cu
capacitate juridică, care avea un patrimoniu propriu, putând să dobândească drepturi și să-și asume
obligații independent de membrii săi.
 Erau persoane juridice de drept public: statul roman, coloniile, municipiile, asociațiile de
publicani, care strângeau impozitelel statului, biserica.
Ca și persoane juridice de drept privat, amintim: corporațiile societățile de meseriași.

BUNURILE
1. Patrimoniul
Inițial, patrimoniul desemna totalitatea lucrurilor corporale, care erau reprezentate de famila (scavii)
și pecunia (vite). În epoca clasică, teremnul de patrimoniu capătă un alt sens, mai apropiat de cel din
dreptul modern. Astfel, patrimoniul, desemnat prin termenul substantia, cuprindea drepturile reale și
drepturile personale.
Drepturile reale, cum este dreptul de proprietate, izvorăsc din raportul juridic dintre o persoană și
toți ceilalți, astfel că ele sunt opozabile tuturor (erga omnes). Drepturile personale au izvorul în raportul
juridic dintre două persoane determinate, astfel că ele sunt opozabile numai debitorilor.
2. Clasificarea bunurilor
Lucrurile se clasificau în două mari categorii: res in patrimonio și res extra patrimonio
Res in patrimonio sau lucrurile patrimoniale sunt acelea care pot forma obiectul proprietății private.
Res extra patrimonio sau lucrurile în afara patrimoniului sunt cele care nu sunt susceptibile de afi
dobândite în proprietate. Acestea sunt lucrurile care prin natura lor nu pot face obiectul proprietății și
lucrurile care prin destinația lor nu pot face obiectul proprietății, cum sunt templele sau zidurile cetății.
Res in patrimonio se clasificau în:
a) res mancipi și res nec mancipi. Res mancipi erau lucrurile mai prețioase, cum ar fi pământul,
sclavii sau vitele de muncă. Res nec mancipi erau banii sau drepturile de creanță.
b) res corporales și res incorporales (lucruri corporale și lucruri necorporale). Res corporales sau
lucrurile corporale erau cele care existau din punct de vedere material, astfel că puteau fi atinse cu
mâna. Era inclus în această categorie dreptul de proprietate, deoarece romanii confundau dreptul
de proprietate cu obiectul său. Res incorporales erau cele care nu aveau o existență materială.
c) res mobiles și res soli (lucruri mobile și imobile). Lucrurile mobile sunt acelea care pot fi mișcate
prin forță proprie sau printr-o forță exterioară lor, fără a-și pierde identitatea, pe când lucrurile
imobile sunt acelea care, dacă sunt mutate, își schimbă forma.
d) genera și species (lucruri de gen și lucruri individual determinate). Lucrurile de gen sunt acelea
care se identifică prin trăsăturile categoriei de bunuri din care fac parte, cum ar fi o vită sau un
sclav. Lucrurile individual determinate se identifică prin trăsături specifice fiecărui bun în parte.
Această clasificare nu se face în funcție de natura bunurilor, ci de convenția părților.
e) produse și fructe. Fructele sunt acele lucruri produse de un alt lucru, periodic, fără ca prin aceasta
să se consume substanța lucrului care le produce. Produsele sunt acelea care nu pot fi create
periodic fără cpnsumarea substanței bunului care le produce.
f) Res que pondere numero mensurave constant sunt acelea care pot fi înlocuite unele cu altele.
3. Posesiunea
Noțiune și elemente
Posesiunea este o stare de fapt care constă în stăpânirea materială a unui lucru, stăpânire care se
bucură de protecție juridică.
Elementele posesiunii sunt animus și corpus.
Animus înseamnă intenția de a poseda un lucru pentru sine, astfel că posesorul se comportă față de
lucrul respectiv ca un adevărat proprietar. Nu este posesor cel care împrumută un lucru, pentru că acesta
intenționează să îl restituie proprietarului, deci nu îl stăpânește pentru sine.
Corpus constă în totalitatea actelor materiale prin care se exercită stăpânirea asupra unui lucru
(instalarea într-o casă, cultivarea unui teren).
Proprietarii sunt în celași timp și posesori, dar nu toți posesorii sut în același timp și proprietari.
Dobândirea posesiunii se realizează prin întrunirea celor două elemente, corpus și animus asupra
aceleiași persoane. Posesiunea se pierde fie prin pierderea lui animus, fie prin peirderea șui corpus, fie
prin pierderea amândurora. De exemplu cel care vinde casa, dar rămâne în ea ca și chiriaș a pierdut posesia
prin pierderea lui animus.
Categorii de posesiune
a) Possessio ad interdicta este posesia protejată prin intermediul interdictelor
b) Possessio ad usucapionem este posesia care duce la dobândirea proprietății prin uzucapiune, dacă
sunt întrunite celelalte condiții ale uzucapiunii
c) Possessio iniusta afectată de vicii, ceea ce duce la ridicarea protecției juridice a posesiei față de
persoana în cauză
d) Possessio iuris este posesia unui drept, iar nu a unui lucru corporal.
Efectele posesiunii
Efectele posesiunii sunt următoarele:
- Posesia este ocortită din punct de vedere juridic prin intermediul interdictelor
- Într-un proces în revendicare pârâtul are calitatea de posesor
- Posesorul poate deveni proprietar prin uzucapiune

Interdictele posesorii

Interdictele posesorii dau litigiului o soluție porvizorie, iar nu definitivă, litigiul urmând să fie
solutionat definitiv printr-un proces si sunt de două feluri: interdicte recuperandae possessionis causa și
interdicte retinendae possessionis causa.
Interdictele recuperandae possessionis causa (pentru redobândirea posesiunii pierdute) sunt:
- Interdictele unde vi cottidiana, acordate în cazul deposedării prin violență armată și unde vi
armata, acordate în cazul deposedării prin violență obișnuită
- Interdictul de precario, prin care cel care trasnmitea un lucru precar, putea oricând să ceara
restituirea lui
- Interdictul de clandestina possessione, care se dădea împotriva celui care intra în stăpânirea
unui lucru fără stirea proprietarului
Interdictele retinendae possessionis causa (pentru păstrarea posesiunii existente) sunt:
- Interdictul utrubi, care se aplica pentru lucrurile mobile
- Interdictul uti possidentis, care se acorda pentru lucrurile imobile
4. Detențiunea
Detențiunea preuspunea, ca și posesiunea, întrunirea a două elemente:
- animus, spre deosebire de cazul posesiunii, de această data desemnează intenția de a poseda
pentru altul, nu pentru sine. De exemplu, arendașul nu deține lucrul pentru sine, ci pentru
altul, respectv pentru proprietar, astfel că acesta intenționează să îl restituie proprietarului
- corpus care este identic cu corpus din cadrul posesiunii
Datorită existenței conceptului juridic de detențiune, a fost posibilă încheierea unor contracte, cum
au fost contractul de împrumut de folosință, contractul de arendă, contractul de depozit.
5. Proprietatea
Dreptul de proprietate are două accepțiuni, una ca drept subiectiv ciivl, iar cealaltă, ca insituție a
dreptului obiectiv.
Astfel, din punct de vedere obiectiv, dreptul de proprietate reprezintă ansamblul normelor juridice
care reglementează modul de repartiție a mijloacelor de producție și a produselor.
Din punct de vedere subiectiv, dreptul de proprietate reprezintă posibilitatea de a stăpâni un lucru
prin putere proprie și în interes propriu.

Formele de proprietate
a) Proprietatea primitivă. În perioada prestatală, proprietatea nu avea caracterul pe care îl are mai
târziu, în evoluția statului roman. Astfel, la început existau două tipuri de proprietate: proprietatea
colectivă și în mod excepțional, proprietatea familială. Proprietatea familială se caracteriza prin
 aceea că era inalienabilă, indivizibilă (după moartea lui pater familias sui heredes trăiau în
indiviziune) și avea caracter de coproprietate, în sensul că sui heredes vin la moștenirea unui lucru
pe care îl stăpâneau și înainte de moartea lui pater familias.
b) Proprietatea quiritară. În epoca veche, exista proprietatea quiritară, care era forma proprietății
rezultată prin însușirea, de către patricieni, a unor întinse suprafețe de pământ din ager publicus.
Această formă de proprietate se caracteriza prin următoarele trăsături: era exclusivă, în sensul că
aparținea numai cetățenilor, putea fi dobândită numai prin aumite acte de drept civil și purta asupra
lucrurilor mancipi; era absolută, în sensul că nu avea nicio îngrădire și era perpetuă, deoarece nu
se pierdea prin trecerea timpului și nu putea fi revocată.
c) Proprietatea în dreptul clasic. În dreptul clasic existau următoartele tipuri de proprietate:
- proprietatea quiritară, care a devenit mai flexibilă, renunțând la caracterul rigid din epoca
veche
- proprietatea pretoriană, care era o forma de proprietate care se năștea prin tradițiunea
lucrului, ceea ce se trasnmitea, de fapt, fiind posesia, iar nu proprietateam pentru că nu
fuseseră respectate formele solemne de tramsitere a proprietaății
- proprietatea provincială, care era stăpânirea lăsată, cu titlu de folosință, de statul roman
locuitorilor din provincii, asupra pământurilor cucerite, care aparținuseră acelor locuitori
- proprietatea peregrină, era acea proprietate recunoscută peregrinilor, protejată prin edictul
pretorului sau al guvernatorului de provincie
-
Dobândirea proprietății
Modurile de dobândire a proprietății în dreptul roman erau: ocupațiunea, mancipațiunea,
uzucapiunea, in iure cessio, tradițiunea, specificațiunea și accesiunea.
Ocupațiunea consta în luarea în stăpânire a lucrurilor fără stăpân. Potrivit concepției romanilor,
lucrurilor celor învinși de către aceștia erau considerate fără stăpân, astfel că puteau fi dobândite în
proprietate prin ocupațiune. Lucrurile dușmanilor intrau, astfel, în proprietatea statului roman.
Mancipațiunea a reprezentat forma orginară a transmiterii lucrurilor prin vânzare. Ea presupunea
îndeplinirea a cinci forme solemne:
- prezența a cel puțin cinci martori, cetățeni romani,
- prezența lui libripens (cel care cântărea metalul care constituia prețul),
- prezența mancipantului,
- prezența lui accipiens (dobânditorul)
- prezența lucrului care urma să fie transmis.
În fața martorilor, acciepiens pronunța formula solemnă: „hunc ego hominem, ex iure quiritium
meum esse aio isque mihi emptus esto pretio...hoc aere aeneaque libra”(afirm că acest sclav este al meu
potrivit dreptului quiriților și să-mi fie cumpărat cu prețul de...cu această aramă și cu această balanță de
aramă”).
Uzucapiunea era un mod de dobândire a lucrurilor manicipi prin folosința îndelungată.
Uzucapiunea presupunea îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
- posesiunea lucrului
- termenul, care era de un an pentru lucrurile mobile și de doi ani pentru lucrurile imobile
- justa cauză
- buna-credință, care era convingerea uzucapantului că a dobândit lucrul de la proprietar sau
că a intrat în stăpânirea unui lucru părăsit
- un lucru susceptibil de a fi uzucapat
Nu puteau fi uzucapate: lucrurile furate, lucrurile furate și ascunse, lucrurile posedate cu violență și
lucrurile religioase.
In iure cessio (renunțarea în fața magistratului) era un mod de dobândire a proprietății prin
organizarea unui proces fictiv, în cadrul căruia părțile, fiind înțelese în prealabil, se prezentau în fața
magistratului, unde reclamantul afirma că este proprietarul lucrului litigios, iar pârâtul nu spunea nimic,
astfel că magistratul recunoștea pretențiile reclamantului.
 Tradițiunea era o formă de transmitere a proprietății asupra lucrurilor nec mancipi, prin care se
putea transmite și detențiunea sau posesiunea. Tradițiunea presupunea îndeplinirea a două condiții:
- remiterea materială a lucrului, care se făcea în cazul lucrurilor mobile din mână în mână,
iar în cazul lucrurilor imobile prin parcurgerea fondului de pământ au vizitarea clădirii
- iusta causa, care se referea la intenția de s înstrăina, respectiv de a dobândi
Specificațiunea ca mod de dobândire a proprietății intervenea atunci când o persoană confecționa
un lucru din materiale aparținând altei persoane. Întrebarea era cine era proprietarul lucrurlui astfel
confecționat. Dacă lucrul putea fi readus în starea inițială, el aparținea proprietarului materialului, iar dacă
nu, intra în proprietatea celui care l-a confecționat, cu plata unor despăgubiri, pentru a nu crea un
prejudiciu uneia dintre părți.
Accesiunea era un mod de dobândire a proprietății prin absorbirea juridică lucrului accesoriu de
către cel principal. Lucrurile principale erau acelea care își păstrau individualitatea după unirea cu un alt
lucru. Astfel, depunerile care se formau pe malul unui râu aparțineau proprietarului fondului riveran,
insula acre apărea în mijlocul râului aparținea celor doi proprietari riverani, iar dacă era plasată dincoo de
linia imaginară de la jumătatea râului, aparținea doar unia dintre ei.

Apărarea proprietății
În epoca veche, proprietatea quiritară era apărată prin sacramentum in rem, care reprezenta forma
originară a acțiunii în revendicare.
În epoca clasică, acțiunea în revendicare apărea sub forma procesului cu formulă. Trebuia să fie
îndeplinite două condiții, pentru a putea fi intentată acțiunea în revendicare, respectiv:
- reclamantul să fie proprietar quiritar și să nu posede lucrul revendicat
- pârâtul să fie posesor
- obiectul acțiunii în revendicare trebuia să fie roman și individual determinat, deoarece prin
acțiunea în revendicare nu se putea urmări o universalitate
În ceea ce privește propriatea pretoriană, aceasta era apărată prin acțiunea publiciană. Aceasta a
fost creată de pretorul Publicus pentru cazul transmiterii unui res mancipi prin tradițiune. Pentru intentarea
acestei acțiuni era necesară îndeplinirea tuturor condițiilor uzucapiunii, cu excepția termenului.

Drepturile reale asupra lucrului altuia

Servituțile
Servituțile sunt sarcini asupra unui lucru în folosul unei anumite persoane (servitute personală) sau
în folosul unei persoane oarecare care stăpânește un imobil cu titlu de proprietate (servitute predială).
Servituțile prediale erau de două feluri:
- rustice, când imobilul dominant era un teren
- urbane, când imobilul dominant era o clădire, indiferent unde se afla
Imobilul în folosul căruia se constituia srtvitutea era imobil dominant, iar cel grevat de servitute se
numea imobil aservit. De exemplu, dacă dintre două imobile alăturate, numai unul avea cces la drumul
public, cel cu acces era imobil aservit, iar cel fără acces era imobil dominant, deoarece proprietarul său
avea dreptul să treacă pe terenul vecinului.
Sevituțile personale sunt acelea care prespun existența unui singur lucru, mobil sau imobil, asupra
căruia două persoane determinate exercită drepturi distincte. Erau servituți personale: uzufructul, usus,
habitatio și operae.
Uzufructul este dreptul de a folosi lucrul altuia și de a-i culege fructele, păstrând substanța lui. Usus
este dreptul de a folosi lucrul altuia fără a-i culege fructele. Habitatio este dreptul de a locui în casa altuia.
Operae este dreptul de a folosi serviciile sclavului altuia.
Servituțile prediale și persoanle prezintă următoarele caractere comune:
- sunt drepturi reale
- proprietarul lucrului asrevit nu are nicio obligație față de titularul dreptului de servitute
- nimeni nu poate să aibă servitute asupra propriului lucru
 - servitutea se constituie fie în folosul unei anumite persoane, fie în folosul proprietarului
unui imobil
Emfiteoza
Emfiteoza este un drept real născut din contractul de emfiteoză, în baza căruia împăratul arenda
unei persoane, numită emfiteot, o suprafață de pământ, pentru a o cultiva și a-i culege fructele în schimbul
unei sume de bani, numite canon.

Conductio agri vectigalis

Conductio agri vectigalis constă în practica cetățenilor de a acorda unor particulari anumite
suprafețe de pământ în schimbul unei redevențe numite vectigal.

Superficia
Superficia este dreptul unei persoane de a folosi o construcție zidită de ea pe terenul închiriat de la altă
persoană.

SUCCESIUNILE
Materia succesiunii cuprinde totalitatea normelor care reglementează transmiterea patrimoniului
defunctului către moștenitorii săi.
Inițial, romanii nu au acceptat ideea că patrimoniul se poate transmite după moartea persoanei,
aceștia considerând că patrimoniul unei persoane dispare odată cu moartea sa, pentru că nu există
patrimoniu fără titular. În această ordine de idei, moștenitorii defunctului dobândesc prin moștenire un
drept nou, respectiv stăpânirea asupra bunurilor defunctului, iar nu patrimoniul acestuia.
Au existat în dreptul roman trei sisteme de transmitere a bunurilor pentru cauză de moarte:
- moștenirea ab intestat (conform legii)
- moștenirea testamentară
- moștenirea deferită contra testamentului

1. Succesiunea ab intestat
Succesiunea ab intestat sau moștenirea legală este acel tip de devoluțiune succesorală care se face
potrivit legii, fără testament, fie pentru că nu a fost făcut un testament, fie pentru că testamentul nu a fost
valabil întocmit.
Pot fi identificate trei etape în ceea ce privește succesiunea ab intestat: perioada Legii celor XII
Table, reforma pretorului și perioada imperială.

Legea celor XII Table

În timpul Legiicelor XII Table existau trei categorii de moștenitori legali:
- heredes sui, persoanele care prin moartea lui pater familias devin sui iuris. Aceștia formează
prima categorie de moștenitori legali, care vin la moștenire cu prioritate față de celelalte rude ale
defunctului. Sui heredes sunt: fiii, fiicele, soția căsătorită cu manus și nepoții de fii, dacă tatăl lor
a predecedat bunicului, ei venind la moștenire prin reprezentarea tatălui predecedat, precum și
adrogatul și adoptatul
- adgnatus proximus, care vin la moștenire numai dacă nu există moștenitori sui heredes. Sunt
adgnatus proximus: frații, verii, nepoții de frate sau de veri. Verii vin la moștenire numai dacă nu
există frați, deci rudele de grad mai apropiat cu defunctul le îndepărtează de la moștenire pe cele
de grad mai îndepărtat.
- Gentiles vin la moștenire numai dacă nu există rude din primele două clase și între ei moștenirea
se împarte în mod egal.

Perioada reformelor pretorului

 Succesiunea ab intestat în perioada reformelor pretorului a suferit anumite modificări, în scopul
ocrotirii acelor persoane care, potrivit moștenirii legale, nu aveau drepturi succesorale. Moștenirea
pretoriana purta denumirea de bonorum possessio (posesiunea bunurilor succesorale).
Astfel în urma reformeleor pretorului, au existat patru categorii de moștenitori :
- bonorum possessio unde liberi, care este formată din sui heredes, precum și din alte rude de sânge
care au pierdut drepturile succesorale din cauză că au suferit o capitis deminutio, cum este cazul
fiului emancipat și al descendenților săi. Astfel, descendenții vor veni la moștenire chiar dacă nu
se afla sub puterea lui pater familias în momentul decesului acestuia
- bonorum possessio unde legitimi, care este formată din agnați și gentili, astfel că dacă cel mai
apropiat agnat refuză moștenirea, aceasta nu devine vacantă, ci trece la următoarea categorie de
moștenitori, la cognați.
- bonorum possessio unde cognati, care este formată din rudele de sânge, cognații car enu sunt
înacelași timp și agnați, cum sunt copiii față de mama lor în cazul căsătoriei fără manus. Ei vor
veni la moștenire numai în lispa rudelor civile. Un agnat îi exclude de la moștenire pe cognați.
- bonorum possessio unde vir et uxor, în care intră soțul și soția căsătoriți fără manus. Cei căsătoriți
cu manus se moștenesc potrivit Legii celor XII Table în calitate de rude civile. Dreptul de
moștenire al soților unul față de altul operează numai dacă nu există rude civile sau de sânge.

Dreptul imperial
În dreptul imperial succeisunea ab intestat a suferit din nou modificări, extinzându-se cercul rudelor
de sânge chemat ela moștenire, prin intermediul a două senatusconsulte.
Astfel, prin senatusconsultul lui Tertullian s-a acordat drept de moștenire mamei față de copiii din
căsătoria fără manus, astfel că mama își moștenea copiii în calitate de rudă legitimă, iar nu de cognată, ca
până atunci. Acest drept a fost acordat numai mamelor care aveau liberorum, adică mama liberă cu trei
copii și cea dezrobită cu patru.
Prin senatusconsultul Orfitian, au dobândit drept de moștenire la succesiunea mamei copiii din
căsătoria fără manus. Astfel, copiii vin la moștenirea mamei înaintea agnaților, încadrul primei categorii
de moștenitori.
Mai târziu, împăratul Iustinian a făcut din rudenia de sânge unicul temei al moștenirii. El a creat
patru categorii de moștenitori:
- descendenții
- ascendenții, frații și surorile bune și copiii lor
- frații și surorile consangvini sau uterini și copiii lor
- ceilalți colaterali
-
2. Succesiunea testamentară
Succesiunea testamentară presupune existența unui testament valabil întocmit. Testamentul este
acel act solemn prin care o persoană, numită testator, instituie moștenitori pentru ca moștenirea să se
împartă între aceștia din urmă.
La început numai herezii erau instituiți moștenitori, dar ulterior au fost instituți moștenitori și alții,
chiar străni de familia testatorului.
Testamentul îndeplinea lu alte funcții, de exemplu prin testament putea fi și instituit un tutore sau
dezrobit un sclav.
Forme de testament
În vechiul drept roman au existat trei forme testamentare:
- calatis comitiis
- in procinctu
- per aes et libram
În dreptul clasic apar alte trei forme testamentare, menținându-se și testamentul per aes et libram:
- testamentul nuncupativ
- testamentul pretorian
- testamentul militar
 Testamentul calatis comitiis apărea ca o lege votată de către comitia curiata, ceea ce denota
reticența cu care romanii priveau testamentul. Acest testament avea două incoveniente: era accesibil
numai patricienilor, pentru că numai aceștia luau parte la comitia curiata și se putea face numai de
două ori pe an, atunci când era convocată comitia curiata.
Testamentul in procinctu a înlăturat unele incoveniente ale primei forme testamentare. Acesta se
făcea în fața armatei gata de luptă, ceea ce înseamnă că era accesibil și plebeilor. Însă dezavantajul acestui
tip de testament era că el era accesibil numai soldaților, adică cetățenilor cu vârsta între 17 și 46 de ani.
Testamentul per aes et libram era acel tip de testament prin care testatorul trasmitea prin
mancipatio bunurile succesorale unei persoane numite emptor familiae, care, la rândul său, denea
proprietarul bunurilor si avea sarcina să le transmită, ulterior, prin intermediul unor pacte fiduciare, unor
moștenitori determinați de testator. Aceste pacte nu erau, însă, sancționate de dreptul civil, astfel că
executarea testamentului depindea de buna-credință a lui emptor familiae. Pentru a înlătura aceste
inconveniente, ulterior emptor familiae nu mai dobândea proprietatea asupra bunurilor succesorale, ci
doar le păstra pentru moștenitori.
Testamentul nuncupativ era un tip de testament care se făcea în formă orală, în prezența a șapte
martori.
Testamentul pretorian era făcut în formă scrisă și trebuia să aibă sigiliile a șapte martori.
Testamentul militar era acel testament care putea fi făcut în orice formă, nefiind impusă nicio
condiție în acest sens. Singura cerință era ca testamentul respectiv să arate clar voința testatorului.

Capacitatea de a dispune prin testament (testamenti factio)

Testamenti factio desemnează trei drepturi:
- capacitatea unei persoane de a lăsa testament
- capacitatea unei persoane de a fi martoră la testamentul întocmit de o altă persoană
- capacitatea de a veni la moștenire ca moștenitor legal sau testamentar.
Capacitatea de a-și face testamentul poartă denumirea de testamenti factio activa și aparține
cetățenilor romani sui iuris, capabili în fapt și peregrinilor care se bucurau de ius comercii. Nu au
testamenti factio activa scalvii (cu excepția celor publici), fiii de familie care sunt incapabili de drept,
alienații, impuberii și femeia. Ulterior, femeile vor dobândi capacitatea de a testa.
Capacitatea de a veni la succeisune poartă denumirea de testamenti factio pasiva și nu aparține
incapabililor de drept și de fapt și persoanelor incerte. Persoanele alieni iuris puteau veni la moștenire,
dar ceea ce moșteneau acestea intra în proprietatea lui pater familias sub autoritatea căruia se aflau.
Instituirea de moștenitori
Pentru ca testamentul să fie valabil, este obligatoriu ca prin acesta să fie instituiți moștenitori.
Aceasta reprezenta temeiul juridic al testamentului și se făcea chiar la începutul actului. La început,
instituirea de moștenitori se făcea cu respectarea unor termeni imperativi și solemni, dar ulterior s-a
atenuat acest caracter formalist al instituirii.
Existau două principii ce trebuia să fie respectate ca și condiții de fond ale insituirii de moștenitori:
- nimeni nu poate muri în parte cu testament și în parte fără testament (nemo pro parte testatus pro
parte intestatus decedere potesi), potrivit căruia o persoană nu putea să dispună doar de o parte
din averea sa, iar dacă acest lucru se întâmpla, legatarul căruia i se lăsa o parte din avere, o
moștenea și pe cealaltă. Aceasta înseamnă că nu putea coexista succesiunea legală cu succesiunea
testamentară.
- odată herede, pentru totdeauna herede (semel heres semper heres), potrivit căruia instituirea unui
moștenitor era pentru totdeauna, nu putea fi limitată în timp.
Substituirea de moștenitori
În situația în care persoana instituită ca moștentior nu dorea să accepte succesiunea, moștenirea se
împărțea potrivit legii. Pentru se evita această ipoteză, testatorul putea introduce în testament o dispoziție
prin care numea o altă persoană (substituit), care urma să culeagă moștenirea dacă cel instituit moștenitor
nu dorea acest lucru.
Au existat trei forme de subtituire:
 - substituirea vulgară (substitutio vulgaris), care este cea firească și presupune substituirea unuia
sau mai multor moștenitori în locul celui instituit
- substituirea pupilară (substitutio pupillaris), care constă în numirea unui substituit care să culeagă
moștenirea dacă cel instituit moare înainte de a ajunge la pubertate
- substituirea quasi- pupilară (substitutio quasi pupillaris), care constă în numirea unui subtituit
pentru situația în care descendentul este lipsit de minte.

3. Succesiunea deferită contra testamentulu

Instituirea de moștenitori prin testament putea fi făcută numai cu respectarea anumitor forme
solemne. La fel se întâmpla și în cazul în care testatorul dorea să dezmoștenească pe cineva. El trebuia să
respecte formele solemne impuse de lege.
Astfel, dezmoștenirea unui fiu se putea face numai nominal (Titius filius meus exheres esto). Fiicele
și nepoții puteau fi dezmoșteniți în bloc. Dacă pater familias omitea pe unul dintre descendenți, adică nu
era nici instituit moștenitor, nici dezmoștenit sau era dezmoștenit fără respectarea formelor solemne,
testamentul putea fi nul sau rectificat. Dacă cel omis sau dezmoștenit fără respecatrea formelor solemne
erau un fiu, testamentul era nul. Dacă era vorba despre fiice sau nepoți, testamentul era rectificat, astfel
încât aceștia să dobândească o parte din moștenire.
Spre sfârșitul republicii apare testamentul inoficios, care se referea la situația în care unele
categorii de rude au dobândit ulterior dreptul de a ataca testamentul prin care au fost dezmoștenite, chiar
daca dezmoștenrea s-a făcut cu respectarea cerințelor legale. Aceste rude puteau ataca testamentul,
motivând prin faptul că testatorul nu a avut discernământ când a făcut testamentul.

DOBÂNDIREA MOȘTENIRII
În ceea ce privește dobândirea moștenirii, moștenitorii se clasificau în trei categorii:
- heredes sui et necesari erau persoanele sui heredes, care veneau la moștenire obligatoriu, ei
neputând repudia moștenirea. Ei dobândeau moștenirea ca moștenitori legali sau testamentari și
nu trebuia să facă vreun act de acceptare în aceste sens
- heredes sui, care era formată din scalvii care au dobândit testamenti factio pasiva, care își
dobândeau și libertatea odată cu instituirea lor ca moștenitori testamentari. Ei nu puteau să
repudieze moștenirea și, de asemenea, nu trebuia să accepte moștenirea expres
- heredes extranei sau heredes voluntarii, care erau nevoiți să facă un act de acceptare a moștenirii,
ei nefiind moștenitori de drep
Acceptarea moștenirii
Acceptarea moștenirii se realiza în trei moduri:
a) cretio
b) pro herede gestio
c) nuda voluntas
Cretio este o formă solemnă de acceptare a moștenirii, care poate fi impusă de testator prin
testament și care se realizează printr-o declarație făcută în fața marotrilor: „pentru că Octavius m-a instituit
moștenitor în testamentul său, accept această moștenire” („Quod me Octavius testamento suo heredem
instituit eam hereditatem adeo cernoque”).
Pro herede gestio echivalează cu o acceptare tacită a moștenirii, deoarece constă într-un act prin
care heredele acceptă moștenirea fără să se exprime în mod expres în acest sens. De exemplu, constituie
pro herede gestio faptul că moștenitorul înstrăinează un bun din moștenire.
Nuda voluntas este o declarație de acceptare expresă a moștenirii, dar care nu se face în formă
solemnă, motiv pentru care prezintă avantaje evidente.
 În ceea ce privește condițiile ce trebuie îndeplinite pentru acceptărea moștenirii, se numără
următoarele:
- cel care acceptă moștenirea să aibă capacitatea de a se obliga, pentru că moștenirea se dobândește
și cu drepturi și cu datorii, ceea ce înseamnă că nu pot face declarație de acceptare fiii de familie
sau sclavii fără autorizarea șefului de familie, pentru că ceea ce dobândeau aceștia intra în
patrimoniul lui pater familias
- cel care acceptă moștenirea să aibă ius capiendi, adică dreptul de a culege moștenirea. Acest drept
depindea în funcție de faptul dacă persoana era căsătorită sau nu sau dacă avea copii, astfel, cei
necăsătoriți nu primeau moștenire, iar cei căsătoriți, dar fără copii, primeau jumătate din cât li se
cuvenea. Restul din ce li s-ar fi cuvenit lor revenea celor instituți prin același testament și care
aveau copii, iar dacă aceștia nu existau, revenea statului.
Referitor la efectele acceptării moștenirii, principalul efect constă în confuziunea dintre
patrimoniul moștenitorului și cel al defunctului. Aceasta înseamnă că moștenitorul răsăunde pentru toate
datoriile defunctului, chiar dacă datoriile depășesc valoarea activului succesoral. Din acest motiv a fost
creat ius abstinendi, care conferea moștenitorilor necesari dreptul de a plăti datoriile moștenirii doar până
la limita activului succesoral. Pe de altă parte a fost creat beneficiul de inventar, în virtutea căruia
moștenitorii puteau plăti datoriile numai în limita activului.
Legea a acordat creditorilor moștenirii dreptul de a cere separarea patrimoniului sucecsoral de cel
al moștenitorilor, pentru a-și valoriifca creanța din bunurile succesorale și a evita să vina în concurs cu
creditorii personali ai moștenitorului, având în vedere confuziunea patrimoniilor.
Un alt efect al acceptări constă în faptul că datoriile moștenirii se divid de drept între moștenitori,
iar în ceea ce privește bunurile corporale, moștenitorii se aflau în stare de indiviziune, care putea înceta
prin înțelegerea părților.
Un alt efect este raportul bunurilor (collatio bonorum), în temeiul căruia moștenirorii sunt obligați
să aducă la masa succesorală toate bunurile primite în timpul vieții de la defunct.
Repudierea moșteniri
Renunțarea la moștenire era un drept recunoscut moștenitorilor voluntari. Aceasta se putea face prin
simpla manifestare de voință a moștenitorului respectiv. Daca era prevăzut un termen pentru acceptare și
moștenitorul nu accepta succesiunea, se presupunea că a renunțat tacit la moștenire.
Dacă erau instituiți mai mulți moștenitori prin testament și nu existau substituiți, iar unul dintre ei
repudia moștenirea, în baza dreptului de acrescământ, partea celui care a renunțat l amoștenire revene
acelor care au acceptat-o.
Dacă era instituit un singur moștenitor și acesta renunța la succesiune, în lipsa unui substituit, se
deschidea moștenirea legală, iar dacă nu existau moștenitori legali, succesiunea revenea statului.

APĂRAREA MOȘTENIRII
În ceea ce privește moștenirea civilă, dreptul la moștenire era apărat prin intermediul petițiunii de
hereditate (hereditatis petitio). Această acțiune putea fi intentată de către moștenitori împotriva persoanei
care se afla în stăpânirea de fapt a succesiunii. Este o acțiune generală ce are ca obiect întreaga moștenire,
nu bunuri determinate din aceasta. Reclamantul trebuie să facă doar dovada calității sale de moștenitor,
nu și a faptului că defunctul era proprietarul bunurilor. Pentru admiterea acțiunii, deci, trebuia să fie
îndeplinite următoarele condiții:
- reclamantul să dovedească calitatea sa de moștenitor și să nu aibă posesia bunurilor succesorale
- pârâtul să posede bunurile succesorale
În ceea ce privește moștenirea pretoriană (bonorum possessio), aceasta era protejată prin
intermediul interdictului quorum bonorum. Pretorul recunoștea reclamantului calitatea de moștenitor fără
a verifica dacă acesta îndeplinește condițiile cerute de lege și fără ca prin aceasta să se acorde
reclamantului posesia bunurilor succesorale. Ulterior, prin acordarea de către pretor a lui quorum
bonorum, moștenitorul intra în posesia bunurilor succesorale.

LEGATUL
 Legatul este o dispoziție imperativă și solemnă cuprinsă în testament, prin care testatorul dispune
de anumite bunuri determinate individual în favoarea unor persoane numite legatari.
În ceea ce privește condițiile de fond ale legatului, trebuie menționat că legatarul trebuia să aibă
testamenti factio pasiva. Nu putea dobândi un legat cel care nu avea capacitatea de a primi. La început,
libertatea de a testa era nelimitată, testatorul putând favoriza legatarii față de moștenitorii săi. De aceea,
ulterior s-au adoptat trei legi prin care s-a limitat libertata de a dispune prin testament, astfel:
- Legea Furia testamentaria, prin care s-a interzis ca legatul să aibă ca obiect un lucru în valoare
mai mare de 1000 de ași
- Legea Voconia, prin care s-a dispus că legatarul nu poate primi mai mult decât heredele
- Legea Falcidia, prin care s-a dispus că heredele are dreptul la un sfert din cât i se cuvine ca
moștenitor legal
În dreptul roman au existat următoarele tipuri de legate:
a) legatul per vindicationem, prin care testatorul transmite direct legatarului proprietatea asupra
unui bun individual determinat. Puteau face obiect al acestui tip de legat numai bunurile pe care
testatorul le stăpânea ca proprietar quiritar
b) legatul per damnationem, prin care testatorul îl obligă pe cel instituit prin testament ca
moștenitor să transmită legatarului proprietatea asupra unui lucru. Astfel, bunul nu mai trece
direct la legatar, ci instituitul este obligat să i-l transmită legatarului, acesta având dreptul de a-
i cere să-i transmită proprietatea asupra bunului respectiv
c) legatul per praeceptionem sau prin luare mai înainte, prin care testatorul dispunea ca unul
din instituiți, care avea și calitatea de legatar, să ia un bun din masa succesorală înainte de
împărțirea moștenirii.
d) Legatul sinendi modo, care impune instituitului obligația de a nu-l împiedica pe lagatar să intre
în stăpânirea bunului lăsat acestuia.

Fideicomisul
Fideicomisul este actul de ultimă voință prin care disponentul roagă fiduciarul să transmită
fideicomisarului un anumit lucru sau o parte din moștenire.
Executarea fideicomisului se făcea de către moștenitor sau legatar. Fideicomisul putea fi făcut prin
testament sau printr-un act separat și a fost ocrotit prin lege abia în perioada împăratului Augustus.
Fideicomisul era de două feluri:
- fideicomisul de familie, prin care disponentul lăsa un bun fiduciarului cu sarcina ca acesta să-l
transmită urmașilor săi, astfel încât bunul să rămână în cadrul familie
- fideicomisul de ereditate, prin care purta asupra unei părți din moștenire sau chiar asupra întregii
moșteniri.