CURS 2

2. PERSOANELE FIZICE ȘI PERSOANELE JURIDICE

2.1. Persoanele fizice

Cuvântul „persoană” (persona) a fost împrumutat de antici din limbajul
teatrului unde la limba latină desemna masca le care o purta actorul le scenă.
Astăzi, cuvântul persoană are mai multe accepţiuni, iar la domeniul dreptului
prin persoană se înţelege fiinţa umană capabilă juridic de a avea drepturi şi
obligaţii.
Capacitatea juridică
Faptul că fiinţa umană este investită de ordinea juridică cu personalitate
înseamnă că dispune de capacitate, adică de aptitudinea de a avea drepturi şi
obligaţii (capacitate juridică).
Fiecărei fiinţe umane i se recunoaşte capacitatea juridică încă din momentul
naşterii, dar pentru a-şi exercita drepturile şi obligaţiile are nevoie de un anumit
stadiu al dezvoltării sale, adică de un grad de discernământ.
De aceea se face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă constă la aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi
obligaţii, iar capacitatea de exerciţiu înseamnă aptitudinea de a avea drepturi şi de
a-şi asuma obligaţii în nume propriu, prin acte juridice săvârşite personal.
Conţinutul capacităţii de folosinţă constă la aptitudinea persoanei fizice de a
avea drepturi şi obligaţii. Izvorul drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în conţinutul
capacităţii de folosinţă se află la Constituţia României prin care se consacră
drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, precum şi în alte acte
normative.

26
 Aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii are caracter de
generalitate, deci nu se poate face prin enumerarea drepturilor şi obligaţiilor, şi se
subliniază doar îngrădirile acestei capacităţi, dacă este cazul.
Capacitatea de folosinţă este şi inalienabilă, titularul ei nu poate dispune, nu
poate renunţa la ea şi nici nu poate conveni asupra înstrăinării lor.
De asemenea capacitatea de folosinţă este şi intangibilă la sensul că nu i se
pot îngrădiri decât la cazurile expres prevăzute de lege.
O altă caracteristică a capacităţii de folosinţă este faptul că aceasta este
egală şi universală fiind recunoscută tuturor persoanelor fizice.
Capacitatea de exerciţiu este definită ca fiind capacitatea persoanei de a-şi
exercita drepturi şi a-şi asuma obligaţii săvârşind acte juridice.
Cu alte cuvinte, capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală de a avea
drepturi şi obligaţii (de a fi subiect de drept), iar capacitatea de exerciţiu reprezintă
posibilitatea concretă a unei persoane de a săvârşi în nume propriu acte juridice.
În general capacitatea de exerciţiu se dobândeşte atunci când persoana
devine majoră (18 ani). Capacitatea de exerciţiu restrânsă o are minorul între vârsta
de 14 ani şi 18 ani. În această perioadă persoana participă personal la încheierea
actelor juridice sub ocrotirea unei asistenţe judiciare.
Încetarea capacităţii unei persoane fizice are loc odată cu sfârşitul existenţei
fizice a persoanei, adică prin deces. Pot exista situaţii la care nu se poate constata
încetarea existenţei persoanei prin moarte fizică şi prin urmare nu se poate elibera
un certificat de deces, dar există puternice prezumţii că acea persoană nu mai este
la viaţă. Pentru asemenea situaţii legislaţia a instituit sistemul declarării
judecătoreşti a dispariţiei urmată de declararea judecătorească a morţii.
Atributele și elementele de identificare ale persoanei fizice
Atunci când se face referire la atributele persoanei fizice se are la vedere
calităţile juridice şi drepturile proprii aferente oricărui subiect de drept. Aceste
atribute sunt: numele, domiciliu şi starea civilă.
- Numele

27
 Numele se defineşte ca fiind cuvântul sau totalitatea cuvintelor prin care se
individualizează o persoană. Dreptul la nume este un drept personal nepatrimonial,
absolut, imprescriptibil şi inalienabil. Schimbarea numelui se poate produce ca
urmare a schimbării stării civile a persoanei sau le cale administrativă.
- Domiciliul
Domiciliul se defineşte ca locul unde persoana fizică îşi are locuinţa
statornică şi principală. Caracterele domiciliului sunt: unicitatea, obligativitatea şi
stabilitatea. Unicitatea domiciliului însemnă că fiecare persoană trebuie să aibă un
singur domiciliu, adică acolo unde este locuinţa ei statornică. Obligativitatea
înseamnă ca orice persoană fizică trebuie să aibă un domiciliu, iar stabilitatea
presupune faptul că domiciliul are caracter statornic iar schimbarea lui presupune
anumite formalităţi.
- Starea civilă
Starea civilă stabileşte identitatea juridică a persoanei. Starea civilă cuprinde
elementele care conturează calitatea de subiect de drept a persoanei: filiaţia, vârsta,
sexul, cetățenia, starea de căsătorit, de divorţat, vârsta, starea de înfietor sau
înfiat etc.
Caracterele juridice ale stării civile sunt cele ale unui drept personal
nepatrimonial. Astfel, starea civilă este opozabilă tuturor, este inalienabilă,
indisponibilă, indivizibilă şi imprescriptibilă.
În ceea ce privește elementele de identificare ale persoanei fizice acestea
sunt în principiu atributele acesteia, menționate anterior, la care se adaugă și codul
numeric personal (CNP).
2.2. Persoanele juridice
Dacă se face referire la noţiunea de persoană fizică se face referire la fiinţa
umană privită individual ca subiect al raportului de drept civil.
Omul este însă o fiinţă socială şi prin urmare la câmpul relaţiilor juridice
acţionează uneori nu doar individual şi la diverse structuri colective.
Pentru anumite persoane există interese juridice comune concretizate la
existenţa unui ţel comun urmărit, iar pentru realizarea acestuia persoanele se
28
organizează într-o structură şi afectează un patrimoniu comun necesar. În
asemenea situaţii, când pluralităţi de persoane se reunesc în structuri stabile şi
afectează un patrimoniu activităţii lor, se impune recunoaşterea acelor colective de
persoane ca subiecte aparte de drept.
Definiţia, elemente constitutive şi elemente de identificare ale persoanelor
juridice
În literatura de specialitate s-au conturat mai multe definiţii date persoanelor
juridice.
Astfel persoanele juridice se pot defini:
O colectivitate formată din persoane fizice sau alte persoane juridice, în
condiţiile stabilite de lege, care participă în nume propriu în raporturi juridice ca
subiect de drept distinct, având o organizare stabilă şi un patrimoniu distinct
afectat realizării unui scop bine determinat.
Având la vedere definiţia persoanei juridice, în care se pot regăsi elementele
generale comune tuturor persoanelor juridice se pot enumera la continuare
principale categorii de persoane juridice:
- Statul – este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în
nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii;
- Preşedintele Republicii;
- Organele legislative ale puterii de stat – Senatul şi Adunarea Deputaţilor;
- Organele executive ale puterii de stat – Guvernul, ministerele, organele
centrale şi locale ale puterii de stat;
- Organele judecătoreşti;
- Instituţiile de stat – universităţi, spitale, biblioteci, etc.;
- Agenţi economici de stat – regii autonome, societăţi comerciale cu capital de
stat;
- Societăţile comerciale şi societăţile agricole;
- Cooperativele;
- Partidele politice şi organizaţiile civice;
- Cultele religioase;
29
 - Asociaţiile şi fundaţiile.
Elementele constitutive ale persoanei juridice
Analizând din nou definiţia persoanei juridice se pot desprinde cele trei
elemente constitutive ale persoanei juridice:
- o structură stabilă proprie;
- un patrimoniu propriu;
- un scop bine determinat și licit.
Elementele constitutive sunt stabilite prin lege, au caracter de generalitate,
fiind proprii tuturor persoanelor juridice, trebuiesc întrunite cumulativ şi sunt
circumstanţiate la funcţie de tipul persoanei juridice.
Structura organizatorică stabilă este un element constitutiv al persoanei
juridice la temeiul căruia colectivul de oameni dobândeşte o structură internă
unitară ce-i permite să acţioneze prin organul său de conducere. Structura stabilă
presupune o anumită organizare a colectivului respectiv, precum şi desemnarea
persoanelor care au calitatea de reprezentanţi ai persoanei juridice şi o vor
reprezenta la relaţiile cu terţii.
Patrimoniul propriu al persoanei juridice este un alt element constitutiv,
acesta fiind diferit de cel al membrilor colectivului. Patrimoniul propriu
diferenţiază decisiv o persoană juridică de alte colective (de serviciu, al unei
sucursale, al unei fabrici) prin faptul că doar patrimoniul propriu permite unei
persoane juridice să aibă o răspundere patrimonială proprie.
Scopul este un element al persoanei juridice care evidenţiază raţiunea de a fi
a persoanei juridice. Scopul trebuie să fie determinat şi dă legitimare şi sens şi
celorlalte elemente constitutive ale persoanei juridice Spre exemplu, în cazul
societăţilor comerciale scopul este realizarea de fapte de comerț prin care să se
obțină beneficii.
Elementele (atributele) de identificare ale persoanelor juridice
Analog cu cazul persoanelor fizice şi pentru persoanele juridice există
necesitatea identificării acestora în raporturile pe care le are cu alţi subiecţi de
drept.
30
 Elementele de identificare ale persoanelor juridice sunt drepturile personale
subiective nepatrimoniale şi se concretizează în:
- denumirea;
- sediul;
- naţionalitatea;
- contul bancar.
Denumirea constă într-un cuvânt sau grup de cuvinte care au ca scop
identificarea persoanelor juridice. În raport cu persoanele juridice, denumirea joacă
acelaşi rol ca şi numele pentru persoanele fizice şi are aceleaşi trăsături juridice
fiind un drept subiectiv.
Denumirea persoanei juridice se trece în registru odată cu înregistrarea sau
înscrierea ei, iar schimbarea denumirii persoanei juridice cade la competenţa celui
care a avut dreptul să îi stabilească denumirea.
Sediul este atributul de identificare al persoanelor juridice care are acelaşi
rol ca şi domiciliul pentru persoanelor fizice, reprezentând un loc stabil cu
semnificaţia juridică conferită de lege. Sediul persoanei juridice va fi supus
înregistrării în conformitate cu obligaţia pentru persoana juridică de a fi înscrisă
sau înregistrată. Există şi persoane juridice care alături de sediul principal dispun şi
de sedii secundare.
Naţionalitate persoanei juridice este elementul de identificare analog cu
cetăţenia la cazul persoanei fizice. Naţionalitatea persoanei juridice înseamnă
cunoaşterea apartenenţei acesteia la un stat şi implicit la un sistem de drept.
Contul bancar al persoanei juridice este un mijloc de identificare cu valoare
practică îndeosebi în relaţiile economice ale acesteia. Indicarea acestuia se face
prin precizarea sucursalei băncii la care este deschis contul şi prin simbolul cifric al
acestuia.
Capacitatea juridică a persoanei juridice
În mod asemănător cu persoana fizică şi persoana juridică este învestită cu
capacitate juridică, în sensul că are aptitudinea generală de a avea drepturi şi

31
obligaţii. Această capacitate juridică cuprinde capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este definită ca aptitudinea persoanei juridice de a
avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii. Capacitatea de folosinţă este inalienabilă la
sensul că titularul ei nu poate renunţa la ea, nu o poate înstrăina sau ceda.
Capacitatea de folosinţă are caracter de generalitate şi nu i se pot aduce îngrădirii
decât la cazurile expres prevăzute de lege.
Spre deosebire de cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosinţă a
persoanelor juridice diferă în funcţie de obiectul de activitate, cuprinzând
posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii care sunt legate de scopul acestora.
Deci, un caracter fundamental al capacităţii de folosinţă este principiul
specialității acesteia.
Sancţiunea pentru actele juridice încheiate prin încălcarea regulii specialităţii
este aceea a nulităţii absolute.
Începutul capacităţii de folosinţă poate fi la data înregistrării persoanei
juridice sau, la cazul persoanelor juridice pentru care nu este prevăzută procedura
înregistrării, la data actului de dispoziţie care le înfiinţează sau la data autorizării
funcţionării lor.
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice are loc odată cu
încetarea fiinţării ei.
După cum s-a văzut, în cazul persoanelor fizice, capacitatea de exerciţiu
constă în aptitudinea subiectului de drept de a dobândi şi exercita drepturi
subiective şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice.
Voinţa persoanei juridice nu se compune din voinţa însumată a persoanelor
fizice, persoana juridică are o „viaţă” nouă, proprie.
Această voinţă nouă, specifică şi distinctă de voinţele individuale ale
persoanelor ce compun subiectul colectiv de drept se poate exterioriza prin
desemnarea unei persoane care să reprezinte persoana juridică. Se poate spune
astfel că reprezentarea este un mod necesar de exercitare a capacităţii de exerciţiu a
persoanelor juridice.
32
 Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile prin
intermediul organelor sale, iar actele juridice făcute de organele persoanei juridice,
la limita puterilor conferite, sunt actele persoanei juridice.
Deci, exprimarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice se face prin
organele sale, prin instituţia reprezentării.
Raporturile dintre persoana juridică şi cei ce reprezintă organele sale sunt
asemănătoare cu regulile mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin actul
constitutiv.
În ceea ce priveşte începutul capacităţii de exerciţiu, făcând analogie cu
situaţia persoanelor fizice acestea dobândind capacitatea de folosinţă în momentul
naşterii iar capacitatea de exerciţiu atunci când legea consideră că au
discernământul necesar, persoanele juridice dobândesc capacitatea de folosinţă la
momentul înfiinţării iar capacitatea de exerciţiu atunci când dispun de organele de
conducere care să exprime voinţa proprie a persoanei juridice.
Organele prin care persoanele juridice îşi exercită capacitatea, precum şi
competenţele acestora diferă de la o categorie de persoane juridice la alta.
În cazul societăţilor comerciale rolul de reprezentare al societăţii este luat de
administratori. Aceştia pot face toate operaţiile necesare pentru a duce la
îndeplinire obiectivul societăţii, mai puţin cele expres prevăzute în actul
constitutiv.
Organul de conducere al regiilor autonome este consiliul de administraţie,
compus din 7-15 persoane, din care una este directorul sau directorul general al
regiei.
Guvernul României este reprezentat de primul ministru, iar unităţile
administrativ teritoriale sunt reprezentate de către preşedintele consiliului judeţean,
în cadrul judeţelor, sau de către primar, în cazul oraşelor şi comunelor.
Organele de conducere ale persoanelor juridice au, în general, structură
colegială. O altă trăsătură a organelor de conducere, legată de pluralitatea acestor
organe, face ca pe lângă organele colegiale să se regăsească şi un organ

33
unipersonal (directorul unei societăţi comerciale, rectorul unei universităţi,
ministrul unui minister etc.).
Dacă se încalcă limitele capacităţii de folosinţă, fixate prin principiul
specialităţii acestei capacităţi, sancţiunea este cea a nulităţii absolute a actului făcut
cu această încălcare.
Dacă se încalcă limitele capacităţii de exerciţiu, de exemplu atunci când un
act juridic este încheiat de către o persoană care nu are împuternicire în acest sens
sau care îşi depăşeşte puterile încredinţate, sancţiunea este nulitatea relativă a
actului.
Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice are loc odată cu
încetarea existenţei acesteia.
Înfiinţarea persoanelor juridice
În unele cazuri înfiinţarea persoanei juridice se poate face printr-un singur
act juridic, alteori înfiinţarea persoanei juridice presupune o suită de acte care
împreună conduc la înfiinţarea persoanei juridice.
Astfel, persoanele juridice pot fi înfiinţate prin: actul de dispoziţie al
organului de stat competent sau actul de înfiinţare autorizat.
Prin act de dispoziţie al organului de stat competent se înţelege o prevedere
cuprinsă într-un act normativ care dispune înfiinţarea unei persoane juridice. Acest
act normativ poate fi o lege adoptată de Parlamentul României, o hotărâre a
Guvernului sau o hotărâre emisă de un Consiliu judeţean sau Consiliu local.
În cazul înfiinţării persoanelor juridice prin act de înfiinţare autorizat acest
act va fi autorizat de către o instituţie a statului competentă la materie.
Astfel, la cazul partidelor politice şi organizaţiilor civice autorizarea se face
de către Tribunalul Municipiului Bucureşti, iar pentru societăţile comerciale,
asociaţiile şi fundaţiile fără scop patrimonial autorizarea este dată de către instanţa
judecătorească.
În cazul societăţilor bancare şi de asigurare, acestea se înfiinţează printr-o
hotărâre dată de Guvernul României, precedată de autorizarea emisă de Banca
Naţională a României.
34
 Modalitatea constituirii unei persoane juridice prin actul de înfiinţare
autorizat presupune întrunirea cumulativă a mai multor acte. Acestea put fi:
contractul de societate sau asociere sau statutul, autorizarea organului competent
(de exemplu instanţa judecătorească) şi înregistrarea sau înscrierea.
În cazul societăţilor comerciale actul constitutiv diferă în funcţie de tipul de
societate, fiind în general sub forma unui contract de societate și în unele cazuri un
statut. În ceea ce priveşte cuprinsul actului constitutiv, acesta trebuie să conţină o
serie de menţiuni obligatorii, expres stipulate de lege, iar sub aspect formal actul
constitutiv poate fi un înscris sub semnătură privată sau un înscris autentic.
În a doua fază urmează autorizarea judecătorească prin care actul constitutiv
este validat printr-o hotărâre dată de instanţă. Sentinţa de validare se publică la
Monitorul Oficial, urmând înregistrarea în Registrul Comerţului. Din momentul
înmatriculării, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică. Trebuie
menţionat şi faptul că societatea comercială trebuie înregistrată şi la Administraţia
Financiară.
Reorganizarea persoanelor juridice
Dinamica vieţii sociale impune anumite modificări în existenţa persoanei
juridice determinate de mutaţiile care se produc la sfera scopurilor şi a mijloacelor
persoanei juridice. Când aceste modificări afectează persoanele juridice sub aspect
structural putem spune că avem de-a face cu reorganizarea persoanelor juridice.
Reorganizarea persoanelor juridice presupune un proces unitar, la care
participă două sau mai multe persoane juridice şi care produce modificări
structurale ce conduc la apariţia unei persoane juridice noi sau la dispariţia unora.
Modalităţile de reorganizare a persoanelor juridice sunt comasarea şi
divizarea.
Reorganizarea persoanelor juridice prin comasare se poate produce la două
moduri: prin absorbţie şi prin fuziune.
Absorbţia constă în faptul că o persoană juridică existentă înglobează o altă
persoană juridică ce îşi încetează existența. Altfel spus, ca urmare a absorbţiei, o
persoană juridică este „absorbită” de altă persoană juridică.
35
 Prin fuziune două sau mai multe persoane juridice se contopesc pentru a
forma o persoană juridică nouă. Deci, la cazul fuziunii, persoanele juridice ce
participă la fuziune îşi încetează existenţa, iar la locul lor apare o persoană juridică
nouă.
Divizarea persoanelor juridice se face prin împărţirea patrimoniului unei
persoane juridice între mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel
fiinţă.
Există două forme de reorganizare prin divizare a persoanelor juridice:
divizare totală şi divizare parţială.
În cazul divizării totale întregul patrimoniu al unei persoane juridice este
împărţit şi transmis către alte persoane juridice. În mod evident persoana juridică al
cărei patrimoniu a fost transmis la întregime îşi încetează activitatea.
În cazul divizării parţiale doar o parte din patrimoniul unei persoane juridice
este împărţit şi transmis către alte persoane juridice, persona juridică din
patrimoniul căreia s-a transmis o parte îşi continuă existenţa cu patrimoniu
diminuat.

Dizolvarea persoanelor juridice

Încetarea existenţei persoanelor juridice se poate face prin comasare,
divizare şi dizolvare.
În cazul comasării și divizării încetarea existenţei persoanei juridice are loc
printr-o operaţie juridică unitară care implică şi naşterea unor persoane juridice
noi.
Totuşi, o persoană juridică îşi încetează existenţa cu adevărat la cazul
instituţiei dizolvării.
În acest caz la locul persoanei care se dizolvă nu se naşte o persoană juridică
nouă, patrimoniul persoanei juridice intră la lichidare, iar colectivul de persoane
fizice legate prin actul constitutiv se dispersează.

36
 Deci, dizolvarea persoanei juridice înseamnă sfârşitul calităţii acesteia ca
subiect de drept. Dizolvarea se realizează obligatoriu prin procedura lichidării, ca o
fază obligatorie a acesteia.
Dizolvarea poate să intervină în diferite cazuri:
- Termenul pentru care s-a constituit persoana juridică s-a împlinit;
- Nu mai există cel puțin unul din elementele constitutive (structură
organizatorică stabilă, patrimoniu propriu, scop determinat și licit);
- Hotărârea adunării generale a asociaţilor;
- Dizolvarea este impusă ca o pedeapsă legală şi intervine în cazul încălcării
unor prevederi ale legii.
Lichidarea persoanelor juridice
Prin dizolvare persoana juridică întră la lichidare la vederea realizării
activului şi a plăţii pasivului.
Deci, efectul dizolvării nu este încetarea imediată a existenţei persoanei
juridice, şi intrarea acesteia într-o nouă fază, aceea de lichidare, obligatorie acestui
proces.
În faza lichidării raţiunea de a exista a persoanei juridice este de a realiza
activul şi a plăti pasivul, existând astfel o restrângere a capacităţii juridice limitată
doar la atingerea acestui scop. Deci indiferent de ce obiect a avut persoana juridică
şi indiferent de motivul dizolvării, capacitatea sa de folosinţă a acesteia se
restrânge conform operaţiunilor de lichidare.
Procedura lichidării are ca scop ca prin realizarea activului să se ajungă la
îndestularea creditorilor şi (dacă este posibil) la restituirea părţilor sociale ale
membrilor persoanei juridice respective.
Îndestularea creditorilor se face prin plăţi din activul persoanei juridice, din
fondurile băneşti existente sau din sumele rezultate ca urmare a vânzării bunurilor
acesteia.
După ce datoriile au fost achitate există situaţia când rămân disponibile
bunuri. Destinaţia acestora depinde de prevederile înscrise la actul constitutiv.
Astfel, prin actul constitutiv se poate stabili destinaţia bunurilor rămase după
37
dizolvare, iar dacă dizolvarea persoanei juridice s-a făcut silit, ca o sancţiune,
există posibilitatea ca bunurile rămase să fie atribuite statului.
Lichidarea fiind consecinţa obligatorie a dizolvării persoanei juridice,
administratorii acesteia trebuie să înceapă procedura de lichidare imediat ce legea,
contractul de societate, adunarea generală sau autoritatea judecătorească a
pronunţat hotărârea dizolvării.
Numirea lichidatorilor se face cu respectarea prevederilor actelor
constitutive, prin acordul unanim al asociaţilor sau prin hotărârea instanţei
judecătoreşti. Actul de numire a lichidatorilor se înregistrează la registrul
comerţului şi se publică la Monitorul Oficial.
Lichidatorii sunt tot mandatari ai societăţii, răspunderea lor fiind ca şi cea a
administratorilor, cu precizarea că mandatul lor se rezumă la operaţiunile necesare
pentru a transforma activul social la numerar pentru plata creditorilor şi pentru a
împărţi restul între asociaţi.
Lichidatorii nu pot să întreprindă alte operaţii comerciale care nu sunt
necesare lichidării. Atribuţiile lichidatorilor sunt strâns legate de atingerea scopului
urmărit de procedura lichidării.
După încheierea operaţiunilor de lichidare, lichidatorii întocmesc un bilanţ
de lichidare şi propun repartizarea activului între asociaţi. În sfârşitul lichidării
obligaţia lichidatorilor este de a cere radierea persoanei juridice din registrele unde
a fost înregistrată.

38