UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FORMARE
CONTINUĂ Program de studiu: Administrație Publică, Anul
III, Sem. I

http://fdsa.usv.ro/Pagini/Ebib.php | Telefon: +40 230 216 147 Interior: 555

|

Titular disciplină
Lect. univ. dr. Maria – Cristina BĂLĂNEASA

TC1. Actele de stare civilă

Student Tănăselea Grigore Doru

An III AP /ID

1
 1. SUBIECTELE DE DREPT CIVIL
Conform art. 11 Cod Civil, “subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi
persoanele juridice, iar persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de
drepturi şi de obligaţii civile.”
Calitatea de persoană fizică este recunoscută prin lege, tuturor fiinţelor
umane, luate fiecare în parte, ca membre ale societăţii, care se bucură de
posibilitatea de a participa la raporturi juridice.

2. CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANEI FIZICE

2.1. Capacitatea de folosinţă
Potrivit art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, "Capacitatea de folosinţă este
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii".
Ţinând seama de legislaţia în vigoare - Decretul nr.31/1954 şi de Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, ratificat prin Decretul
nr. 212/1974, un alt autor, referindu-se la capacitatea de folosinţă considera că
trebuie să se ţină seama de trei elemente: capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
este o parte o capacităţii civile a omului; ea constă în aptitudinea omului de a avea
drepturi şi obligaţii; aceste drepturi şi obligatţii sunt civile, iar nu drepturi şi
obligaţii în general.
Pornind de la aceste premise, autorul defineşte capacitatea de folosinţă a
persoanei ca fiind acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea omului de
a avea drepturi şi obligaţii civile.
Cu privire la începutul capacităţii de folosinţă, regula este că aceasta se
dobândeşte de la naştere. Acest lucru este consacrat în art. 7 alin. 1 din Decretul nr.
31/1954, "Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei...". Deci, data
naşterii persoanei fizice este data începutului capacităţii de folosinţă a acesteia.
Prin art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 se stabileşte o excepţie de la
regula mai sus menţionată. Potrivit acestei reglementări, "Drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţie, însa numai dacă el se naşte viu".

2
 În materia capacităţii succesorale a persoanei fizice, art. 654 Cod civil
prevede : "Pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în
momentul deschiderii succesiunii. Copilul conceput este considerat că există.
Copilul născut mort este considerat că nu există".
Prin conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege sintetic
aptitudinea acestui subiect de drept de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile.
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este reglementată în
Decretul nr. 31/1954 (art.7; 16-21) şi Decretul nr. 32/1954 (art.36-43).
Potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954: "capacitatea de folosinţă începe de la
data naşterii persoanei şi înceteaza odată cu moartea acesteia". Este de la sine
înţeles că odată cu moartea persoanei fizice încetează şi calitatea de subiect de drept
civil, adica ia sfârşit capacitatea de folosinţă a acesteia, întrucât calitatea de subiect
de drept a persoanei fizice nu poate supravieţui suportului său uman.
Potrivit art. 18 din Decretul nr. 31/1954: "De îndată ce hotărârea declarativă
de moarte a rămas definitivă, cel disparut este socotit că a murit la data stabilită în
hotărâre, ca fiind aceea a morţii.”
2.2. Capacitatea de exerciţiu
Definiţia legală a capacităţii de exerciţiu o găsim în cuprinsul art. 5 alin. 3
din Decretul nr. 31/1954 potrivit căruia: "capacitatea de exerciţiu este capacitatea
persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte
juridice".
Având în vedere prevederile art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 şi ţinând
seama de definiţiile formulate în literatura de specialitate, putem spune că prin
capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice înţelegem acea parte a capacităţii de drept
civil a omului ce constă în aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi civile
subiective şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice
civile.
Premisele capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt:
a. capacitatea de folosinţă şi

3
 b. discernământul necesar.
Prima premisă este caracteristică tuturor persoanelor fizice, lucru demonstrat
de universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
Cea de-a doua premisă se înfăţişeaza diferit în funcţie de înaintarea în vârstă:
maturitatea psihică, discernământul se dobândesc numai ca urmare a înaintării în
vârstă a minorului. La unii minori discernământul apare la o vârstă mai fragedă, de
12-14 ani, la alţii mai târziu, la 14-18 ani.
Discernământul mai depinde, în afară de vârstă, şi de sănătatea minţii
omului.
În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu, există trei cazuri:
- persoane cu capacitate de exerciţiu deplină;
- persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
- persoane lipsite de capacitate de exerciţiu.
Capacitatea de exerciţiu deplină consituie regula. Persoanele pot să-şi asume
obligaţii şi să beneficieze de drepturi subiective civile şi să încheie acte juridice fără
reprezentant şi fără încuviinţare legală (în afara cazurilor prohibite de lege).
Începutul capacităţii de exerciţiu este marcat de momentul când persoana
devine majoră: Art.24 Cod Civil spune: “Capacitatea de exerciţiu deplină începe la
data când persoana devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de
18 ani.”
Mai există un caz de atingere a capacităţii de exerciţiu, reglementat de art. 4
din Codul Familiei: “Bãrbatul se poate cãsãtori numai dacã a împlinit vârsta de
optsprezece ani, iar femeia numai dacã a împlinit şaisprezece ani. Cu toate acestea,
pentru motive temeinice, se poate încuviinţa cãsãtoria femeii care a împlinit
cincisprezece ani. Încuviinţarea se poate da de Comitetul executiv al Consiliului
Popular al Municipiului Bucureşti sau al judeţului în cuprinsul cãruia îşi are
domiciliul femeia şi numai în temeiul unui aviz dat de un medic oficial.”
Încetarea capacităţii de exerciţiu apare în următoarele cazuri :
- prin moarte

4
 - prin declararea nulităţii sau anularea căsătoriei înainte ca femeia să fi
împlinit 18 ani, dacă se demonstrează că aceasta a fost de rea-credinţă.

3. IDENTIFICAREA PRESOANEI FIZICE

Din punct de vedere al reglementării, fiecare atribut de identificare are
reglementare legală concretă, sens în care vom releva pe cele mai importante.
Privitor la dreptul la nume, acesta este reglementat în: art. 12 din Decretul nr.
31/1954, art. 27, 28, 62, 64 si 78 din Codul familiei, O.G. nr. 41/2003 privind
dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice,
Convenţia dreptului copilului, etc.
Prin identificarea persoanei fizice se înţelege individualizarea omului în
raporturile juridice civile cu ajutorul unor atribute (elemente) ce caracterizează
omul ca subiect de drept civil.
Sub aspectul naturii juridice, putem spune că omul nu se individualizează
numai în raporturile de drept civil, ca şi în celelalte raporturi juridice în care el
apare ca subiect de drept. Cu alte cuvinte, identificarea persoanei fizice este o
instituţie juridică complexă.
Individualizarea persoanei fizice apare ca o necesitate permanentă, deoarece,
de la naştere şi până la deces, omul nu se poate situa niciodată în afara vieţii
juridice.

3.1. MIJLOACELE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI FIZICE

Principalele mijloace de identificare - atribute de identificare - a persoanei
fizice sunt: numele, domiciliul şi starea civilă.
Atributele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi personale
nepatrimoniale, intim legate de persoana titularului lor care, fiind lipsite de un
conţinut economic, nu sunt susceptibile de evaluare bănească şi nu fac parte din
patrimoniul acelei persoane.

5
 3.2. NUMELE
O definiţie ar fi cea dată în literatura de specialitate astfel: "acel atribut de
identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat, în
familie şi societate, prin cuvintele stabilite, în condiţiile legii, cu această
semnificaţie".
Conţinutul dreptului la nume are la bază următoarele componente: dreptul de
a-l purta, adica de a-l folosi; dreptul de a cere îndreptarea greşelilor de scriere a
numelui în orice acte de stare civilă sau de identitate; dreptul de a se opune la
folosirea, fără îndreptăţire, a acelui nume de către altcineva.
Termenul "nume" este folosit în legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină atât în
sens larg (lato sensu), cât şi în sens restrâns (stricto sensu).
Prin "nume" lato sensu se desemnează numele de familie şi prenumele.
Prin "nume" stricto sensu se desemnează numai numele de familie.
“Numele cuprinde numele de familie şi prenumele.” (art. 52 Cod Civil)
Numele face parte din categoria drepturilor personale nepatrimoniale, deci
este un drept absolut şi are următoarele caractere: opozabilitatea erga omnes (faţă de
toţi); inalienabil; imprescriptibil; personal; universalitate; legalitate; unitate.
Potrivit art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 41/2003: "Numele de familie se dobândeşte
prin efectul filiaţiei şi se schimbă de drept prin modificarea intervenită în statutul
civil al persoanei fizice, în condiţiile prevăzute de lege".
Aşadar, modificarea numelui de familie este determinată de schimbări
intervenite în starea civilă a persoanei. Astfel, pot avea loc următoarele modificări:
a) Modificarea numelui de familie determinată de schimbări de filiaţie;
b) Modificarea numelui de familie determinată de adopţie;
c) Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie;
d) Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă.

3.3. PRENUMELE

6
 Prenumele este o parte a numelui lato sensu care individualizează persoana
fizică, cu deosebire în cadrul familiei. În acelaşi timp, prenumele distinge o
persoană faţă de alte persoane cu acelaşi nume de familie, dar din familii diferite.
Persoana titulară are asupra prenumelui un drept subiectiv care are acelaşi
conţinut ca şi dreptul subiectiv asupra numelui de familie.
Din punct de vedere al rolului său, prenumele serveşte la identificarea
persoanei fizice în familie şi societate. Împreună cu numele de familie al unei
persoane, prenumele alcătuieşte o unitate.
Caracterele prenumelui sunt aceleaşi ca şi numele de familie, respectiv:
opozabilitatea erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi
universalitate.
Prenumele se stabileşte în condiţiile legii şi nu se transmite prin filiaţie
descendenţilor. Potrivit art. 2 alin. 2 din Ordonanta nr. 41/2003, "Prenumele se
stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere făcută de cel
care declară naşterea".
Prenumele persoanei nu este supus modificărilor aşa cum este cazul numelui
de familie, ca efect al schimbărilor în starea sa civilă. Prenumele este, totuşi,
susceptibil de schimbare pe cale administrativă.

3.4. PSEUDONIMUL SI PORECLA

Pseudonimul, alături de nume, este un mijloc de identificare a persoanei
fizice printr-un cuvânt ori o grupare de cuvinte. El individualizează persoana fizică
într-un domeniu de activitate ca de exemplu, artistic ori publicistic.
Pseudonimul formează obiectul dreptului la pseudonim.
Autodesemnarea este caracteristica dominantă a pseudonimului. El se
deosebeşte de nume prin aceea că nu este supus "stabilirii", "modificării",
"schimbării pe cale administrativă" ori "retranscrierii".
Porecla este "o denumire expresivă pe care nu şi-o alege persoana, ci pe care
i-o dau alţii, în special determinată de unele defecte ale acesteia".

7
 Porecla şi pseudonimul nu au acelaşi regim juridic, deşi ambele servesc – în
anumite situaţii - la identificarea, individualizarea persoanei fizice.
Porecla este atribuită de alţii unei persoane fizice şi nu se bucură de protecţie
legală.

3.5. DOMICILIUL
Literatura de specialitate a definit domiciliul ţinând seama de prevederile art.
13 din Decretul nr. 31/1954: "Domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea îşi are
locuinţa statornică sau principală".
În determinarea domiciliului unei persoane fizice trebuie avute în vedere
două criterii: criteriul principal, care se exprimă prin caracterul statornic al locuinţei
şi criteriul secundar, care se exprimă prin caracterul de locuinţă principală. Prin
domiciliu se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o
individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie
juridică.
Domiciliul, ca atribut de identificare a persoanei fizice are importanţă pentru
toate ramurile de drept, inclusiv pentru dreptul civil.
În raporturile de drept civil, importanţa domiciliului se evidenţiază sub
următoarele aspecte :
- domeniul capacităţii civile;
- domeniul obligaţiilor civile;
- domeniul succesoral;
- domeniul investiţional.
Domiciliul persoanei fizice, ca drept subiectiv nepatrimonial, prezintă
următoarele caractere generale juridice: opozabilitatea erga omnes, inalienabilitate,
imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate.
La caracterele generale - mai sus menţionate - trebuie adăugate caracterele
specifice, respectiv: stabilitatea, unicitatea şi obligativitatea.
Potrivit modurilor de stabilire, domiciliul este de trei feluri :

8
  domiciliul de drept comun (sau voluntar);
 domiciliul legal;
 domiciliul convenţional.
Mai distingem şi alte feluri de domicilii, cum ar fi: domiciliul în ţară şi
domiciliul în străinatate, în funcţie de teritoriul statului unde se află domiciliul;
vechiul domiciliu şi domiciliul actual, ce are la bază criteriul succesiunii
domiciliilor; domiciliul conjugal comun şi domicilii separate, distincţie care
priveşte pe soţi în timpul căsătoriei.
3.5.1. Resedinta
În conformitate cu art. 29 din O.U.G. nr. 97/2005, " Reşedinţa este adresa la
care persoana fizică locuieşte temporar mai mult de 15 zile, alta decât cea de
domiciliu." Prin urmare, putem defini reşedinţa ca fiind acel atribut de identificare
în spaţiu, a persoanei fizice, prin indicarea locuinţei vremelnice ori temporare.
Reşedinţa este reglementată în art. 25-26, art. 29 din O.U.G. nr. 97/2005
privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români;
art. 11 din Codul familiei; art. 12 pct. 1 din Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice.
Din cuprinsul definiţiei menţionate şi având în vedere prevederile art. 25
alin. 3 din O.U.G. nr. 97/2005 rezultă următoarele caractere specifice ale reşedinţei:
unicitatea, în sensul că persoanele fizice nu pot avea în acelaşi timp, decât un singur
domiciliu şi o singură reşedinţă; vremelnicia, constând în aceea că reşedinţa este o
locuinţă temporară a persoanei fizice; caracterul facultativ potrivit căruia o persoană
fizică nu poate fi silită, în cadrul raporturilor de drept civil, să aibă reşedinţă.

3.6. STAREA CIVILĂ

3.6.1. Definiţie
Legislaţia noastră nu dă o definiţie conceptului de stare civilă. Totuşi, în
doctrină, specialiştii care s-au ocupat de această problemă au exprimat puncte de
vedere diferite cu privire la conţinutul noţiunii de stare civilă.

9
 Starea civilă este o situaţie juridică, respectiv un ansamblu de drepturi şi
obligaţii, lucru ce evidenţiază specificul stării civile în raport cu celelalte atribute de
identificare ale individului.
Starea civilă este o sumă de calităţi personale care intră în conţinutul său.
Starea civilă a persoanei este sinonimă cu statutul civil al persoanei.

Reguli generale pentru inregistrare:

- înregistrările de stare civilă se fac pe baza unei declaraţii, făcută personal,
în scris sau verbal, cu excepţia cazurilor în care, potrivit legii, ele se fac din oficiu;
- înregistrările făcute de o persoana necompetentă, care a exercitat public
atribuţia de delegat de stare civilă, rămân valabile chiar dacă acea persoană nu avea,
în realitate, aceasta;
- în caz de refuz, la cererea părţii, primăria va înainta, de îndată, lucrările
care privesc cauza judecătoriei, care va hotărî de urgenţă;
- înregistrările, precum şi înscrierea menţiunilor se fac în limba română,
folosindu-se alfabetul latin;
- anularea, rectificarea sau completarea unei înregistrări de stare civilă se
poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile;
- pe baza înregistrărilor din registrele de stare civilă se eliberează numai celui
îndreptăţit un certificat original constatator.
Reguli speciale sunt pentru înregistrarea: naşterii, adopţiei, recunoaşterii ori
hotărârii judecătoreşti de stabilire a filiaţiei, căsătoriei, divorţului, schimbării pe cale
administrativă a numelui, decesului, actelor de stare civilă a cetăţenilor români aflaţi
în străinătate, actelor de stare civila în caz de mobilizare, război ori participare la
misiuni de menţinere a păcii sau în scop umanitar.

10
 Actele de stare civila
A. Definiţie
Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice cu un dublu rol: pe de o parte,
ele servesc la identificarea persoanei fizice prin intermediul stării civile, iar pe de
altă parte se comportă ca mijloace de probă privind înregistrările de stare civilă.
Legea nr. 119/1996 reglementează mai multe cazuri în care este admisibilă
reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă.

B. Anularea, modificarea, rectificarea ori completarea acetelor de stare

civilă şi a menţiunilor de pe acestea
Aspectele juridice legate de anulare, modificare, rectificare ori completare
sunt reglementate în art. 23 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, în art. 57-59 din Legea
nr. 119/1996, art. 101-105 din Metodologie.
Legea nr. 119/1996 nu consacră în cuprinsul ei cazurile de anulare,
rectificare, completare şi modificare a actelor de stare civilă. Această lacună
legislativă este complinită de Metodologie, precum şi de doctrină şi jurisprudenţă,
în felul următor:
Anularea se face atunci când:
- actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător;
- actul nu trebuia întocmit la, sau de, primăria respectivă;
- faptul sau actul de stare civilă nu există;
- nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă;
- menţiunea a fost operată cu un text greşit - art. 103 din Metodologie;
- înregistrarea s-a făcut de o persoană necompetentă, cu excepţia aplicării art.
7 din lege;
- actul reconstituit a fost procurat;
- înregistrarea nu s-a făcut în registrul de stare civilă.
Rectificarea are loc atunci când:

11
 - există neconcordanţă între cele două exemplare ale registrelor de stare
civilă;
- la rubrica "numele tatălui" din actul de naştere s-a trecut un alt nume decât
cel ce trebuia.
Completarea se referă la întregirea actului de stare civilă cu menţiunile
omise, în situaţia când, din diferite motive, unele rubrici au rămas libere deşi
trebuiau completate
Conform art. 105 din Metodologie, modificarea intervine în următoarele
situaţii:
- înscrierea recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiaţiei;
- înscrierea adopţiei, a anulării sau desfacerii ei;
- înscrierea divorţului, anulării ori încetării căsătoriei;
- înscrierea acordării sau pierderii cetăţeniei.

Acţiunile de stare civilă

3.6.8.1. Definiţie şi caracterizare
Sub aspectul definiţiei, prin acţiunile de stare civilă se înţeleg acele acţiuni în
justiţie care au ca obiect elemente ale stării civile a persoanei fizice.
Acţiunea civilă este un ansamblu de mijloace procesuale prin
intermediul cărora partea interesată poate solicita şi îşi poate asigura
concursul unei autorităţi jurisdicţionale în vederea recunoaşterii sau a
realizării unui drept subiectiv ori a unui interes legitim, inclusiv prin punerea
în aplicare a unor măsuri de executare silită.
Acţiunea civilă este o virtualitate, o posibilitate legală, o categorie
abstractă care devine concretă şi efectivă prin exercitarea ei. Constituită ca o
categorie generală şi abstractă a dreptului, acţiunea civilă în concret se poate
înfăţişa în diverse forme: acţiune mobiliară, imobiliară, petitorie,
patrimonială, extrapatrimonială etc.

12
 Se spune că acţiunea civilă este un ansamblu de mijloace procesuale
care se derulează pe întreg parcursul procesului civil, în cele două faze ale
acestuia: judecata şi executarea silită. Ea este imanentă oricărui drept
subiectiv, adică nu există un astfel de drept care să nu fie însoţit şi de o
acţiune civilă.
Acţiunea civilă nu se identifică cu cererea de chemare în judecată şi
nici nu se reduce la aceasta, cererea fiind doar un element al acţiunii civile.
Este important de precizat că în orice proces civil se intersectează două
acţiuni civile: acţiunea reclamantului şi acţiunea pârâtului.

Clasificare
A) În funcţie de obiectul sau finalitatea acţiunilor de stare civilă:
De regulă, în doctrină, după obiectul sau finalitatea lor, acţiunile de stare
civilă sunt clasificate în:
o acţiuni în reclamaţie de stat – adică acele acţiuni prin care se
urmăreşte obţinerea altei stări civile (mai exact, a altui element de
stare civilă) decât cea existentă la data intentării acţiunii. Sunt incluse
în această categorie acţiunea în stabilirea maternităţii şi acţiunea în
stabilirea paternităţii.
o acţiuni în contestaţie de stat - adică acele acţiuni prin care se
urmăreşte înlăturarea unei stări civile (mai exact a unui element de
stare civilă) pretins nereale şi înlocuirea ei cu alta pretins reală, de
exemplu, acţiunea în tăgăduirea paternităţii, acţiunea în contestarea
recunoaşterii voluntare de maternitate sau de paternitate, acţiunea în
nulitatea căsătoriei, acţiunea în nulitatea adopţiei, acţiunea în nulitatea
recunoaşterii voluntare de maternitate sau de paternitate etc.
o acţiuni în modificare de stat - adică acele acţiuni prin care se
urmăreşte o schimbare, doare pentru viitor, în starea civilă a

13
 persoanei, cea anterioară nefiind contestată. Este cazul acţiunilor de
divorţ, al acţiunii în desfacerea adopţiei şi al acţiunii prin care se
solicită schimbarea sexului.
În funcţie de legitimarea procesuală activă
O altă clasificare a acţiunilor de stare civilă se poate face în funcţie de sfera
persoanelor îndreptăţite să le exercite, deci în raport de legitimarea procesuală
activă, distingându-se:
 acţiuni de stare civilă pornite numai de către titularul stării civile.
Această categorie include acţiunea de divorţ, precum şi acţiunea în
declararea nulităţii relative a căsătoriei;
 acţiuni de stare civilă ce pot fi pornite de titular, de reprezentantul
legal al acestuia şi de procuror, eventual şi de alte organe sau persoane
expres prevăzute de lege, nu însă de orice persoană care ar justifica un
interes (acţiunea în stabilirea maternităţii, acţiunea în stabilirea
paternităţii, acţiunea în tăgăduirea paternităţii, acţiunea în desfacerea
adopţiei). Ţinând cont de recenta modificare a art. 45 Cod de
Procedură Civilă, trebuie reconsiderate o serie de soluţii din
jurisprudenţă şi din doctrină în ceea ce priveşte dreptul procurorului
de a declanşa procesul civil. Astfel, potrivit primului alineat al
articolului menţionat, procurorul „poate porni acţiunea civilă ori de
câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime
ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor,
precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.” Aşadar, dacă ar fin
în interesul persoanelor menţionate de text, procurorul poate să
pornească procesul civil indiferent dacă pricina are sau nu caracter
strict personal. Spre exemplu, contrar soluţiei corespunzătoare
reglementării anterioare, procurorul poate să introducă o cerere în
tăgăduirea paternităţii, dacă admiterea acesteia ar fin în interesul
minorului.

14
  acţiuni ce pot fi pornite de orice persoană interesată (acţiunea în
contestarea recunoaşterii coluntare de maternitate, acţiunea în
contestarea recunoaşterii voluntare de paternitate, acţiunea în
contestarea filiaţiei faţă de mamă atunci când filiaţia rezultă din
certificatul de naştere făsă însă a exista o folosinţă a stării civile
conformă cu acest certificat, acţiunea în contestarea existenţei
împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de paternitate,
acţiunea în declararea nulităţii absolute a căsătoriei, acţiunea în
declararea nulităţii absolute a adopţiei).
În funcţie de incidenţa prescripţiei extinctive
Acţiunile de stare civilă sunt acţiuni nepatrimoniale, astfel încât, în principiu,
ele nu sunt supuse prescripţiei extinctive.
De la regula imprescrisptibilităţii acţiunilor de stare civilă există următoarele
excepţii:
 acţiunea în decararea nulităţii relative a căsătoriei, care este
prescriptibilă în termen de şase luni de la încetarea violenţei, sau,
după caz, de la descoperirea erorii ori a vicleniei (art. 21 Codul
Familiei: „Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui
consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea
fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă.
Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al
cărui consimţământ a fost viciat, în termen de şase luni de la
încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei.”);
 acţiunea în tăgăduirea paternităţii, care este supusă prescripţiei
extinctive în termen de trei ani de la data când soţul, sau după caz,
fostul soţ al mamei, a cunoscut naşterea copilului; pentru copil,
termenul de prescripţie de trei ani începe să curgă de la data
majoratului său, dacă acţiunea nu a fost introdusă înainte de acest

15
 moment (art. 55 Codul Familiei: „Acţiunea în tăgăduirea
paternităţii se prescrie în termen de trei ani de la data naşterii
copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a
luat cunoştinţă de naşterea copilului. Dacă acţiunea nu a fost
introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta o poate porni
într-un termen de 3 ani de la data majoratului său. Reclamantul
poate fi repus în termen, în condiţiile legii.”);
 acţiunea în stabilirea paternităţii, care este prescriptibilă în termen de
un an de la naşterea copilului său, după caz, de la încetarea
convieţuirii mamei copilului cu pretinsul tată, ori de la data la care
pretinsul tată a încetat să presteze întreţinere copilului; când copilul a
pierdut calitatea de copil, din căsătorie, termenul de un an curge de la
data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis
cererea de tăgăduire a paternităţii; trebuie precizat faptul că acţiunea
în stabilirea paternităţii poate fi introdusă oricând de copil fiind
imprescriptibilă în timpul vieţii acestuia (art. 60 Codul Familiei:
„Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi
pornită de mamă într-un termen de un an de la naşterea copilului.
Dacă, în cazul prevazut în art. 54 alin. (1), un copil a pierdut
calitatea de copil din căsătorie, prin efectul unei hotărâri
judecătoreşti, termenul de un an, pentru pornirea acţiunii în
stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, va curge de la data
când acea hotărâre a rămas definitivă. În cazul în care mama a
convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urma a prestat
copilului întreţinere, termenul de un an va curge de la încetarea
convieţuirii ori a întreţinerii. Acţiunea aparţinând copilului nu se
prescrie în timpul vieţii acestuia”).

16
 Proba stării civile
A. Regula dovedirii stării civile
Proba stării civile se face prin actele de stare civilă şi certificatele de stare
civilă.
Acest lucru rezultă din art. 22 al Decretului nr. 31/1954, care prevede :
"Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite sau cu cele înscrise, potrivit legii, în
registrele de stare civilă. Certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă
au aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în registre".
De precizat este că regula în această materie este şi rămâne dovada prin
actele de stare civilă şi prin certificatele de stare civilă.

B. Excepţia dovedirii stării civile prin alte mijloace de probă

Dacă proba stării civile se face - regula - prin mijloace de stare civilă, în
sensul celor menţionate mai sus, proba poate fi făcută - excepţia - prin orice alt
mijloc de dovadă admis de lege.
Pentru a dovedi starea civilă a unei anumite persoane, este necesar să se
probeze existenţa împrejurărilor cu care au generat starea civilă respectivă, deci a
actelor sau faptelor de care legea leagă diferite efecte de stare civilă. Aşadar,
obiectul direct al probei îl reprezintă izvoarele de stare civilă, iar numai ca o
consecinţă a dovedirii acestora se face proba însăşi a stării civile.
Regula, în materia probei stării civile este înscrisă atât în art. 22 din Decretul
nr. 31/1954, cât şi în art. 13 din Legea nr. 119/1996. Starea civilă se dovedeşte cu
actele întocmite în registrul de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă
întocmite pe baza acestora, care au aceeaşi putere doveditoare. Întrucât actele de
stare civilă au natura juridică a unor înscrisuri autentice, rezultă că pentru tot ceea
ce reprezintă constatări personale ale ofiţerului de stare civilă, actele de stare civilă

17
fac dovadă până la constatarea falsului prin hotărâre judecătorească definitivă, iar
pentru celelalte înscrieri până la proba contrară, soluţie expres prevăzută de art. 14
din Legea 119/1996: „Pentru tot ceea ce reprezintă constatări personale ale
ofiţerului de stare civilă, actele de stare civilă fac dovada până la constatarea
falsului prin hotărâre judecătorească definitivă, iar pentru celelalte înscrieri, până la
proba contrară.”
Prin excepţie, starea civilă se poate dovedi înaintea instanţelor judecătoreşti
cu orice mijloc de probă admis de lege dacă:
- nu există registru de stare civilă;
- registrul de stare civilă s-a pierdut ori este distrus în tot sau în parte;
- întocmirea actului de stare civilă a fost omisă;
- procurarea certificatului de stare civilă este cu neputinţă.
Se admite, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, că dovada stării civile
poate fi făcută cu alte mijloace de probă şi atunci când se urmăresc alte efecte
(patrimoniale sau nepatrimoniale) decât cele de stare civilă.

18