CAPITOLUL VII.

PERSOANA FIZICĂ

Secţiunea I.

Capacitatea civilă

1. Noțiune

Capacitatea civilă reprezintă capacitatea juridică de drept civil a persoanelor fizice şi juridice, adică
aptitudinea generală a acestor persoane de a avea drepturi şi obligaţii de natură civilă, de a fi
subiecte de drept în raporturi juridice civile. Capacitatea civilă se prezintă sub două aspecte
distincte: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Potrivit legii, capacitatea civilă este
recunoscută în mod egal tuturor persoanelor.383 În general, capacitatea juridică exprimă
posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a avea drepturi şi obligaţii, fiind o însuşire esenţială şi
inerentă a persoanei fizice, în calitatea ei de membru al societăţii. Capacitatea civilă este
recunoscută tuturor persoanelor – art. 28 alin. 1 Cod civ.

2. Patrimoniul

2.1. Definiţie Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi datoriilor (obligaţiilor) unei persoane
fizice sau juridice, care pot fi evaluate în bani. Altfel spus patrimoniul este o universalitate juridică ce
apare ca o masă de drepturi şi obligaţii legate între ele sau ca o grupare a mai multor asemenea
mase, având fiecare un regim juridic determinat. Totalitatea drepturilor constituie activul, iar
totalitatea obligaţiilor formează pasivul patrimoniului. 2.2. Patrimoniul propriu Potrivit art. 31 alin. 1
Cod civ. orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu. Patrimoniul
propriu pentru persoana juridică este condiţie de existenţă. Din unitatea subiectului care îi este
titular, decurge în mod necesar unicitatea patrimoniului. 2.3. Divizibilitatea patrimoniului Art. 31
alin. 2 Cod civ. prevede că patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni, însă numai
în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Unicitatea patrimoniului nu afectează divizibilitatea
acestuia în mai multe mase patrimoniale, fiecare având un regim juridic propriu. 2.4. Patrimonii de
afectaţiune Potrivit art. 31 alin. 3 Cod civ. sunt patrimonii de afectaţiune masele patrimoniale
fiduciare, constituite potrivit dispoziţiilor legale, cele afectate exercitării unei profesii autorizate,
precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii. Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de
fiducie trebuie să menţioneze drepturile reale, drepturile de creanţă, garanţiile şi orice alte drepturi
patrimoniale transferate. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială, autonomă, distinctă de
celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor. 2.5. Transferul intrapatrimonial În caz de
diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi 365 obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta,
în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi fără a
prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale. Transferul drepturilor şi
obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare – art. 32 Cod civ. 2.6.
Patrimoniul profesional individual În ceea ce privește constituirea masei patrimoniale afectate
exercitării în mod individual a unei profesii autorizate, art. 33 alin. 1 Cod civ. prevede că aceasta se
stabileşte prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate
prevăzute de lege. Aceeași regulă se aplică și şi în cazul măririi sau micşorării patrimoniului
profesional individual, iar lichidarea patrimoniului profesional individual se face în condiţiile
prevăzute de legea specială. (art. 33 alin. 2 și 3 Cod civ.). 2.7. Universalitatea de fapt Universalitatea
de fapt reprezintă ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună
stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege – art. 541 alin. 1. Bunurile care alcătuiesc universalitatea
de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte 3.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice 3.1. Noţiune Definiția legală a capacității de folosinţă este
dată de art. 34 Cod civ., potrivit căruia, aceaasta este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi
obligaţii civile. Având în vedere legislaţia civilă în vigoare – îndeosebi Codul civil şi Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, considerăm că în definirea capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice, este obligatoriu să reţinem următoarele trei 366 elemente esenţiale ale
capacității de folosință a persoanei fizice384: ˗ capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este o
parte a capacităţii civile a omului; ˗ ea constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii; ˗
aceste drepturi şi obligaţii sunt civile, iar nu drepturi şi obligaţii în general, ceea ce rezultă din art. 34
şi 206 din Codciv., care recunosc persoanei fizice şi persoanei juridice drepturile subiective civile, iar
nu orice drepturi. Pe aceste premise, definim capacitatea de folosinţă a persoanei fizice ca fiind acea
parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.385
Altfel spus, capacitatea de folosinţă reprezintă un aspect al capacităţii civile constând în aptitudinea
generală şi abstractă a oricărei persoane fizice sau juridice de a dobândi drepturi subiective şi de a-şi
asuma obligaţii, adică de a deveni subiect de drept în cadrul unor raporturi juridice concrete.
Constând în aptitudinea omului de a fi titular purtător de drepturi şi obligaţii civile, capacitatea de
folosinţă exprimă însăşi esenţa calităţii omului de a fi subiect individual de drept civil. 3.2.
Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Fiind parte a capacităţii juridice a
persoanei fizice, capacitatea de folosinţă va avea trăsăturile acesteia şi anume: legalitatea,
generalitatea, inalienabilitatea, egalitatea şi universalitatea. 3.2.1. Legalitatea Acest caracter constă
în însuşirea acestei capacităţi de a nu putea fi reglementată decât prin lege, sub toate aspectele sale:
instituire, început, conţinut, încetare. Capacitatea de folosinţă ţine exclusiv de domeniul legii, este
creaţia legii, iar nu de domeniul voinţei individuale. Recunoaşterea capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice este realizată prin dispoziţii legale,cum ar fi: ˗ art. 28 alin. 2 Cod civ. (orice persoană
are capacitate de folosinţă); ˗ art. 34 din Codul civil (capacitatea de folosinţă este aptitudinea
persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile); ˗ art. 15 alin. 1 din Constituţia României (cetăţenii
beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile
prevăzute de acestea); ˗ art. 6 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi art. 16 din Pactul
privind drepturile civile şi politice recunosc personalitatea juridică a fiecărui om386 . Capacitatea de
folosinţă este recunoscută fiecărui om prin simplul fapt că este om, cu facultatea generală şi
abstractă de a fi titularul oricărui drept şi de a-şi asuma orice obligaţie, fără ca legea sau
interpretarea acesteia să poată face distincţie între persoane în raport de rasă, sex, religie,
naţionalitate, origine etnică, limbă, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială sau de orice
alt criteriu de natura acestora. 3.2.2. Generalitatea Acest caracter evidenţiază însuşirea acestei
capacităţi de a fi aptitudinea persoanei de a avea toate drepturi şi obligaţii civile aşa cum rezultă din
prevederile art. 34 Cod civ. Această capacitate priveşte toate drepturile şi obligaţiile civile – de
vreme ce Codul civil nu menţionează expres unele sau altele – care sunt recunoscute persoanelor
fizice în scopul de a se satisface interesele personale, materiale şi culturale, potrivit legii şi regulilor
de convieţuire socială. Nimeni nu poate fi lipsit în totalitate de capacitatea de folosinţă, neputându-
se ridica niciunei fiinţe umane calitatea de subiect de drept.

3.2.3. Inalienabilitatea Este stipulat în lege că nimeni nu poate renunţa nici în tot, nici în parte la
capacitatea de folosinţă – art. 29 alin. 2 Cod civ. Nimeni nu poate renunţa la calitatea sa de subiect
de drept. Persoana poate dispune de drepturile sale, dar nu-şi poate înstrăina însăşi aptitudinea de a
fi titulară de drepturi şi obligaţii civile.387 Capacitatea de folosinţă este o însuşire esenţială şi
inerentă a fiinţei umane. Dacă titularul capacităţii de folosinţă nu poate renunţa la aceasta, a fortiori
o altă persoană nu poate dispune în locul său de capacitatea de folosinţă. 3.2.4. Intangibilitatea
Caracterul intangibil al capacității de folosință a persoanei fzice este consacrat de art. 29 alin. 1 Cod
civ. care prevede că „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă”, precum de art. 16 al
Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, potrivit căruia „orice om are
dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni personalitatea juridică”. Capacitatea de folosinţă poate fi,
însă, îngrădită sau restrânsă în ce priveşte aptitudinea de a avea anumite drepturi, doar în condiţii
foarte stricte. Derogările de la caracterul pe care l-am enunţat sunt numite generic incapacităţi de
folosinţă. Motivele pentru care dreptul obiectiv instituie astfel de restricţii sunt diverse şi nu
întotdeauna justificate. 3.2.5. Egalitatea Egalitatea capacităţii de folosinţă este un reflex al
principiului egalităţii în drepturi.

Codul civil consacră acest caracter în art. 30 unde dispune că rasa, culoarea, naţionalitatea, originea
etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale,
apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea
socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară nu au nicio influenţă asupra
capacităţii civile, și implicit asupra capacității de folosință a persoanei. Primul articol al Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, proclamă că „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în
demnitate şi drepturi”, iar în art. 7 că „toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul fără deosebire
la o protecţie egală a legii”. Principiul nediscriminării este o formă a principiului egalităţii, iar
enumerarea criteriilor ce nu pot constitui baza vreunei discriminări este exemplificativă, iar nu
limitativă. De unde rezultă că nici o împrejurare nu poate justifica ideea că persoane aflate în aceeaşi
situaţie vor avea o capacitate de folosinţă diferită, dar nu este exclus a se distinge între persoane
aflate în situaţii diferite. Art. 26 al aceluiaşi Pact prevede: „Toate persoanele sunt egale în faţa legii”.
3.2.6. Universalitatea Acest caracter constă în însuşirea capacităţii de folosinţă de a fi recunoscută și
atribuită tuturor oamenilor. Codul civil dispune în acest sens în art. 28 alin. 1 „capacitatea civilă este
recunoscută tuturor persoanelor”, iar în art. 29 alin. 1 prevede că nimeni nu poate fi îngrădit în
capacitatea de folosinţă. Potrivit art. 6 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, „fiecare om
are dreptul să i se recunoască personalitatea sa juridică, oriunde s-ar afla”. Universalitatea
capacităţii de folosinţă exprimă ideea că toţi oamenii au această capacitate indiferent de timpul şi
locul unde se află. 3.3. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice 3.3.1. Regula privind
dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice
începe, în principiu, la naşterea acesteia. Regula este stabilită de art. 35 Cod civ. astfel: „Capacitatea
de folosinţă începe de la naşterea persoanei”. 370 Această dată se dovedeşte, în cele mai multe
cazuri cu actul de stare civilă, care este certificatul de naştere”eliberat în condiţiile legii, care are o
rubrică specială consacrată acestui aspect: data naşterii (an, lună, zi) indiferent că înregistrarea
naşterii este în termen ori tardivă388 . Omul este subiect de drept din momentul naşterii. Pentru a fi
un eveniment juridic, faptul naşterii este condiţionat de împrejurarea ca cel născut să fie viu. Altfel
spus, pentru a dobândi capacitatea de folosinţă copilul trebuie să se nască viu389 așa cum prevede
art. 36 Cod civ. Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă reglementează procedura
întocmirii actului de naştere şi impune obligaţii privind declaraţia de naştere390 . 3.3.2. Excepţia
privind dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Aşa cum arătam, capacitatea de
folosinţă a persoanelor fizice începe în principiu, la naşterea acestora. În ce priveşte însă dobândirea
de drepturi (dar nu şi asumarea de obligaţii) capacitatea de folosinţă începe chiar de la concepţia
persoanei fizice, în condiţia ca ea să se nască vie. Această excepţie este reglementată de art. 36 Cod
civ. care dispune: „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se
naşte viu.”

De asemenea, art. 957 alin. 1 teza I Cod civ. dispune: „O persoană poate moşteni dacă există în
momentul deschiderii succesiunii.” Copilul conceput se consideră că există. Copilul mort este
considerat că nu există. 3.3.2.1. Timpul legal al concepţiunii Dispoziţiile de mai sus privind
recunoaşterea capacităţii de folosinţă în favoarea copilului conceput, trebuie coroborate cu
prevederile art. 412 Cod civ., potrivit căruia, timpul legal al concepțiunii este reprezentat de
intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului, interval
care se calculează zi cu zi. 3.3.3. Condiţiile excepţiei privind dobândirea capacității de folosință a
persoanei fizice Excepţia dobândirii capacităţii de folosinţă de la concepţiune era cunoscută şi în
dreptul roman, fiind exprimată în adagiul infans conceptus pro nato habetur quaties de commodis
eius agitur (copilul conceput se socoteşte născut atunci când este vorba de drepturile sale). Excepţia
pe care o avem în vedere se mai numeşte şi capacitatea de folosinţă anticipată391 a persoanei
fizice. Pentru ca excepţia să-şi găsească aplicare, este nevoie să fie întrunite cumulativ două condiţii,
şi anume: ˗ să fie vorba de dobndirea de drepturi de către copil, nu și de asumarea de obligații; ˗
copilul să se nască viu. Prima condiţie, potrivit căreia dobândirea capacităţii de folosinţă anticipată
cuprinde numai aptitudinea de a avea drepturi, rezidă în măsura legislativă de protecție a copilului
conceput, dar nenăscut încă.

Pentru ca a doua condiţie – copilul să se nască viu – să fie considerată îndeplinită, înlegislația
noastră, este necesar şi suficient ca fătul să se nască viu, adică să fi respirat măcar o dată.392 Per a
contrario un copil născut mort este considerat că nu a dobândit capacitatea de folosinţă anticipată;
această împrejurare are semnificaţia unei condiţii rezolutorii. Prin urmare, pe când capacitatea de
folosinţă anticipată este condiţionată, cea dobândită potrivit regulii – de la naştere – este pură şi
simplă, neafectată de modalitatea condiţiei. 3.3.4. Prezumţiile stabilite de art. 412 Cod civil După
cum rezultă din cele de mai sus, excepţia dobândirii cu anticipaţie a capacităţii de folosinţă indică
drept dată a acestei dobândiri data concepţiunii. Cum această dată nu poate fi stabilită post factum
cu exactitate, legiuitorul a instituit prezumţia timpului legal al concepţiunii. Din redactarea art. 412
Cod civ. rezultă că textul instituie două prezumţii393: ˗ prezumţia celei mai lungi gestaţii (de 300 de
zile) şi celei mai scurte gestaţii (de 180 de zile) – prezumţie absolută (iuris et de iure)

˗ prezumţia că era posibilă concepţiunea copilului în oricare dintre zilele intervalului cuprins între a
300-a şi a 180-a zi dinaintea naşterii – prezumţie relativă (iuris tantum). 3.4. Conţinutul capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice 3.4.1. Noţiune Definiţia şi generalitatea capacităţii de folosinţă care
rezultă din dispoziţiile art. 34 Cod civ.: „capacitatea de folosinţă este aptitudinea de a avea drepturi
şi obligaţii civile”, exprimă sintetic, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. În doctrină
se admite constant că toate drepturile şi obligaţiile civile ale omului dau conţinut capacităţii de
folosinţă.395 Persoana fizică acţionează, în toate raporturile civile, în temeiul capacităţii sale de
folosinţă în cadrul căreia întâlnim: capacitatea de a contracta396, capacitatea de a dispune cu titlu
gratuit397, capacitatea de a primi cu titlu gratuit, capacitatea de a răspunde, capacitatea
succesorală398 . 3.4.2. Categorii de drepturi şi obligaţii civile care intră în conţinutul capacităţii de
folosinţă a omului În conţinutul capacităţii de folosinţă a omului, în principiu, intră toate categoriile
de drepturi şi obligaţii civile, cu excepţia drepturilor civile interzise prin îngrădirile capacităţii de
folosinţă, prevăzute expres de lege. Doar persoanele fizice şi juridice pot apărea ca subiect de drept.

3.4.3. Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice Îngrădirile capacităţii de folosinţă rezultă
dintr-o dispoziţie expresă a legii, pentru că regula o constituie capacitatea neîngrădită. Restrângerile
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se clasifică în funcţie de următoarele criterii: finalitatea lor,
modul în care operează şi izvorul lor. 3.4.3.1. Incapacităţi cu caracter de sancţiune şi incapacităţi cu
caracter de măsuri de protecţie sau de ocrotire a persoanei fizice După finalitatea lor, incapacităţile
de drept civil pot fi clasificare în două categorii: incapacităţi cu caracter de sancţiune şi incapacităţi
cu caracter de măsuri de protecţie sau de ocrotire a persoanei fizice. 3.4.3.1.1. Incapacități cu
caracter de sancțiune Această categorie de incapacităţi civile cuprinde: îngrădiri cu caracter de
pedeapsă penală şi îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă. Din categoria îngrădirilor cu caracter de
pedeapsă penală, fac parte: ˗ pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi; ˗ pedeapsa
accesorie a interzicerii unor drepturi. În categoria de îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă intră: ˗
decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti – art. 508 alin. 1 din Cod civ. prevede: că înstanţa de
tutelă, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului,
poate pronunţa decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa,
sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool
sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori
prin atingerea gravă a interesului superior al copilului. ˗ limitările în materie succesorală – potrivit
art. 958 Cod civ., sunt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de la succesiune 375
moştenitorul legal (şi descendenţii săi care ar veni la succesiunea prin reprezentare), vinovat de o
culpă gravă faţă de defunct sau faţă de memoria acestuia. 3.4.3.1.2. Incapacităţi cu caracter de
măsuri de protecţie sau de ocrotire a persoanei fizice Art. 990 Cod civ. reglementează incapacităţile
speciale astfel „(1) Sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în
perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru
boala care este cauză a decesului. (2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1): a) liberalităţile făcute
soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi; b) liberalităţile făcute altor rude până la
al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă
sau colaterali privilegiaţi. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a
altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului. (4) Dacă
dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare
curge de la data la care moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa liberalităţii. (5) În cazul în care
dispunătorul s-a restabilit, legatul devine valabil, iar acţiunea în anularea donaţiei poate fi introdusă
în termen de 3 ani de la data la care dispunătorul s-a restabilit”. 3.5. Încetarea capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice 3.5.1. Regula generală Regula generală privind încetarea capacității de
folosință a persoanei fizice este reglementată de dispozițiile art. 35 Cod civ.: „capacitatea de
folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează o dată cu moartea acesteia”. Capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice încetează la moartea fizic constatată a persoanei sau la data stabilită ca
fiind 376 aceea a morţii sale printr-o hotărâre judecătorească definitivă de declarare a morţii
prezumate. În ambele ipoteze, sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice coincide cu data
morţii. 3.5.2. Stabilirea datei morţii în ipoteza morţii fizice constatate În cazul morţii fizic constatată,
stabilirea datei morţii nu ridică probleme deosebite, aceasta rezultând fie din actul constatator al
morţii, fie din declaraţia persoanei care anunţă decesul la starea civilă. 3.5.3. Stabilirea datei morţii
în ipoteza morţii declarată printr-o hotărâre judecătorească În această ipoteză, data morţii este
preluată de ofiţerul de stare civilă din hotărârea judecătorească declarativă de moarte. 399 3.5.3.1.
Declararea judecătorească a morţii Declararea judecătorească a morţii reprezintă o necesitate
social-juridică400 pentru clarificarea situaţiei persoanei dispărute, despre care nu se mai ştie dacă
este sau nu în viaţă. În acest context sunt interesate persoanele cu care cel dispărut se află în
raporturi de familie, precum şi în raporturi civile (creditorii, moştenitorii). Există trei cazuri când o
persoană poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească: un caz general şi două cazuri
speciale.

3.5.3.1.1. Cazul general reglementat de art. 49 Cod civ Potrivit art. 49 Cod civ., o persoană poate fi
declarată moartă prin hotărâre judecătorească dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
˗ persoana este dispărută; ˗ există indicii că persoana dispărută a încetat din viață; ˗ au trecut cel
puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă. 3.5.3.1.2.
Cazurile speciale reglementate de art. 50 Cod civ. De asemenea, prevederile art. 50 alin. 3 Cod civ.
stabilesc cazurile speciale de declarare judecătorească a morții, stabilind următoarele două situații: ˗
cazul celor despre care se presupune că au murit în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile,
cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o
altă împrejurare asemănătoare; ˗ cazul celor despre care se știe că au încetat din viață într-o
asemenea împrejurare. În primul caz, fiind vorba doar de o presupunere privind imposibilitatea
supraviețuirii în împrejurarea în care s-a produs dispariția, Codul civil instituie condiția trecerii unui
termen de cel puțin 6 luni de la data când aceasta s-a produs. Modul de calcul al termenului de 6
luni și stabilirea zilei în care a avut loc dispariţia sunt reglementate de art. 49 alin. 2 Cod civ. şi art. 50
alin. 2 Cod civ. care prevăd că „dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii dinspre cel dispărut
nu se poate stabili cu exactitate, ziua în care a avut loc dispariţia se socoteşte astfel: ˗ de la sfârşitul
lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii; ˗ în cazul în care nu se poate stabili nici luna,
de la sfârşitul anului calendaristic. Împrejurarea deosebită şi data ei, fiind chestiuni de fapt, pot fi
dovedite cu orice mijloc de probă. 378 3.5.3.2. Procedura de declarare a morţii Cererea privind
declararea judecătorească a morţii poate fi transmisă instanţei de orice persoană interesată.
Soluţionarea cererii de declarare a morţii se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
Data prezumată a morţii celui dispărut este guvernată de regulile instituite de art. 52 Cod civ.: „(1)
Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a
stabilit-o ca fiind aceea a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat
mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii. (2) În lipsa unor indicii
îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a celei din urmă zile
a termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după caz. (3) Instanţa judecătorească poate rectifica data
morţii stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (1) şi (2), dacă se dovedeşte că nu era posibil ca persoana
declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morţii este cea stabilită prin hotărârea
de rectificare.” 3.5.3.3. Efectele juridice ale hotărârii declarative de moarte Principalul efect juridic
ale hotărârii declarative de moarte este prevăzut în art. 52 alin. 1 teza I Cod civ.: „Cel declarat mort
este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind
aceea a morţii”. De la această dată încetează sau, după caz, iau naştere toate raporturile juridice a
căror existenţă este determinată de viaţa sau moartea persoanei în cauză precum: deschiderea
succesiunii, stingerea drepturilor viagere, a drepturilor şi obligaţiilor intuitu personae. Este de
observat că, deşi constitutivă, hotărârea declarativă de moarte produce efect retroactiv, iar nu
numai pentru viitor, în sensul că persoana dispărută este socotită că a murit pe data stabilită în
hotărâre ca fiind a morţii care, prin ipoteză, este anterioară datei pronunţării hotărârii şi rămânerii ei
irevocabile, iar nu la data rămânerii irevocabile a hotărârii declarative de moarte.

Deşi succesiunea se deschide pe data morţii, astfel cum a fost stabilită în hotărârea judecătorească,
prescripţia dreptului de opţiune succesorală (de 1 an) începe să curgă doar de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii. Un alt efect juridic al hotărârii declarative de moarte este încetarea căsătoriei
în condițiile art. 259 alin. 5 Cod civ., dacă persoane declarată moartă era căsătorită. Instanţa
judecătorească poate rectifica data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morţii, dacă se va dovedi
ca adevărata o altă dată. 3.5.3.4. Anularea hotărârii declarative de moarte Anularea hotărârii
declarative de moarte este prevăzută de art. 54 alin. 1 Cod civ. care dispune că „dacă cel declarat
mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea”
(prezumată). În cazul în care se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort, orice persoană
interesată poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte. Pentru a putea cere
anularea hotărârii declarative de moarte trebuie întrunite cumulative următoarele condiții: ˗
persoana declarată moartă să fie în viață; ˗ după pronunțarea hotărârii declarative de moarte se
constată căcertificatul de stare civilă prin care se constată decesul celui declarat mort. Hotărârea de
anulare produce pe de o parte, un efect nepatrimonial – încetarea capacităţii de folosinţă este
înlăturată, iar pe de altă parte, un efect de natură patrimonială prevăzut de art. 54 alin. 2: „Cel care
a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor
sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea,
dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în
materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana
declarată moartă este în viaţă”
Dacă după data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morţii şi mai înainte de anularea hotărârii
declarative de moarte, soţul persoanei declarată moartă s-a recăsătorit, această nouă căsătorie
rămâne valabilă, pe data încheierii ei fiind considerată ca desfăcută de drept căsătoria cea veche
dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă. (art. 293 alin. 2 Cod civ.) 3.5.3.5. Comorienţi
în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au
capacitatea de a se moşteni una pe alta. Ceea ce reglementează art. 957 alin. 2 Cod civ. este
denumit în doctrină comorienţii, adică persoane care au decedat în aceeaşi împrejurare, de regulă o
întâmplare extraordinară: catastrofă aeriană, naufragiu, cutremur, bombardament, etc., fără a se
putea stabili dacă una a supravieţuit celeilalte. Din punct de vedere juridic comorienţii au murit
deodată. În cazul comorienţilor, legea instituie prezumţia relativă de identitate a momentului morţii,
aşa încât persoanele în cauză sunt socotite că au murit deodată cu următoarele consecinţe: ˗
succesiunea se deschide pentru toate persoanele implicate în acelaşi moment; ˗ niciuna dintre
persoanele în cauză, nu o va succede pe cealaltă (în cazul că au vocaţie succesorală); ˗ cercul
moştenitorilor care vor culege moştenirea se va determina separat pentru fiecare dintre comorienţi.
Pe de altă parte, fiind o prezumţie relativă, poate fi răsturnată prin dovedirea supravieţuirii uneia
dintre persoanele implicate, fiind admis orice mijloc de probă, cu atât mai mult, prin anularea
hotărârii declarative de moarte a uneia dintre persoanele considerate iniţial ca fiind decedate.

Secţiunea a II-a.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

1. Definiţie

Definiţia legală a capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se regăseşte în art. 37 Cod civ. potrivit
căruia, capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile. În
doctrină,403 aceasta a fost definită ca fiind aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita
drepturi subiective civile, precum şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte
juridice civile. Premisele404 capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt: ˗ existenţa capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice: ˗ existenţa discernământului, adică a puterii omului de a-şi reprezenta
corect, consecinţele juridice civile ale manifestării sale de voinţă.405 Referitor la prima premisă este
cunoscut că ea (capacitatea de folosinţă) aparţine tuturor oamenilor. A doua premisă priveşte
existenţa discernământului, adică facultatea de a discerne, de a pătrunde, şi a aprecia lucrurile la
justa lor valoare, a deosebi lucrurile unele de altele, a judeca limpede, cu pătrundere şi cu precizie.
Discernământul exprimă facultatea omului de a aprecia corect semnificaţia actelor sale de conduită,
iar încheierea oricărui act juridic civil comportă în mod necesar o asemenea facultate. Capacitatea
de exerciţiu este acordată în considerarea discernământului. Pentru corecta înţelegere a instituţiei
capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice cu cele două premise ale acesteia, prezentăm situaţia unui
minor de 7 ani care primeşte o donaţie importantă, pentru că are capacitatea de folosinţă. Dar el nu
poate să vândă anumite bunuri din cele primite, pentru că nu are capacitatea de exerciţiu (neavând
discernământul necesar pentru a încheia personal şi singur asemenea acte). 2. Caracterele juridice
ale capacității de exercițiu a persoanei fizice Însușirile juridice ale capacităţii de exerciţiu sunt
legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea. Comparând caracterele
juridice ale capacităţii de folosinţă cu cele ale capacităţii de exerciţiu, constatăm că acesteia din
urmă îi lipseşte universalitatea, în sensul că există persoane fizice cărora le lipseşte această
aptitudine. 2.1. Legalitatea Legalitatea se referă la faptul că instituirea, stabilirea conţinutului,
încetarea sunt de domeniul exclusiv al legii şi nu de voinţa individuală. 2.2. Generalitatea
Generalitatea se referă la conţinutul acesteia şi constă în aptitudinea omului de a dobândi şi exercita
drepturile civile, de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte juridice civile,
cu excepţia celor oprite de lege. Gradul de generalitate diferă, după cum capacitatea de exerciţiu
este deplină sau restrânsă. 2.3. Intangibilitatea Intangibilitatea este stabilită de art. 29 alin. 1 Cod
civ. care prevede că nimeni nu poate fi îngrădit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât
în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. 383 2.4. Inalienabilitatea Inalienabilitatea este
consacrată tot în art. 29 Cod civ. care la alin. 1 stipulează că nimeni nu poate renunţa, în tot sau în
parte la capacitatea de exerciţiu. 2.5. Egalitatea Egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice
este stabilită în laolaltă cu egalitatea capacităţii de folosinţă – rasa, culoarea, naţionalitatea, originea
etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale,
apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea
socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară nu au nicio influenţă asupra
capacităţii de exercițiu a persoanei fizice. Egalitatea operează şi în privinţa lipsei capacităţii de
exerciţiu pentru persoanele determinate de lege a se afla în această situaţie. 3. Etapele capacităţii
de exerciţiu a persoanei fizice Având în vedere că discernământul (experienţa de viaţă) se
dobândeşte treptat, prin înaintarea în vârstă, legea reglementează în materia capacităţii de exerciţiu
trei etape distincte: ˗ lipsa capacităţii de exerciţiu; ˗ capacitatea de exerciţiu restrânsă; ˗ capacitatea
de exerciţiu deplină. 3.1. Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoenei fizice Se află în această situaţie
minorii sub 14 ani şi interzisul judecătoresc. Situaţia acestora fiind considerată a corespunde unei
lipse totale a discernământului. Enumerarea făcută de art. 43 alin. 1 Cod civ., este limitativă406 şi
are ca scop ocrotirea acestor persoane împotriva propriei nepriceperi în ceea ce priveşte încheierea
actelor juridice.

3.1.1. Acte juridice civile permise celui lipsit de capacitate de exerciţiu Anumite persoane nu au
capacitate de exerciţiu. Această lipsă de capacitate este aproape întotdeauna legată de ideea unei
protecţii acordate de lege persoanelor. Art. 43 alin. 2 Cod civ. instituie regula potrivit căreia pentru
cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de
reprezentanţii lor legali, adică de părinţi, iar în lipsa acestora, de tutore sau curator în condiţiile
legale. În materie contractuală civilă, lipsa capacităţii de exerciţiu este reglementată de art. 1180
Cod civ.: „Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să
încheie anumite contracte”. Art. 988 Cod civ. prevede că cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege. Actele juridice civile permise celui lipsit de capacitate de exerciţiu sunt: ˗
acte de conservare, care nu pot fi vătămătoare: somaţia, înscrierea unui privilegiu, întreruperea unei
prescripţii; ˗ acte mărunte, care se încheie zilnic, pentru nevoile obişnuite: achiziţionarea de
alimente, rechizite şcolare, bilete de transport în comun ori pentru diferite spectacole, etc. Cazurile
de încetare a stării juridice a lipsei capacităţii de exerciţiu sunt: ˗ pentru minor fie prin împlinirea
vârstei de 14 ani (când dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă, fie prin moarte) – fizic
constatată ori judecătoreşte declarată); ˗ pentru interzisul judecătoresc, lipsa capacităţii sale de
exerciţiu încetează fie prin ridicarea interdicţiei, fie prin moarte (fizic constatată ori judecătoreşte
declarată) 3.2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice Această etapă a capacității de
exercițiu, aparţine minorilor între 14 şi 18 ani, etapă considerată a corespunde discernământului în
385 formare, de tranziţie între lipsa discernământului şi existenţa deplină a acestuia – art. 41 alin. 1
Cod civ. Caracteristicile definitorii ale capacităţii de exerciţiu restrânse sunt: ˗ aparţine numai
minorilor între 14 şi 18 ani; ˗ constă în aptitudinea lor de a-şi exercita drepturile civile şi a-şi suma
obligaţii civile prin încheierea, personal, a unor acte juridice civile; ˗ realizarea ei presupune
încheierea, personal, numai a anumitor acte juridice civile. 3.2.1. Începutul capacității de exercițiu
restrânse a persoanei fizice Momentul începutului capactății de exercițiu restrânse a persoanei fizice
este stabilit de art. 41 alin. 1 Cod civ., ca fiind momentul împlinirii vârstei de 14 ani de către
persoane minoră. Pentru ca odată cu împlinirea vârstei de 14 ani, persoana minoră să dobândească
capacitatea de exercițiu restrânsă, trebuie ca mai înainte ea să nu fi fost pusă sub interdicție
judecătorească. 3.2.2. Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice Minorul între
14 şi 18 ani poate încheia personal acte juridice civile, însă pentru valabilitatea acestora are nevoie
de anumite încuviinţări prealabile (asistarea juridică a minorului)407 . În determinarea conţinutului
capacităţii de exerciţiu restrânse se porneşte de la caracteristica acesteia de a exprima o situaţie
intermediară între lipsa capacităţii de exerciţiu şi capacitatea de exerciţiu deplină.

3.2.2.1. Acte juridice care pot fi încheiate de minorul cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani În funcție de
legătura lor cu capacitatea minorului care are vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, actele juridice civile
se împart astfel: ˗ acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le încheie valabil, precum şi singur
fără vreo încuviinţare prealabilă; ˗ acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia
valabil, numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal; ˗ acte juridice pe care minorul de 14-
18 ani le poate încheia personal, dar cu dublă încuviinţare (a ocrotitorului legal şi a instanței de
tutelă). 3.2.2.2. Actele juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le încheie valabil, precum şi singur
fără vreo încuviinţare prealabilă Acestea sunt: ˗ acte de conservare şi actele mărunte (pe care le
putea încheia până la împlinirea vârstei de 14 ani); ˗ contracte de depozit bancar; ˗ acte de
administrare a patrimoniului, dacă nu îl prejudiciază; ˗ schimbarea domiciliului său (dacă a împlinit
vârsta de 14 ani); ˗ căsătoria – cazul minorului care a împlinit 16 ani; ˗ acte de dispoziţie de mică
valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor. 3.2.2.3. Actele juridice civile pe
care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil, numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului
legal Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, poate să încheie actele de administrare privind
patrimoniul său – închirierea unui bun, contractul de antrepriză pentru repararea unui bun – numai
cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului său legal. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate să
încheie acte juridice referitoare la munca, la îndatoririle artistice sau sportive ori 387 la profesia sa,
cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă
este cazul. Dacă minorul încheie actul fără această încuviinţare şi actul este lezionar, el este anulabil
pentru leziune, dar dacă îl încheie singur, fără încuviinţare, însă actul este lezionar, el este perfect
valabil. În această situaţie, se consideră că încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal
trebuie să fie dată pentru fiecare act juridic în parte, neputându-se admite o încuviinţare generală
care ar pune sub semnul întrebării permanenţa şi eficienţa ocrotirii minorului. 3.2.2.4. Actele juridice
pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia personal, dar cu dublă încuviinţare (a ocrotitorului
legal şi a instanței de tutelă) Pentru valabilitatea actelor juridice cum sunt actele de dispoziţie –
înstrăinarea, grevarea cu o sarcină reală (gaj, ipotecă, renunţarea la un drept, chiar şi acceptarea
unei succesiuni), etc. – este nevoie ca minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani să aibă dubla
încuviințare a ocrotitorului său legal și a instanței de tutelă în momentul încheierii lor. 3.2.3.
Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice Capacitatea de exerciţiu restrânsă
încetează în următoarele împrejurări: ˗ la împlinirea vârstei de 18 ani, când se dobândește
capacitatea de exercițiu deplină; ˗ când minorul se căsătoreşte înainte de 18 ani, când, de
asemenea, se dobândește capacitatea de exercițiu deplină; ˗ dacă minorul este pus sub interdicţie
judecătorească; ˗ prin moarte. 3.3. Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice Capacitatea de
exerciţiu deplină reprezintă aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi
asuma şi 388 executa obligaţiile civile, prin încheierea, personal şi singur a tuturor actelor juridice
civile permise de laga.409 Capacitatea de exercițiu deplină aparţine persoanelor fizice care au
împlinit vârsta de 18 ani considerate a avea deplină maturitate pentru o viaţă juridică proprie, când
persoana devine majoră. Minorul dobândeşte prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.
Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16
ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului,
luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie. (capacitatea de exerciţiu anticipată) 3.3.1.
Începutul capacităţii de exerciţiu depline a persoanei fizice Persoanele fizice dobândesc capacitate
de exerciţiu deplină de la vârsta majoratului, adică la împlinirea vârstei de 18 ani, sau prin căsătoria
minorului, ori prin recunoașterea capacității de exercițiu anticipate a minorului care a împlinit vârsta
de 16 ani – art. 38, 39 și 40 Cod civ. Din analiza acestor prevederi legale rezultă că există trei moduri
de dobândire a deplinei capacităţi de exerciţiu: ˗ prin împlinirea majoratului civil, adică la împlinirea
vârstei de 18 ani; ˗ prin încheierea căsătoriei, de către minor, înainte de a împlini vârsta de 18 ani,
dar cu condiția să fi împlinit 16 ani410; ˗ prin recunoașterea capacității de exercițiu anticipate a
minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, de către instanţa de tutelă. Prima dintre situațiile
prezentate, reprezintă regula generală în materie de dobândire a capacității de exercițiu depline a
persoanei fizice, celelalte două fiind excepții de la aceasta. 3.3.2. Elementele capacităţii de exerciţiu
depline a persoanei fizice Din definiţie rezultă elementele capacităţii de exerciţiu deplină: ˗ actele
juridice civile se încheie personal și nu prin reprezentant legal, ca în cazul lipsei capacităţii de
exerciţiu; când persoana cu deplină capacitate de exerciţiu încheie actul prin reprezentare, este o
reprezentare convenţională izvorâtă dintr-un contract de mandat pe care-l încheie personal şi care
nu afectează capacitatea de exerciţiu a persoanei respective; ˗ actele juridice civile le încheie singur,
fără vreo încuviinţare prealabilă, ca în cazul capacităţii de exerciţiu restrânse; ˗ persoana cu
capacitate deplină de exerciţiu poate încheia orice act juridic civil, care nu îi este oprit expres de
lege. Putem concluziona că, în principiu, capacitatea de exerciţiu deplină durează tot timpul vieţii
persoanei fizice, care poate să încheie acte juridice prin propria sa voinţă, fără a avea nevoie să fie
reprezentată ori asistată, sau să obţină încuviinţarea prealabilă din partea vreunui ocrotitor. 3.3.3.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu depline a persoanei fizice Persoana fizică cu capacitate de
exerciţiu deplină are aptitudinea generală de a încheia toate actele juridice prin care dobândeşte ori
exercită drepturi subiective sau îşi asumă ori execută obligaţii civile, cu excepţia acelor acte care
sunt interzise de lege, printr-o limitare a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Lipsa ori
restrângerea capacităţii de exerciţiu nu împiedică persoana fizică să dobândească – fără încuviinţare
prealabilă – drepturi sau obligaţii în temeiul unor fapte juridice, potrivit legii – de exemplu, dreptul
la repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin 390 fapta ilicită a altei persoane, sau obligaţia de a
repara paguba pricinuită altuia dacă fapta ilicită a fost săvârşită cu discernământ. 3.3.4. Încetarea
capacităţii de exerciţiu depline a persoanei fizice Capacitatea de exerciţiu deplină încetează în
următoarele situaţii: ˗ prin moarte; ˗ prin punere sub interdicţie judecătorească; ˗ prin anularea
căsătoriei, înainte ca minorul să fi împlinit 18 ani; ˗ prin rămânerea definitivă a hotărârii de anulare a
unei căsătorii putative411 înainte ca soţul de bună-credinţă să fi împlinit vârsta de 18 ani. 4.
Sancţiunea nerespectării regulilor capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice Sancţiunea civilă
specifică constă în nulitatea relativă a actului juridic civil încheiat cu încălcarea regulilor privitoare la
capacitatea civilă de exerciţiu, întrucât în bună parte, dispoziţiile normative în materie ocrotesc
interesele personale ale persoanei fizice.

CAPITOLUL VIII.

IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE

Potrivit art. 59 Cod civ., „Orice persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă, precum şi la
o stare civilă, dobândite în condiţiile legii”. Aceste elemente sunt atributele de identificare a
persoanei fizice. Înainte de a începe o analiză a problemei identificării persoanei fizice trebuie atrasă
atenţia asupra distincţiei ce se impune între persoană în sens juridic şi persoana umană.
Persoana412 în sens juridic este o fiinţă umană dotată cu personalitate juridică. Drepturile aparţin
persoanei, adică omului privit de dreptul obiectiv în dimensiunea lui socială, fie individual, fie în
diverse structuri. Persoanele în sens juridic sunt de două feluri: persoane fizice, adică fiinţe umane în
calitatea lor de subiecte de drepturi şi obligaţii şi persoane juridice, adică orice entităţi sociale apte
să fie subiecte de drepturi şi de obligaţii. Secţiunea I. Persoana fizică, respectul ființei umane și al
drepturilor ei inerente 1. Noţiuni introductive Potrivit art. 25 Cod civ.: „(1) Subiectele de drept civil
sunt persoanele fizice şi persoanele juridice. (2) Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular
de drepturi şi de obligaţii civile.” Persoana fizică este fiinţa umană privită din punctul de vedere al
aptitudinii sale de a fi subiect de drept. În completarea noţiunii de persoană fizică, trebuie totuşi
făcute următoarele precizări: ˗ doar fiinţele umane, privite individual sunt persoane fizice .

˗ orice fiinţă umană are capacitate civilă prin simplul fapt de a exista;414 ˗ toate fiinţele umane au
aceeaşi personalitate.415 1.1. Existenţa persoanei fizice Potrivit art. 58 Cod civ. „(1) Orice persoană
are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la
respectarea vieţii private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege, aceste dreptiri
nefind transmisibile”. Pentru ca o persoană fizică să existe trebuie să existe un corp uman şi ca acest
corp să fie în viaţă. Corpul uman este protejat prin garantarea dreptului la viaţă. Acest drept
presupune obligaţia corelativă a tuturor celorlalţi subiecţi de drept de a aduce atingere existenţei
fizice a persoanei. 1.2. Viaţa umană şi capacitatea civilă Fiinţa umană este considerată ca fiind o
persoană fizică doar dacă este în viaţă. De aici decurg două consecinţe principale: apariţia capacităţii
civile este legată de naşterea individului şi încetează la moarte. 1.3. Drepturile la viaţă, la sănătate şi
la integritate ale persoanei fizice 1.3.1. Garantarea drepturilor inerente fiinţei umane Legiuitorul
Codului civil garantează și ocrotește în mod egal viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică a
persoanei fizice statuând în art. 61 Cod civ. că interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze
asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei”. 1.3.2. Interzicerea practicii eugenice și a
intervențiilor aupra caracterelor genetice Codul civil înterzice practicarea de operațiuni de
intervenție asupra populației umane, în scopulnobținerii unor mutații genetice, cu încălcarea unor
drepturi naturale ale persoanelor fizice. În acest sens, art. 62 și 63 Cod civ. prevăd că nimeni nu
poate aduce atingere speciei umane, fiind interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la
organizarea selecţiei persoanelor, sau orice intervenţii medicale asupra caracterelor genetice având
drept scop modificarea descendenţei persoanei, cu excepţia celor care privesc prevenirea şi
tratamentul maladiilor genetice, ori intervențiile având drept scop crearea unei fiinţe umane genetic
identice unei alte fiinţe umane vii sau moarte, precum şi crearea de embrioni umani în scopuri de
cercetare. Este, de asemenea, interzisă utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical
nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare
grave legate de sexul acestuia 1.3.3. Inviolabilitatea corpului uman Potrivit prevederilor art. 64 Cod
civ., corpul uman este inviolabil, orice persoană având dreptul la integritatea sa fizică şi psihică. Cu
toate acesttea, se poate aduce atingere integrităţii fiinţei umane numai în cazurile şi în condiţiile
expres şi limitativ prevăzute de lege. 1.3.4. Examenul caracteristicilor genetice În spiritul
prevederilor art. 65 Cod civ. Genotiparea A.D.N.-ului unei persoane sau identificarea acesteia prin
aceeași metodă, nu se poate face decât în scopuri medicale sau de cercetare ştiinţifică, ori în cadrul
unei proceduri judiciare civile, efectuate în condiţiile legii. 1.3.5. Interzicerea unor acte patrimoniale
Prevederile art. 66 Cod civ. consacră principiul nepatrimonialității corpului uman. Potrivit acestuia,
corpul uman fiind persoana însăși, nu poate fi evaluat în bani și nu poate face obiectul unor acte
juridice cu titlu oneros.417 Cu alte cuvinte, corpul uman și elementele sale componente – organe,
țesuturi, celule, sânge, laptele de mamă, sperma, etc. – sunt exceptate circuitului civil.
Nerespectarea acestor prevederi privind principiul nepatrimonialității corpului uman este nulitatea
absolută a actului juridic civil. 1.3.6. Intervenţiile medicale asupra unei persoane Potrivit dispozițiilor
art. 67 Cod civ., care reglementează situațiile de excepție de la principiul inviolabilității corpului
uman, nicio persoană nu poate fi supusă experienţelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau
altor intervenţii în scop terapeutic ori în scop de cercetare ştiinţifică decât în cazurile şi în condiţiile
expres şi limitativ prevăzute de lege 1.3.7. Prelevarea şi transplantul de la persoanele în viaţă Art. 68
Cod civ. reglementează condițiile consimțământului donatorului, în cazul prelevării și transplantului
de organe, ţesuturi şi celule de origine umană. După ce a fost infromat în prealabil cu privire la
riscurilor intervenţiei donatorul trebuie să-și exprime în scris consimțământul în mod liber şi expres,
să fie. Donatorul poate

Pag32