DREPT CIVIL.

PERSOANELE

Cursul nr. 1
 Cursul nr. 1
Noţiuni introductive privind
subiectele de drept civil.
Capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice
 Semestrul trecut ţi-ai însuşit
următoarele noţiuni:
• Ce este dreptul civil?
• Care sunt izvoarele dreptului civil?
• Ce este raportul de drept civil?
• Care sunt elementele raportului juridic civil?
• Ce este subiectul de drept civil, ca parte
componentă a oricărui raport civil?
„Nu se poate cunoaşte dreptul dacă nu
cunoaştem persoanele pentru al căror
folos a fost statornicit.” (Iustinian)

Aşadar cine sunt persoanele în dreptul civil?

 Dreptul roman oferă prima clasificare a persoanelor:
„omnes homines aut liberi sunt aut servi”

oameni liberi sclavi

• „Libertatea este capacitatea • „Sclavia este o stare, după

naturală a omului de a face dreptul ginţilor, prin care
ce vrea, afară dacă nu i se cineva este supus, contra
interzice ceva prin forţă sau naturii, stăpânirii altuia”.
prin lege”. (Iustinian) (Iustinian)
 Etimologia cuvântului persoană
• Cuvântul persoană derivă din latinescul persona care
desemna, iniţial, masca pe care o purta pe scenă
actorul în tragedia antică şi care exprima viziunea că
pentru drept oamenii sunt priviţi ca actori ai vieţii
sociale. Pentru a desemna ideea de titular de drepturi
şi obligaţii, dreptul roman folosea termenul caput.

• Ulterior, sensul juridic actual desemnează rolul social

al omului, capacitatea juridică conferindu-i persoanei
aptitudinea de “a juca un rol pe scena juridică”.
 Reţine!
• Prin vocabula persoană înţelegem orice fiinţă
umană care poate avea drepturi şi obligaţii,
figurând ca subiect activ sau pasiv într-un
raport juridic civil. Cei care participă la
raporturi de drept civil sunt denumiţi subiecţi
ai unor astfel de raporturi juridice.
 Noţiunea de persoană cuprinde:

• persoana fizică • persoana juridică

subiect individual subiect colectiv de

de drept civil drept civil
 Ce este subiectul de drept?
• Teoria generală a dreptului precizează că:
„prin subiect al raportului juridic sau subiect
de drept se înţeleg participanţii la raporturile
juridice, care, dispunând de capacitate
juridică, pot fi titulari de drepturi şi obligaţii,
ce formează conţinutul raporturilor juridice”.
(Popa, 2000, p. 286)
 Subiectele de drept civil
Sintagma „subiect de drept civil”
desemnează orice persoană care are
calitatea de a fi titular de drepturi şi
obligaţii, adică de a figura într-un raport
de drept civil. (Pop, 1994, p. 6)
 Categorii de persoane, subiecte de
drept civil
persoana fizică
• Calitatea de persoană fizică
este recunoscută tuturor
fiinţelor umane, privite în
mod individual, care se
bucură în mod egal de
posibilitatea de a participa
la raporturile juridice civile.
persoana juridică
• Colectiv de oameni care se
organizează şi participă la
circuitul civil cu respectarea
cerinţelor stabilite de lege:
 organizare de sine
stătătoare;
 patrimoniu propriu;
 scop determinat.
 Personalitatea juridică
• este calitatea pe care o are o fiinţă umană de a fi subiectul unui raport
juridic civil;
• este atribuită, fără excepţie, omului de la naştere şi este păstrată până la
moarte;
• este recunoscută prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948
(art. 6) care arată că „Fiecare are dreptul să i se recunoască personalitatea
sa juridică oriunde s-ar afla”;
• presupune vocaţia de a participa la viaţa juridică sau aptitudinea de a
deveni subiect de drept;
• înglobează drepturi publice şi drepturi private, patrimoniale sau
extrapatrimoniale (drepturi electorale, drepturi inviolabilităţi, de a fi
proprietar, creditor, a încheia o căsătorie, a suporta o servitute de trecere
etc.
• DEFINIŢIE: aptitudinea generală şi abstractă de a fi titular activ sau
pasiv de drepturi subiective.
 Corelaţia dintre capacitatea juridică şi
capacitatea civilă
Capacitatea juridică
• este aptitudinea de a deveni
titular de drepturi şi de
obligaţii şi de a le exercita;
• reprezintă o însuşire inerentă
fiinţei umane;
• presupune vocaţia omului de a
avea drepturi şi obligaţii în
toate ramurile de drept.
Capacitatea civilă
• este parte a capacităţii
juridice;
• constă în aptitudinea
persoanei de a-şi exercita
drepturile civile şi de a-şi
asuma obligaţii civile prin
încheierea de acte juridice;
• presupune aptitudinea
generală şi abstractă de a avea
drepturi şi obligaţii civile;
• se divide în capacitate de
folosinţă şi capacitate de
exerciţiu;
 Capacitatea civilă
• Legea prevede:
momentul apariţiei capacităţii juridice
întinderea capacităţii juridice
conţinutul capacităţii juridice
încetarea capacităţii juridice
 Structura capacităţii civile
Capacitate de folosinţă Capacitate de exerciţiu
• reprezintă aptitudinea unei • reprezintă aptitudinea
persoane de a avea drepturi persoanei de a-şi exercita
şi obligaţii; drepturile şi de a-şi asuma
• constituie premisa necesară obligaţiile, încheind acte
şi obligatorie a dobândirii juridice civile
capacităţii de exerciţiu.
 Capacitatea de folosinţă a persoanei
fizice. Noţiune
• Conform art. 34 din Codul civil, capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice reprezintă
aptitudinea generală a unei persoane de a
avea drepturi şi obligaţii.
• Art. 15 alin. 1 al Constituţiei României
stabileşte că „Cetăţenii beneficiază de
drepturile şi de libertăţile consacrate prin
Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile
prevăzute de acestea”.
Reglementarea capacităţii de folosinţă
a persoanei fizice
• Codul civil, Codul penal, modificat şi republicat;
• Decretul nr. 212/1974 de ratificare a Pactului internaţional privind
drepturile civile şi politice ale omului;
• Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările
ulterioare;
• Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat;
• Legea arendării nr. 16/1994, cu modificările şi actualizările
ulterioare;
• Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale cu protocoalele adiţionale la această
Convenţie (ratificată prin Legea nr. 30/1994);
• Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările ulterioare;
• Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, modificată şi
completată.
 Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice
• Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constă în însuşirea acestei
capacităţi de a fi reglementată prin lege.
• Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constă în faptul că, fiinţa
umană, omul, are aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii
civile.
• Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice exprimă că această
capacitate nu poate forma obiect de renunţare, în tot sau în parte, şi nici obiect de
înstrăinare.
• Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice exprimă caracteristica
acesteia de a nu i se putea aduce limitări, îngrădiri decât prin texte exprese de
lege.
• Egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este consacrată, expres, în art.
4 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 astfel: „Sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul
de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacităţii”.
• Universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este trăsătura care
exprimă ideea că această capacitate este recunoscută tuturor persoanelor fizice.
 Cursul nr. 2
Începutul capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice.
Îngrădirile capacităţii de
folosinţă
 Când dobândim capacitatea de
folosinţă?
• REGULA: art. 35 din Codul civil stabileşte
principiul după care „Capacitatea de folosinţă
începe de la naşterea persoanei…”.

• Omul este subiect de drept din

momentul naşterii, adică titular de drepturi şi
obligaţii civile.
 Cum dovedim naşterea?
cu certificatul de naştere eliberat în condiţiile
legale, unde se consemnează anul, luna şi ziua
naşterii copilului începutul capacităţii
de folosinţă a persoanei fizice.
 Legea 119/1996 cu privire la actele de stare
civilă, modificată – art. 17-26: „Întocmirea
actului de naştere”.
 Unde/cine declară naşterea?
naşterea se declară la primăria locului unde
aceasta s-a produs;
de către părinţi, iar în cazul unei împiedicări,
de către administraţia maternităţii sau
unităţii sanitare unde s-a produs naşterea, de
către medicul sau alte persoane care au fost
de faţă la naştere.
 Când se declară naşterea?
 în termen de 15 zile de la data naşterii;
 dacă se realizează după cele 15 zile, dar până la un an
de la naştere, înregistrarea naşterii se aprobă de către
primar;
 dacă declararea se face după un an, înregistrarea se
face numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti
irevocabile;
 în cazul copilului născut mort – la 3 zile de la naştere;
 când copilul născut viu a decedat înlăuntrul termenului
de 15 zile – declararea naşterii se face în termen de 24
de ore de la data decesului.
Excepţia privind momentul dobândirii
capacităţii de folosinţă
• Art. 36 din Codul civil, „Drepturile copilului
sunt recunoscute de la concepţiune, însă
numai dacă el se naşte viu”.
• Această excepţie recunoscută din dreptul
roman: infans conceptus nato habetur quoties
de ejus commodis agitur (Copilul conceput se
socoteşte născut ori de câte ori aceasta este în
interesul său).
 Condiţiile dobândirii capacităţii de
folosinţă anticipate
 1. copilul conceput să  2. copilul să se nască
dobândească numai viu, nu şi viabil
drepturi, nu şi obligaţii
 Timpul legal al concepţiunii şi
prezumţiile sale
• Art. 412 alin. (1) din C. civ. prevede că: „Intervalul de
timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi
dinaintea naşterii copilului este timpul legal al
concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi”.
Rezultă două prezumţii:
 1) prezumţia absolută a celei mai lungi gestaţii (de 300
de zile) şi celei mai scurte gestaţii (de 180 de zile);
 2) prezumţia relativă a posibilităţii conceperii copilului
în oricare dintre zilele intervalului cuprins între a 300-a
şi a 180-a zi dinaintea naşterii (121 de zile).
 Conţinutul capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice
O latură activă O latură pasivă
• aptitudinea de a avea • aptitudinea de a avea
drepturi subiective civile obligaţii civile
• Excepţie: în cazul capacităţii
de folosinţă anticipată,
persoana fizică nu
dobândeşte obligaţii, ci doar
drepturi.
 Reguli de stabilire a conţinutului capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice

 1) raportarea la sistemul legislativ al unui stat ;

 2) luarea în considerare a îngrădirilor capacităţii de folosinţă;
 3) pentru determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice trebuie luate în considerare atât normele
dreptului civil, cât şi normele aparţinând altor ramuri de
drept, în măsura în care se referă la elemente ale conţinutului
acestei capacităţi;
 4) stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice se face cu luarea în considerare numai a aptitudinii
omului de a fi titular de drepturi şi obligaţii civile, iar nu şi de
altă natură, aparţinând altor ramuri de drept.
 Noţiunea de îngrădire a capacităţii de
folosinţă
• Art. 29 din Codul civil prevede că: “nimeni nu poate fi îngrădit
în capacitatea de folosinţă … decât în cazurile şi condiţiile
expres prevăzute de lege”.
• Regula: capacitatea este neîngrădită!
• Îngrădirile sunt expres stabilite de lege!
• Îngrădirile capacităţii de folosinţă sunt incapacităţi de drept
civil şi ele vor fi disociate de incapacităţile din alte ramuri de
drept, care nu au relevanţă juridică pentru materia dreptului
civil (Beleiu, 2001, p. 317).
Clasificarea îngrădirilor capacităţii de
folosinţă
După îngrădiri cu caracter de sancţiune
îngrădiri cu caracter de protecţie
finalitate

După modul incapacităţi care operează de plin drept

incapacităţi care operează prin efectul unei
în care hotărâri judecătoreşti definitive
operează

incapacităţi stabilite în legislaţia civilă

După izvorul incapacităţi stabilite în legislaţia penală
lor
 Îngrădiri cu caracter de sancţiune
Sancţiune penală (pedepse şi
măsuri de siguranţă) Sancţiune civilă
• Pedepsele principale sunt: • decăderea din drepturile
detenţiunea pe viaţă, închisoarea de
la 15 zile la 30 de ani, amendă de la părinteşti (art. 508 C. civ.);
100 lei la 50.000 lei. • nedemnitatea succesorală
• Pedepsele complementare: … (art. 958, 959, 969 C. civ.)
drepturile părinteşti şi dreptul de a fi
tutore sau curator (art. 64 C.pen.)
• Interzicerea drepturilor părinteşti, a
dreptului de a fi tutore sau curator se
aplică “ţinând seama de natura şi
gravitatea infracţiunii, de persoana
infractorului şi de interesele copilului”
(art. 1 Legea 278/2006)
 Îngrădiri cu caracter de protecţie a
persoanei fizice
Incapacităţi prevăzute de Codul civil
 incapacitatea minorului de a dispune de bunurile sale prin donaţie sau
testament (Art. 988 din Codul civil.);
 incapacitatea medicilor şi farmaciştilor de a primi donaţii sau legate de la
persoana pe care au tratat-o şi aceasta a decedat de boala respectivă (art. 990 alin
(1) din Codul civil);
 incapacitatea părinților, tutorelui, curatorului şi administratorului provizoriu de
a încheia acte juridice cu minorul aflat sub tutelă [art. 1654 alin. (1) lit. b) din
Codul civil];
 Să reţinem!
• Regula: capacitatea de folosinţă se
dobândeşte de la naşterea persoanei fizice;
• Excepţia: capacitatea de folosinţă anticipată,
dobândită de la concepţie atunci când copilul
se naşte viu, are în conţinutul ei numai
drepturi, nu şi obligaţii;
• Îngrădirile capacităţii de folosinţă pot avea
caracter de sancţiune sau de protecţie.
 Cursul nr. 3

Încetarea capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice
 Când încetează capacitatea de
folosinţă?
• Art. 35 din Codul civil stabileşte principiul
după care:
• „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea
persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”.
• moartea pesoanei fizice încetarea calităţii de
subiect de drept civil a acesteia.
Modalităţi de încetare a capacităţii de
folosinţă

Moarte constatată fizic, Moarte declarată pe cale

direct judecătorească
Cum se realizează dovada morţii constatate
fizic?
 certificat medical constatator al decesului certificatul de deces:
anul, luna, ziua;
 unde  la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanei în
a cărui rază teritorială s-a produs decesul;
 cine  membrii familiei, colocatari, vecini, administratorul
imobilului, medic, personal medical;
 când  termen de 3 zile de la data încetării din viaţă (excepţii: în caz
de sinucidere, alte violenţe, găsirea unui cadavru  48 de ore);
 cum  completarea datei morţii de face fie pe baza datei trecute în
certificatul medical constatator al decesului, fie pe baza declaraţiei
făcută de persoana care anunţă decesul, când nu s-a întocmit de
către medic certificatul constatator.
 Cum se realizează dovada morţii
declarată pe cale judecătorească?
 procedură judiciară complexă;
 cunoaşterea anumitor circumstanţe;
 îndeplinirea anumitor condiţii;
 hotărâre judecătorească declarativă de moarte;
 sarcina stabilirii datei morţii revine judecătorului;
 întocmirea actului de deces, în baza unei hotărâri
judecătoreşti definitive declarative de moarte, se face din
oficiu sau la cererea persoanei interesate (art. 910-913
Proiectul Codului de procedură civilă).
Declararea judecătorească a morţii
persoanei fizice

• Declararea judecătorească a morţii este mijlocul juridic prin

care se stabileşte data decesului şi, prin urmare, data
încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice în
situaţiile în care moartea acesteia nu poate fi constatată
fizic.
Declararea judecătorească a morţii

Art. 49 alin. (1) din Codul civil, prevede:

„(1) În cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din
viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea
oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii
ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în viață”.

Condiţii:
1) să fie vorba de o dispariţie care să creeze prezumţia că persoana nu mai este în
viaţă;
2) să fi trecut cel puțin doi ani de la data ultimelor informații sau indicii din care
rezultă că persoana era în viaţă.
Există însă și situații când nu se poate stabili cu exactitate data
morții. În aceste cazuri, potrivit art. 49 alin. (2) din Codul civil:

„Dacă data primirii ultimelor informații sau indicii despre cel

dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în
alin. (1) se socotește de la sfârșitul lunii în care s-au primit
ultimele informații sau indicii, iar în cazul în care nu se poate
stabili nici luna, de la sfarșitul anului calendaristic”.
 Stabilirea datei morţii în cazul declarării judecătoreşti
a morţii şi rectificarea ei
• hotărârea cuprinde şi data morţii, care va fi înscrisă în registrul de stare civilă;
Potrivit art. 52 din Codul civil care reglementează data prezumată a
morţii:
„(1) Cel declarat mort este socotit că a încetat din viață la data pe care hotărârea
rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morții. Dacă hotărârea nu arată și ora
morții, se socotește că cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a zilei stabilite
ca fiind aceea a morții.
(2) În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din
viață în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după
caz.
(3) Instanța judecătorească poate rectifica data morții stabilită potrivit dispozițiilor
alin. (1) și (2), dacă se dovedește că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi
decedat la acea dată. În acest caz, data morții este cea stabilita prin hotărârea de
rectificare”.
 Efectele declarării judecătoreşti a
morţii
• încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
• produce efecte nu numai pentru viitor, dar şi pentru
trecut începând cu data stabilită în cuprinsul hotărârii
ca fiind cea a morţii;
• creează aceleaşi efecte juridice ca ale morţii fizice
constatate de organele competente;
• de data morţii, sunt legate efecte importante, precum:
deschiderea succesiunii, stingerea drepturilor viagere,
înlăturarea prezumţiei de paternitate, atunci când
copilul s-a născut ulterior datei morţii celui dispărut
etc.
 Anularea hotărârii de declarare a
morţii
• Art. 54 alin. (1) din Codul civil prevede:
• „Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând,
anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea”.
• Acţiunea în anularea hotărârii declarative de moarte este
imprescriptibilă, putând fi introdusă oricând şi este de competenţa
instanţei care a pronunţat hotărârea prin care s-a stabilit moartea.
• acţiunea poate fi introdusă de cel reapărut în viaţă, soţul său, rude,
creditorii săi, de orice altă persoană interesată sau de procuror
• judecata se face de urgenţă cu citarea persoanelor care au fost părţi
la procedura prin care s-a pronunţat moartea şi cu participarea
obligatorie a procurorului
• serviciul de stare civilă va face cuvenita rectificare în registrul
actelor de stare civilă.
Efectele anulării hotărârii judecătorești
de declarare a morții
- Cel mai important efect: în mod retroactiv, se consideră că cel declarat mort
a fost totdeauna în viaţă.

vor renaşte toate drepturile şi obligaţiile cărora li s-a

pus capăt prin hotărârea declarativă de moarte
Există două categorii de efecte ale anulării hotărârii declarative de moarte,
efecte care privesc:

Raporturile juridice dintre

persoana fizică reapărută
Raporturile juridice dintre
și moștenitorii aparenți,
persoana fizică reapărută
care au cules bunurile
și subdobânditorul
succesiunii
bunurilor succesiunii
Art. 54. din Codul civil:

„(1) Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând,
anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.
(2) Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea
hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în
natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin
echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este
obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în
materie de carte funciară, se va face dovada că la data
dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă
este în viaţă”.
Art. 56. din Codul civil:

„Plata făcută moştenitorilor legali sau legatarilor unei

persoane, care reapare ulterior hotărârii declarative de moarte,
este valabilă şi liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea
din registrul de stare civilă a menţiunii privitoare la deces, cu
excepţia cazului în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul
că persoana declarată moartă este în viaţă”.
 Cursul nr. 4

Capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice
 Capacitatea
juridică
Capacitatea
civilă

a) Capacitatea de
folosinţă

b) Capacitate de
exerciţiu
 Cine/când poate dobândi capacitatea de
exerciţiu?

Persoana
fizică Persoana juridică
Premise
Discernământ  facultatea
Existenţa capacităţii de omului de a discerne, de a
folosinţă  existenţa fizică, judeca limpede
biologică a persoanei  puterea individului de a-şi
reprezenta corect
consecinţele juridice civile
ale manifestării sale de
voinţă
 Noţiunea capacităţii de exerciţiu
„Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea
persoanei de a încheia singură acte juridice
civile”. (art. 37 din Codul civil)

Capacitatea de exercițiu este:

- este o parte a capacității civile a persoanei;

- constă în aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi civile
- constă în aptitudinea persoanei de a-și asuma și executa
obligații civile prin încheierea de acte juridice civile.
Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a
persoanei fizice
• Legalitatea - opera legiuitorului, fiind reglementată prin lege,
excedând voinţa individuală a persoanei fizice.
• Generalitatea - are în vedere conţinutul capacităţii de exerciţiu şi
constă în aptitudinea persoanei de a dobândi şi exercita drepturi
civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea
oricărui fel de act juridic civil, cu excepţia celor oprite de lege.
• Inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice exprimă
că nici această capacitate nu poate forma obiect de renunţare, în
tot sau în parte, şi nici obiect de înstrăinare.
• Intangibilitatea – constă în imposibilitatea îngrădirii capacității de
folosință sau lipsirii parțial ori în întregime de capacitate de
exercițiu a persoanei cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege.
• Egalitatea –reprezintă o reflectarea a principiului egalității tuturor
cetățenilor, atât sub aspectul capacității de folosință, cât și în
privința capacității de exercițiu.
Art. 38 alin. (1) din Codul civil prevede:
„Capacitatea deplină de exerciţiu începe
la data când persoana devine majoră”, iar

Art. 141 alin. (1) din Codul civil stabileşte:

„Minorul care a împlinit vârsta de
paisprezece ani are capacitatea de
exerciţiu restrânsă”.
Art. 29 alin. (2) din Codul civil:
„Nimeni nu poate renunța, în tot sau
în parte, la capacitatea de folosință
sau la capacitatea de exercițiu”.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Codul civil:
„(1) Nimeni nu poate fi îngrădit în
capacitatea de folosință sau lipsit, în
tot sau în parte, de capacitatea de
exercițiu, decât în cazurile și condițiile
expres prevăzute de lege”.
Art. 30 din Codul civil prevede:
„Rasa, culoarea, naționalitatea, originea
etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau
orientarea sexuală, opinia, convingerile
personale, apartenența politică, sindicală, la o
categorie socială ori la o categorie defavorizată,
averea, originea socială, gradul de cultură,
precum și orice altă situație similară nu au
nicio influență asupra capacității civile”.
 Reglementarea capacităţii de exerciţiu

Sediul materiei îl constituie secțiunea a 2-a,

Titlul II - „Persoana fizică” – din Codul civil –
art. 37-48
Formele capacităţii de exerciţiu
Lipsa
 Minorii sub 14 ani
capacităţii
 Persoanele puse sub interdicţie
de exerciţiu

Capacitatea
 Minorii între 14 şi 18 ani
restransă de
exerciţiu

Capacitate de exerciţiu • Persoanele care au împlinit 18 ani

deplină • Minorul de 16 ani care s-a căsătorit
 Lipsa capacităţii de exerciţiu
Art. 43 alin. (1) din Codul civil:
„În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au
capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) interzisul judecătoresc”.
enumerarea este limitativă!
Lipsa capacităţii de exerciţiu. Excepţie!

În materie testamentară: limita este de 18 ani,

nu cea de 14 ani
Art. 988 alin. (1) Cod civil:
„Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate
dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege”.
 Reprezentarea legală a persoanelor fizice lipsite de
capacitatea de exerciţiu
Articolul 43 alin. (2) din Codul civil • Persoanele lipsite de capacitate
dispune că: „Pentru cei ce nu au
capacitate de exerciţiu actele juridice de exerciţiu nu pot participa
se încheie, în numele acestora, de personal la încheierea actelor
reprezentanţii lor legali, în condițiile juridice, ci numai prin
prevăzute de lege”.
reprezentare.
Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o
persoană numită reprezentant încheie un act juridic în numele
şi în contul altei persoane, numită reprezentat, astfel încât
efectele actului încheiat se produc direct în persoana celui
reprezentat.

• părinţii minorului
• tutore
• curator
Art. 501 alin. (1) Cod civil:
„Părinţii au dreptul şi îndatorirea de
a administra bunurile copilului lor
minor, precum şi de a-l reprezenta în
actele juridice civile ori de a-i
încuviinţa aceste acte, după caz”.
 Art. 143 Cod civil:
„Tutorele are îndatorirea de a-l
reprezenta pe minor în actele juridice,
dar numai până când acesta
împlineşte vârsta de 14 ani”.
 Reprezentarea
• În raport de sursa ei, reprezentarea este:
convenţională (care îşi are izvorul în convenţia
părţilor, în contractul de mandat)
• judiciară (care îşi are izvorul în împuternicirea
dată de instanţa judecătorească)
• legală (care îşi are izvorul în lege)
Acte juridice civile permise celui lipsit de capacitate de
exerciţiu
 somaţia
 întreruperea unei prescripţii prin cerere de
Acte de chemare în judecată
conservare a  înscrierea unei ipoteci care garantează o
creanță și care dacă nu e făcută conduce la o
patrimoniului pierdere pentru patrimoniul incapabilului
 vânzarea unor bunuri perisabile

Acte juridice  Cumpărare de bilete transport, spectacole

 Cumpărarea de rechizite, alimente
mărunte
ascultarea minorilor care au împlinit vârsta
de 10 ani în vederea adopţiei, încredinţării
Acte juridice unuia dintre părinţi
specifice altor incapacităţi stabilite în legislaţia penală
ramuri de drept Poate depune plângeri referitoare la
încălcarea drepturilor sale fundamentale
Încetarea lipsei capacităţii de exerciţiu
Pentru minorul sub 14 ani Pentru interzisul judecătoresc
împlinirea vârstei de 14 ani  prin ridicarea interdicţiei
(când dobândeşte capacitatea judecătoreşti ca urmare a
de exerciţiu restrânsă); încetării cauzelor care au
moartea fizic constatată sau legitimat-o;
declarată judecătoreşte.  moartea fizic constatată sau
judecătoreşte declarată.
 Cursul nr. 5

Capacitatea de exerciţiu
restrânsă şi deplină
 Capacitatea de exercițiu restrânsă
Noțiune Reglementare
Aptitudinea minorului cu vârsta cuprinsă Art. 41 din Codul civil
între 14 şi 18 ani de a dobândi şi exercita
drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa
obligaţii civile prin încheierea, personal, a
anumitor acte juridice civile.

titular

Actele juridice
sunt încheiate
personal de către
minor
numai
minorul încuviinţarea
14-18 ani ! prealabilă a
ocrotitorilor legali
Art. 41 din Codul civil prevede că:
„(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are
capacitatea de exercițiu restrânsă
(2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de
exercițiu restrânsă se încheie de către acesta, cu
încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, iar
în cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea
instanței de tutelă. Încuviințarea sau autorizarea poate
fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului.
(3) Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exercițiu
restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de
administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de
dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se
execută la data încheierii lor”.
 Să reținem!

Reprezentare? vs. Încuviințare?

Minorul până la 14 ani Minorul 14-18 ani

asistență juridică
Reprezentantul
îndrumare
legal încheie
pregătire pentru
actul juridic civil
viața juridică viitoare
pentru minor
Începutul capacităţii de exerciţiu restrânsă

1) minorul să fi împlinit efectiv vârsta de 14 ani

 certificat de naștere
An, lună, zi
 carte de identitate

2) până la acea dată minorul să nu fi fost pus sub

interdicție judecătorească
 Conținutul capacității de exercițiu
restrânsă
Intră în sfera conţinutului Nu intră în sfera conţinutului
- reprezintă o situaţie - acte juridice civile care se
intermediară între lipsa încheie, valabil, de minorul sub
capacităţii de exerciţiu şi 14 ani;
deplina capacitate de exerciţiu;

- actele juridice civile încheiate - actele interzise minorului

între 14-18 ani, dar pe care le
de minorul cu vârsta cuprinsă poate încheia, valabil, majorul
între 14 şi 18 ani. cu capacitate deplină de
exerciţiu.
1. Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate
încheia valabil personal şi singur

• a) actele de conservare a patrimoniului şi actele juridice

mărunte de mică importanţă pe care le putea încheia şi până la
14 ani;
• b) actele de administrare a patrimoniului, cu respectarea
condiţiei ca minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani să nu
fie lezat;
• c) minorul exercită drepturile, execută obligațiile, poate
dispune singur de veniturile pe care le-a dobândit singur, fără
a fi necesară încuviințarea părinților sau tutorelui [art.42
alin.(1) din Codul civil].
 2. Actele juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia
personal, dar cu încuviinţarea ocrotitorului legal

• actele de administrare

privitoare la
privitoare la un patrimoniul
bun (ut singuli) minorului
Art. 42 din Codul civil:
„(1) Minorul poate să încheie acte juridice
privind munca, îndeletnicirile artistice sau
sportive ori referitoare la profesia sa, cu
încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum
şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale,
dacă este cazul”.
 3. Actele juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia personal, dar
cu dublă încuviinţare (a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare)

• actele de dispoziţie:  înstrăinarea bunurilor;

 grevarea acestora cu o sarcină reală (ipotecă, gaj);
 renunţarea la un drept;
 tranzacţia;
orice acte care depăşesc administrarea
patrimoniului.

• ATENŢIE!
Art. 41 alin. (2) C. civ.: „Încuviințarea sau autorizarea
poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii
actului”.
 4. Actele juridice civile interzise minorului de 14-18 ani

• un număr limitat de acte juridice sunt interzise minorului

de 14-18 ani, ele fiind permise numai persoanei majore.
- Astfel, textul art. 988 (1) din Codul civil prevede că:
„(1) Cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate
de exercițiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale
prin liberalități, cu excepția cazurilor prevăzute de lege”.
- Art. 147 din Codul civil:
„(1) Este interzisă, sub sancțiunea nulității relative,
încheierea de acte juridice între tutore sau soțul, o rudă în
linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pe de o parte,
și minor, pe de altă parte”.
 Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânsă

• a) la împlinirea vârstei de 18 ani;

• b) minorul de 14-18 ani este pus sub
interdicţie judecătorească, fiind total lipsit de
capacitate de exerciţiu;
• c) decesul minorului de 14-18 ani;
• d) dobândirea capacităţii depline de exerciţiu
de către minorul de 16-18 ani prin efectul
căsătoriei sau prin hotărâre judecătorească.
 Capacitatea de exercițiu deplină
Noțiune Reglementare
- aptitudinea omului de a dobândi
şi exercita drepturile civile şi de a- Art. 38 alin. (1) din
şi asuma şi executa obligaţiile Codul civil
civile prin încheierea personal a
actelor juridice civile permise de
lege.

titulari persoana care a împlinit 18 ani

minorul de 16-18 ani prin
efectul căsătoriei sau pe cale
judecătorească
 Conţinutul capacităţii de exerciţiu
deplină
• aptitudinea generală şi abstractă a persoanei
fizice de a încheia toate actele juridice prin
care dobândeşte ori exercită drepturi
subiective sau îşi asumă ori execută obligaţiile
civile
• orice act juridic civil, cu excepţia acelor acte
care sunt oprite de lege, printr-o limită a
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
 Când dobândim/pierdem capacitatea de
exerciţiu deplină?
Dobândire  Pierdere 
• Art. 38 alin. (1) din Codul • a) prin moartea sau
civil stabileşte: declararea judecătorească a
„(1)Capacitatea de exercițiu morţii persoanei fizice,
deplină începe la data când • b) prin punerea sub
persoana devine majoră”, interdicţie judecătorească.
adică 18 ani.
• persoana minoră de 16-18
ani prin efectul căsătoriei
sau prin hotărâre
judecătorească.
 Sancţiunea nerespectării regulilor privitoare la
capacitatea de exerciţiu

• Încheierea unor acte juridice cu nerespectarea

dispoziţiilor ce reglementează materia
capacităţii de exerciţiu are drept efect
anularea acestor acte.
art. 44 din Codul civil, dispune:
„(1) Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de
exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă,
altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) și la art.
43 alin. (3), precum și actele făcute de tutore fără
autorizarea instanței de tutela, atunci când această
autorizare este cerută de lege, sunt anulabile, chiar
fără dovedirea unui prejudiciu.
(2) Cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu
capacitate de exercițiu restrânsă poate invoca și
singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru
incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din
punerea sub interdicție judecătorească”.
 Cursul nr. 6

Identificarea persoanei fizice

Numele persoanei fizice (I)
 Noţiunea de identificare a persoanei fizice

• individualizarea omului în raporturile juridice

civile
nume

de la naștere
domiciliu
până la moarte
stare civilă

- individualizare vs tăinuirea identităţii în drept

regula
excepţia
 Alte aspecte
• Jurisprudenţa C.E.D.O. identitatea unei persoane face
parte din viaţa privată a acesteia, dar ţine şi de interesul
general reflectat în organizarea evidenţei populaţiei de către
fiecare stat contractant.
Mijloace/atribute de identificare

- Atribute sau calităţi care servesc - Înscrisuri oficiale doveditoare ale

la individualizarea omului, drepturilor subiective ori a
reglementate de dreptul civil (sau calităţilor care individualizează
alte norme de drept penal, omul: certificat de naştere, carte
administrativ, fiscal, constituţional de identitate, certificat de
etc.) căsătorie, de deces.
 Numele persoanei fizice
• noţiunea de „nume” are dublu sens:
• lato sensu - prin nume se înţelege numele de
familie (în legislaţia veche denumit şi nume
patronimic) şi prenumele (în vorbirea curentă
denumit şi nume de botez)
• stricto sensu - prin nume se înţelege numai
numele de familie
Conţinutul juridic al dreptului subiectiv
la nume
• 1) dreptul de a păstra numele, adică de a-l
folosi;
• 2) dreptul de a cere îndreptarea greşelilor de
scriere a numelui în orice acte (precum actele
de stare civilă ori actele de identificare);
• 3) dreptul de a se opune la folosirea, fără
îndreptăţire a acestui nume de către altcineva.
 Caracterele juridice ale numelui
• a) este un drept absolut, fiind opozabil erga omnes;
• b) este un drept imprescriptibil atât sub aspect extinctiv – oricât ar dura
neexercitarea lui, el nu se pierde – cât şi achizitiv – nu se poate dobândi
decât în condiţiile legii, oricât de îndelungat timp o persoană ar utiliza un
nume;
• c) este un drept inalienabil, în sensul că nu poate fi înstrăinat prin acte
juridice, după cum titularul nu poate renunţa la el.
• d) este un drept personal, deoarece este strâns legat de persoana omului;
el nu poate fi exercitat, în principiu decât personal, de către titular iar nu
prin reprezentare. Prin excepţie, în cazul numelui minorului este admisă
reprezentarea în procedura schimbării pe cale administrativă;
• e) este un drept legal, în sensul că toate persoanele fizice au dreptul la
nume, în conformitate cu dispoziţiile art. 59 din Codul civil, care prevăd că
„Orice persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reședință, precum și
la o stare civilă, dobândite în condițiile legii”;
• f) este un drept unitar, format din nume şi prenume.
 Numele meu este … reglementat de:

• un drept personal
• Codul civil (art. 59, art. 74, 82-85, 254, 281, 282,
nepatrimonial
311, 375, 376, 383, 410, 449, 450, 473, 482, 492);
• atribut obligatoriu
• Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind
al persoanei fizice
dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă
a numelor persoanelor fizice;
• Convenţia privind drepturile copilului, republicată;
• Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului;
• Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al
adopţiei, modificată şi completată.
 Dobândirea numelui de familie (I)
Filiaţia
Stabilirea numelui de familie al
copilului din căsătorie
a) dacă părinţii au un nume comun,
copilul ia în mod obligatoriu numele de
familie comun al părinţilor. [art. 449 alin.
(1) Cod civil];
b) dacă părinţii nu au nume de familie
comun (în cazul în care fiecare soţ şi-a
păstrat numele avut înainte de căsătorie),
copilul va lua numele de familie al unuia
dintre ei ori numele lor reunite, nume ce
va fi stabilit prin învoiala părinţilor [art.
449 alin. (2) Cod civil];
c) în lipsa acordului părinţilor, instanţa
de tutelă hotărăşte şi comunică de îndată
hotărârea rămasă definitivă la serviciul de
stare civilă unde a fost înregistrată
naşterea [art. 449 alin. (3) Cod civil].
Stabilirea numelui de familie al
copilului din afara căsătoriei
• Copilul din afara căsătoriei
dobândeşte numele de familie al
aceluia dintre părinţi faţă de care
filiaţia a fost mai întâi stabilită [art.
450 alin. (1) din Codul civil];
• instanţa de tutelă va putea
încuviinţa ca minorul să poarte
numele părintelui faţă de care filiaţia
a fost stabilită ulterior;
• când copilul a fost recunoscut în
acelaşi timp de ambii părinţi, se
aplică regulile pentru stabilirea
numelui copilului născut in timpul
căsătoriei.
 Dobândirea numelui de familie (II)
Pe cale administrativă
Numele de familie al copilului găsit, cu părinţi necunoscuţi se
stabileşte pe cale administrativă, de către primăria locului unde
acesta a fost găsit.

Art. 84 alin. (3) din Codul civil:

„Numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din
părinţi necunoscuţi, precum şi cele ale copilului care este
părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost
stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia
primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a fost găsit
copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui, în condiţiile
legii speciale”.
 Modificarea numelui de familie
• Reprezintă înlocuirea numelui de familie datorită unor
schimbări intervenite în starea civilă a persoanei respective.

A. Modificarea numelui de familie

determinată de schimbări ale
filiaţiei

B. Modificarea numelui de familie

determinată de adopţie

C. Modificarea numelui de familie

determinată de căsătorie
 A) Modificarea numelui de familie
determinată de schimbări ale filiaţiei

1) Stabilirea filiaţiei copilului găsit, născut din părinţi

necunoscuţi căruia i s-a stabilit numele de familie prin decizie a
primăriei art. 84 alin. (3) din Codul civil
(copil din căsătorie) sau (copil din afara căsătoriei) .
2) Stabilirea filiaţiei copilului din afara căsătoriei faţă de al
doilea părinte: în cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi
faţă de celălalt părinte, instanţa de tutelă va putea da
încuviinţare copilului să poarte numele acestuia din urmă”. [art.
450 alin. (2) Codul civil ].
 Art. 449. din Codul civil:

„ (1) Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al

părinţilor săi. (2) Dacă părinţii nu au un nume comun, copilul
ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz
numele copilului se stabileşte prin acordul părinţilor şi se
declară, odată cu naşterea copilului, la serviciul de stare
civilă.(3) În lipsa acordului părinţilor, instanţa de tutelă
hotărăşte şi comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la
serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată naşterea”.
 Art. 450. din Codul civil:

„ (1) Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia

dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.
(2) În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt
părinte, copilul, prin acordul părinţilor, poate lua numele de familie
al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele
reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de
către părinţi, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost
înregistrată naşterea. În lipsa acordului părinţilor se aplică
dispoziţiile art. 449 alin. (3)
(3) În cazul în care copilul şi-a stabilit filiaţia în acelaşi timp faţă de
ambii părinţi, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 449
alin. (2) şi (3)”.
 A) Modificarea numelui de familie
determinată de schimbări ale filiaţiei
3) Tăgada paternităţii copilului din căsătorie
Art. 414. Alin. (1) din Codul civil instituie prezumția de paternitate :
„Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”.

Art. 414 alin. (2) Codul civil prevede:

„Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl
copilului”.
copilul din căsătorie devine copil din afara căsătoriei şi va purta numele de familie pe
care l-a avut mama în momentul naşterii sale;
dacă mama introduce acţiune în cercetarea paternităţii împotriva altui bărbat şi
aceasta este admisă, în conformitate cu prevederile art. 450 alin. (2) C. civ., instanţa
de tutelă va putea încuviinţa ca minorul să poarte numele de familie al tatălui său.
4) Admiterea contestaţiei recunoaşterii unui copil din afara căsătoriei
• când contestaţia privind recunoaşterea copilului este admisă de instanţa tutelă, se
schimbă starea civilă a copilului
 B) Modificarea numelui de familie
determinată de adopţie
1) Încuviinţarea adopţiei
• Copilul dobândeşte, prin adopţie numele celui care adoptă.
Dacă adopţia se face de către soţi care nu au un nume
comun, aceştia sunt obligaţi să declare instanţei numele pe
care copilul urmează să îl poarte.
2) Desfacerea adopţiei
• Adoptatul îşi pierde numele dobândit prin adopţie şi
redobândeşte vechiul său nume, afară de împrejurarea că
instanţa judecătorească i-ar fi încuviinţat, pentru motive
temeinice, să-şi păstreze numele din timpul adopţiei.
3) Anularea adopţiei
• fostul adoptat va redobândi numele de familie pe care îl
purta în momentul încuviinţării adopţiei.
 C) Modificarea numelui de familie
determinată de căsătorie
1) la încheierea căsătoriei:
- să-şi păstreze fiecare numele dinaintea căsătoriei;
- să ia numele unuia sau altuia dintre ei;
- să ia numele lor reunite;
- unul dintre soţi poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar
celălalt să poarte numele lor reunite.
2) Desfacerea căsătoriei prin divorţ
- fiecare dintre foştii soţi va purta numele pe care-l avea înainte de
căsătorie (art. 383 alin. final din Codul civil)
- dacă soţii se învoiesc în acest sens ori dacă încuviinţează instanţa
judecătorească, soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de
familie al celuilalt soţ, poate să-l poarte şi după divorţ
 C) Modificarea numelui de familie
determinată de căsătorie
3) Ipoteza nulităţii căsătoriei
- soţii urmează să revină la numele purtat
anterior căsătoriei, fără a putea interveni
învoiala soţilor ori încuviinţarea instanţei.
4) Ipoteza încetării căsătoriei prin moartea
unuia din soţi
- moartea nu produce niciun efect asupra
numelui de familie al soţului supravieţuitor
 Curs nr. 7

Numele persoanei fizice (II)

 Să recapitulăm!
nume de
familie
NUMELE
prenume

Atributele de pseudonim
identificare
DOMICILIUL

STARE CIVILĂ
 Să reflectăm!
Numele este …
• atribut de identificare a persoanei fizice care
constă în dreptul omului de a fi individualizat
în familie, în societate prin cuvinte stabilite, în
condiţiile legii, cu această semnificaţie
• drept personal nepatrimonial
• susceptibil de două înţelesuri
• reglementat de diverse norme juridice civile
 NUMELE - atribut de identificare a persoanei fizice
numele de dreptul de a purta
familie numele

dreptul de a cere
prenumele îndreptarea greșelilor
de scriere a numelui

dreptul de a se opune
Numele la folosirea, fără drept
a acelui nume de către
altcineva

Caractere
drept juridice
absolut drept unitar

drept
drept drept drept
imprescriptibil
inalienabil personal legal
 Dobândirea numelui de familie (I)
Filiaţia/Pe cale administrativă
Stabilirea numelui de familie al
copilului din căsătorie
a) dacă părinţii au un nume comun
b) dacă părinţii nu au nume de familie
comun
Stabilirea numelui de familie al
copilului din afara căsătoriei
• Copilul din afara căsătoriei dobândeşte
numele aceluia dintre părinţi faţă de care
filiaţia a fost mai întâi stabilită;
• instanţa judecătorească va putea
încuviinţa ca minorul să poarte numele
părintelui faţă de care filiaţia a fost stabilită
mai pe urmă;
• când copilul a fost recunoscut în acelaşi
timp de ambii părinţi, se aplică regulile
pentru stabilirea numelui copilului născut in
timpul căsătoriei.
• Numele de familie al copilului găsit,
cu părinţi necunoscuţi se stabileşte pe
cale administrativă, de către primăria
locului unde acesta a fost găsit.
• Art. 84 alin. (3) din Codul civil
prevede:
„Numele de familie şi prenumele
copilului găsit, născut din părinţi
necunoscuţi, precum şi cele ale copilului
care este părăsit de către mamă în
spital, iar identitatea acesteia nu a fost
stabilită în termenul prevăzut de lege, se
stabilesc prin dispoziţia primarului
comunei, oraşului, municipiului sau al
sectorului municipiului Bucureşti în a
cărui rază teritorială a fost găsit copilul
ori, după caz, s-a constatat părăsirea
lui, în condiţiile legii speciale”.
 Modificarea numelui de familie
• Reprezintă înlocuirea numelui de familie datorită unor
schimbări intervenite în starea civilă a persoanei respective.

A. Modificarea numelui de familie

determinată de schimbări ale
filiaţiei

B. Modificarea numelui de familie

determinată de adopţie

C. Modificarea numelui de familie

determinată de căsătorie
 Schimbarea numelui de familie
Noţiune
• reprezintă înlocuirea
numelui de familie cu un alt
nume de familie, la cerere,
prin decizie administrativă;
• în principiu, numele este
imuabil, dar pentru motive
temeinice, o persoană poate
solicita schimbarea numelui de
familei/prenumelui.
Reglementare
Art. 85 Cod civil
„Cetăţenii români pot obţine,
în condiţiile legii, schimbarea
pe cale administrativă a
numelui de familie şi a
prenumelui sau numai a
unuia dintre acestea”.
 Cine solicită schimbarea numelui?
• cetăţenii români, precum şi apatrizii care domiciliază în România;
• majorul formulează personal şi singur cererea;
• pentru minor cererea de schimbare a numelui se face, după caz, de
părinţi ori de către tutore, în acest din urmă caz numai cu
încuviinţarea autorităţii tutelare;
• minorul care a împlinit 14 ani (deci are capacitate de exerciţiu
restrânsă), cererea lui trebuie semnată şi de acesta;
• persoana pusă sub interdicţie, cererea de schimbare a numelui de
familie se face de către tutore, cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
• când părinţii nu se înţeleg cu privire la schimbarea numelui
copilului, intervine autoritatea tutelară care hotărăşte în această
împrejurare;
• schimbarea numelui de familie al unuia dintre soţi nu implică
schimbarea numelui de familie al celuilalt soţ şi nici numelui de
familie al copilului.
 Care sunt cauzele legale de schimbare a
numelui?
Art. 4 (2) din OG nr. 41/2003 enumeră cauzele de schimbare a numelui, dintre care
amintim:
numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în
alt mod; când persoana în cauză a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe care
doreşte să îl obţină;
din neatenţia ofiţerilor de stare civilă au fost efectuate menţiuni greşite în registrele de
stare civilă ori au fost eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate
d) când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe
cuvinte, de regulă reunite, şi doreşte schimbarea acestuia;
e) când persoana în cauză poartă un nume de familie de provenienţă străină şi solicită
să poarte un nume românesc sau când dorește să revină la numele dobândit la naştere;
g) când părinţii şi-au schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să
poarte un nume de familie comun cu al părinţilor lor;
i) când soţii au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie
reunite şi ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru
numele de familie dobândit la naştere de către unul dintre ei ori să revină fiecare la
numele avut anterior căsătoriei;
j) când prenumele purtat este specific sexului opus etc.
 Acte necesare titularului cererii
• cererea se depune la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor de la primăria de domiciliu;
• alte acte: copii certificate ori legalizate de pe certificatele de stare civilă
ale celui care solicită schimbarea numelui; un exemplar al Monitorului Oficial
al României, Partea a III-a, în care a fost publicat extrasul din cererea de
schimbare numelui, exemplar de la publicarea căruia să nu fi trecut mai mult
de un an; actul ce conţine consimţământul celuilalt soţ, dat în formă
autentică, în cazul schimbării numelui de familie comun purtat în timpul
căsătoriei; copia de pe decizia de aprobare a autorităţii tutelare, în cazul în
care tutorele solicită schimbarea numelui minorului sau al celui pus sub
interdicţie judecătorească; cazierul judiciar şi cazierul fiscal al solicitantului;
orice alte acte pe care solicitantul le consideră necesare motivării cererii sale;
• cererea de schimbare a numelui se publică, în extras, prin grija şi pe
cheltuiala solicitantului, în Monitorul Oficial al României, partea a III-a cu
unele excepţii (numele format din expresii indecente sau ridicole).
 Aspecte procedurale
 decizia de admitere a schimbării numelui de familie se trimite, în copie,
serviciului public la care s-a înregistrat cererea, fiind incunoştiinţat şi
solicitantul;
 i se va elibera o copie a deciziei de admitere a cererii de schimbare;
 taxa de timbru nu este datorată pentru schimbarea numelui indecent ori
ridicol;
 efectele schimbării numelui de familie se produc de la data înscrierii
menţiunii corespunzătoare pe marginea actului de naştere;
 dovada schimbării numelui se face cu dispoziţia de admitere a cererii sau
cu certificatul eliberat de serviciul public, pe baza acesteia;
 dacă cererea de schimbare a numelui a fost respinsă, se va emite o
dispoziţie pe care o va comunica solicitantului în termen de 10 zile de la
emitere;
 dispoziţia de respingere a cererii de schimbare a numelui poate fi
contestată, în condiţiile prevăzute de Legea contenciosului administrativ.
 Retranscrierea numelui de familie
• Art. 20 din O.G. 41/2003:„Persoana al cărei nume sau prenume a fost
înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea
maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin
menţiune pe aceste acte, a numelui de familie ori a prenumelui,
retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile care îl
privesc pe titular, cât şi la cele privind părinţii.”
• Cererea de retranscriere se depune la serviciul public comunitar de evidenţă
a persoanelor de la primărie în păstrarea căreia se afla registrele de stare
civilă şi se aprobă de primar.
• Efectele aprobării cererii de transcriere a numelui se extind asupra copiilor
minori, iar când soţii au nume de familie comun şi asupra celuilalt soţ, în
ambele situaţii dacă acesta din urmă îşi dă consimţământul.
• În caz de respingere a cererii, petiţionarul poate face plângere la judecătoria
locului său de domiciliu, în termen de 30 de zile de la comunicarea
deciziei.
• În caz de admitere a cererii de retranscriere, orice persoană interesată poate
face contestaţie la judecătoria locului său de domiciliu, în termen de 1 an de
zile de la admiterea cererii.
 Prenumele persoanei fizice
• acea parte a numelui care individualizează persoana fizică în familie;
• este la libera alegere a părinţilor copilului;
• stabilirea prenumelui copilului găsit din părinţi necunoscuţi, se face
în aceleaşi condiţii ca şi stabilirea numelui de familie;
• ofiţerul de stare civilă poate refuza înscrierea unor prenume care
sunt formate din cuvinte indecente sau ridicole, părinţii urmând să
opteze în acest caz pentru un prenume corespunzător;
• Legea nu limitează numărul cuvintelor care pot fi atribuite cu titlu
de prenume, dar s-a preconizat limitarea numărului cuvintelor din
care este compus, la cel mult 2 cuvinte;
• Prenumele este supus schimbării pe cale administrativă;
• Procedura retranscrierii prenumelui este identică cu cea a
retranscrierii numelui de familie, putându-se face în aceleaşi
condiţii.
 Pseudonimul
• Pseudonimul este un cuvânt sau un grup de
cuvinte, alese de persoana fizică, cu scopul de
a-l individualiza în societate în general, într-un
domeniu de activitate cultural-artistică.
• Alegerea şi purtarea unui pseudonim este
facultativă!!!!
• Exemple: Mata Hari, Ana Blandiana, Lenin,
Carlos Şacalul, Tudor Arghezi etc.
 Porecla
• porecla este numele dat unei persoane, pe
lângă numele propriu, în semn de cinste sau
de batjocură, în legătură cu o trăsătură
caracteristică a aspectului său exterior, a
psihicului sau a activităţii sale;
• porecla nu are valoare juridică.
 Curs nr. 8

Domiciliul şi reşedinţa persoanei

fizice
 Să recapitulăm!
nume de
familie
NUMELE
prenume

Atributele de pseudonim
identificare
DOMICILIUL

STARE CIVILĂ
 Domiciliul:
 art. 87 din Codul civil prevede: „Domiciliul
persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor
şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta
declară că îşi are locuinţa principală”.
 art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005:
„Domiciliul persoanei fizice este la adresa la care
acesta declară că are locuinţa principală”.
 art 25 alin. (2) din Constituţie asigură fiecărui
cetăţean „dreptul de a-şi stabili domiciliul sau
reşedinţa în orice localitate din ţară...”.
 Ce este
DOMICILIUL?

lat. domum colere = casa pe care o locuieşte cineva

Domiciliul este atributul de identificare a persoanei

fizice, care o individualizează în spaţiu, prin indicarea
locului unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau
principală.
 Reglementarea şi caracterele juridice
ale domiciliului
Caractere juridice
un drept absolut, inalienabil
imprescriptibil, strict personal,
universal
 obligativitatea - orice
persoană fizică trebuie să aibă
un domiciliu
 unicitatea - persoana fizică
are un singur domiciliu, chiar
dacă deţine mai multe locuinţe
statornice
 stabilitatea - se referă la
locuinţa statornică a persoanei
fizice
Reglementare
Codul civil în CAPITOLUL III, Secțiunea a
2-a (art. 86-97);
Constituția României
O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa,
domiciliul, reşedinţa şi actele de
identitate ale cetăţenilor români, cu
modificările şi completările ulterioare;
Convenţia privind drepturile copilului;
Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice ale omului;
Convenţia privind drepturile copilului,
republicată etc.
 Art. 87. Cod civil
„Domiciliul persoanei fizice, în vederea
exercitării drepturilor şi libertăţilor sale
civile, este acolo unde aceasta declară că
îşi are locuinţa principală”.
Importanţa domiciliului în dreptul civil
• în materia capacităţii civile;
• în materia obligaţiilor civile (obligaţiile se execută,
în lipsa altor prevederi legale, la domiciliul
debitorului);
• în materia deschiderii succesiunilor (locul
deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al
defunctului)
• stabilirea instanţei competente din punct de
vedere teritorial – în materia dreptului procesual
civil
 Clasificarea domiciliului
• După modul de domiciliul de drept comun
domiciliul legal
stabilire domiciliul convenţional

În raport de în ţară

teritoriul statului în străinătate

În raport de domiciliu actual

succesiunea lui fostul domiciliu

Din punct de domiciliu conjugal

vedere al soţilor domicilii separate
Domiciliul de drept comun (voluntar)
• locuinţa statornică sau principală a persoanei
fizice, pe care şi-o alege în mod liber şi care
permite individualizarea ei în spaţiu.
• principiul libertăţii alegerii domiciliului
• titular: persoana fizică cu capacitate deplină de
exerciţiu
• dovada: adresa de domiciliu
• îngrădire: măsura preventivă de a nu-şi schimba
locuinţa (drept penal)
 Schimbarea domiciliului de drept
comun
• pe calea unei proceduri administrative
• art. 39 alin. O.U.G. nr. 97/2005 (1) persoanele care își
schimbă domiciliul sau își stabilesc reședința sunt
obligate să ceară înscrierea în cartea de imobil la noua
locuință în termen de 15 zile de la mutare;
• persoanele sunt obligate să prezinte actul de identitate
responsabilului cărții de imobil, la solicitarea acestuia,
pentru actualizarea cărții de imobil;
• Nu sunt indicate în lege motivele schimbării
domiciliului, ceea ce înseamnă că principiul în materie
este acela al libertății schimbării domiciliului de drept
comun.
 Domiciliul legal
• Domiciliul legal este domiciliul stabilit de lege
pentru anumite categorii de persoane:
minorii, interzişii judecătoreşti, copilului lipsit,
temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor
săi şi supus unor măsuri de protecţie specială,
persoana pusă sub curatelă.
 Domiciliul legal al minorului
• la părinţii săi dacă aceştia au domiciliu comun;
• dacă domiciliul părinţilor nu e comun, domiciliul
legal se determină prin acordul părinţilor, în caz
contrar de către instanţa de tutelă;
• dacă domiciliul minorului e stabilit la unul dintre
părinţi, dar minorul locuieşte la celălalt părinte,
„domiciliul său se va afla la acela dintre părinţi la
care el locuieşte statornic”;
• copilul a fost încredinţat de către instanţă în
plasament la persoana, familia, asistent
maternal, centru de plasament.
 Art. 92. Cod civil

„(1) Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de

exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela
dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic.
(2) În cazul în care părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la
care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanţa de tutelă, ascultându-i
pe părinţi, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va
decide ţinând seama de interesele copilului. Până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti, minorul este prezumat că are
domiciliul la părintele la care locuieşte în mod statornic.
(3) Prin excepţie, în situaţiile prevăzute de lege, domiciliul minorului
poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu
consimţământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi şi
la o instituţie de ocrotire.
(4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii
săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum şi
domiciliul persoanei puse sub interdicţie judecătorească este la
reprezentantul legal”.
 Domiciliul convenţional
• locuința stabilită prin acordul de voință al
părților în vederea executării sale în acel loc
sau pentru soluționarea și comunicarea
actelor de procedură.
• în contractele sinalagmatice: părţile convin cu
privire la locul plăţii.
 art. 97 Cod civil
„(1) Părţile unui act juridic pot să aleagă
un domiciliu în vederea exercitării
drepturilor sau a executării obligaţiilor
născute din acel act.
(2) Alegerea domiciliului nu se prezumă,
ci trebuie făcută în scris”.
 Reşedinţa persoanei fizice
Noţiune şi caractere juridice
 un atribut de identificare a
persoanei fizice în spaţiu, prin
indicarea locului unde aceasta
îşi are locuinţa temporară sau
secundară.
 caractere specifice ale
reşedinţei: unicitatea şi
caracterul facultativ.
Reglementare
• O.U.G. nr. 97/2005, care, în
art. 26 (1) prevede:
„(1) Cetăţenii români au
dreptul să îşi stabilească sau
să îşi schimbe, în mod liber,
domiciliul ori reşedinţa, cu
excepţia cazurilor expres
prevăzute de lege”.
 Condiţiile şi procedura stabilirii
reşedinţei (O.U.G. nr. 97/2005)
• persoana care locuieşte temporar mai mult de 15 zile la adresa la
care are locuința secundara, este obligată să solicite serviciului
public comunitar de evidență a persoanelor înscrierea în cartea de
identitate a mențiunii de stabilire a reședinței;
• mențiunea de stabilire a reședinței se acorda pentru perioada
solicitată, dar nu mai mare de un an, și are valabilitate pe timpul cât
persoana locuiește in mod efectiv la adresa declarată ca reședință.
• mențiunea privind reședința se completează pe un autocolant-tip
care se aplica pe versoul actului de identitate;
• pentru înscrierea reședinței solicitantul va completa cererea pentru
stabilirea reședinței, pe care o va depune împreună cu actul său de
identitate și cu unul dintre documentele prevăzute la art. 27
(dovada titlului locativ).
 Reţine excepţiile!
• O.U.G. nr. 97/2005 (art. 31) stabileşte persoanele
exceptate de la obligaţia de a se prezenta la
formaţiunea de evidenţă a populaţiei pentru
înscrierea în cartea de identitate a menţiunii de
stabilire a reşedinţei.
persoana care locuieşte la o altă adresă decât cea
de domiciliu în interesul serviciului sau în scop
turistic;
persoana internată într-o unitate
sanitară/medicală.
 Să reflectăm!
• relaţia domiciliu-reşedinţă
• Adresa la care persoana Adresa la care persoana
• declarăprincipală
că are locuinţa declară că are locuinţa
secundară
• Relaţia locuinţă-reşedinţă-domiciliu:
• orice locuinţă poate fi domiciliu sau reşedinţă,
după alegerea titularului;
• locuinţa desemnată ca reşedinţă nu poate fi, în
acelaşi timp, domiciliu şi invers;
• o persoană poate avea mai multe locuinţe, dar
are, la un moment dat, un singur domiciliu și o
singură reședință.
 Curs nr. 9

Starea civilă a persoanei fizice

 Să recapitulăm!
nume de
familie
NUMELE
prenume

Atributele de pseudonim
identificare
DOMICILIUL

STARE
CIVILĂ
 Să reţinem!
Noţiune
• drept personal nepatrimonial
• Termenul de stare sau statut
civil al persoanei fizice provine
din expresia latină status
civilis, care desemna atributele
necesare pentru a individualiza
personalitatea.
• Mijlocul juridic de
individualizare a persoanei
fizice prin indicarea
calităţilor personale având
această semnificaţie.
Reglementare
• Codul civil în CAPITOLUL III,
Secțiunea a 3-a (art. 98-103);
• Legea nr. 119/1996 cu privire
la actele de stare civilă, cu
modificările şi completările
ulterioare;
• Metodologia pentru aplicarea
unitară a dispoziţiilor Legii nr.
119/1996 cu privire la actele
de stare civilă, actualizată în
martie 2011 prin HG.
 Caractere juridice Natura juridică

inalienabilitatea posibilitatea omului de a se

individualiza în raport cu alţii
imprescriptibilitatea prin starea sa civilă;
personalitatea facultatea titularului de a
pretinde tuturor să îl
universalitatea individualizeze prin starea sa
opozabilitatea erga omnes civilă;
prerogativa titularului de a
legalitatea
apela, la nevoie, la concursul
indivizibilitatea forţei de constrângere a statului
pentru restabilirea stării sale
civile.
 Înregistrările de stare civilă
Potrivit art. 1 din Legea nr. 119/1996 (cu modificările ulterioare)
cu privire la actele de stare civilă: „Actele de stare civilă sunt
înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau
decesul unei persoane. Acestea se întocmesc în interesul statului şi
al persoanei şi servesc la cunoaşterea numărului şi structurii
populaţiei, a situaţiei demografice, la apărarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor”.
- înregistrări pe calea întocmirii actelor de stare civilă, care se
materializează prin întocmirea actului de naştere, de căsătorie şi de
deces.
- înregistrări sub forma de menţiuni marginale, pe registrele de
stare civilă, care se fac în următoarele situaţii: stabilirea filiaţiei faţă
de mamă; stabilirea filiaţiei faţă de tată; adopţie; divorţ; schimbarea
numelui pe cale administrativă.
 Art. 99 alin. (1) și alin. (2) din Codul civil:

„(1) Starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie

şi deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă,
precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza
acestora.
(2) Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice şi fac dovada,
până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările
personale ale ofiţerului de stare civilă şi, până la proba
contrară, pentru celelalte menţiuni”.
 Competenţa întocmirii actelor de stare civilă
 serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor din
subordinea consiliilor judeţene şi locale ale municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor, prin ofiţerii de stare
civilă;
 serviciul public comunitar de la locul de coborâre sau de debarcare,
pentru naşterea ori decesul care ar avea loc în tren, pe o navă ori
aeronavă, în timpul unei călătorii în interiorul ţării;
 şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale
României, care au competenţa să efectueze înregistrări de stare civilă a
cetăţenilor români aflaţi în străinătate precum şi la apatrizi;
 comandantul navei, în cazul în care naşterea, căsătoria ori decesul are
loc pe o navă în timpul unei călătorii în afara graniţelor ţării;
 comandantul aeronavei, pentru naşterea sau decesul care se produce
pe aeronavă, în timpul călătoriei în afara graniţelor ţării.
 Registrele de stare civilă
• Registrele de stare civilă se ţin în dublu exemplar:
• primul exemplar al registrului se păstrează la serviciul public
comunitar de evidenţă a persoanelor unde a fost întocmit;
• al doilea exemplar se înaintează spre păstrare serviciilor publice
comunitare de evidenţă a persoanelor organizat la nivelul
consiliilor judeţene, respectiv al Consiliului General al municipiului
Bucureşti;
• după trecerea a 100 de ani, ambele se trimit arhivelor statului;
• păstrate în dulapuri metalice închise;
• există trei registre de starea civilă;
• registrele nu au caracter public, consultarea lor se face pe baza unei
delegaţii, numai cu aprobarea primarilor şi în prezenţa ofiţerului de
stare civilă.
 Regulile privind înregistrările de stare civilă
• înregistrările de stare civilă se fac pe baza unei declaraţii personale, în scris sau
verbal, cu excepţia cazurilor în care potrivit legii, ele se fac din oficiu;
• înregistrările făcute de o persoană necompetentă, care a exercitat public atribuţia de
delegat de stare civilă, rămân valabile, chiar dacă această persoană nu avea, în
realitate, această calitate (art. 102 Cod civil); este consacrarea regulii error communis
facit jus;
• în cazul refuzului efectuării unei înregistrări de stare civilă, la cererea părţii,
primăria va înainta, de îndată, lucrările care privesc cauza, judecătoriei;
• înregistrările se fac în limba română, folosindu-se alfabetul latin [art. 5 (3)];
• anularea, rectificarea sau completarea unei înregistrări de stare civilă se poate face
numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, rămase irevocabilă (art. 60);
• în certificatele de stare civilă nu vor fi preluate titlurile de nobleţe, chiar dacă au fost
înscrise în unele acte de stare civilă [art. 11 (1)];
• nimeni nu poate reţine certificate de stare civilă ale altor persoane; se pot reţine
numai copii legalizate sau copii certificate de prezentator
• este interzis să se facă menţiuni, ştersături ori adăugiri, de orice fel, pe certificatele
originale sau pe duplicate, în afară de cazurile prevăzute expres de lege (art. 6 alin. 4
Legea 119/1996).
„Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a
exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare
civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt
valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această
calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte
au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei
calităţi”.
 Actele de stare civilă

• Prin acte de stare civilă înţelegem acele acte, din registrele de stare civilă,
în care sunt consemnate de către organele cu atribuţii de stare civilă, în
condiţiile legii, elementele stării civile a persoanei fizice;
• Sunt acte de stare civilă: actul de naştere, actul de căsătorie, actul de deces,
certificatul de naştere, certificatul de căsătorie şi certificatul de deces, ca şi
duplicatele acestor certificate, eliberate în condiţiile legii.
 Reconstituirea și întocmirea ulterioară
Reconstituirea art. 55
- registrele de stare civilă au
fost pierdute sau distruse în
totalitate, ori în parte;
- actul de stare civilă a fost
întocmit în străinătate şi nu
poate fi procurat certificatul ori
extrasul de pe act.
Întocmirea ulterioară art. 56
a) întocmirea actului de
naştere sau de deces a fost
omisă sau refuzată, deşi au fost
depuse actele necesare
întocmirii acestuia;
b) întocmirea actului de
căsătorie a fost omisă sau
refuzată, deşi a fost luat
consimţământul soţilor de către
ofiţerul de stare civilă.
• cererea de reconstituire, sau de întocmire ulterioară a unui act de stare
civilă, însoţită de actele doveditoare, se depune la serviciul public
comunitar competent, în concret, la primăria competentă să întocmească
actul sau la serviciul public comunitar de domiciliu al persoanei interesate;
• Cererea se soluţionează de primar, în termen de 30 de zile şi se comunică
solicitantului în termen de 10 zile de la emitere;
• Dispoziţia primarului poate fi contestată de petiţionar [sau orice persoană
interesată, după cum precizează art. 123 (2) din Metodologie] la instanţa
judecătorească în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul autoritatea
emitentă, adică, în speţă, la judecătorie;
 Anularea, modificarea, rectificarea ori completarea actelor
de stare civilă şi a menţiunilor de pe acestea

Potrivit art. 100 alin. (1) din Codul civil:

„Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a
menţiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti definitive”.

Rectificarea şi completarea actelor de stare civilă sunt mijloace

juridice de înlăturare a unor erori, sau de îndreptare a unor date
pe care acestea le cuprind şi care nu se regăsesc în starea civilă
reală a persoanei în cauză;
 Anularea actelor de stare civilă
1) actele de stare civilă au fost întocmite în registre necorespunzătoare;
2) atunci când acestea nu trebuiau întocmite la S.P.C.L.E.P sau de
primăria competentă;
3) atunci când faptul sau actul de stare civilă nu există;
4) atunci când la întocmirea acestora s-au încălcat prevederile legale în
materie;
5) atunci când menţiunea s-a făcut pe un alt act de stare civilă;
6) atunci când menţiunea a fost înscrisă cu un text greşit;
7) atunci când înregistrarea s-a făcut de o persoană necompetentă şi nu
îşi găseşte aplicabilitatea principiul error comunis facit jus, prevăzut
de art. 102 din Codul civil;
8) atunci când înregistrarea nu s-a făcut în registrul de stare civilă;
9) atunci când actul reconstituit a fost procurat.
 Modificarea
1) stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă şi încuviinţarea purtării numelui;
2) contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii;
3) căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei;;
4) adopţie, desfacerea, încetarea sau anularea adopţiei;;
5) pierderea sau dobândirea cetăţeniei române;
6) schimbarea numelui;
7) deces;
8) rectificare, completare sau anulare a actelor de stare civilă ori a menţiunilor
înscrise pe ele;
9) schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii
judecătoreşti
 Rectificarea
1) neconcordanţa dintre cele două exemplare ale registrului de
stare civilă;

2) înregistrarea în actul de naştere, la rubrica „numele tatălui”, a

unui alt nume decât al acestuia.
 Completarea actelor de stare civilă

actelor de stare civilă are în vedere înscrierea

unor menţiuni în rubricile corespunzătoare şi
care, din diferite motive, au rămas libere deşi
trebuiau completate.
 Acţiunile de stare civilă
a) Acţiunea în reclamaţie de stat este acea acţiune prin care persoana fizică
urmăreşte să obţină recunoaşterea unei stări civile, alta decât cea avută la
data promovării acţiunii. În acest caz, starea civilă pe care o persoană o are
până la intentarea acţiunii în reclamaţie de stat se pretinde a fi aparentă, iar
starea civilă solicitată prin acţiune se pretinde a fi cea reală.
b) Acţiunea în contestaţie de stat este acea acţiune prin care se urmăreşte
înlăturarea stării civile aparente pe motiv că nu corespunde realităţii:
acţiunea în tăgada paternităţii copilului din căsătorie (art. 54-55 din Codul
familiei), acţiunea în contestarea recunoaşterii de maternitate (art. 49 din
Codul familiei), acţiunea în contestarea recunoaşterii de paternitate (art. 58
din Codul familiei), acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie.
c) Acţiunea în modificare de stat este acea acţiune prin care se urmăreşte
modificarea pentru viitor a stării civile: acţiunea de divorţ (art. 37 şi urm.
din Codul familiei), acţiunea privitoare la desfacerea adopţiei.
acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din
afara căsătoriei (art. 424-425 din Codul civil) şi
acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă (art.
422-423 din Codul civil).
acţiunea în tăgada paternităţii copilului din
căsătorie (art. 429-433 din Codul civil),
acţiunea în contestarea recunoaşterii de
maternitate și acţiunea în contestarea
recunoaşterii de paternitate (art. 420 din Codul
civil cu privire la Contestarea recunoașterii de
filiație), acţiunea în contestarea filiaţiei din
căsătorie (art. 429-434 din Codul civil).
acţiunea de divorţ (Cap. VII din Codul civil care
reglementează „Desfacerea căsătoriei”), acţiunea
privitoare la desfacerea adopţiei (art. 476-478
din Codul civil).
 Clasificare
După sfera persoanelor
îndreptăţite să le exercite
• acţiuni ce pot fi pornite numai de
către titularul stării civile, cu
excluderea altor persoane (din care
fac parte: acţiunea de divorţ, acţiunea
în anulabilitatea căsătoriei);
• acţiuni ce pot fi intentate de
titular, reprezentantul legal şi
procuror (din care fac parte: acţiunea
în stabilirea maternităţii, acţiunea în
stabilirea paternităţii, acţiunea în
desfacerea adopţiei);
După corelaţia lor cu prescripţia
extinctivă
• 1) acţiuni imprescriptibile, care
formează regula;
• 2) acţiuni prescriptibile, care
formează excepţia de la regulă,
şi anume: acţiunea în nulitate
relativă a căsătoriei, adopţiei,
sau a recunoaşterii de filiaţie,
acţiunea în tăgada paternităţii
şi acţiunea în stabilirea
paternităţii copilului din afara
căsătoriei.
OCROTIREA PĂRINTEASCĂ
Curs nr. 10
 SĂ REFLECTĂM!
Ocrotirea
OCROTIREA părintească
COPILULUI
Tutela

Mijloace de ocrotire a Curatela

persoanei fizice OCROTIREA
BOLNAVULUI
PSIHIC Alte măsuri

OCROTIREA
PERSOANEI
FIZICE PRIN
CURATELĂ
 PROTECŢIA COPILULUI
Art. 6 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului prevede următoarele principii pe baza cărora se fundamentează protecţia
copilului:
a) respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al
copilului;
b) egalitatea șanselor și nediscriminarea;
c) responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și
îndeplinirea obligațiilor părintești;
d) primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și
garantarea drepturilor copilului;
e) descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția
multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele
private autorizate;
f) asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare
copil;
 PRINCIPII
g) respectarea demnității copilului;
h) ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând
cont de vârsta și de gradul său de maturitate;
i) asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea
copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și
lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
j) celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
k) asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;
l) interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului
în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie.
 OCROTIREA PĂRINTEASCĂ
NOŢIUNE REGLEMENTARE

 mijlocul juridic de ocrotire a  Titlul III din Codul civil

minorului prin exercitarea intitulat „Ocrotirea persoanei
drepturilor şi îndeplinirea fizice”, Cap. I, „Dispoziţii
îndatoririlor cu privire la generale” (art. 104-109).
persoana şi bunurile acestuia, de  Secţiunea a II-a „Tutela
către părinţi. minorului”
 prin părinţi se înţeleg atât
părinţii fireşti, cât şi părinţii
adoptatori.
 PRINCIPIILE OCROTIRII PĂRINTEŞTI
1. Drepturile părinteşti se exercită numai în interesul
copiilor [art. 483 alin. (2) Cod civil];
2. Părinţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copiii lor
minori [483 alin. (1) și alin. (3)din Codul civil];
3. Egalitatea în drepturi dintre copilul din căsătorie şi
copilul din afara căsătoriei [art. 260 și art. 448 din Codul
civil];
4. Independenţa de patrimonii între părinţi şi copii [art.
500 din Codul civil];
5. Ocrotirea părintească nu trece asupra ascendenţilor,
fiind un drept şi o îndatorire rezervată părinţilor copii
[art. 503alin. (1) și art. 496 din Codul civil];
6. Ocrotirea părintească încetează la majoratul copiilor.
 Art. 483 alin. (2) din Codul civil
„Părinţii exercită autoritatea părintească numai
în interesul superior al copilului, cu respectul
datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil
la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de
vârsta şi de gradul său de maturitate”.
 Art. 483 alin. (1) și alin. (3)din Codul civil
„(1) Autoritatea părintească este ansamblul de
drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana,
cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal
ambilor părinţi.
(3) Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor
lor minori”.
 Art. 260 din Codul civil
„Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii
cu cei din căsătorie, precum şi cu cei adoptaţi”.
 Art. 448 din Codul civil
„Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost
stabilită potrivit legii are, faţă de fiecare părinte şi
rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a unui
copil din căsătorie”.
 Art. 500 cod civil
„Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor
copilului şi nici copilul asupra bunurilor
părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la
întreţinere”.
 art. 503 alin. (1) din Codul civil :
„(1) Părinţii exercită împreună şi în mod egal
autoritatea părintească”,

art. 496 alin. (1) din Codul civil :

„Copilul minor locuieşte la părinţii săi”.
 MODALITĂŢI DE EXERCITARE

 Drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită de

către ambii părinţi, în mod egal [art. 503 alin. (1)
Codul civil ];
 Excepţia este cea prevăzută de [art. 507 din Codul
civil];
 Alte modalităţi: stabilite de lege în anumite cazuri
privind exercitarea ocrotirii părinteşti în caz de
divorţ, încredinţare a copilului unei terţe persoane şi
încredinţare a copilului unei instituţii de ocrotire.
 Art. 503 alin. (1) Codul civil:
„(1) Părinţii exercită împreună şi în mod egal
autoritatea părintească”
 Art. 507 din Codul civil:
„Dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat
mort prin hotărâre judecătorească, pus sub
interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor
părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în
neputinţă de a-şi exprima voinţa, celălalt părinte
exercită singur autoritatea părintească”.
 CONŢINUTUL OCROTIRII PĂRINTEŞTI
LATURA PERSONALĂ
 Latura personală priveşte raporturile de dreptul familiei.
Potrivit art. 487 din Codul civil:
„Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind
de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de
educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia,
potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor
copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile
necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea
le recunoaşte acestuia”.
Latura educativă a ocrotirii persoanei minorului este foarte
importantă în angajarea răspunderii civile delictuale a părintelui
pentru fapta ilicită a minorului, în condiţiile art. 1372 din Codul
civil.
 DREPTURILE PĂRINTEŞTI – PERSOANA
COPILULUI
 Dreptul părinţilor de a creşte copilul, de a îngriji
de sănătatea şi dezvoltarea lui, de educaţia şi de
pregăritea profesională (nu doar o obligaţie, ci şi
un drept);
 Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice
persoană care-l deţine fără drept;
 Dreptul de a consimţi la adopţia copilului lor ori a
cere desfiinţarea acesteia;
 Dreptul de a avea relaţii personale cu copilul.
 OBLIGAŢIILE PĂRINTEŞTI
a) sa supravegheze copilul;
b) sa coopereze cu copilul si sa ii respecte viata intima,
privata si demnitatea;
c) sa informeze copilul despre toate actele si faptele
care l-ar putea afecta si sa ia in considerare opinia
acestuia;
d) sa intreprinda toate masurile necesare pentru
realizarea drepturilor copilului lor;
e) sa coopereze cu persoanele fizice si persoanele
juridice care exercita atributii in domeniul ingrijirii,
educarii si formarii profesionale a copilului.
 CONŢINUTUL OCROTIRII PĂRINTEŞTI
LATURA PATRIMONIALĂ
 Art. 105 alin. (1) C. fam. dispune:
„Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile
copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile până
la data când el îndeplineşte vârsta de 14 ani”.
 După împlinirea vârstei de 14 ani, minorul îşi exercită
singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă
numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor.
 Neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a
drepturilor părinteşti, precum şi neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti pot
antrena, după caz, o răspundere civilă, de dreptul familiei,
contravenţională sau penală.
 RĂSPUNDEREA PĂRINŢILOR
 Răspunderea civilă: răspunde pentru fapta ilicită a minorului (art. 1000 alin.
(2) C. civ.), precum şi pentru fapta proprie a acestora (art. 998-999 C. civ.), când
părinţii nu şi-au îndeplinit corespunzător îndatoririle cu privire la administrarea
bunurilor minorului.
 Răspundere de dreptul familiei: decăderea din drepturile părinteşti;
 Răspunderea contravenţională (administrativă) a părinţilor intervine atunci
când aceştia nu-şi îndeplinesc anumite obligaţii, pentru care actele normative
prevăd amenda contravenţională. (părinţii nu iau măsuri menite a-l împiedeca
pe minorul de până la 16 ani de la fapte de vagabondaj, cerşetorie sau
prostituţie);
 Răspunderea penală: neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti ori exercitarea
abuzivă a drepturilor părinteşti. În afară de pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor părinteşti pe o perioadă de la unu la 10 ani (art. 64 lit. d
C. pen.), în Codul pen. sunt încriminate şi unele fapte care constituie infracţiuni,
ce atrag după sine tragerea la răspunderea penală a părintelui vinovat. Ex.
abandonul, relele tratamente aplicate minorului, nerespectarea măsurilor privind
încredinţarea minorului.
 ÎNCETAREA OCROTIRII PĂRINTEŞTI

 la împlinirea de către copil a vârstei de de 18 ani;

 prin căsătoria minorului de 16 ani, respectând
dispoziţiile legii;
 la instituirea tutelei.
 Curs nr. 11
Tutela şi curatela minorului
 Să reflectăm!
Ocrotirea
OCROTIREA părintească
COPILULUI
Tutela

Mijloace de ocrotire Curatela

a persoanei fizice OCROTIREA
BOLNAVULUI
PSIHIC Alte măsuri

OCROTIREA
PERSOANEI
FIZICE PRIN
CURATELĂ
 Ce este tutela?
Noțiune
₌ instituţia juridică ce cuprinde
ansamblul normelor legale care
reglementează ocrotirea minorului
lipsit de ocrotirea părintească
 Lat. tueri = a proteja
 „tutela minorului” 2 accepţiuni:
- mijlocul juridic de ocrotire a copilului
minor;
- instituţie juridică, adică totalitatea
normelor legale care reglementează
ocrotirea, prin tutore, a minorului lipsit
de ocrotirea părintească.
 Sediul principal al materiei îl
constituie Titlul III, Cap. II, din
Codul civil, intitulat „Tutela
minorului”.
Caractere juridice
 Legalitatea
 Obligativitatea: Codul civil
în vigoare impune celui numit
„să continue îndeplinirea
sarcinilor tutelei” [art. 120
alin. (1)].
 Gratuitatea: art. 123 alin.
(1) C. civ. care prevede că
„Tutela este o sarcină
gratuită”. (există şi excepţii)
 Personalitatea - intuitu
personae
Art. 123 alin. 2 din C. civil prevede că:
„Cu toate acestea, tutorele poate fi îndreptăţit, pe perioada
exercitării sarcinilor tutelei, la o remuneraţie al cărei
cuantum va fi stabilit de instanţa de tutelă, cu avizul
consiliului de familie, ţinând seama de munca depusă în
administrarea averii şi de starea materială a minorului şi a
tutorelui, dar nu mai mult de 10% din veniturile produse de
bunurile minorului. Instanţa de tutelă, cu avizul consiliului
de familie, va putea modifica sau suprima această
remuneraţie, potrivit împrejurărilor”.
Acest caracter este prevăzut în art. 122 din Codul civil care
dispune:
„(1) Tutela este o sarcină personală.
(2) Cu toate acestea, instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de
familie, poate, ţinând seama de mărimea şi compunerea
patrimoniului minorului, să decidă ca administrarea
patrimoniului ori doar a unei părţi a acestuia să fie
încredinţată, potrivit legii, unei persoane fizice sau persoane
juridice specializate”.
 Principiile tutelei copilului
 Principiul generalităţii tutelei - tutela se instituie ori de câte ori un minor
este lipsit de ocrotirea părintească. (art. 111 C. civ.)
 Principiul exercitării tutelei în interesul exclusiv al copilului minor:
- 104 alin. (1) C. civil: „Orice măsură de ocrotire a persoanei fizice se
stabileşte numai în interesul acesteia”.
- art. 133 C. civ.: „Tutela se exercită numai în interesul minorului atât în
ceea ce priveşte persoana, cât şi bunurile acestuia”.
 Principiul autonomiei patrimoniale dintre minor şi tutore: „Părintele
nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra
bunurilor părintelui în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere”.
(art. 500 C. civ.)
 Principiul controlului permanent exercitat de către stat asupra tutelei
„Instanţa de tutelă va efectua un control efectiv şi continuu asupra
modului în care tutorele şi consiliul de familie îşi îndeplinesc atribuţiile
cu privire la minor şi bunurile acestuia”. (art. 151 alin. (1) Cod civil )
 Deschiderea tutelei - art. 1103 Cod civil

 ambii părinţi sunt decedaţi sau declaraţi morţi prin

hotărâre judecătorească;
 ambii părinţi sunt dispăruţi (chiar dacă nu a intervenit o
hotărâre judecătorească de declarare a dispariţiei);
 ambii părinţi sunt necunoscuţi;
 ambii părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti;
 ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie sau se află în
imposibilitate permanentă de a-şi exercita drepturile şi
de a-şi îndeplini îndatoririle părinteşti;
 când după desfacerea adopției minorului, instanța
judecătorească hotărăște instituirea tutelei.
Condiții legale pentru instituirea tutelei
 copilul să fie lipsit, temporar sau definitiv, de
ocrotirea părinților săi sau în vederea protejării
intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora;
 instituirea tutelei să fie în interesul superior al
copilului;
 prin instituirea tutelei să se asigure continuitate în
educarea copilului;
 copilul în vârstă de 10 ani să fie ascultat în legătură
cu instituirea tutelei;
 tutorele să prezinte garanții morale și să
îndeplinească condițiile materiale pentru a primi pe
minor în îngrijire.
Cine sesizează instanța?
 Tutela se poate deschide din oficiu sau prin înştiinţarea de
către anumite persoane a autorităţii tutelare
 în termen de cel mult 5 zile de la data când află de existenţa
unui minor lipsit de îngrijire părintească
 a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii
şi locatarii casei în care locuieşte minorul;
 b) serviciul comunitar local de evidenţă a persoanelor, cu
prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi biroul
notarial de stat cu prilejul deschiderii unei moşteniri;
 c) instanţele judecătoreşti, parchetul şi poliţia, cu prilejul
pronunţării, luării sau executării unor măsuri privative de
libertate;
 d) organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti,
instituţiile de ocrotire, precum şi orice persoană.
Cine instituie tutela?
 Conform art. 40 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului, tutela se
instituie conform legii de către instanţa judecătorească în a
cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit
copilul.
 Pot fi tutori persoanele fizice sau soțul şi soţia împreună care
au domiciliul în România şi nu se află în vreunul dintre
cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
 în art. 119 C. civ. se stabilesc următoarele reguli:
- hotărârea de numire a tutorelui se comunică în scris de către
instanţa judecătorească persoanei numite tutore, decizie ce va fi
afişată la sediul primăriei de la domiciliul minorului;
- drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la primirea
comunicării;
- instanţa judecătorească poate lua, între timp, măsuri provizorii,
cerute de interesele minorului.
Cine nu poate fi TUTORE?
Legea prevede expres cine nu poate fi tutore (art. 113 C. civ.):
 minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub
curatelă;
 cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil
de a fi tutore;
 cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul
legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări
reţinute ca atare de către o instanţă judecătorească;
 cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condiţiile
art. 158;
 cel aflat în stare de insolvabilitate;
 cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar
putea îndeplini sarcina tutelei;
 cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele
care exercita singur, în momentul morţii, autoritatea părintească.
 Conținutul tutelei
Latura personală Latura patrimonială

administrarea bunurilor minorului sub 14

Obligații: 
ani;
de a-l crește;  reprezentarea legală a minorului sub 14
a îngriji de ani (lipsit de capacitatea de exerciţiu);
sănătatea și
dezvoltarea lui
 încuviinţarea prealabilă a actelor juridice
fizică; civile ale minorului de peste 14 ani (cu
capacitatea de exerciţiu restrânsă).
 de a-l educa;
a se ocupa de
pregătirea sa
profesională etc.
Art. 134 alin. (2) C. Civ., prevede că tutorele „este
obligat să asigure îngrijirea minorului, sănătatea şi
dezvoltarea lui fizică şi mentală, educarea, învăţătura
şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu
aptitudinile lui”.
Administrarea bunurilor minorului
 tutorele trebuie să prezinte, anual, instanței de tutelă o dare de seamă despre
modul cum a administrat bunurile minorului, în termen de 30 de zile de la
sfârşitul anului calendaristic;
 la cererea instanței de tutelă, tutorele este obligat să dea oricând dări de
seamă despre modul în care s-a îngrijit de persoana şi bunurile minorului;
 instanța de tutelă verifică socotelile privind veniturile minorului şi
cheltuielile făcute cu întreţinerea acestuia şi cu administrarea bunurilor sale
şi dacă sunt bine întocmite, va da descărcare tutorelui.

La încetarea tutelei minorului se iau următoarele măsuri:

 bunurile care au fost în administrarea tutorelui se predau, după caz, fostului
minor, moştenitorilor sau noului tutore;
 după predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor, autoritatea
tutelară va da tutorelui descărcare de gestiunea sa, care, însă, nu-l
exonerează de răspundere pe tutore pentru paguba pricinuită prin culpa sa;
 tutorele care înlocuieşte pe un alt tutore este obligat să ceară fostului tutore
repararea pagubelor pe care acesta le-a pricinuit minorului prin culpa sa.
Reprezentarea legală a minorului sub 14 ani
- acte pe care tutorele le poate încheia singur, fără
încuviinţarea prealabilă a instanței de tutelă: Actele de
conservare a patrimoniului, actele de administrare a
patrimoniului, ridicarea de la instituția de credit a
sumelor de bani depuse de tutore pe numele minorului
într-un cont separat, destinat întreţinerii acestuia;
- acte pe care tutorele le poate încheia numai cu
încuviinţarea instanţei de tutelă;
- acte pe care tutorele nu le poate încheia nici chiar cu
încuviinţarea autorităţii tutelare: donaţii, să garanteze
obligaţia altuia, dar şi
„ Este interzisă, sub sancţiunea nulităţii relative,
încheierea de acte juridice între tutore sau soţul, o
rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui,
pe de o parte, şi minor, pe de altă parte”.
 Art. 144 alin. (2) C. civ. prevede că:
„Tutorele nu poate, fără avizul consiliului
de familie şi autorizarea instanţei de
tutelă, să facă acte de înstrăinare,
împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte
sarcini reale a bunurilor minorului, să
renunţe la drepturile patrimoniale ale
acestuia, precum şi să încheie în mod
valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul
de administrare”.
 Încetarea tutelei
Încetarea funcţiei tutorelui Încetarea tutelei

a) tutela încetează atunci când

minorul pus sub tutelă dobândeşte
a) moartea tutorelui (art. 157 deplina capacitate de exerciţiu;
Cod civil) ; b) stabilirea filiaţiei faţă de cel puţin
unul dintre părinţi;
b) îndepărtarea de la tutelă c) ridicarea decăderii din drepturile
(art. 158 din Codul civil); părinteşti;
d) ridicarea interdicţiei judecătoreşti
c) înlocuirea tutorelui la
pentru cel puţin unul dintre părinţi;
cererea sa; e) reapariţia a cel puţin unuia dintre
părinţii declaraţi dispăruţi ori morţi;
f) moartea minorului.
Răspunderea tutorelui minorului
 răspundere civilă nepatrimonială –
îndepărtarea de la tutelă

patrimonială – răspundere
civilă delictuală

rele tratamente aplicabile

minorului (art. 306 C.pen.)
 răspundere penală gestiunea frauduloasă (art.
214 C.pen.)

 răspundere amendă
contravențională
 administrativă
Curatela minorului = tutela ad-hoc
 Curatela minorului este un mijloc juridic de
ocrotire a unui minor aflat în situaţiile specifice
anume determinate de lege, în mod temporar şi
subsidiar, până la încetarea acelor împrejurări sau
până la numirea unui curator.
 sunt aplicabile regulile tutelei minorului;
 asemenea tutelei, curatela se instituie de către
instanţa de tutelă;
 dacă numirea unui curator nu ridică probleme, din
considerente care ţin de urgentarea procedurii,
instanţa de tutelă este competentă să instituie
curatela minorului.
Cazuri de instituire a curatelei
1. Art. 150 C. civ. : „ Ori de câte ori între tutore şi minor se  contrarietate de interese
ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să între minor şi ocrotitorul
ducă la înlocuirea tutorelui, instanţa de tutelă va numi un său legal (părinte sau
curator special”. tutore)
2. Art. 159 C. civ. :„Până la preluarea funcţiei de către noul  înlocuirea unui tutore al
tutore, în cazurile prevăzute la art. 157 şi 158, instanţa de minorului cu altul nu se
tutelă poate numi un curator special”. face concomitent
3. Art. 167 C. civ. precizează: „În caz de nevoie şi până la
soluţionarea cererii de punere sub interdicţie  când există un proces cu
judecătorească, instanţa de tutelă poate numi un curator privire la punerea sub
special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a minorului
interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea
bunurilor acestuia”.

4. Art. 150 alin. 2 C. civ.: „De asemenea, dacă din cauza când ocrotitorul legal al
bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să minorului este împiedicat
îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl temporar să-şi exercite
reprezintă sau ale cărui acte le încuviinţează, instanţa de drepturile şi îndatoririle
tutelă va numi un curator special”.
faţă de acesta.
 Curs nr. 12
Ocrotirea bolnavului psihic prin interdicţie
judecătorească
Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă
 Să reflectăm!
Ocrotirea
OCROTIREA părintească
COPILULUI
Tutela

Mijloace de ocrotire Curatela

a persoanei fizice OCROTIREA
BOLNAVULUI
PSIHIC Alte măsuri

OCROTIREA
PERSOANEI
FIZICE PRIN
CURATELĂ
 Ocrotirea bolnavilor psihici
Bolnavii psihici

categorie aparte de persoane fizice sunt lipsiţi de discernământ

nu își pot ocroti nu pot participa

propriile interese la viaţa juridică

necesită protecție specială

 Mijloacele de ocrotire a bolnavilor psihici

1. Punerea sub interdicţie, prin hotărâre

judecătorească, a celor care suferă de alienaţie
mintală sau debilitate mintală

2. Asistenţa bolnavilor mintali periculoşi, sub forma tratamentului

medical obligatoriu (în condiţii de spitalizare sau ambulatoriu).
Potrivit art. 164 C. civ.:

„(1) Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se

îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii
mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească.

(2) Pot fi puşi sub interdicţie judecătorească şi minorii cu

capacitate de exerciţiu restrânsă”.
Pentru punerea sub interdicţie sunt necesare trei
condiţii de fond:

a) persoana să fie lipsită de discernământ;

b) cauza lipsei de discernământ să fie alienaţia ori

debilitatea mintală;

c) lipsa discernământului să nu-i permită persoanei

să se îngrijească de interesele sale.
 Procedura punerii sub interdicţie

faza necontradictorie faza contradictorie

Art. 905 din Proiectul Codului de procedură civilă:
„(1) După primirea cererii, preşedintele instanţei va dispune să
se comunice celui a cărui punere sub interdicţie judecătorească
a fost cerută, copii de pe cerere şi de pe înscrisurile anexate.
Aceeaşi comunicare se va face şi procurorului atunci când
cererea nu a fost introdusă de acesta.
(2) Procurorul, direct sau prin organele poliţiei, va efectua
cercetările necesare, va lua avizul unei comisii de medici
specialişti, iar dacă cel a cărui punere sub interdicţie
judecătorească este cerută se găseşte internat într-o unitate
sanitară, va lua şi avizul acesteia.
(3) Preşedintele, dacă este cazul, sesizează instanţa tutelară în
a cărei circumscripţie domiciliază cel a cărui punere sub
interdicţie judecătorească este cerută, în vederea numirii unui
curator în condiţiile prevăzute de Codul civil. Numirea
curatorului este obligatorie în vederea reprezentării în instanţă
a celui a cărui punere sub interdicţie judecătorească este
cerută, în cazul în care starea sănătăţii lui împiedică
prezentarea sa personală”.
- Implică următoarele particularități:
- obligativitatea participării procurorului la judecată
(Art. 907 alin (3) din Proiectul Codului de
procedură civilă);
- obligativitatea ascultării pârâtului, pentru a se
constata starea sa mintală (Art. 907 alin. (2) din
Proiectul Codului de procedură civilă).
 Efectele punerii sub interdicţie judecătorească

1. Incapacitatea interzisului

2. Tutela interzisului judecătoresc

 Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă

a) curatela capabilului b) curatela incapabilului

măsura de ocrotire luată în măsura de ocrotire luată în

favoarea persoanei fizice cu favoarea celui lipsit de
capacitate de exerciţiu capacitate de exerciţiu sau cu
deplină, dar aflată în anumite capacitatea de exerciţiu
situaţii speciale. restrânsă.
 Cazurile de instituire a curatelei:
Art. 178 C. civ.,
„În afară de cazurile prevăzute de lege, instanţa de tutelă poate
institui curatela:
a) dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o
persoană, deşi capabilă, nu poate, personal, să îşi administreze
bunurile sau să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare şi, din
motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau un
administrator;
b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi
capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia
măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;
c) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de
la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general;
d) dacă o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu
a lăsat un mandatar sau un administrator general”.
 Încetarea curatelei

a) Funcţia curatorului poate înceta fie prin consimţământul celui

reprezentat, fie la cererea curatorului, după trecerea a trei ani de
la numire (art. 184 C. civ.).
b) Curatela va înceta prin ridicarea ei, la încetarea cauzelor care
au generat-o. În acest sens, art. 185 C. civ. prevede că:
„Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei,
aceasta va fi ridicată de instanţa de tutelă la cererea curatorului,
a celui reprezentat sau a celor prevăzuţi la art. 111”.
Persoana juridică

Curs nr. 13
NOŢIUNEA DE PERSOANĂ JURIDICĂ
NOŢIUNE REGLEMENTARE

 persoana morală
 un instrument juridic, o  Codul civil
creaţie artificială, pusă
în slujba persoanei fizice  Legea nr. 31/1990
 subiect colectiv de privind societăţile
drept, adică un comerciale modificată
colectiv de oameni  Legii dialogului social
care întrunind
condiţiile cerute de nr. 62/2011
lege, este titular de
drepturi subiective şi
obligaţii civile.
 ENUMERAREA PERSOANEI
JURIDICE
 Statul român
 Organele puterii legislative

 Organele autorităţii executive

 Organele autorităţii judecătoreşti

 Curtea Constituţională

 Autorităţile administrative autonome

 Unităţile administrativ-teritoriale

 Persoane juridice de stat: instituţii de stat, agenţi economici de stat,

regiile autonome
 Partidele politice

 Societăţi comerciale cu capital privat

 Societăţi agricole

 Societăţi cooperatiste

 Asociaţii şi fundaţii

 Grupurile de interes economic

 Sindicatele

 Cultele religioase

 Casele de ajutor reciproc

 CLASIFICARE
REGIMUL JURIDIC APLICABIL
 Persoane juridice de drept public: statul,
organele puterilor - legislative, judecătoreşti,
executive- partide politice etc.
 Persoane juridice de drept privat: agenţi
economici de stat, societăţi comerciale cu capital
integral sau majoritar de stat, asociaţii, fundaţii,
sindicate, culte religioase, societăţi comerciale cu
capital privat etc.
DUPĂ FORMA DREPTULUI DE
PROPRIETATE
 persoane juridice de stat;
 persoane juridice private sau particulare;

 persoanele juridice cooperatiste ori obşteşti;

 persoane juridice mixte; aici se încadrează

societăţile mixte, adică cele înfiinţate prin
participarea de asociaţi români şi străini.
 DUPĂ NAŢIONALITATE
 persoane juridice române - dacă au sediul
principal în România, fiind constituite după
cerinţele legii române
 persoane juridice străine – cu sediul principal
în străinătate, constituită după normele
respectivei ţări, dar care în condiţiile legii
române pot desfăşura activitate şi pe teritoriul
României
 DUPĂ CORELAŢIA DINTRE ELE
 persoanele juridice principale
 persoanele juridice anexe (sucursale, filiale).
Regimul juridic al persoanei juridice anexă este
acelaşi ca al persoanei juridice principale.
 DUPĂ ESENŢA SCOPULUI LOR
 persoane juridice cu scop patrimonial
 persoane juridice cu scop nepatrimonial:
instituţii de stat, partide politice, diferite
asociaţii, fundaţii, culte religioase etc.
ELEMENTE CONSTITUTIVE ALE
PERSOANEI JURIDICE
 Organizarea proprie - element constitutiv al
persoanei juridice care constă în alcătuirea ca un
tot unitar ori structurarea, compartimentarea
colectivului de oameni.
 Patrimoniul propriu - element constitutiv care
constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale care au ca titular pe însăşi
persoana juridică
 Scopul propriu - obiectul de activitate al
subiectului de drept civil; să fie determinat şi să
fie în concordanţă cu interesul obştesc, general.
 CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANEI
JURIDICE
Prin capacitate civilă a persoanei juridice se înţelege
aptitudinea acesteia de a fi subiect de drept, adică
aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile şi de a
încheia acte juridice civile proprii.
 CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A
PERSOANEI JURIDICE

Capacitatea de folosinţă reprezintă aptitudinea

generală şi abstractă a persoanei juridice de a
avea drepturi şi obligaţii civile.
CARACTERELE JURIDICE ALE
CAPACITĂŢII DE FOLOSINŢĂ

Legalitatea

Inalienabilitatea

Generalitatea

Specialitatea
 ÎNCEPUTUL CAPACITĂŢII DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI JURIDICE

Potrivit art. 205 din Codul civil:

„(1) Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării
lor.
(2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii, după caz, potrivit art. 194, de la data actului de înfiinţare,
de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii
oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
(3) Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) pot,
chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să
îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil”.
 CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A
PERSOANEI JURIDICE

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este acea

parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea
persoanei juridice de a dobândi şi exercita drepturi
subiective civile prin organele sale de conducere şi de a-
şi asuma şi îndeplinii obligaţii civile.
 Drept civil. Drepturi reale
Cursul nr. 9
Apărarea dreptului de proprietate
www.company.com
 Apărarea dreptului de proprietate prin acţiunea în revendicare

Noţiuni generale
În doctrină, mijloacele de apărare a dreptului de
proprietate au fost definite ca fiind acele acţiuni prin care
proprietarul tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse
dreptului său şi să ajungă la restabilirea lui.
Mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate
pot fi clasificate în două mari categorii şi anume:

www.company.com
a) mijloace juridice nespecifice, sau indirecte, sunt
acţiunile născute din drepturi de creanţă. Ele nu se
întemeiază deci pe dreptul de proprietate sau pe alt
drept real, ci pe obligaţii rezultate din neexecutarea
contractelor, din fapte ilicite sau cvasicontracte ori din
îmbogăţirea fără just temei.
b) mijloacele juridice specifice sau directe de protejare
a dreptului de proprietate, sunt acţiunile care se
întemeiază pe dreptul de proprietate sau pe faptul
posesiunii. Aceste acţiuni având ca temei dreptul de
proprietate, care este un drept real, se numesc acţiuni
reale.

www.company.com
 Acțiunile reale

acţiuni petitorii acţiuni posesorii

acele acţiuni reale menite să

apere dreptul de proprietate
sau alt drept real, cum ar fi
acţiunile în revendicare,
acţiunile confesorii, acţiunile
în grăniţuire etc.
acele acţiuni reale
destinate să apere
posesiunea unui imobil.

www.company.com
 Între cele două categorii de acţiuni există mai multe deosebiri:
- spre deosebire de acţiunile petitorii care vizează fondul
dreptului, cele posesorii protejează doar posesia;
- în vreme ce acţiunile petitorii nu pot fi promovate decât de
titularul dreptului real încălcat, acţiunile posesorii pot fi
promovate şi de către posesor.

www.company.com
 Acţiunea în revendicare
Definiţie

Acţiunea în revendicare este reglementată în art. 563, 565,

566 din Codul civil.
Potrivit art. 563 alin. (1) din Codul civil:
„(1) Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la
posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El
are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul”.

www.company.com
 Acţiunea în revendicare este caracterizată ca fiind o
acţiune petitorie reală şi imprescriptibilă. Ea este petitorie
deoarece tinde să stabilească direct existenţa dreptului de
proprietate a reclamantului, şi reală deoarece ea apără
însăşi dreptul real de proprietate.

Acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, deoarece

dreptul de proprietate pe care se întemeiază este el
imprescriptibil sub aspect extinctiv, nepierzându-se prin
neuz.

www.company.com
 Condiţii pentru exercitarea acţiunii în revendicare
1) Condiţia calităţii de proprietar exclusiv
Persoana care revendică un bun (reclamantul) trebuie să aibă
calitatea de proprietar, adică să facă dovada dreptului său de
proprietate.
Proprietarul exclusiv exercită acţiunea în revendicare, iar
instanţele verifică dacă acesta are calitatea pe care o pretinde
în raport şi de susţinerile şi dovezile pârâtului potrivit
principiului „in excipiendo reus fit actor”
2) Pârâtul acţiunii în revendicare poate fi posesorul
bunului revendicat sau o altă persoană care îl deţine fără
drept (art. 563 alin. (1) Cod civil).

www.company.com
Acţiunea în revendicare imobiliară

Exerciţiul acţiunii în revendicare implică în primul

rând dovada dreptului de proprietate, iar în procesul civil
sarcina probei aparţine reclamantului, dispoziţiunea
articolului 112 din codul de procedură civilă fiind plastic
evidenţiată de adagiul „actori incumbit probatio”.

www.company.com
Potrivit art. 565 din Codul civil: „În cazul imobilelor
înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de
proprietate se face cu extrasul de carte funciară”.

www.company.com
Faţă de dificultăţile întâmpinate în materia revendicării
imobiliare, practica judecătorească a stabilit o serie de
principii care se aplică în soluţionarea acestor cauze, în
următoarele ipoteze:
A) Ambele părţi invocă titluri scrise ce fac dovada dreptului
de proprietate asupra bunului revendicat, altele decât
extrasul de carte funciară;
După cum titlurile provin de la acelaşi autor sau de la autori
diferiţi soluţionarea litigiului poate cunoaşte două ipoteze şi
anume:

www.company.com
a) Când ambele titluri provin de la acelaşi autor, trebuie analizat
dacă părţile şi-au transcris sau nu titlul în registrul de
transcripţiuni imobiliare.
Dacă nici una dintre părţi nu şi-a transcris titlul, va fi apreciat ca
valabil în speţă cel de dată mai veche, potrivit principiului „qui prior
tempore potior jure”. Potrivit aceluiaşi principiu, va fi apreciat mai
puternic titlul anterior transcris în registrul de transcripţiuni, dacă
ambele au fost transcrise.
b) Când titlurile provin de la autori deosebiţi, va avea câştig de
cauză partea al cărui titlu este mai preferabil, potrivit principiului
„nemo plus juris in alium transferre potest quamipse habet”. Pentru
a stabili care este titlul preferabil, instanţele au în vedere următoarele
criterii:
- verificarea autorilor şi a dreptului pe care aceştia îl aveau cu privire
la bunul în litigiu;
- când nu există alte mijloace de probă în afară de titulari se va da
câştig de cauză părţii al cărui titlu are dată certă mai veche
www.company.com
B) O singură parte are titlu privind proprietatea bunului
revendicat. Dacă pârâtul invocă un asemenea titlu, atunci acţiunea
reclamantului va fi respinsă. Dimpotrivă dacă titlul este invocat de
către reclamant, el va avea câştig de cauză cu două condiţii:
- titlul să emane de la un terţ;
- pârâtul şă nu fi dovedit că reclamantul a dobândit titlul de la un
non dominus.

www.company.com
C) Nici una dintre părţile litigante nu are titlu
„Ide plano”, acţiunea ar trebui respinsă, deoarece în favoarea
posesorului operează prezumţia de proprietate instituită de articolul
919 alin. (1) şi alin. (2)
Cod civil. Aşa fiind, posesorul pârât ar avea câştig de cauză pe baza
principiului „in pari causa melior est causa possidentis”. Acestei
situaţii tranşante, practica judecătorească i-a adus însă un
amendament, constând în analiza prealabilă a celor două posesii
aflate în conflict. Ar avea deci câştig cel ce invocă o posesie mai
îndelungată, utilă sau de bună credinţă.

www.company.com
 Acţiunea în revendicare mobiliară

Acţiunea în revendicare mobiliară cunoaşte un regim juridic

deosebit de cel al acţiunii imobiliare. Caracterul particular
rezidă în dispoziţiile articolului 937 alin. (1) din Codul civil
potrivit cărora:
„Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar
un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect
un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul
luării sale în posesie efectivă”.

www.company.com
Acţiunea în revendicare mobiliară nu ar putea fi exercitată
decât atunci când nu sunt aplicabile prevederile articolului
937 alineatul 1 din Codul civil, deci în situaţiile în care nu-şi
mai are aplicare prezumţia absolută de proprietate.
O asemenea împrejurare este reglementată de textul
articolului 937 alineatul 2 Cod civil, potrivit căruia:
„(2) Cu toate acestea, bunul pierdut sau furat poate fi
revendicat de la posesorul de bună-credinţă, dacă acţiunea
este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani
de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea
materială a bunului”.

www.company.com
www.company.com