1.

Pornind de la configurarea raportului dintre formă (morphé) şi materie/substanţă (hýle), după Aristotel
(în Physica, II, 2) şi Giambattista Vico (în Scienza nuova secunda), obiectele se pot clasifica în trei clase:

a) obiecte naturale, privite ca substanţe care au luat o formă anume, în acest caz forma (F) fiind
determinată prin substanţă (S), altfel spus, o substanţă (organică sau anorganică) anumită se cristalizează
într-un anumit fel (S→F).

b) obiecte matematice sau formale, care sunt forme pure (doar F), indiferente faţă de substanţe.
Obiectele matematice nu au existenţă în afara conştiinţei noastre. Faptul că în realitatea concretă (nu
imaginară!), adică în lumea înconjurătoare, nu descoperim cercuri perfecte, aceasta nu invalidează
matematica (ce îşi creează obiectul). În momentul în care desenăm, de pildă, un pătrat, pentru a-l da ca
exemplu de formă altora, deja facem un act cultural;

c) obiecte culturale, în fiinţarea cărora determinantă este forma, dar numai prin raportare la substanţă,
adică forma alege substanţa convenabilă (F→S). Aceste obiecte sunt, de fapt, forme de conştiinţă pe
care, pentru a le exterioriza, pentru a le face cunoscute şi altora sau, cu alte cuvinte, pentru a le face
intersubiective, trebuie să le transpunem într-o substanţă observabilă prin simţuri.

2. Principiul identităţii

�Principiul identităţii nu este o tautologie sau un truism. Formula «A este A» precizează că A (un obiect,
o noţiune, un termen) este el însuşi şi nu este totodată altceva. [...] Pare paradoxal, dar principiul
identităţii nu se referă la simpla relaţie de identitate dintre obiecte sau noţiuni, ci enunţă ceva profund,
persistenţa substanţei, a esenţei lucrului, dincolo de vicisitudinile accidentelor. Omul este om şi nu
altceva, obiectul indicat de termenul �om”este omul şi nu altă fiinţă sau lucru.” (Botezatu 1997: 28)

Principiul contradicţiei

Utilizăm aici denumirea tradiţională; altminteri, ar fi mai corect să-i spunem principiul
necontradicţiei sau al contradicţiei excluse (cf. Botezatu 1997: 32). Aristotel i-a acordat o atenţie
deosebită, considerându-l cel mai important şi cel mai sigur dintre toate principiile. În Metafizica
(IV, 3, 1005b), el l-a formulat atât (i) cu referire la «lucruri», adică sub formă obiectivă, ontologică
(„este imposibil ca ceva, concomitent, să aparţină şi să nu aparţină aceluiaşi lucru şi relativ la acelaşi
aspect”), cât şi (ii) cu referire la opiniile despre «lucruri», adică sub formă subiectivă,
epistemologică („este imposibil ca acelaşi om să gândească concomitent că acelaşi lucru este şi nu
este.”7).

Principiul terţului exclus

După cum notează P. Botezatu, „principiul terţului exclus – tertium non datur – stipulează că două
propoziţii contradictorii nu pot fi ambele false (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport)” (Botezatu
1997: 36)

Principiul raţiunii suficiente

După cum am precizat deja, acest principiu a fost pus în evidenţă târziu, de către Leibniz. Petre
Botezatu optează pentru o denumire mai potrivită, cea de principiu al condiţionării. Din punctul de
vedere al logicii, p r i n c i p i u l r a ţ i u n i i s u f i c i e n t e afirmă necesitatea ca „orice adevăr,
pentru a fi întemeiat, să se sprijine pe alte adevăruri” (Botezatu 1997: 41)

3. În prima frază întâlnim sofismul argumentum ad misericordiam , adică invocarea milei. În cauza
unui avocat caută să-și apere clientul apelând la mila judecătorului, invocând ca motiv că persoana
judecată este întreținător al familiei, are patru copii de purtat la școala și soția sa este bolnavă.

În a doua frază identificăm sofismul argumentum ad verecundiam , adică invocarea autorității. În

speță, dacă cunoscutul filosof F. a susținut că accesul la dosarele fostei Securități să fie liber, automat
a indus poporului ideea că este un lucru bun, prin simplu fapt că a fost spus de cineva cunoscut.
Acest sofism se practică foarte des prin mass-media.