Teoria obiectului inexistent la Meinong

Adrian Niţă

La o sută de ani de la apariţia lucrării Ueber Gegenstandstheorie (Teoria obiectului), o

lucrare de mici dimensiuni inclusă într-un volum editat de Meinong la Leipzig, ce cuprinde
cercetări despre teoria obiectului şi despre psihologie, o bună parte din susţinerile filosofului
austriac încă mai necesită lămuriri. Explicaţia este că prima impresie pe care o are cititorul
acestei lucrări este că teoria lui Meinong este paradoxală, dacă nu chiar falsă. Exact aşa a
gândit B. Russell, probabil unul dintre primii cititori avizaţi ai lucrării şi în mod cert autorul
ce a contribuit cel mai mult la răspândirea ideilor lui Meinong.
Impresia de paradox provine din afirmaţia lui Meinong că ,,există (es gibt) obiecte
despre care este valabil că nu există (nicht gibt)“1. S-ar viola în acest fel simţul robust al
realităţii, simţ ce trebuie să caracterizeze, după unii, pe orice filosof.
Ne propunem în acest text să vedem principalele articulaţii ale teoriei lui Meinong şi
apoi să facem câteva consideraţii despre critica pe care o face Russell acestei teorii. Principala
idee pe care vrem să o apărăm este că această critică nu atinge substanţa teoriei obiectului,
deşi ar putea să o facă.
Trebuie spus de la bun început că Meinong construieşte o teorie care să studieze în
mod ştiinţific obiectul ca atare sau obiectul pur. Cum metafizica este ştiinţa ce studiază ceea
ce există, Meinong constată că metafizica nu este îndeajuns de universală pentru a fi dorita
ştiinţă a obiectului, deoarece ,,totalitatea lucrurilor existente, inclusiv a ceea ce a existat sau
va exista, este infint mai mică în comparaţie cu totalitatea obiectelor cunoaşterii“2. Se caută,
aşadar, o ştiinţă care să studieze deopotrivă obiectele ideale, numele, ideile, asumpţiile,
judecăţile etc.
După ce acceptă teza intenţionalităţii, elaborată de Brentano, şi o adaptează unor nevoi
ontologice3, precum şi ideea distincţiei dintre obiect şi conţint, susţinută de Twardowski,

1
A. Meinong, Ueber Gegenstandstheorie, in K.R. Fischer (hrsg.), Oesterreichische Philosophie von Brentano
bis Wittgenstein, Wien, WUV Universität, 1999, p. 43.
2
Ibidem, p. 40.
3
Vezi Dale Jacquette, Meinong on the phenomenology of Assumption, Studia phaenomenologica, vol. III (2003),
nr. 1-2, p. 159 sqq.
 2

Meinong consideră că trebuie introdusă o distincţie şi la nivelul conţinutului reprezentării, mai

ales dacă avem în vedere că există patru feluri de experienţe elementare, şi anume:
reprezentările, judecăţile, sentimentele şi dorinţele. Conţinuturile acestor experienţe sunt
considerate de Meinong ca fiind obiectele în cazul reprezentărilor, ceea ce este obiectiv
(objektiv), în cazul judecăţilor, ceea ce este dignitativ (valorile: adevărul, binele, frumosul
etc.) în cazul sentimentelor, şi ceea ce este deziderativ (de exemplu, scopurile) în cazul
dorinţelor.
Distincţia dintre obiect pe de o parte şi ceea ce este obiectiv (objektiv) pe de altă parte
este extrem de importantă şi trebuie subliniată cu toată puterea: obiectul unei judecăţi este
ceea ce este obiectiv (objektiv), iar nu simplul obiect sau conţinut al unei reprezentări, cum
este cazul la Brentano. Atunci când spunem că ,,există oameni“ sau că ,,oamenii sunt fiinţe
raţionale“ obiectul judecăţii nu este nici cutare om concret, ce există în lumea noastră, nici
totalitatea oamenilor, nici proprietatea implicată (cum s-ar spune că este cazul în cea de-a
doua judecată), ci faptul de a exista oameni sau faptul că oamenii sunt fiinţe raţionale.
Pentru a înţelege ceea ce este obiectiv, să plecăm totuşi de la obiecte. Vorbim despre
obiect prin raport cu un concept, în sensul că un concept cum este ,,om“ are ca obiect un om
concret, ce există în lumea noastră spaţio-temporală. În momentul în care acest concept este
inclus într-o judecată (de exempu în ,,există oameni“) survine ceea ce este obiectiv, ce apare
ca fiind un obiect de ordin mai înalt. La rândul său, judecata ,,există oameni“ poate fi inclusă
într-o judecată mai cuprinzătoare, de nivel superior (cum este de exemplu ,,propoziţia
<<există oameni>> este o propoziţie adevărată“). Există asfel posibilitatea formării unei serii
practic infinite de obiecte de ordin superior.
Influenţa lui Frege este mai mult decît evidentă. Departe de a nu-l fi înţeles pe Frege,
cum îi reproşează I.M. Bochenski4, autorul teoriei obiectului pare să fi fost un adept al
acestuia. În lucrarea Despre concept şi obiect, Frege caracterizează predicaţia modernă ca
fiind legătura unui concept cu un obiect, sau mai precis procesul prin care un concept se
enunţă despre un obiect, cum este cazul cu propoziţiile singulare, respectiv un concept se
enunţă despre un alt concept, cum se întîmplă în cazul propoziţiilor existenţiale5. O
caracterizare a conceptului şi a obiectului ar fi următoarea: ,,Putem spune în mod lapidar,
luînd ,,subiect“ şi ,,predicat“ în sens lingvistic: conceptul este semnificaţia unui predicat,
obiectul este ceva ce nu poate fi niciodată întreaga semnificaţie a unui predicat, dar poate fi

4
I.M. Bochenski, A History of Formal Logic, Notre Dame, University of Notre Dame Press, 1961, p. 370.
5
A se vedea A. Niţă, Existenţă şi predicaţie, teză de doctorat, Universitatea Bucureşti, 2003, cap. I.
 3

semnificaţia unui subiect. Trebuie observat aici că cuvintele ,,toţi“, ,,fiecare“, ,,nici unul“,
,,unii“ sînt puse înaintea termenilor conceptuali. În propoziţiile afirmative şi negative
universale sau particulare, noi exprimăm relaţii între concepte şi folosim cuvintele de mai sus
pentru a indica tipul special al relaţiei.“6
Teoria meinongiană a fiinţei (Sein) se bazează pe distincţia dintre a exista şi a
subzista: existenţa este atribuită obiectelor spaţio-temporale, iar subzistenţa restului
obiectelor. Vom spune că oamenii, copacii, maşinile etc. există, în timp ce antipozii,
similarităţile, diferenţele etc. subzistă7. Principala problemă este legată de statutul ontologic al
unor obiecte cum sunt pătratul rotund, cal înaripat sau muntele de aur. Este evident că aceste
obiecte nu sunt existente, deoarece nu se regăsesc printre obiectele din lumea în care trăim,
dar nu sunt nici subzistente, avînd în vedere imposibilitatea lor sau caracterul lor
contradictoriu. În acest fel, Meinong este îndreptăţit să afirme că nu au fiinţă8.
Ideea fundamentală a lui Meinong este că, deşi astfel de obiecte nu există şi nici nu
subzistă, ele nu sînt lipsite de proprietăţi. De exemplu, despre muntele de aur se poate afirma
că, deşi nu există în realitate, este un munte şi este de aur. După Meinong nu avem nevoie de
altceva pentru a cunoaşte o parte din proprietăţile sale. Explicaţia ţine de distincţia dintre ,,a
fi“ (Sein) şi ,,a avea proprietăţi“ (Sosein). Primul termen este expresia funcţiei tetice a
gândirii, iar al doilea expresia funcţiei sintetice a gândirii9.
Această distincţie este ridicată la rangul de principiu, principiul independenţei, primul
dintre cele două principii fundamentale ale metafizicii lui Meinong. Formulat ontologic,
principiul independenţei susţine că natura obiectului (Sosein) este independentă de fiinţa
(Sein) obiectului; cu alte cuvinte un obiect poate avea proprietăţi fără a avea fiinţă. Într-o
formulare semantică, principiul susţine că un enunţ de forma ,,a este F“ poate fi adevărat deşi
enunţul ,,a există“ este fals. Este evident acum care este temeiul susţinerii că muntele de aur
este de aur, deşi acest obiect nu are fiinţă sau al unei susţineri după care există un număr prim
mai mic decît 3, deşi un astfel de obiect nu are existenţă.
Al doilea principiu, ce poate fi numit principiul indiferenţei, aduce lămurirea
suplimentară că întrebarea cu privire la fiinţă (sau la nefiinţă) nu vizează obiectul, ci ceea ce
este obiectiv (objektiv). ,,Dacă opoziţia dintre fiinţă şi nefiinţă este în mod fundamental o

6
G. Frege, Despre concept şi obiect, în G. Frege, Scrieri logico-filosofice, trad. de Sorin Vieru, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1977, p. 296.
7
A. Meinong, op. cit., pp. 41-42.
8
Ibidem, p. 46.
9
Ibidem, p, 42.
 4

problemă a ceea ce este obiectiv (objektiv) şi nu a obiectului, atunci în definitiv este uşor de
înţeles că nici fiinţa nici nefiinţa nu pot să aparţină în mod esenţial obiectului ca atare.
Desigur, asta nu înseamnă că spunem că un obiect nu are parte nici de fiinţă, nici de nefiinţă.
Nu înseamnă să spunem nici că problema dacă obiectul are fiinţă sau nu este pur accidentală
naturii unui obiect.“10 Mai degrabă, ar trebui spus că obiectul ca atare ,,stă dincolo de fiinţă şi
nefiinţă“. Într-o formulare mai succintă, principiul indiferenţei se enunţă astfel: obiectul este
prin natura sa indiferent (ausserseiend) faţă de fiinţă, deşi cel puţin unul din modurile în care
apare el în calitate de ceea ce este obiectiv (objektiv) (adică fiinţa obiectului sau nefiinţa
obiectului) subzistă11.
Această indiferenţă de fiinţă i-a ridicat lui Meinong problema dacă nu cumva
Aussersein ar trebui socotită, alături de existenţă şi subzistenţă, un al treilea domeniu al fiinţei.
Deşi formulările din lucrările anterioare anului 1904 lasă loc pentru asemenea interpretare, şi
deşi unii comentatori au răspuns pozitiv, credem că admiterea unui al treilea domeniu al
fiinţei nu se susţine la Meinong12. Motivul principal ar fi că dificultăţile admiterii acestui
domeniu ar fi mai mari decât soluţiile pe care le poate aduce. În al doilea rând, dacă între
existenţă şi subzistenţă nu mai există o relaţie de contradicţie, atunci principiul independenţei
devine superfluu.
Un aspect nu îndeajuns de clar tratat în lucrările lui Meinong îl reprezintă natura
obiectului pur. Dacă, pe de o parte, obiectul nu este un lucru concret (câtă vreme autorul
Teoriei obiectului vrea să se delimiteze de teoria lui Brentano), pe de altă parte, dacă am vrea
să înţelegem natura obiectului printr-un apel la genurile de răspuns proprii semanticii
moderne a lumilor posibile, ne vom lovi de dificultăţi insurmontabile. Obiectele nu pot fi
înţelese nici ca mulţimi de propoziţii (având în vedere distincţia dintre obiect şi ceea ce este
obiectiv (objektiv)), nici ca obiecte nonactuale (pe baza considerentului că în teoria standard a
lumilor posibile orice obiect există undeva, adică într-o lume posibilă; ceea ce nu este cazul la
Meinong).
Un răspuns natural ar fi că obiectul este o mulţime de proprietăţi, după cum susţine K.
Perszyk13, adică o variantă a celebrei teorii a mănunchiului (susţinută între alţii de Russell şi

10
Ibidem, p. 46.
11
Ibidem.
12
O poziţie asemănătoare susţine R. Grossmann în studiul Meinong’s Doctrine of the Aussersein of the Pure
Object, Nous, 8 (1974), p. 67.
13
K. Perszyk, Nonexistent objects : Meinong and Contemporary Philosophy, Dordrecht, Kluwer, 1993, capitolul
3, pp. 92-150.
 5

Noica). În acest fel vom spune că obiectul este ceea ce îi atribuim prin mulţimea de proprietăţi
prin care îl caracterizăm: muntele de aur este acel obiect care este munte şi este din aur;
pătratul rotund este acel obiect care este pătrat şi este rotund etc.
Această caracterizare a obiectului nu duce la violarea simţului robust al realităţii, căci
credem că Meinong a fost la fel de realist ca şi Russell. Problema care apare acum este însă
alta: nu cumva printre proprietăţile unui obiect vom găsi două proprietăţi care să se
contrazică? Reuşeşte teoria obiectului pur elaborată de Meinong să evite această dificultate?
După Russell, filosoful austriac nu reuşeşte să evite contradicţiile. Iată ce scrie în
celebra sa lucrare Despre denotare: ,,Dovezile în favoarea teoriei de mai sus [teoria
descripţiilor] sunt furnizate de dificultăţile ce par de neevitat atunci când privim sintagmele
denotative ca pe nişte constituienţi veritabili ai propoziţiei care, exprimate în cuvinte, conform
modului uzual de a vorbi, conţine aceste sintagme. Dintre teoriile ce admit asemenea
constituienţi cea mai simplă este cea a lui Meinong. După această teorie, oricărei sintagme
denotative corecte din punct de vedere gramatical îi corespunde un obiect. În virtutea acestui
fapt, ,,regele actual al Franţei“, ,,pătratul rotund“ ş.a. se presupune că ar fi obiecte veritabile.
Se admite că asemenea obiecte nu subzistă, dar oricum se presupune că sunt obiecte. Acest
punct de vedere constituie prin el însuşi o dificultate; obiecţia majoră este că se recunoaşte că
asemenea obiecte sunt capabile să încalce legea noncontradicţiei. Se pretinde de pildă că
existentul rege al Franţei există, dar şi că nu există, că pătratul rotund este rotund şi că nu este
rotund etc.“14
Critica lui Russell a fost considerată multă vreme ca un argument zdrobitor împotriva
teoriei meinongiene a obiectului pur, dar în ultimii ani s-a arătat eşecul acestei critici15. Ne
propunem să arătam un alt aspect prin care această critică eşuează.
Spus în puţine cuvinte, căci nu este locul aici pentru o tratare amănunţită16, Russell
vrea să spună că un enunţ ce conţine sintagme cărora nu le corespunde în realitate un obiect,
cum este ,,regele de azi al Franţei este chel“, se poate trata într-un mod satisfăcător din punct
de vedere logic în felul următor: ,,există un individ x ce are următoarele proprietăţi:
1. x este astăzi rege al Franţei;
2. nu există nici un alt individ y diferit de x care să aibă proprietatea de a fi rege al
Franţei;

14
B. Russell, Despre denotare, în Al. Boboc (ed.), Filosofia contemporană, II, Bucureşti, Editura Universităţii,
1990, p. 18.
15
Vezi, de exemplu, A. Miroiu, Ce nu e existenţa, Bucureşti, Şansa, 1994, pp. 200-209.
16
Vezi Adrian Niţă, Existenţă şi predicaţie, op. cit., cap. V; Adrian Miroiu, op. cit., pp. 101-150.
 6

3. x este chel.“
În mod analog, o propoziţie existenţială, cum este ,,pătratul rotund există“, este tratată în mod
satisfăcător în felul următor: ,,există un obiect x astfel încât:
1. x este pătrat rotund;
2. nu există nici un alt obiect y diferit de x care să aibă proprietatea a fi pătrat rotund.“
Cum valoarea de adevăr a acestor propoziţii complexe este dată de conjuncţia propoziţiilor
componente, şi cum se observă lesne că nu este îndeplinită condiţia unicităţii, valoarea de
adevăr a propoziţiilor complexe este falsul.
Eşecul criticii lui Russell constă în faptul că el a considerat că pentru Meinong
propoziţiile de mai sus sunt adevărate, deoarece Meinong ar fi susţinut altceva cu privire la
statutul sintagmelor denotative ce nu denotă un obiect existent. Pentru a vedea mai clar
deosebirea dintre cele două teorii să reluăm sumar ce susţin cei doi filosofi. Russell spune că
sintagmele ,,regele de astăzi al Franţei“, ,,pătrat rotund“, ,,Hamlet“, ,,Harry Potter“ etc. sunt
sintagme denotative ce nu denotă nimic. Meinong susţine, în schimb, că aceste expresii sunt
sintagme denotative ce denotă un obiect nonexistent sau, în unele cazuri, un obiect care nici
măcar nu fiinţează. Cu toate acestea, Meinong nu vrea să introducă în existenţă nişte entităţi
speciale, diferite de restul entităţilor prin faptul că pot fi caracterizate ca fiind nonexistente.
Ontologia sa nu este mai bogată decât cea a lui Russell. Ceea ce îşi propune Meinong, dar nu
acceptă Russell, este ca vorbirea despre obiecte, atribuirea de proprietăţi (predicaţia) să fie
independentă de existenţa obiectelor. Este evident că după Russell judecata de predicaţie
,,regele de astăzi al Franţei este chel“ nu este independentă de judecata existenţială
corespunzătaore ,,regele de astăzi al Franţei există“. Mai mult, una din consecinţele teoriei
descripţiilor este că el a fost angajat faţă de o teză chiar mai tare: predicaţia implică
existenţa17.
Neangajarea lui Meinong faţă de această teză tare, şi în general încercarea sa de a face
predicaţia independentă de existenţă, îl arată pe Meinong ca ocupând o poziţie distinctă în
raport cu o lungă tradiţie logico-filosofică (ce pleacă de la Aristotel şi merge până la Frege şi
Russell) ce pune în strânsă dependenţă predicaţia de existenţă. Prin afirmarea principiului
independenţei, Meinong se arată foarte modern, căci abia în ultimele decenii logicienii şi
filosofii au construit sisteme de logică în care predicaţia este independentă de existenţă.
Am văzut mai sus că obiecţia lui Russell că se ajunge la contradicţie se evaporă prin
accentuarea distincţiei dintre fiinţa obiectului (Sein) şi atribuirea de proprietăţi unui obiect

17
După cum am încercat să arătăm în capitolul V din Existenţă şi predicaţie, op. cit.
 7

(Sosein). Problema care se poate acum ridica este legată de statutul existenţei: este existenţa,
după Meinong, o proprietate? Dacă răspunsul este afirmativ, ce fel de proprietate este
existenţa? După felul cum prezintă Meinong teoria obiectului, se pare că existenţa este o
proprietate asemănătoare celorlalte proprietăţi ale unui obiect. Atunci când caracterizăm o
masă ca fiind un obiect din lemn, că este utilizată la scris, că are patru picioare etc. o
caracterizăm, într-un fel mai mult sau mai puţin implicit, şi ca fiind existentă. Despre un
pătrat rotund se poate afirma că este un obiect matematic, că este pătrat, că este rotund etc. şi,
în plus, că este nonexistent. În acest fel, vom găsi fie existenţa, fie nonexistenţa printre
proprietăţile obiectului.
Pentru a vedea ce fel de proprietate sunt existenţa şi nonexistenţa, trebuie să ne
amintim că Meinong face o clasificare a proprietăţilor în nucleare şi extranucleare. O
proprietate este nucleară dacă face parte din natura obiectului, cum este rotunjimea pentru un
pătrat rotund; în caz contrar este extranucleară. Din această perspectivă existenţa apare ca
fiind o proprietate extranucleară.
A susţine că existenţa este o proprietate extranucleară înseamnă a face o distincţie
riguroasă, absolută între fiinţa obiectului pe de o parte şi esenţa obiectului pe de altă parte.
Dacă obiectul este dincolo de fiinţă şi nefiinţă, neputând fi caracterizat nici ca fiind existent,
nici nonexistent, nici ca fiind subzistent, nici nonsubzistent înseamnă că se transferă, ca să
zicem aşa, aceste predicate în domeniul esenţei. Dar ce este esenţa unui obiect pur? În acord
cu cele susţinute de Meinong, esenţa ar fi Sosein, adică ceea ce se poate afirma despre un
obiect. Dar cum despre un obiect se poate afirma fie că există, fie că nu există, fie că subzistă,
fie că nu subzistă atunci teza existenţei ca proprietate extranucleară apare ca ridicând o
importantă dificultate.
Mai mult, dacă ceea ce se poate afirma despre un obiect (Sosein) conţine un domeniu
în care sunt explicitate proprietăţile nucleare şi un alt domeniu în care avem proprietăţile
extranucleare se ajunge la necesitatea acceptării unei naturi duale a oricărui obiect. Un
meinongian ar putea, desigur, răspunde că distincţia dintre proprietăţi nucleare şi
extranucleare se suprapune oarecum peste distincţia modernă dintre proprietăţi esenţiale şi
accidentale. Însă dacă în cazul lui Pegas s-ar putea accepta că are existenţă accidentală, cu
greu s-ar putea susţine existenţa accidentală în cazul lui Socrate.
Din cele spuse mai sus se observă cu uşurinţă o concluzie logico-filosofică, ce poate fi
valabilă în toate cazurile în care doi filosofi au un dialog critic: o construcţie teoretică, ce are
o bună armătură logică şi filosofică, poate să fie, deopotrivă, acceptată sau respinsă în funcţie
de presupoziţiile pe care se desfăşoară analiza respectivei construcţii. Dacă presupoziţiile sunt
 8

acceptate, atunci există o bună bază pentru un dialog constructiv. În caz contrar, construcţia
este respinsă; ceea ce nu înseamnă însă că dialogul nu a fost constructiv, după cum rezultă din
disputa lui Meinong cu Russell.

(I Tănăsescu (coord), Filosofia austriacă, Giurgiu, Pelican, 2004, pp. 46-54)