Semnul mentalului:Intenționalitatea

Kipopoulou Maria
Anul I, grupa 4
1. Prezentare generala
2. Problema inexistenței intenționate
3. Eliminativism
4. Relaționalismul
5. Adverbialism
6. Tipuri de intenționalitate de bază în conformitate cu Le Morvan
7. Intenționalism
8. Forme de intenționalism
9. Stări mentale fără intenționalitate
10. Intenționalitatea fenomenală
11. Intenționalitatea și conștiința de sine
Ce este intenționalitatea și care e conceptul ei? Cea mai veche teorie a
intenționalității este asociată cu Anselm din Canterbury’s argument ontologic pentru
existența lui Dumnezeu, și cu principiile sale făcând distincția între obiectele care
există în înțelegere și obiectele care există în realitate. Ideea a căzut din discuție
odată cu sfârșitul medievului perioada scolastică, dar în vremurile recente a fost
înviat de psiholog empiric Franz Bentano și ulterior adoptat de contemporan filosof
fenomenologic Edmund Husserl. Astăzi, intenționalitatea este o preocupare vie în
rândul filosofilor minții și ai limbajului. O dispută comună este între naturalism
despre intenționalitate, opinia ca proprietățile intenționate sunt reductibile la
proprietăți naturale așa cum a studiat Științele Naturii, și teoria fenomenală a
intenționalității, opinia că intenționalitatea se bazează pe conștiință.
Conceptul de intenționalitate a fost reintrodus în contemporanitatea secolului al XIX-
lea filozofie de de Franz Brentano(un filozof german și psiholog care este în general
considerat ca fiind fondatorul psihologia actului, numit si intenționalism)în opera sa
Psihologia dintr-un punct de vedere empiric(1874). Brentano a descris
intenționalitatea ca o caracteristică a tuturor actelor de conștiința care sunt astfel
fenomene psihice sau mentale, prin care pot fi separați de fenomenele fizice sau
naturale. Brentano a inventat expresia ,,inexistență intenționată,, pentru a indica
particularitatea ontologice starea conținutului fenomenelor mentale. Potrivit unor
interpreți ,,in,, a ,,inexistenței,, trebuie citit ca locativ, adică ca indicând că ,,un obiect
intenționat...există în sau are în existența, existând nu extern, ci în starea
psihologică.

Fiecare fenomen mental este caracterizat de ceea ce scolasticii din Evul Mediu
numeau inexistența intenționată a unui obiect și ceea ce am putea numi, deși nu cu
totul fără echivoc, referire la un conținut, direcția către un obiect, sau obiectivitate
imanentă. Fiecare fenomen mental include ceva ca obiect în sine, deși nu toate fac
acest lucru în același mod. În prezentare se prezintă ceva, în judecată se afirmă sau
se refuză ceva, în dragoste iubită, în ură urâtă, în dorință dorită și așa mai departe.
Această existență intenționată este caracteristică exclusiv fenomenelor mentale.
Niciun fenomen fizic nu prezintă așa ceva. Prin urmare, am putea defini fenomene
mentale spunând că sunt acele fenomene care conțin un obiect intenționat în sine.
-Franz Brentano, Psihologia dintr-un punct de vedere empiric.

O problemă majoră în cadrul discursului privind intenționalitatea este că participanții

nu reușesc să facă explicit dacă folosesc sau nu termenul pentru a implica concepte
precum agenția sau dorința, adică dacă implică teleologie. Dennett invocă în mod
explicit concepte teleologice în poziție intenționată. Cu toate acestea, majoritatea
filosofilor folosesc intenționalitatea pentru a însemna ceva fără importanță
teleologică. Astfel, gândirea unui scaun poate fi despre un scaun fără nicio implicație
a unei intenții sau chiar a unei credințe legate de scaun. Pentru filozofii limbajului,
ceea ce se înțelege prin intenționalitate este în mare parte o problema a modului în
care simbolurile pot avea semnificație. Această lipsă de claritate poate sta la baza
unora dintre diferențele de vedere indicate mai jos.
Pentru a susține în continuare diversitatea sentimentelor evocate din noțiunea de
intenționalitate, Husserl a urmat pe Brentano și a acordat conceptului de
intenționalitate o atenție mai răspândită, atât în continental și filozofie analitică.
Spre deosebire de viziunea lui Brentano filosof francez Jean-Paul Sartre a identificat
intenționalitatea cu conștiința, afirmând că cei doi nu se distinge. Filozof german
Martin Heidegger, a definit intenționalitatea ca îngrijire a simțitor condiție în care
existența unui individ, facticitate, și a fi în lume identifică semnificația lor ontologică,
spre deosebire de ceea ce este doar ontic. Alți filozofi din secolul al XX-lea precum
Gilbert Ryle și A.J Ayer au criticat conceptul de intenționalitate al lui Husserl și
numeroasele sale straturi de conștiința. Ryle a insistat că percepția nu este un
proces, și Ayer că descrierea cunoștințelor cuiva nu este descrierea proceselor
mentale. Efectul acestor poziții este că conștiința este atât de complet intenționată
încât actul mental a fost golit de tot conținutul și că ideea conștiinței pure este că nu
este nimic.
Platonist Roderick Chisholm a reînviat teza Brentano prin analiza lingvistică,
distingând două părți ale conceptului lui Brentano, aspectul ontologic și aspectul
psihologic. Scrierile lui Chisholm au încercat să rezume criteriile adecvate și
nepotrivite ale conceptului încă de la scolastică, ajungând la un criteriu de
intenționalitate identificat de cele două aspecte ale tezei lui Brentano și definit de
proprietățile logice care disting limbajul care descrie fenomenele psihologice de
limbajul care descrie non-psihologic. Criteriile lui Chisholm pentru utilizarea
intenționată a propozițiilor sunt:indepența existenței, indiferența adevăr-valoare și
opacitate referențială.
În curs inteligență artificială și filozofia minții, intenționalitatea este uneori legată de
întrebări de inferență semantică, atât cu adepți sceptici, cât și cu susținători. John
Searle a susținut această poziție cu Cameră chineză experiment de gândire, potrivit
căruia numarul sintactic operațiile care au avut loc într-un computer l-ar furniza
semantic conținut. Alții sunt mai sceptici în ceea ce privește capacitatea umană de a
face o astfel de afirmație, susținând că tipul de intenționalitate care reiese din rețele
de auto-organizare a automatelor va fi întotdeauna indecidibil, deoarece nu va fi
niciodată posibil să ne facem experiența introspectivă subiectivă de intenționalitate
și luarea deciziilor coincid cu observarea noastră obiectivă a comportamentului unei
mașini de auto-organizare.
Problema inexistenței intenționate:
O problemă centrală pentru teoriile intenționalității a fost problema inexistenței
intenționate: Pentru a determina starea ontologică a entităților care fac obiectul
stărilor intenționate. Acest lucru este deosebit de relevant pentru cazurile care
implică obiecte care nu au nicio existență în afara minții, ca în cazul simplelor fantezii
sau halucinații.
Luați, de exemplu, Kathy, care se gândește la Batman. Pe de o parte, se pare că acest
gând este intenționat: Că Kathy este gândindu-mă la ceva. Pe de altă parte, Batman
nu există. Acest lucru sugerează că Kathy este fie fără să mă gândesc la ceva sau că
Kathy este gândindu-mă la ceva ce nu există. Au fost propuse diverse teorii pentru a
concilia aceste intuiții conflictuale. Eliminativistii neagă că acest tip de stare mentală
problematică este posibilă. Relaționalistul încearcă să resolve problema interpretând
stările intenționate ca relații în timp ce adverbaliștii le interpretează ca proprietăți.
Eliminativism:
Eliminativisti negați că exemplul de mai sus este posibil. S-ar putea să ni se pară nouă
și pentru Kathy că se gândește la ceva, dar nu gândește deloc. O astfel de poziție ar
putea fi motivată de o formă de externalism semantic, opinia că semnificația unui
termen, sau, în acest exemplu, conținutul unui gând, este determinată de factori
externi subiectului. Dacă sensul depinde de succes referință atunci eșecul de a face
referire ar duce o lipsă de sens. Dificultatea pentru o astfel de poziție este de a
explica de ce i se pare lui Kathy că se gândește la ceva și cât de mult pare a gândi
este diferit de gândirea reală.
Relaționalism:
Relaționaliști susțin că a avea o stare intenționată implică starea într-o relație cu
obiectul intenționat. Aceasta este poziția cea mai naturală pentru cazurile fără
probleme. Deci, dacă Kathy percepe un copac, am putea spune că o relație
perceptuală se ține între Kathy, subiectul acestei relații și copac, obiectul acestei
relații. Se presupune, de obicei, că relațiile implică existența: Instanța unei relații
implică existența relatării sale. Acest principiu exclude faptul că putem purta relații
cu entități inexistente. Dar o modalitate de a rezolva problema este negarea acestui
principiu și argumentarea pentru un fel de excepționalism de intenționalitate: că
intenționalitatea este diferită de toate celelalte relații în sensul că acest principiu nu i
se aplică.
O soluție relaționalistă mai comună este căutarea obiectelor existente care pot juca
rolul pe care trebuia sa îl joace obiectul inexistent. Astfel de obiecte sunt uneori
numite proxy, urme sau obiecte ersatz. S-a sugerat că obiecte abstracte sau Forme
platonice poate juca acest rol. Obiectele abstracte au existență reală, dar există în
afara spațiului și a timpului. Deci, când Kathy se gândește la Batman, ea stă într-o
relație de gândire cu obiectul abstract sau cu forma platonică care îi corespunde lui
Batman. O soluție similară înlocuiește obiectele abstracte cu obiecte mentale
concrete. În acest caz, există un obiect mental corespunzător lui Batman în mintea
lui Kathy. Pe măsură ce Kathy începe să se gândească la Batman, ea intră într-o
relație cu acest obiect mental. O problemă pentru ambele teorii este că acestea par
să caracterizeze greșit experiența gândirii. În timp ce Maria se gândește la Batman,
ea nu se gândește nici la o formă platonică în afara spațiului-timp, nici la un obiect
mental. În schimb, ea este gândindu-se la o ființă fizică concretă. O soluție conexă
vede posibile obiecte ca obiecte intenționate. Aceasta implică un angajament față de
realism modal, de exemplu sub forma Lewisian model sau așa cum este prevăzut de
Takashi Yagisawa.
Adverbialism:
Adverbialiști susțin că stările intenționate sunt proprietăți ale subiecților. Deci nu
sunt necesare obiecte independente în afară de subiect, așa cum adverbaliștii evită
problema inexistenței. Această abordare a fost denumită adverbialism, deoarece
obiectul stării intenționate este văzut ca o modificare a acestei stări, care poate fi
exprimată lingvistic prin adverbe. În loc să spui asta Kathy se gândește la Batman, ar
fi mai precis, potrivit adverbaliștilor, să spunem asta Kathy gândește într-o manieră
supranormală sau asta Kathy se gândește Batman. Adverbialismul a fost contestat pe
motiv că pune o presiune asupra limbajului natural și a perspectivelor metafizice
codificate în acesta. O altă obiecție este că, tratând obiectele intenționate ca simple
modificări ale stărilor intenționate, adverbialismul își pierde puterea de a distinge
între diferite conținuturi intenționate complexe, așa-numita problemă cu multe
proprietăți.
Tipuri de intenționalitate de bază în conformitate cu Le Morvan
Lucrând la intenționalitatea viziunii, credințelor și cunoașterii, Pierre Le Morvan a
făcut distincția între trei tipuri de bază de intenționalitate pe care le numește
transparent, translucid și respectiv opac. Tripla distincție poate fi explicată după cum
urmează. Să numim intendum, despre ce este vorba: O stare intenționată și
intenționat subiectul care se află în starea intenționată. O stare intenționată este
transparentă dacă îndeplinește următoarele două condiții:
I:Este cu adevărat relațională prin faptul că implică existența nu numai a
intenționarului, ci și a intendumului și II, substituibilitatea identicelor se aplică
intendumului (adică dacă starea intenționată este despre a, și a=b, atunci starea
intenționată este translucidă dacă îndeplinește I dar nu II. O stare intenționată este
opacă dacă nu satisface nici I, nici II.
Intenționalism este teza conform căreia toate stările mentale sunt intenționate,
adică se referă la ceva: La obiectul lor intenționat. Această teză a fost denumită și
reprezentaționalism. Intenționalismul este implicat de pretenția lui Brentano că
intenționalitatea este semnul mentalului. Dacă toate și numai stările mentale sunt
intenționate, atunci este sigur că toate stările mentale sunt intenționate.
Discuțiile despre intenționalism se concentrează adesea pe intenționalitatea stărilor
conștiente. Se pot distinge în astfel de stări trăsăturile lor fenomenale sau cum este
un subiect să aibă o astfel de stare, de trăsăturile lor intenționate sau despre ce este
vorba. Aceste două caracteristici par a fi strâns legate între ele, motiv pentru care
intenționiștii au propus diverse teorii pentru a suprinde forma exactă a acestei
relații.
Forme de intenționalism:
Aceste teorii pot fi aproximativ împărțite în trei categorii: Intenționalism pur,
intenționalism impur și teorii qualia. Atât Intenționalismul pur, cât și cel impur susțin
că există un supraveghere relația dintre trăsăturile fenomenale și trăsăturile
intenționate, de exemplu, că două stări intenționate nu pot diferi în ceea ce privește
trăsăturile lor fenomenale fără a diferi în același timp în trăsăturile lor intenționate.
Teoriile Qualia, pe de altă parte, afirmă că printre trăsăturile fenomenale ale unei
stare mentale există cel puțin unele proprietăți fenomenale neintenționate, așa-
numitele Qualia, care nu sunt determinate de trăsături intenționate. Intenționalismul
pur și impur nu sunt de acord unul cu celălalt cu privire la caracteristicile intenționale
care sunt responsabile pentru determinarea trăsăturilor fenomenale. Pur
intenționaliștii susțin că numai conținutul intenționat este responsabil, în timp ce
intenționiștii impuri afirmă că modul sau modul în care este prezentat acest conținut
joacă, de asemenea, un rol.
Tim Crane, el însuși un intenționist impur, explică această diferență distingând trei
aspecte ale stărilor intenționate: obiectul intenționat, conținutul intenționat și
modul intenționat: mărul. De exemplu, văzând că un măr este rotund și gustând că
acest măr este dulce, ambele au același obiect intenționat: mărul. Dar ele implică
conținuturi diferite: percepția vizuală atribuie mărului proprietatea rotunjimii, în
timp ce percepția gustativă atribuie mărului proprietatea dulceaței. Atingerea
mărului va avea ca rezultat, de asemenea, o experiență perceptivă care atribuie
rotunjimii mărului, dar rotunjimea este prezentată într-un mod diferit. Deci,
percepția vizuală și percepția haptică sunt de acord atât în obiectul intenționat, cât și
în conținutul intenționat, dar diferă în modul intenționat. Este posibil ca
intenționistul pur să nu fie de acord cu această distincție. Ei pot argumenta, de
exemplu, că diferența în ultimul caz aparține și conținutului intenționat, deoarece
mărului i se atribuie două proprietăți diferite: rotunjimea văzută și rotunjimea
simțului.
Stări mentale fără intenționalitate:
Critici ai intenționalismului, așa-numiții anti-intenționaliști, au propus diferite
contraexemple aparente intenționalismului: stări care sunt considerate mentale, dar
lipsesc intenționalitatea. Unele teorii anti-intenționaliste, cum ar fi cea a Ned Block,
se bazează pe argumentul că experiența conștientă fenomenală sau qualia este, de
asemenea, o componentă vitală a conștiinței și că nu este intenționată. O altă formă
de anti-intenționalism asociată cu John Searle consideră fenomenalitatea în sine ca
semnul mentalului și înlătură intenționalitatea. O altă formă susține că unele stări
neobișnuite ale conștiinței sunt neintenționate, deși un individ ar putea trăi o viață
fără a le experimenta. Robert K.C pentru om susține că unele dintre stările
neobișnuite de conștiință tipice experiență mistică sunt evenimente de conștiință
pură în care conștiința există, dar nu are obiect, nu este conștientizarea a nimic.
Intenționalitatea fenomenală:
Intenționalitatea fenomenală este tipul de intenționalitate bazat pe stări mentale
fenomenale sau conștiente. Contrastează cu intenționalitate non-fenomenală, care
este adesea atribuit de ex. limbajul și stările inconștiente. Distincția este importantă
pentru filozofii care susțin că intenționalitatea fenomenală are un statut privilegiat
față de intenționalitatea non-fenomenală. Această poziție este cunoscută sub
numele de teoria intenționalității fenomenale. Acest statut privilegiat poate lua două
forme. În versiunea moderată, intenționalitatea fenomenală este privilegiată,
deoarece alte tipuri de intenționalitate depind de aceasta sau sunt bazate pe ea. Prin
urmare, acestea nu sunt intenționate intrinsec. Versiunea mai puternică merge mai
departe și neagă existența altor tipuri de intenționalitate.