GÂNDIREA Ş I LOGICA SENTIMENTELOR

Salvador de Madariaga in incercarea sa de a studia si compara englezul, francezul şi

spaniolul sustinea că „viaţa şi gândirea nu coincid, una fiind haotică, mobilă, imprevizibilă, veşnic
reînnoită, pe când cealaltă este ordonată, încremenită, dinainte reglată” În faţa unei asemenea
dileme, omul de acţiune optează pentru viaţă; intelectualul, pentru gândire. Acesta sustinea
deasemenea că daca vom considera gândirea ca pe un fenomen vital, şi dacă vom presupune
cunoscut un anumit moment al acestui fenomen pe care îl vom putea considera drept starea lui
iniţiala, evoluţia ulterioara a fenomenului se va deduce cu ajutorul legilor prestabilite ale logicii,
astfel incat toate starile succesive ale gândirii sunt date implicit atunci cand este dată starea iniţiala.
Noi nu putem intelege puterea gândirii dacă nu avem o logică adecvată unei asemenea teme.
Th. Ribot spunea că logica raţională nu se poate extinde la întregul domeniu al cunoaşterii şi
acţiunii. Şi omul manifestă o trebuinţă vitală de a acţiona asupra anumitor persoane sau lucruri, prin
puterea gândului şi a voinţei, pe când logica obiectivă nu-i furnizează mijloace în acest sens. Logica
sentimentelor este cea care îi serveşte omului în toate cazurile în care el are de promovat un interes
sau de justificat o concluzie, cazuri în care nu poate sau nu vrea să utilizeze procedeele raţionale.
Ribot face, de altfel, o distincţie clară între raţionamentul afectiv şi cel intelectual. O
caracteristică esenţială a raţionamentului afectiv este aceea că el se compune mai ales din concepte
şi judecăţi cu coeficient emoţional, pe când raţionamentul intelectual trebuie să fie purificat de
orice element emoţional. Elementul raţional este obiectiv şi ţine de originea cosmică. El îşi trage
substanţa din Natură, încercând s-o exprime şi să o fixeze în conceptele matematicii, mecanicii,
astronomiei, fizicii, chimiei; în conceptele biologice şi în cele de ordin psihologic şi social. În timp
ce, elementul emoţional este clădit subiectiv şi imprimă o astfel de marcă distinctivă întregii logici a
sentimentelor, raţionamentul intelectual are drept scop cunoaşterea adevărului obiectiv.
Funcţia raţiunii anihilează orice contradicţie, pentru că dacă adaptarea la obiect este A, ea nu
poate fi în aceiaşi timp non A. Raţionamentul emoţional este o adaptare la credinţe, la dorinţe şi
aversiuni, poziţia sa fiind subiectivă. Logica sentimentelor nu caută decât mijloace de satisfacţie şi
de succes, fără a lua în consideraţie dacă ideile pe care le urmează sunt contradictorii din punct de
vedere raţional. Trebuinţele, aspiraţiile, pasiunile care ne fac să acţionăm sunt valori ireductibile
unele la altele şi care devin contradictorii numai în măsura în care sunt raţionalizate.
Th. Ribot a dezvăluit cinci tipuri principale de raţionament pentru a înţelege şi mai bine
abisurile gândirii umane si pentru a intui natura puterii gândului: pasional, inconştient, imaginativ,
justificabil, mixt sau compozit.
1. Forma cea mai simplă şi cea mai săracă în elemente intelectuale este raţionamentul
pasional. El diferă de asociaţia de idei prin aceea că are un ţel prestabilit. El nu rămâne în stare

1
embrionară, ci se dezvoltă. Pentru demonstraţie, Ribot foloseşte trei stări: una depresivă -
timiditatea, alta expresivă - dragostea, şi una mixtă - gelozia. Consideră că timiditatea este o
pasiune deoarece este o emoţie persistentă, obsedantă, în cadrul câreia demersul spiritului, mai
degrabă iraţional, procede în special prin intuiţie.
Dragostea, spunea Ribot, justifică teza lui Schopenhauer că individul este dominat de geniul
speciei, este utilizat ca simplu instrument al voinţei sale şi in aceti caz este străin de logică, cu
excepţia cazului în care mi avem în vedere logica imanentă, inconştientă ainstinctului.231
Descartes defineşte gelozia ca fiind o specie de teamă care se raportează la dorinţa de a păstra un
bun oarecare” (Passions). Spinoza, în Etica înţelege prin gelozie în special pe cea a îndrăgostiţilor
care este şi cea mai dramatică. Gelozia erotică se dezvoltă în partidă dublă: ea vizează pe acela care
trădează şi pe acela care contribuie la trădare; ea poate să aibă mai multe surse, după cum are o
provenienţă sexuală, sentimentală, intelectuală. Ea diferă la bărbat şi la femeie. Bărbatul acţionează
ca stăpânul faţă de sclavi, arogându-şi dreptul de a ucide, iar femeia, ca sclavul faţă de stăpân:
minciună, şiretlic, rebeliune. Femeia prezintă particularitatea de a fi câteodată retroactivă (gelozia
unei femei divorţase faţă de primul soţ, chiar şi a unei văduve) şi s-a putut afirma că duritatea
mamei vitrege nu este decât efectul geloziei nemărturisite împotriva primei soţii a bărbatului.
2. Th. Ribot distinge inconştientul static şi inconştientul dinamic. Inconştientul static
include tot ceea ce reprezintă formaţia organizată (obişnuinţele, memoria etc.) şi este o stare de
conservare, de repaus, deoarece stările noastre suferă permanente metamorfoze. Inconştientul
dinamic este o stare lentă de activitate, de incubaţie şi elaborare.
Referitor la natura inconştientului, există în psihologie două ipostaze principale: pentru unii,
activitatea inconştientă este pur cerebrală, factorul psihic, care însoţeşte de obicei activitatea
centrilor nervoşi, este absent. Pentru alţii, există în aceeaşi persoană, fără conexiune reciprocă, mai
multe fluxuri de conştiinţă, din care doar unul este cunoscut la un moment dat; celelalte, deşi
absente, nu-şi schimbă din această cauză natura, rămânând, în fond, psihice.
Din punct de vedere psihologic, pentru Th. Ribot, judecata şi raţionamentul, fie ele
conştiente, subconştiente sau inconştiente, rămân identice, cu excepţia unei deosebiri de grad în
ceea ce priveşte claritatea reprezentării. Din punct de vedere fiziologic, însă, nu cunoaştem absolut
nimic “despre mecanismul cerebral care corespunde stărilor de conştiinţă numite judecăţi şi
raţionamente.” Ca să demonstreze valenţele raţionamentului din conştient se apelează la două
concepte: la conversiuni şi la transformi afective. Conversiunile se produc în două feluri, spune
Ribot- lent cu progrese şi brusc, pe neaşteptate. Pentru a analiza conversiunile religioase, ar trebui
să ne debarasăm de aceea opinie comună potrivit căreia o conversiune este efectul meditaţiei. Nu
pretinsa demonstraţie logică este cea care generează credinţa, ci credinţa este cea care suscită o
pretinsă demonstraţie, pentru a se justifica.
O credinţă este un sistem de idei investit cu o realitate şi considerată superioară şi de

2
preferat oricărei alteia, în timp ce o conversiune, de orice natură ar fi, constă în substituirea altui
sistem de idei care, la rându-i, este judecat drept real şi cel puţin superior şi de preferat altuia,
oricare ar fi el. Pentru explicarea substituţiei Ribot caută analogii în cazurile de metamorfoză
parţială pe baza fiziologică: criza pubertăţii, trecerea lentă la senilitate, schimbarea bruscă de
caracter ca urmare a unei emoţii violente; transformarea fizică rezultată de pe urma unei boli; pe
scurt, în cazurile de alterare parţială a personalităţii.
Prin transformări Ribot înţelege metamorfoza unei forme de ecuaţie în alta care pare
specific diferită. Transformările atribuite ipotetic unei logici inconştiente nu se aseamănă prin nimic
cu conversiunile. Aceste transformări nu au loc decât pentru emoţii complexe, cum ar fi dragostea
paternă, dragostea conjugală etc.
3. Th. Ribot defineste si raţionamentului imaginativ, care este cea mai complexa,
frecventă şi mai importantă prin rezultatele sale. El mai numeşte raţionamentul imaginativ forma
afectivă a raţionamentului euristic, fiind retionamentul propriu credinţei, atunci când ea raţionează.
Nu trebuie sa confundăm raţionamentul imaginativ cu imaginata sacra care presupune invenţia,
fantezia.
Raţionamentul suferă o transformare în sensul ca prima fază el este pur imaginativ; dorinţa
generează ş structurează credinţa: adevăratul credincios rârâne surd la toate ispitele. În a doua fază,
când s-a inserat indoiala, raţionamentul devine o justificare, o pledoarie.
4. Raţionamentul justificativ, denumire ce ii apartine lui Malebranche, este forma cea
mai simplă, cea mai puerilă şi cea mai banală dintre toate. Acest tip de raţionament este generat
de o credinţă fermă şi sincera care refuză să fie tulburată, aspirând la liniste. Este o „manifestare
reală a instinctului de conservare” Despre orice fel de credinţă ar fi vorba individul este încercat de
îndoială din când în când, fapt ce duce la o ”ruptură de echilibru mintal", care cere un remediu şi
care este tocmai raţionamentul justificativ. El este utilizat mai ales în morala practică dar şi în
morala teoretică. Sursa logică justificativă înfloreşte în toate religiile: adevăraţii credincioşi nu se
lasă niciodată încurcaţi de nenorocirile individuale sau colective ale oamenilor evlavioşi. Ei
încearcă să justifice nebănuitele căi ale Domnului şi nu se neliniştesc de dubla încălcare a logicii.
Alături de raţionamentul justificativ, Ribot mai aminteşte şi o altă formă pe care o numeşte
raţionament de consolare, care-şi are originea în trebuinţa găsirii unui remediu pentru durerea
morală. Raţionamentul de consolare constituie un efort de restituire, prin mijloace artificiale, a
cantităţii de viaţă şi de energie pierdută (mirarea, decăderea, boala, despărţirea cauzată de moarte).
Acesta vizează acelaşi scop şi constă în punerea în vedere a unor stări din trecut sau din viitor,
capabile să compenseze prezentul. Noi nu putem găsi consolarea decât in amintirile trecute ale unui
timp efemer sau in speranta.
5. Raţionamentul mixt sau compozit, în unele cazuri numit şi rationament artificial sau
pledoarie, variază în funcţie de cantitatea de logică afectivă şi de logică raţională pe care o

3
include. Logica raţională se străduieşte când să descopere, când să demonstreze, si mai ales, ea
urmăreşte soluţionarea unei probleme. Şi logica sentimentelor fie, că încearcă să descopere, cum
este cazul raţionamentului imaginativ, fie că simulează demonstraţia, ca în cazul pledoariei.
Demonstraţia înaintează spre adevăr cu un pas metodic şi sigur şi se adresează intelectului
uman, chiar dacă natura sa este speculativă. În pledoarie însă, concluzia este fixată dinainte. Ea
are drept scop să convingă, şi se adresează omului integral, sentimentelor sale, voinţei, pentru a le
domina şi subjuga. Raţionamentul compozit sau pledoaria este o luptă pe care o întâlnim în discuţii
politice, morale, religioase, sociale(predicatorul, avocatul, propaganda morală, literară şi chiar
ştiinţifică a unor conferenţiari în favoarea sau împotriva unei opinii, a unei afaceri, căsătorii, etc.).
Raţionamentul mixt se distinge de celelalte forme ale logicii sentimentelor pentru că este cel
mai impregnat de raţionalitate. Dacă celelalte raţionamente au o tentă pur individuală, caracterul
extraindividual, social, al raţionamentului mixt este evident, deoarece îşi propune să acţioneze
asupra celorlalţi oameni. Aşa se poate explică cum a reuşit Savonarola să-i mobilizeze pe florentini
să-şi sacrifice bijuteriile şi veşmintele de lux, iar pe pictorul Bartolomeo della Porta să-şi ardă cu
mâna lui tablourile. Un simplu ordin, în acest caz, nu era suficient pentru ca imperativul să fie
ascultat, ci era necesară o acumulare de motive emoţionante, constituind termenii medii care
pregătesc concluzia.
In concluzie, poate că numai un francez a reuşit să faca o asemenea analiză în logica
sentimentelor, fie si pentru ca acesta, comparativ cu englezul sau spaniolul, exceleaza în lucrările
intelectului, are tendinţele care favorizează exerciţiul gândirii. De aceea, Salvador de Madariaga
afirma: „gândirea franceză este puternic analitică”, spre deosebire de gândirea engleză care
procedează prin enumerare sau prin inventar sau cea spaniolă care este „sintetică şi procedează
brutal şi fărâ menajamente”. Simţul continuităţii, scria Madariaga, joacă în planul inteligenţei
acelaşi rol pe care îl joacă perseverenţa în planul voinţei. El asigură continuitatea evoluţiei gândirii
aşa cum perseverenţa asigură continuitatea desfăşurării acţiunii.

4
 BIBLIOGRAFIE

 Morfologia şi puterea gândirii (Limitele psihologiei), Pera Aurel, Editura

Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2006