Vladimir Soloviov- rezumat
cu materia.
Cap. 1. Datele primare ale moralităţii
I.- III.
Orice doctrină etică trebuie să aibă drept
fundament natura morală a omului.
Chiar şi Darwin consideră că moralitatea e
calitatea care-l diferenţiază pe om de animale.
Un alt lucru care-l deosebeşte pe om de animale
este simţul pudorii (ex Adma şi Eva în Rai,
după cădere.)
Omul nu este doar fapt al naturii, ci şi voinţă
personală. Omul se ruşinează atunci când simte
că natura materială a pus stăpânire pe el.
Mila este fundamentul comportamentului etic
iar iubirea este baza solidarităţii.
IV.-V
Pe lângă sentimentele de ruşine (aparţine
exclusiv omului) şi milă (este propriu şi multor
animale), omul mai are şi sentimentul veneraţiei
(evlavie, pietate) care stă la baza religiilor
naturale. Aşadar, fundamentele vieţii morale
sunt: „dominarea senzualităţii fizice,
solidaritatea cu fiinţele vii şi supunerea
lăuntrică voluntară faţă de principiul
suprauman”.
Conştiinţa animalelor nu deosebeşte răul de
bine. Doar acest discernământ conferă faptelor
noastre şi relaţiei cu Dumnezeu o dimensiune
morală.
Cap. II. Principiul ascezei în morală
I.
Ruşinea omului se manifestă atunci când el se
simte acaparat de natura sa animalică.
Acest sentiment, potenţat de raţiune, devine
asceză.
Circulă ideea greşită că religiile orientale
cultivă excesiv asceza. dar asta nu înseamnă că
în religiile şi filosofiile Orientului răul este
identificat cu natura materială.
Exemple din fiosofiile hindusă şi budistă.
Materialitatea nu este un rău în sine (ex lumina
este materie şi e bună), ci devine rea când e
emanaţie de la diavol. Concluzia e că nici una
dintre aceste filosofii orientale nu identifică răul
II.
Ruşinea este expresia rezistenţei pe care o
opune fiinţa umană care se simte acaparată de
natura sa materială, de biologic. Ruşinea este un
sentiment moral, faptul acesta dovedind că
omul nu este un animal.
III.-VIII
Omul, ca şi animalele, participă la viaţa
universului. Dar, dacă animalele interacţionează
doar asupra mediului înconjurător, omul
acţionează fiind conştient de valoarea morală a
acţiunilor sale, se ghidează în funcţie de
distincţia între bine şi rău.
Subordonarea trupului faţă de spirit este o
exigenţă morală.
Afirmarea spiritului este posibiliă doar prin
respingerea repetată a atentatelor trupului. Este
un proces care curpinde trei moment:
autodiferenţierea lăuntrică a spiritului faţă de
trup; spiritul care îşi apără în mod real
independenţa; dominarea spiritului faţă de ce
este trupesc (atât cât este necesar pentru
demnitatea acestuia din urmă).
Acest proces, asceză, trebuie făcut cu
discernământ şi echilibru (ex. controlarea
funcţiilor biologice, ca hrana, procreaţia,
respiraţia, raportarea echilibrată la instinctele
naturale ale omului). Omul trebuie să discearnă
cum se raportează lăuntric la instinctele
biologice.
Asceza vizează nu doar aspectul fizic şi psihic
al organismului, ci şi starea spirituală. Este
nevoie de restaurarea unei stări morale care să
aducă echilibrul interior al persoanei umane în
totalitatea ei.
Asceză este autoconservare spirituală.
Cap. IV. Principiul religios în morală
I.
Atitudinea morală a copiilor faţă de părinţi-se
sprijină pe dependenţa totală faţă de ei, resimţiţi
ca Providenţă. Astfel dragostea filială depăşeşte
altruismul.
$1
La fel, iubirea părintească sau mila este o
manifestare radicală a altruismului acestora.
Iubirea şi mila faţă de cineva se sprijină pe
ideea de egalitate (îl percep pe celălalt ca egal al
meu.)
Există şi o inegalitate pozitivă, care determină
dragostea filială sau veneraţia.
II.-VI.
Sub impactul filozofiei pozitiviste a lui Auguste
Comte, circulă ideea că religia s-a născut ca o
formă de fetişism.
Deşi a existat în istoria umanităţii, fetişismul nu
poate fi considerat forma primordială a religiei.
Deşi omul a divinizat la un moment dat
fenomenele naturii, este pentru că avea deja în
minte datele necesare pentru a gândi ideea de
divinitate.
La copil ideea de divinitate e inspirată de
imaginea părinţilor şi nu ia formă de fetiş.
Manifestarea atitudinii religioase a copiilor faţă
de părinţi – ex, cultul strămoşilor, sau al
morţilor (în China).
Herbert Spencer: religia este dedusă în
ansamblul ei din cultul strămoşilor.
Obiectul religiei l-au constituit dintotdeauna
fiinţele antropomorfe sau duhurile.(de ex, la
popoarele din Africa, puterea care se atribuie
vrăjitorilor.)
Credinţa (în Providenţă, în Dumnezeu) este
anterioară oricărei concepţii religioase
pozitive, oricăror reguli.
Morala religioasă, este prescriptivă, ne spune
ceea ce trebuie să fie. Normele superioară
înglobează pe cele inferioare, fără să le anuleze.
Ex. cultul strămoşilor (cinstirea celor care au
contribuit la propăşirea civilizaţiei umane), nu
minimalizază cred in în unicul Dumnezeu.
Principiul eudemonist (gr. eudaimonia, stare de
fericire, bunăstare)
Hedonismul traduce bunăstarea ca plăcere.
Plăcerea variază în funcţie de individualitatea
oamenilor, nu putem deduce de aici o regulă de
acţiune unitară, coerentă pentru întreaga
umanitate.
Eudemonismul, în toate variantele sale,
defineşte bunul ca bunăstare.
Autarhia: omul trebuie eliberat de dorinţa
pentru lucrurile exterioare şi atunci va fi fericit.
dar şi autarhie de fapt o putere negativă şi
condiţionată, care nu mai lasă vieţii omului nici
un conţinut pozitiv.
Utilitarismul (John Sturat Mill): omul îşi
găseşte satisfacţia când se pune în slujba
celorlalţi, a unui bine comun. Diferenţa dintre
utilitarism (calcul practic, individualist) şi
altruism (imperativul moral de a te pune în
slujba semenilor care au nevoie de ajutor).
Sacrificiul de sine presupune o conştiinţă
morală superioară, deci argumentul utilitar
rămâne la nivelul unui sofism.

Cap. VI. principii aparente ale filosofiei

practice (critica diferitelor variante alew
eudemonismului abstract)

Raţiunea defineşte binele ca adevăr. Binele este

un imperativ moral, care nu coincide mereu
cu bunul real. Orice imperativ cere
realizarea sa în fapt.

$2