OBIECTUL DE STUDIU AL PSIHOLOGIEI

După desprinderea de filozofie (1879), în psihologie a început procesul sistematic de meditaţie şi

reflecţie asupra obiectului său de studiu. Printre factorii care au întârziat elaborarea obiectului unitar al
psihologiei, M.Zlate specifică:
 Complexitatea existenţială a psihicului, în general şi a fenomenelor, proceselor,
însuşirilor, stărilor psihice în particular;
 Existenţa unor teorii, concepte, şcoli şi orientări care prezintă contradicţii externe.
 Existenţa unor teorii, concepte, şcoli şi orientări care prezintă contradicţii interne.
 Închiderea în ele însele a şcolilor şi orientărilor psihologice, hegemonismul lor.

Introspecţionismul (psihologia conştiinţei)

Psihologia şi-a inaugurat statutul de ştiinţă independentă fixându-şi drept obiect de studiu
exclusiv sfera conştiinţei. Introspecţionismul îşi are originea în Germania, în laboratorul lui Wundt
(1879).
Idei centrale:
- psihicul este interpretat ca un cerc de fenomene ce îşi au izvorul în ele însele, fără nici o legătură
determinativă cu exteriorul; eset o lume aparte, interioară, formată din trăiri exclusiv subiective; el este
izolat de lumea externă şi există numai în măsura în care se reflectă în conştiinţă, existenţa lui fiind
redusă la trăirea lui. Conţinutul psihicului este pur şi nu are nici o legătură cu lumea exterioară,
materială.
- Pentru a studia această realitate subiectivă, cercetătorul trebuie să se dedubleze în subiect şi obiect al
cercetării.
- Pentru a se putea studia funcţiile psihice ale altor persoane, o altă metodă propusă de introspecţionişti
este empatia;
Structuralism
În America, introspecţionismul este introdus de către Titchener. În opinia lui, conştiinţa apare ca
o structură globală subiacentă tuturor conduitelor, sarcina psihologului constând în a desprinde, a
dezmembra structurile psihice complexe în elementele lor componente şi a le studia pe fiecare în parte
pornind de la o serie de criterii (natura, conţinutul, calitatea, intensitatea etc.)
Funcţionalismul sau şcoala de la Chicago a fost promovat de James. În viziunea lor, conştiinţa
este o activitate a organismului care îndeplineşte importante funcţii adaptative, în studiul ei cea mai
eficientă metodă fiind introspecţia. Psihologia funcţională îţi propunea să evidenţieze activismul
proceselor mentale şi relaţiile psihofizice dintre organism şi mediu.

Psihanaliza Teoria freudiană: conceptele de bază

In viziunea lui Freud natura umană este dominată de forţe instinctuale, inconştiente şi iraţionale.
 Id-ul reprezintă acea parte primitivă, neorganizată, moştenită ereditar. Prezentă încă de la naştere, ea
are scopul de a reduce tensiunea creată de instinctele primitive legate de foame, sex, agresivitate şi
impulsuri iraţionale. Aceste impulsuri sunt alimentate de energie psihică sau libido, aşa cum este
denumită de Freud. Id-ul operează conform principiului plăcerii, al cărui scop este reducerea
imediată a tensiunii şi maximizarea satisfacţiei.
 Ego-ul se interpune între id şi realitatea lumii exterioare, obiective. In contrast cu natura orientată
spre plăcere a id-ului, ego-ul acţionează conform principiului realităţii, prin care energia
instinctuală este limitată pentru a menţine siguranţa individului şi pentru a-l ajuta să se integreze mai
bine în societate. Ego-ul apare ca segmentul executiv al parsonalităţii: ia decizii, controlează
acţiunile, permite gândirea şi rezolvarea de probleme la un nivel mai înalt. Ego-ul este şi sediul
abilităţilor cognitive superioare: inteligenţa, gândirea, învăţarea.
 Superego-ul, ultima structură a aparatului psihic reprezintă simţul moral dezvoltat de societate prin
intermediul părinţilor, profesorilor şi a altor figuri semnificative din viaţa persoanei. Este acea parte
a personalităţii prin care copilul învaţă ce este bine şi ce este rău şi continuă astfel să se dezvolte ca
persoană încorporând în propriul sistem de standarde principiile morale esenţiale ale societăţii în
care trăieşte.
1
 Id Ego Superego
Natura sistemelor Biologică Psihologică Socială
Originea sistemelor Ereditate Experienţă Cultură
Orientare Spre trecut Spre prezent Spre trecut
Nivelul la care Inconştient Conştient şi inconştient Inconştient
acţionează
Principiul conform Principiul plăcerii Principiul realităţii Principiul moralităţii
căruia acţionează
Motivaţie Căutarea plăcerii Adaptarea la realitate Cunoaşterea binelui şi răului
Evitarea durerii
Scop Gratificare imediată Siguranţă şi compromis perfecţiune

Gradul de raţionalitate Iraţional Raţional Ilogic

Gradul de realism Subiectiv Obiectiv Subiectiv

Freud oferă şi o concepţie referitoare la maniera în care se dezvoltă personalitatea, parcurgând o

serie de stadii.
Stadiul Vârsta Caracteristici principale
Oral De la naştere la 12-18 luni Manifestarea interesului pentru gratificarea orală derivată din supt, mâncat,
muşcat
Anal 12-18 luni la 3 ani Gratificare obţinută prin reţinerea sau expulzarea materiilor fecale; adaptarea
la cerinţele sociale privind folosirea toaletei
Falic De la 3 ani la 5-6 ani Interes centrat pe aparatul genital; conflictul Oedipian şi identificarea cu
părintele de acelaşi sex
De latenţă De la 5-6 ani până în adolescenţă Preocupările sexuale devin neimportante
Genital Din adolescenţă până la viaţa Relaţii sexuale mature
adultă

Neofreudismul îi are ca reprezentanţi de bază pe Karen Horney şi Erich Fromm. Ei consideră, la

fel ca şi Freud că conduita omului este determinată de impulsuri emoţionale inconştiente, numai că
acestea nu sunt generate de instinctele sexuale înnăscute, ci de factorii sociali.

Behaviorismul - Comportamentul ca obiect al psihologiei

În opinia behavioriştilor, condiţiile pe baza cărora psihologia putea fi recunoscută drept ştiinţă:
- schimbarea obiectului de studiu, prin înlocuirea conştiinţei cu comportamentul;
- schimbarea metodelor de investigaţie şi înlocuirea introspecţiei cu metode cantitative de studiu;
- modificarea finalităţii prin stabilirea unor scopuri legate nu doar de descrierea sau explicarea
fenomenelor psihice şi de formularea unor legi ale comportamentului.
Astfel psihologia va fi definită ca ştiinţă care trebuie să se ocupe exclusiv de studiul
comportamentului pe baza schemei cauzalităţii univoce S-R. Această schemă permitea asigurarea
cerinţelor obiectivităţii (reacţiile comportamentale - motorii şi verbo-motorii - pot fi observate şi
înregistrate) şi predictibilităţii (ostularea legăturii cauzale dintre stimul şi reacţie: a) dat fiind un anumit
stimul (S), se poate prevedea cu precizie ce reacţie ® va provoca; şi b) observând o reacţie ®, putem cu
uşurinţă să indicăm stimulul care a determinat-o.).
Singura cale de formare a comportamentului este învăţarea, proces ce se desfăşoară sub influenţa
mediului, care este totul, ereditatea neavând nici un rol.

Neobehaviorismul
Tolman înnoieşte behaviorismul prin două aspecte esenţiale: introduce o serie de variabile
intermediară între stimul şi reacţie (impulsurile fiziologice, ereditatea, maturitatea, vârsta, experienţa
anterioară, capacităţile intenţionale şi cognitive, conştiinţe, ideile, gândirea etc.); omul nu acţionează în
gol şi la întâmplare ci determinat şi orientat de o serie de scopuri.
Skinner arată că originea comportamentului trebuie căutată în mediul fizic şi social şi nu în ideile,
sentimentele, stările de spirit ale indivizilor. Comportamentul omului are efecte asupra lumii
înconjurătoare, efecte care, la rândul lor acţionează asupra comportamentului, modificând probabilitatea

2
 producerii aceluiaşi efect. Dacă un tip de reacţie va fi întărit, el va manifesta probabilitatea de a se repeta
mai frecvent (condiţionare operantă).
Psihologia conduitei - Conduita (activitatea) ca obiect de studiu al psihologiei
Pierre Janet
conduită - ansamblul actelor unui individ, de la cele mai simple (mişcări) până la cele mai
complexe (raţionament), orientate spre un scop şi încărcate de sens. Conduita unifică şi sincronizează,
într-un tot unitar, comportamentul şi viaţa interioară, subiectivă.
Idei centrale ale psihologiei conduitei:
- condiţiile fundamentale pe care trebuie să la satisfacă psihologia conduitei sunt: să facă loc
fenomenelor de conştiinţă, ca o conduită particulară (prin cercetarea actelor sociale elementare şi a
sentimentelor, care sunt reglări de acţiuni) şi să se preocupe de studiul conduitelor superioare, credinţe,
reflecţii, raţionamente, experienţe (prin studiul gândirii);
- conduitele nu sunt date sau inerente dar nici imprimate din afară, ci se dezvoltă prin învăţare ca
urmare a interacţiunii dintre organismul uman şi mediul natural şi social;
- conduitele au un caracter evolutiv (se complică în decursul evoluţiei individuale, trec de la
simplu la complex) şi calitativ diferit;
- conduita nu se reduce la reacţiile motrice şi secretorii ale organismului (ca la behaviorism) ci
angajează întreaga personalitate a omului, aflat în interdependenţă cu mediul; acţiunea externă determină
actul psihic mijlocit, ea fiind filtrată prin însuşirile, stările şi activitatea psihică a subiectului (efectele
unei stimulări depind nu doar de natura constantă a organismului, ci şi de starea lui internă
schimbătoare);
Daniel Lagache
conduita - ansamblul operaţiilor, materiale sau simbolică, prin care organismul aflat în situaţie
tinde să-şi realizeze propriile posibilităţi şi să reducă tensiunile care îi ameninţă unitatea şi care le
motivează.
Idei principale:
 Distinge între:
- acţiuni interofective (mecanisme somatice sau fiziologice care reduc automat modificările
organismului) şi exterofective (mecanisme care acţionează asupra mediului). Conduitele simbolice
pregătesc acţiunea reală sau se substituie ei.
- Acţiuni aloplastice (care modifică mediul, o agresiune îndreptată împotriva altora) şi acţiuni
autoplastice (care modifică organismul, autoagresiunea). Conduitele sunt, în general, combinări între
aceste tipuri de acţiuni.
- Orice conduită are o semnificaţie, un sens, o valoare care constă în integrarea adecvată a motivaţiilor,
care nu este însă univocă (ci uneşte mai multe trebuinţe) şi nici în întregime conştientă.
- Semnificaţia conduitei stă la baza interpretării funcţionale sau dinamice a conduitei şi a tulburărilor
sale.
 Pentru a investiga conduitele, propune:
1. conduita exterioară, spontană sau provocată, accesibilă observaţiei;
2. experienţa trăită, sugerată prin conduitele externe, mai ales prin limbaj;
3. modificările somatice obiective;
4. produsele activităţii subiectului. În funcţie de acestea, recomandă cinci moduri de cercetare: naturalistă,
clinică, psihanalitică, microsociologică iar ca instrument de tratare a faptelor recoltate, statistica.
Activitatea ca echivalent al conduitei
Zlate M: activitatea constituie modalitatea fundamentală de existenţă a psihicului, a vieţii umane;
Diferenţe activitate – introspecţie
- se desprind două planuri specifice activităţii: planul procesual (studierea structurii ei
procesuale) şi personal, individual (vizează activitatea influenţată de atitudinile subiectului faţă de
sarcinile care i se ivesc). Introspecţioniştii reduc activitatea doar la planul procesual.
Diferenţe activitate – comportament
- activitatea, alături de reacţiile la semnalele care definesc starea prezentă a mediului, înglobează
şi reacţii la semnale autogenerate, descriind starea viitoare a mediului;

3
 - termenii relaţiei se schimbă: organismul are o triplă ipostază (subiect, beneficiar, instrument al
propriei acţiuni în mediu) iar mediul se personalizează, transformându-se într-o situaţie;
- activitatea presupune operaţii cu imagini, noţiuni şi simboluri în locul operaţiilor cu obiecte;
presupune intervenţia proiectivă asupra mediului, respectiv reglarea interacţiunii cu mediul, în funcţie de
un model determinat.
Psihologia umanistă - Omul concret ca obiect de studiu al psihologiei
Psihologia umanistă susţine o viziune optimistă asupra comportamentului uman care
accentuează dezvoltarea potenţialului deplin al persoanei.
Caracteristici:
- centrarea atenţiei pe experienţa persoanei;
- accent pe o serie de calităţi umane cum ar fi: alegerea, creativitatea, valorizarea şi autoactualizarea;
- accent pe selectarea problemelor şi procedeelor de cercetare, pe încărcătura de semnificaţii;
- preocupare pentru valorizarea demnităţii şi calităţii umane, pentru dezvoltarea potenţialului inerent
fiecărei persoane;
- accent pe persoană şi pe problematica ei umană.
Concepte centrale în opera lui Maslow
1. Piramida trebuinţelor (nevoilor) umane
1. nevoile fiziologice sau biologice: nevoia de oxigen, de hrană, apă precum şi de o temperatură
corporală constantă.
2. nevoile de securitate sau siguranţă: preferinţa comună pentru o slujbă care să ofere protecţie; dorinţa
de a avea un venit sigur; preferinţa pentru lucruri familiare, cunoscute mai degrabă decât pentru cele
nefamiliare, necunoscute.
3. nevoile sociale (nevoia de dragoste, de afecţiune şi de apartenenţă).
4. nevoile de stimă şi apreciere. Pentru a se simţi valoroşi, încrezători în forţele proprii, oamenii au
nevoie de un nivel înalt, stabil de auto-respect şi de respect din partea celor din jur. Maslow identifică
două subseturi de nevoi: în primul rând, se referă la dorinţa de putere, de reuşită, de încredere în faţa
lumii, de independenţă şi de libertate; în al doilea rând, precizează dorinţa de prestigiu (definit ca respect
sau încredere din partea altor oameni), de recunoaştere, de atenţie, importanţă şi apreciere.
5. nevoia de a cunoaşte şi de a înţelege ca un pas extrem de important către self-actualizare, ultimul şi
cel mai înalt nivel al piramidei.
Nevoile descrise mai sus pot fi considerate ca trepte de-a lungul drumului către self-actualizare
în cadrul căreia toate nevoile primare pot fi subsumate.
2. Conceptul de self-actualizare
Psihologul american defineşte self-actualizarea ca ,,un episod, o izbucnire, în care puterile
persoanei se adună într-un mod particular, eficient şi intens, plăcut; în care individul este mai mult
integrat şi mai puţin splitat, mult mai deschis către experienţă, mai idiosincratic, perfect expresiv şi
spontan, funcţionând pe deplin, mult mai creativ, mai amuzant, mai independent de nevoile sale primare
etc. El devine în aceste episoade mult mai mult el însuşi, îşi actualizează perfect potenţialităţile, se află
mai aproape de esenţa existenţei sale, este pe deplin uman.’’
3. Conceptul de ,,peak-experience’’ (experienţă de vârf)
Semnifică experienţele intense, mistice, asociate cu un sentiment nemărginit, al unei puteri
depline, pierderea simţului de loc şi de timp, stare de mare extaz, uimire şi veneraţie.

Carl Rogers - Concepte de bază

1. Tendinţa la actualizare – este definită ca fiind motivaţia prezentă în orice formă de viaţă
de a-şi dezvolta potenţialul până la cel mai înalt nivel posibil.
2. Conceptul de congruenţă
Un individ se află într-o stare de congruenţă atunci când exprimă experienţa Eului exact aşa cum o
percepe şi atunci când aceasta se desfăşoară la rândul ei în sensul tendinţelor naturale ale organismului.
Noţiunea este cu atât mai utilă cu cât individul primeşte din partea mediului social o consideraţie
pozitivă condiţionată de adoptarea unor valori nereale, false la nivelul Eului, formând Eul ideal (self-ul
ideal). Discrepanţa dintre Eul ideal şi Eul real va falsifica şi comportamentul şi exprimarea experienţei
organismului, pentru că aceasta nu va mai constitui punctul central al preocupărilor, ci satisfacerea unor

4
criterii exterioare, iar încercarea de a exprima experienţa personală, cum este percepută nemijlocit, este
blocată de teama de a intra în contradicţie cu valorile mediului şi deci de a pierde consideraţia din partea
acestuia, ca şi prăbuşirea stimei de sine.
Esenţial: concepţia totalitară, holistă asupra omului; concepţia caracterului unic al
persoanei umane; caracterul deschis şi autoreglabil al fiinţei umane.
PRINCIPALELE METODE ALE PSIHOLOGIEI
Definiţie: metoda defineşte calea, itinerarul, structura de ordine sau programul după care
se reglează cţiunile practice şi intelectuale în vederea atingerii unui scop. (M.Zlate)

METODA OBSERVAŢIEI
Observaţia spontană nu este planificată şi se desfăşoară situaţional, nu are obiective precise,
anterior stabilite, ci înregistrează, mai mult sau mai puţin la întâmplare fapte, reacţii, stări. Nu există
anumite ipoteze stabilite iar la final nu se fac prelucrări sau interpretări conforme cu aceste ipoteze.
Observaţia ştiinţifică se organizează şi se desfăşoară pe baza unui program special de cercetare,
în care se menţionează obiectivul sau scopul (ce anume aspect, stare, fenomen sau comportament se
urmăreşte a fi sesizate şi înregistrate), condiţiile de loc şi de timp, durata generală actului observaţional,
modul de înregistrare-fixare a manifestărilor subiectului (imediat sau post hoc, cu ajutorul unei aparaturi
sau prin notare), modalităţile de prelucrare-interpretare a datelor recoltate.
Constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor
manifestări comportamentale ale individului (sau ale grupului) ca şi a contextului situaţional al
comportamentului.
Condiţii ale unei observaţii eficiente şi obiective:
a. să fie discretă;
b. să fie sistematică;
c. să fie veridică sau exactă;
d. datele sesizate să permită un minimum de cuantificare şi prelucrare statistico-matematică;
e. să se poată repeta.
Realizarea protocolului de observaţie: elemente care trebuie cuprinse în protocol:
- descrierea contextului (data, timpul, spaţiul, ambianţa fizică, aranjamentul subiecţilor şi al altor
obiecte);
- descrierea participanţilor (sex, vârstă, etnie, îmbrăcăminte, aspect fizic);
- descrierea observatorului (vârstă, sex, existenţa/nonexistenţa unor relaţii anterioare cu subiecţii);
- descrierea acţiunilor sau conduitelor participanţilor
- interpretarea situaţiei
- interpretări alternative ale situaţiei;
- notarea şi explorarea de către observator a propriilor trăiri şi sentimente (analiza reflexivă).
Conţinuturile observaţiei:
A. Simptomatica stabilă:
- trăsăturile bioconstituţionale (înălţimea, greutatea, lungimea şi grosimea membrelor, circumferinţa
craniană, toracică, abdominală)
- trăsăturile fizionomice (aspectul capului, al feţei, relaţiile dintre diferitele detalii anatomice ale feţei:).
B. Simptomatica labilă: comportamentele şi conduitele flexibile, mobile: conduita verbală, motorie,
mnezică, inteligentă ca şi expresiile afectiv-atitudinale.
Avantaje:
- permite surprinderea manifestărilor comportamentale fireşti, naturale ale individului, în condiţii
obişnuite de viaţă şi activitate;
- furnizează mult material ce poate fi raportat la informaţiile deja publicate;
- este deschisă oricărui final, putând sugera piste pentru cercetări viitoare;
- rezultatele ei sunt accesibile şi altor cercetători;
- oferă informaţii cu privire nu doar la ce, când şi unde se întâmplă ci şi referitor la implicaţiile acţiunilor
şi conduitelor;
- sugerează explicaţii posibile cu privire la cauzalitatea aţiunilor în situaţii particulare;
- oferă acces la fenomene de obicei ascunse, care nu pot fi studiate experimental.

5
 Dezavantaje:
- observatorul trebuie să aştepte manifestarea fenomenului studiat;
- informaţiile cantitative sunt puţin numeroase;
- suscită intrearea în funcţiune a mecanismelor de apărare ale subiecţilor;
- prezenţa observatorului poate modifica situaţia şi comportamentul celor studiaţi;
METODA EXPERIMENTULUI

Leon Festinger: experimentul constă în observarea şi măsurarea efectelor manipulării unei

variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori
(prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum.
Concepte de bază: variabilă, situaţie experimentală şi manipulare experimentală.
Conceptul de variabilă: ceva care variază după unităţile de măsură şi după condiţiile în care se
află.
Variabile dependente şi variabile independente:
Variabile dependente: cele care fac obiectul experimentului, ale căror variaţii vor fi studiate în
experiment. Se numesc dependente pentru că valorile pe care le vor lua în cursul experimentului vor fi în
funcţie de unele condiţii pe care le va introduce experimentatorul.
Variabile independente: sunt cele care introduc variaţia celor dependente. Se numesc
independente deoarece stările, modalităţile lor nu depind de nici o altă variabilă, ele fiind legate de
decizia experimentatorului care în mod deliberat le-a introdus în experiment.
Variabilele independente alese de cercetător se numesc controlate (manipulate astfel încât
variaţiile răspunsurilor nu pot fi interpretate decât în funcţie de variabilitatea lor) şi parazite (cele care
intervin fără voinţa cercetătorului).
Relaţia fundamentală dintre cele două variabile poate fi exprimată astfel: Y=f(X), Y este funcţie
de X, adică Y se schimbă ori de câte ori variază X.
Experimentul de laborator
A fost introdus de către Wundt în psihologie în 1879. Presupune scoaterea subiectului din
ambiaţa lui obişnuită de viaţă şi introducerea într-o ambianţă artificială, anume creată.
Avantaje:
 stabileşte mai bine relaţiile cauzale;
 oferă date de ordin calitativ dar şi cantitativ;
 dispune de un grad mai mare de precizie şi rigurozitate.
Dezavantaje:
 reacţiile subiectului pot fi afectate de condiţiile artificiale;
 forţa unor variabile este alta în laborator decât în mediul real, subiectul poate subaprecia sau
supraaprecia variabila;
 experimentatorul sugerează, involuntar ce aşteaptă de la subiecţi;
 subiecţii au tendinţa de a se prezenta într-o lumină favorabilă.
Experimentul natural
Presupune aplicarea probei într-un cadru obişnuit, familiar pentru subiect.
Scheme sau modele experimentale:
1. după numărul grupurilor utilizate şi specificul măsurătorilor făcute: utilizarea a două grupuri,
experimental şi de control, cu măsurarea numai după introducerea factorilor experimentali; utilizarea a
două grupuri, experimental şi de control, cu măsurarea înainte şi după introducerea variabilei
dependente şi utilizarea unui singur grup, fie cu măsurarea înainte şi după introducerea variabilei
dependente, fie cu măsurarea numai după.
2. numărul variabilelor independente manipulate de cercetător (cu o singură variabilă şi
multivariate);
3. modul de prezentare a stimulilor şi de cuplare a lor.
Demersurile întreprinse de cercetător:
1. generarea surselor de variaţie: stabilirea VD;
2. formularea paradigmei experimentale: precizarea situaţiei în care va fi studiată VD;

6
 3. emiterea şi testarea ipotezei: să existe o VD, să se stabilească una sau mai multe VI, să existe
predicţia unui efect.
4. manipularea experimentală: stabilirea a cel puţin două stări ale VI;
5. construirea planului experimental

METODA TESTELOR
Testul psihologic este o probă relativ scurtă, care permite cercetătorului strângerea unor
informaţii obiective despre subiect, pe baza cărora să se poată diagnostica nivelul dezvoltării
capacităţilor măsurate şi să se poată formula un prognostic asupra evoluţiei lui ulterioare.
Testul psihologic = probă standardizată, vizând determinarea cât mai exactă a gradului de
dezvoltare a unei însuşiri psihice sau fizice.
Condiţii:
1. validitatea (să măsoare exact ce-şi propune);
2. fidelitatea (să permită obţinerea unor performanţe relativ asemnănătoare, la o altă aplicare);
3. standardizarea (să creeze aceleaşi condiţii pentru toţi subiecţii testaţi); se standardizează:
conţinutul probei, conduita cercetătorului faţă de subiect şi timpul de aplicare a probei.
4. etalonarea (stabilirea unui etalon, a unei unităţi de măsură a rezultatelor obţinute, pentru a se
cunoaşte valoarea lor).
Clasificare - criterii:
- după materialul folosit: verbale, nonverbale;
- după durata: cu durată strict determinată, cu durată la alegerea subiectului;
- după conţinutul măsurat, după scopul urmărit prin aplicarea lor: teste de performanţă (teste de
cunoştinţe, teste de aptitudini, teste de inteligenţă), teste de personalitate, teste de comportament.
Testele de personalitate- propun să investigheze resorturile profunde ale individului, trăsăturile
lui invizibile, deseori mascate, necunoscute sau neacceptate de subiect.
Tipuri de teste de personalitate:
1. Chestionarele sau inventarele de personalitate: sunt cele mai răspândite. Conţin un şir de
întrebări sau afirmaţii la care subiectul trebuie să răspundă, în maniere diferite (fie da, nu; fie pe scală
Lickert, fie prin comportamente discrete etc). Pot fi bifactoriale (Eysenck, tipurile de personalitate
extravert şi introvert) sau multifactoriale (Cattell a stabilit 16 factori de personalitate, pornind de la 187
de întrebări).
2. Teste de completare sau de descripţie: presupun formularea unor începuturi de fraze ce
vizează interesele, convingerile, concepţiile suiectului care sunt terminate de subiect. (cel mai mult îmi
doresc să…..; calităţile pe care le apreciez la alţii sunt…..etc)
3. testele proiective: surprind dinamica psihică a unei persoane, cu elementele ei constitutive şi
cu relaţiile dintre ele; se numesc proiective pentru că subiectul, în încercarea de a da un sens, de a
elabora o povestire, îşi proiectează propriile trăsături de personalitate, modul său de a fi şi de a gândi,
dorinţele cele mai ascunse. Nu există răspunsuri prestabilite, valoarea lor este dată de capacitatea de
proiecţie a subiectului şi de cea de analiză, decodificare şi interpretare a psihologului. Se foloseşte
adesea termenul de tehnici sau metode proiective. Cele mai cunoscute: testul Rorschach (testul petelor de
cerneală), TAT (testul aperceptiv tematic), testul de frustraţie Rosenzweig.
Avantaje:
- pot fi folosite ca instrumente de cercetare în vederea psihodiagnozei;
- pot servi ca mijloc de autocunoaştere şi autoevaluare.
Limite: - testele iau în considerare rezultatul, dar nu şi felul în care se ajunge la obţinerea lui.
- pot conţine ambiguităţi şi confuzii;
- pot ignora diferenţele culturale ale subiecţilor;
- rigiditatea clasificărilor;
- imposibilitatea psihologului de a formula un prognostic pornind numai de la rezultatele
testului.
Recomandări:
- crearea unor teste în acord cu specificul socio-cultural al subiecţilor;

7
 - adaptarea celor deja elaborate;
- utilizarea nu doar a unui test ci a unei baterii de teste;
- corelarea rezultatelor furnizate de teste cu altele obţinute prin alte metode;
- coroborarea rezultatelor la teste cu cele obţinute în activitatea practică (mai ales în
consiliere şi psihoterapie).

METODA CONVORBIRII
CONVORBIREA este o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat care
presupune:
 relaţia directă de tipul faţă în faţă;
 schimbarea locului şi rolurilor partenerilor;
 sinceritatea deplină a subiectului;
 existenţa la subiect a unei oarecare capacităţi de introspecţie şi autoanaliză, evaluare şi
autodezvăluire;
 abilitatea cercetătorului de a obţine angajarea deplină şi autentică a subiecţilor în convorbire;
 empatia cercetătorului.
Este complicată din mai multe motive: influenţa reciprocă este mai mare decât în orice altă
metodă; presupune recoltarea mărturiilor subiectului, care pot fi incomplete sau deformate; implică o
selecţie a relatărilor făcute de subiect (care pot fi subiective).
Forme:
1. standardizată, dirijată, structurată (aceleaşi întrebări, în aceeaşi ordine tuturor subiecţilor);
2. semistandardizată sau semidirijată (întrebări suplimentare sau reformulate);
3.liberă, spontană, asociativă (în funcţie de particularităţile situaţiei, de cele psihoindividuale).
4. alte modalităţi: psihanalitică (Freud) sau nondirectivă (Rogers)
Recomandări:
- cercetătorul să se gândească anticipat la ea şi să-şi structureze întrebările;
- să culeagă informaţii despre subiect; să-i anticipe răspunsurile;
- să motiveze subiectul să se angajeze în discuţie şi să ofere informaţii cît mai reale.
Avantaje: permite recoltarea unor informaţii numeroase, variate şi preţioase într-un timp
relativ scurt şi fără a necesita materiale şi instalaţii speciale.
Dezavantaje: posibila lipsă de receptivitate a subiectului, subiectivitatea sa; se impune ca
datele să fie completate prin alte metode.

METODA ANCHETEI PSIHOLOGICE

Presupune recoltarea sistematică a unor informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau a unui
grup social ca şi interpretarea acestora în vederea desprinderii semnificaţiei lor psihocomportamentele.
Prezintă două caracteristici esenţiale: caracterul metodic şi caracterul particular al relaităţii pe
care o studiază.
Are două forme: ancheta pe bază de chestionar şi ancheta pe bază de interviu.
1. ANCHETA PE BAZĂ DE CHESTIONAR
Presupune parcurgerea mai multor etape:
1. stabilirea obiectului anchetei;
2. documentarea;
3. formularea ipotezei;
4. determinarea populaţiei (universului);
5. eşantionarea;
6. alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului;
7. pretestul;
8. redactarea finală a chestionarului;
9. alegerea metodelor de administrare a chestionarului;
10. despuierea rezultatelor;
11. analiza rezultatelor în raport cu obiectivele fixate;
12. redactarea raportului final de anchetă.

8
 Chestionarul - definiţie: o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau de imagini
grafice cu funcţie de stimuli, în raport cu ipotezele cercetării, care prin administrarea de către operatorii
de anchetă sau prin autoadministrare determină din partea celui anchetat un comportament verbal sau
nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris.
În legătură cu construirea chestionarului, trebuie să manifeste atenţie faţă de :
- stabilirea conţinutului întrebărilor
- stabilirea tipului întrebărilor (cu răspunsuri dihotomice, închise; cu răspunsuri în evantai);
- stabilirea formei întrebărilor;
- evitarea unor greşeli în formularea întrebărilor
- stabilirea structurii chestionarului sau a ordinii întrebărilor.
- poate fi folosită în diverse tipuri de acţiuni sociale: studiul pieţei, publicitate, propagandă sau
psihologice.
2. ANCHETA PE BAZĂ DE INTERVIU
Presupune raporturi verbale între participanţii aflati faţă în faţă, centrarea asupra temei cercetate,
direcţia unilaterală de acţiune, fiecare păstrându-şi locul de emiţător sau de receptor.
Aspectele specifice ale interviului:
 Nu este un monolog: pentru că el presupune o interacţiune complementară
 Nu este interogatoriu: scopul este explicit şi adoptat de comun acord; cadrul de desfăşutrare şi
întrebările trebuie să atingă obiectivele propuse fără a încălca libertatea celui intervievat;
 Nu este un interviu jurnalistic: interviul jurnalistic introduce al treilea partener – publicul, iar
obiectivele se află în relaţie cu nevoile acestuia şi nu presupun diagnosticul, consilierea sau
înţelegerea celui intervievat;
 Nu este o dezbatere de idei;
 Nu este o confesiune: în sens religios, confesiunea implică o atitudine morală şi presupune existenţa
la confesor a puterii de a ierta şi a absolvi.
Interviul psihologic presupune:
- Întâlnirea a două persoane;
- Un context specific;
- Un joc de relaţii emoţionale şi afective;
- Un obiectiv;
- Un schimb structurat şi tactic de informaţii.

METODA BIOGRAFICĂ

METODA POVESTIRILOR DE VIAŢĂ CA METODĂ BIOGRAFICĂ

O poveste a vieţii - o relatare pe care o persoană decide să o facă despre viaţa pe care a
trăit-o, narată cât mai complet şi mai sincer posibil, atât cât îşi aminteşte şi în funcţie de de ceea ce
vrea ca alţii să afle, uneori ca rezultat al unui interviu dirijat de altcineva.
Poveştile vieţii, prin elementele şi motivele lor profund umane ca şi prin temele şi motivele
perene regăsite în orice mitologie activă, îndeplinesc patru funcţii clasice, asimilate cu cele ale miturilor
şi basmelor populare: să ne pună de acord
(a) cu noi înşine – funcţia psihologică - se referă la capacitatea poveştilor de a încuraja revelarea
sinelui şi de a ajuta oamenii să se concentreze şi să ne integreze, prin obţinerea unei mai bune înţelegeri a
experienţelor trăite, a sentimentelor referitoare la ele şi a semnificaţiei lor pentru ei
(b) cu cei din jurul nostru – funcţia socială - poveştile pot să afirme, să valideze şi să susţină
experienţa personală, subiectivă în relaţie cu ceilalţi oameni din jur,
(c) cu misterele vieţii – funcţia mistico-religioasă - oveştile pot aduce oamenii faţă în faşă cu
misterele fundamentale ale vieţii.
(d) cu universul înconjurător – funcţia cosmologico-filosofică - poveştirire pot facilita înţelegerea
universului din care persoana face parte, modul cum se poate adapta la el şi furnizează o imagine mai
precisă a posibilului său rol în lume.

9
 METODA ANALIZEI PRODUSELOR ACTIVITĂŢII
Pot fi desene, creaţii literare, modul de formulare şi de rezolvare a unor probleme, construcţii
tehnice, produse ale activităţii ştiinţifice sau ale oricărei alte activităţi prin care se obiectivează, se
materializează diversele disponibilităţi psihice ale individului. Analiza psihologică a acestor produse
furnizează numeroase informaţii despre dinamica şi nivelul de dezvoltare a capacităţilor psihice ale
indivizilor.

PSIHICUL UMAN
Termenul de conștiință se referă la:
 ,,forma superioară de organizare psihică prin care se realizează integrarea subiectiv-activă a tuturor
fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează raportarea individului la mediu” (M. Zlate);
 ,,un nivel specific, calitativ superior al organizării psihice, caracterizat printr-o emergenţă integrativă
ireductibilă şi atingând complexitatea cea mai înaltă la om” (M. Golu). (emergență - formă a
schimbării văzută ca o naștere efectivă a ceva cu totul nou)

Andrei Cosmovici face distincția între

 conștiința implicită (o conștiință în acțiune, un câmp al prezentului și a prezenței noastre în lume,
implicând separarea persoanei de lume și de ceilalți) și
 conștiința reflexivă (conștiința clară a unui eu care acționează în mod responsabil).

Caracteristicile actului conștient, autorul citat menționează:

 Distincția dintre alegerea spontană, fără a cunoaște motivul și aceea bazată pe gândire;
 Conștient este ceea ce este comunicabil (comunicare verbală – nonverbală);
 Cineva este conștient când este atent, când observă ceva;
 Act conștient este cel premeditat, intenționat (care urmărește realizarea unui scop, dinainte
reprezentat);
 A fi conștient mai e sinonim cu a ști, a fi conștient de sine.

MODELE ÎN ÎNȚELEGEREA CONȘTIINȚEI

MODELELE TRADIȚIONALE – Modelul dinamist

Referindu-se la procesul conștiinței, William James evidenția caracteristicile:
a) Personală - simți că îți aparține – nu o împarți cu nimeni alcineva;
b) Selectivă - e poți concentra pe anumite aspecte
c) Continuă - există o curgere, o întrepătrundere între conținuturile ei
d) dinamică (în schimbare) - conținuturile sale aflându-se într-o evoluție continuă.

MODELE ACTUALE
1. Modelele neurocognitiviste și computaționale

A. Modelul spațiului de lucru global (global workspace model)

Potrivit lui Baars, conștiința, deși limitată în capacitate în orice moment, facilitează accesul neîntrerupt la
surse de cunoștințe inconștiente extinse de la nivelul creierului, astfel creând condițiile pentru un acces
global la procesarea cerebrală a informației.
Ideile centrale ale acestui model sunt următoarele:
1. Creierul poate fi interpretat ca o colecție de rețele specializate (procesoare);
2. Conștiința este asociată cu un spațiu global de lucru în creier – o capacitate dinamică de
memorie a cărei conținuturi centrale sunt larg distribuite (răspândite, transmise) către o
multitudine de rețele specializate inconștiente;
3. Invers, un spațiu global de lucru poate servi pentru integrarea rețelelor de input-uri concurente
sau cooperante;

10
 4. Unele rețele inconștiente, numite contexte, dau formă conținuturilor conștiente. De exemplu,
hărțile parietale inconștiente modulează celulele vizuale care susțin percepția culorilor în
curentul ventral;
5. Unele contexte lucrează împreună pentru a limita unele evenimente conștiente;
6. Motivele și emoțiile pot fi interpretate ca și contexte cu scop;
7. Funcțiile executive lucrează ca ierarhii de contexte cu scop.

Block face distincția între conștiința fenomenală (phenomenal consciousness) și conștiința de

acces (access consciousness).
Conținutul conștiinței fenomenale este ceea ce face diferența între experiențe (cum ar fi verde și
roșu), în timp ce conștiința de acces conține informații despre ceea ce este difuzat în spațiul global de
lucru.
Conținutul conștiinței de acces este caracterizat în termenii informației despre ceea ce devine
disponibil sistemelor de consum cerebrale: sistemele memoriei, categorizării perceptuale, gândirii,
planificării, evaluării alternativelor, deciziei, direcționarea voluntară a atenției și, mai genetal, controlului
rațional al acțiunii.
Conștiința emoțională
Considerând ideile exprimate mai sus dar extinzând câmpul cercetării prin integrarea experienței
emoționale alături de cea cognitivă, Thagard și Aubie (2007) propun o teorie care explică modalitatea
prin care experiența emoțională conștientă este produsă de creier ca un rezultat al multiplelor arii
cerebrale aflate în interacțiune și coordonate în memoria de lucru. Aceste arii cerebrale integrează
percepțiile stărilor corporale ale unui organism cu aprecierea cognitivă a situației lui prezente. Emoțiile
sunt procese neurale care exprimă starea generală cognitivă și somatică a organismului. Experiența
conștientă apare atunci când reprezentările neurale ating un nivel înalt de activare ca părți ale memoriei
de lucru. Teoria explică numeroase fenomene referitoare la conștiința emoțională, incluzând
diferențierea, integrarea, intensitatea, valența și schimbarea. Autorii realizează astfel un model al
modului în care emoțiile apar ca o combinație între reprezentările neurale, percepția somatică, evaluarea
cognitivă și memoria de lucru. Conștiința emoțională apare astfel ca o activitate neurală interconectată cu
lumea și corpul.

B. Modele umanist-experiențiale
Conștientizarea presupune focalizarea sau concentrarea atenției asupra evenimentelor din câmpul
individual (intrapsihic – gânduri, emoții, senzații, tot ceea ce trăiește persoana la nivel cognitiv,
emoțional, corporal) sau din mediu (exteropsihic – ceea ce trăiește persoana în relația cu exteriorul:
persoane, ambianță etc) aici și acum, în prezent. Ea devine un important instrument terapeutic,
focalizarea conștientizării se poate face: prin contactul cu sine și cu propria experiență trăită în prezent,
aici și acum (inclusiv prin aducerea în prezent a experiențelor trecute sau a celor viitoare, prin
intermediul jocului de rol); prin contactul cu mediul înconjurător (persoane, relații, situații).
Referindu-se la procesul conștientizării, umanist-experiențialiștii consideră că el include atât
experiența imediat simțită ca și conștientizarea reflexivă a experienței. Ei se referă la un proces care
poate implica experiența simțită, imediată, simbolizarea acestei experiențe și o conștientizare reflexivă a
conceptelor referitoare la experiența simbolizată.
Mare parte din ceea ce trăim sau experimentăm aparține ,,sinelui” nostru. Experiența sinelui (self-
experiencing) se referă la procesul continuu de percepție, evaluare, asimilare sau respingere a
semnificațiilor generate interior sau simțite ca impuse din exterior și care sunt legate de sine. Experiența
sinelui se bazează pe informații provenite din două surse diferite (modalități de a fi atent la sine):
experiența imediată și conceptualizările referitoare la sine.
Cunoașterea de sine este obținută prin interacțiunea dinamică a celor două modalități; la o
persoană relativ echilibrată, există o oscilație activă între cele două surse de informație despre sine.
Devenirea de sine – stabilirea granițelor (Modelul lui Ken Wilber)
,,Cine sunt eu?”
Încercând să răspundă la această întrebare, fiecare dintre noi încearcă să se descrie așa cum se
cunoaște incluzând cele mai pertinente detalii, bune și rele deopotrivă, utile și inutile, știițifice și poetice,

11
filosofice și religioase – adevăruri pe care le consideră esențiale pentru identitatea sa, o listă de gânduri și
sentimente. Stabilirea unei identități mai este caracterizată însă și de un alt proces. Ken Wilber se referă
la trasarea - conștientă sau nu – a unei granițe de-a lungul întregului câmp de experiențe trăite de fiecare
dintre noi; tot ce se află în interiorul acestei granițe este ,,sinele”, iar tot ce se află în afara sa e considerat
,,non-sine”. Cu alte cuvinte, afirmă el, identitatea de sine depinde în mod exclusiv de locul prin care
persoana trasează acea linie de demarcație.
Un alt tip de demarcație poate fi stabilit în interiorul eului sau al minții. Din diverse motive,
individul poate refuza să accepte că unele dintre fațetele propriului său psihic îi aparțin, el și le
înstrăinează, le reprimă, le alienează, le respinge sau le proiectează. Astfel, persoana își poate îngusta
granița dintre sine și non-sine, limitând-o la anumite segmente. Wilber numește această imagine de sine
restrânsă supraeu. Atunci când individul se identifică cu anumite fațete ale psihicului său (supraeu),
restul este perceput ca fiind ,,non-sine”, teritoriu străin, necunoscut, înspăimântător. Individul în cauză se
recartografiază astfel încât să nege și să excludă din conștiință aspectele nedorite ale propriei
personalități (aceste aspecte sunt numite umbră).
Există astfel mai multe granițe între eu și non-eu.

SUBCONŞTIENTUL
Pot fi identificate două etape în definirea lui:
1. Este interpretat ca formaţiune sau nivel psihic ce cuprinde actele care au fost cândva conştiente,
dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient (ar putea redeveni conştiente:
deprinderi, obişnuinţe, amintiri, ticuri, automatisme, stereotipuri etc.)
2. H.Wallon – caracterul dinamic şi existenţa ca nivel de sine stătător; nimic nu rămâne în
subconştient fără a fi fost conştient; informaţiile care există în subconştient nu se păstrează ca o
gravură ci într-o formă modificată

Caracteristici şi roluri:
 latenţa şi potenţialitatea (conţinuturile lui se menţin într-o stare latentă până când vor fi reactivate şi
disponibilizate de către conştiinţă);
 coexistenţa cu conştiinţa (conţinuturile s. sunt o altă expresie a conţinuturilor conştiinţei, poate mai
concentrată, mai condensată, neintrând în conflict cu conţinuturile c. ci coexistând cu ele);
 facilitatea, servirea conştiinţei (se pune în slujba c.);
 filtarea şi medierea conţinuturilor care trec dintr-un nivel în altul (conţinuturile c. nu trec direct în i.
ci poposesc pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi în s., la fel petrecându-se lucrurile şi
cu conţinuturile i.)

INCONŞTIENTUL
Definirea inconştientului:
În literatura de specialitate sunt precizate două modalităţi de definire:
1. definiţie restrictivă: un rezervor al tendinţelor înfrânate, frustrate; structură psihică ce explică
lapsusurile, actele ratete, visele (accepţiunea freudiană)
2. definiţie negativă: insistă pe considerarea rolului inconştientului în viaţa psihică; apare ca haos,
învolburare de pulsiuni oarbe, iraţional, însoţit de efecte dezorganizatoare care ţin de patologia
mentală.
Psihologia contemporană defineşte inconştientul într-o manieră extensivă şi pozitivă: formaţiune
psihică ce cuprinde tendinţele ascunse, conflictele emoţionale, dorinţele nerealizate generate de
resorturile intime ale pesonalităţii. Deşi pare că nu are organizare, el dispune de o organizare foarte
personală, altă organizare decât cea a conştiinţei. Ca un alter-ego, neagă organizarea impusă de conştiinţă
dar vine cu ordinea propriei sale subiectivităţi.
Natura inconştientului:
Concluzie: interacţiunea dintre imagine şi cuvânt, verbalizarea imaginilor, a fantasmelor profunde
abisale sau refulate reprezintă esenţa inc.
Rolul inconştientului
Roluri pozitive:

12
 - energizare şi dinamizare a întregii vieţi psihice;
- facilitare a procesului creativ;
- asigurare a unităţii Eului (principal depozit al programelor informaţionale şi al tensiunii
motivaţionale).

Tipuri de inconştient
1. Inconştientul cerebral
- inconştientul fiziologic, cel pe care l-am putea numi reflex, automat,
care intră în funcţiune fără ca individul să-şi dea seama, dar care afectează viaţa psihică
conştientă. Unificarea funcţională a axei cerebro-spinale, ca şi extinderea de la măduva spinării la creier
a proceselor reflexe au constituit modalităţile care au impus noţiunea de inconştient cerebral.

2. Inconştientul colectiv
Este de natură pur psihică, spirituală.
CARL GUSTAV JUNG – dezvoltă noţiunea
Idei centrale:
Psihicul se compune din trei niveluri:
- Conştientul este reprezentat de Eu (gânduri, percepţii, sentimente,
amintiri);
- Inconştientul personal: conţinuturi care au devenit inconştiente şi
conţinuturi care sunt de fapt percepţii senzoriale, care datorită prea slabei lor intensităţi, nu au ajuns
niciodată în conştient; este alcătuit din complexe (fiecare complex este legat de câte un arhetip, fiind
personificări ale arhetipurilor, modalităţi prin care arhetipurile se manifestă în psihismul fiecărui
individ);
- Inconştientul colectiv: este general uman, substratul oricărui psihism
individual; cuprinde arhetipurile şi Sinele.
Este acea imensă zestre spirituală ereditară, rezultată din evoluţia omenirii, care renaşte mereu, în
fiecare structură cerebrală individuală; este un strat abisal al structurii psihice, o altă lume, o lume în
oglindă care se contrapune imaginii noastre conştiente, momentane despre lume; este o imagine eternă
(spre deosebire de conştient, care este efemer, deoarece produce toate adaptările şi orientările
momentane). Acelaşi la toţi indivizii şi prezent la fiecare, inconştientul colectiv constituie baza psihică
de natură suprapersonală.
Conţinuturile i. colectiv sunt reprezentate de arhetipuri.
Arhetipurile sunt ereditare şi ţin de instincte. Conţinuturile inconştientului colectiv nu au fost
niciodată conştiente, nu sunt dobândite individual. Ele sunt conştientizate numai mijlocit, manifestându-
se în vise, mituri, basme, fenomenul religios sau în extrema reprezentată de nevroză şi psihoză.
Arhetipurile sunt „modele fundamentale ale comportamentului uman” şi din poziţia pe care o ocupă
conferă formă conţinuturilor conştiinţei. Ele sunt în acelaşi timp imagine şi emoţie.
Arhetipurile apar în vise şi fantasme sub forma unor persoane care întreprind acţiuni, dar pe lângă
acestea există şi un alt tip de arhetipuri, ale transformării care se manifestă sub formă de situaţii,
mijloace, locuri. Ele constituie simboluri care nu pot fi interpretate, deoarece au o multitudine de sensuri
inepuizabile. Tocmai această inepuizabilitate de semnificaţii le plasează în categoria simbolurilor ca
expresie a arhetipurilor.
Rolul inconştientului colectiv:
Este chiar mai mare decât al conştientului.
- Iniţiază, controlează şi mijloceşte trăirile şi manifestările comportamentale tipice tuturor oamenilor,
idiferent de epocă istorică, localizare geografică, clasă socială, naţionalitate.
- Mijloceşte realizarea ,,lumii unitare” a psihicului uman şi, prin faptul că este depozitarul experienţei
cumulate a strămoşilor noştri, acţionează ca un ghid şi este esenţial pentru supravieţuire.

13
 - Prin accentul pus pe i. colectiv, ca element esenţial al structurii şi funcţionalităţii psihicului, Jung
depăşeşte concepţiile care subliniau rolul esenţial al conştiinţei, oferind o modalitate de relaţionare a
studiului corpului şi minţii, precum şi a legăturii dintre om şi natură/univers.

3. Inconştientul cognitiv
Noţiunea a fost lansată de cognitivişti şi de psihologia cognitivă.
Harry Hunt considera inconştientul cognitiv ca un proces pe cale de conştientizare care, în
anumite condiţii, este capabil de o anumită formă de reflecţie în interiorul conştiinţei în
desfăşurare. El este o parte a unei tendinţe inerente de a deveni conştiente sau un aspect al unei
preconştiinţe care se va dezvoţui într-o conştiinţă implicită. Inconştientul devine astfel o consecinţă, cu
importanţă funcţională foarte mare, a automatizării proceselor care erau la început reflectate în
conştiinţă.
-Tipuri de relaţii dintre constient si inconstient:
1. Relaţii circulare: oricare dintre conţinuturile conştientului trece în inconştient, pentru ca apoi,
după o perioadă, să treacă din nou, nu neapărat toate în conştient. Schimburile şi transformările sunt
continue şi reciproce: inconştientul preia sarcinile fixate conştient şi le prelucrează în maniera sa
specifică; conştientul captează rezultatele unor asemenea prelucrări.
2. Relaţii de subordonare integrativă: presupun subordonarea şi dominarea unuia de către
celălalt. Aceste relaţii iau două forme distincte: dominarea inconştientului de către conştient (conştientul
stăpâneşte, contracarează, înţelege, ţine în frâu impulsurile inconştientului, mai ales unele carevin în
contradicţie cu valorile, normele şi regulile sociale acceptate) şi dominarea conştientului de către
inconştient (inconştientul îşi impune, direct sau indirect, tendinţele; apar cu precădere în stările de afect,
de transă creatoare, inspiraţie, în stările patologice).
3. Relaţii de echilibrare: presupun realizarea unui uşor balans între cele două nivele, fără
predominanţa vădită a unuia sau altuia. Este vorba despre acele stări psihice în care individul nu este nici
total conştient, nici total inconştient (aţipire, reverie, spontaneitate, contemplaţie). Pentru a ilustra aceste
relaţii, Wolman folosea termenul de protoconştient.

14