FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, SEMESTRUL I

CURS 2

OBIECTUL DE STUDIU AL PSIHOLOGIEI

După desprinderea de filozofie (1879), în psihologie a început procesul

sistematic de meditaţie şi reflecţie asupra obiectului său de studiu. Printre factorii
care au întârziat elaborarea obiectului unitar al psihologiei, M.Zlate specifică:
 Complexitatea existenţială a psihicului, în general şi a fenomenelor,
proceselor, însuşirilor, stărilor psihice în particular;
 Existenţa unor teorii, concepte, şcoli şi orientări care prezintă
contradicţii externe.
 Existenţa unor teorii, concepte, şcoli şi orientări care prezintă
contradicţii interne.
 Închiderea în ele însele a şcolilor şi orientărilor psihologice,
hegemonismul lor.
În clasificarea orientărilor psihologice care au avut contribuţii însemnate la
delimitarea obiectului psihologiei, acelaşi autor evidenţiază un triplu criteriu:
elementele de conţinut; metodologiile şi metodele folosite; finalitatea. Pornind de la
acest punct de vedere, pot fi desprinse patru orientări cu privire la obiectul
psihologiei: orientările centrate pe (1)viaţa psihică interioară (introspecţionismul,
psihanaliza); cele care consideră (2)comportamentul drept obiectul de studiu al
psihologiei (behaviorismul tradiţional şi neobehaviorismul);(3) orientările focalizate
pe conduită (activitate) (psihologia conduitei) şi şcolile care consideră studiul referitor
la (4)omul concret drept obiect de studiu (psihologia umanistă).

Perspective de abordare a obiectului psihologiei

(1) Viaţa psihică interioară ca obiect de studiu al psihologiei – perspectiva

psihanalitică

Introspecţionismul (psihologia conştiinţei)

În prima perioadă după desprinderea psihologie de filozofie, circumscrierea şi
definirea obiectului de studiu au răma stributare tradiţiei filosofice care considera
viaţa psihică drept o entitate subiectivă internă şi o asimila integral cu conştiinţa.
Psihologia şi-a inaugurat statutul de ştiinţă independentă fixându-şi drept obiect de
studiu exclusiv sfera conştiinţei. Introspecţionismul îşi are originea în Germania, în
laboratorul lui Wundt (1879).
Idei centrale:
- psihicul este interpretat ca un cerc de fenomene ce îşi au izvorul în ele
însele, fără nici o legătură determinativă cu exteriorul; este o lume aparte, interioară,
formată din trăiri exclusiv subiective; el este izolat de lumea externă şi există numai în
măsura în care se reflectă în conştiinţă, existenţa lui fiind redusă la trăirea lui.
Conţinutul psihicului este pur şi nu are nici o legătură cu lumea exterioară,
materială.
- Pentru a studia această realitate subiectivă, cercetătorul trebuie să se
dedubleze în subiect şi obiect al cercetării.
 - Pentru a se putea studia funcţiile psihice ale altor persoane, o altă metodă
propusă de introspecţionişti este empatia;
În America, introspecţionismul este introdus de către Titchener (orientarea
numită structuralism). În opinia lui, conştiinţa apare ca o structură globală subiacentă
tuturor conduitelor, sarcina psihologului constând în a desprinde, a dezmembra
structurile psihice complexe în elementele lor componente şi a le studia pe fiecare în
parte pornind de la o serie de criterii (natura, conţinutul, calitatea, intensitatea etc.)
O altă orientare psihologică din epocă (împotriva căreia este îndreptată
orientarea structuralistă) a fost funcţionalismul sau şcoala de la Chicago.
Funcţionalismul a fost promovat de James şi de doi dintre studenţii săi (J.Dewey şi J.
Angell). În viziunea lor, conştiinţa este o activitate a organismului care îndeplineşte
importante funcţii adaptative, în studiul ei cea mai eficientă metodă fiind introspecţia.
Psihologia funcţională îţi propunea să evidenţieze activismul proceselor mentale şi
relaţiile psihofizice dintre organism şi mediu.
Critici ale introspecţionismului:
- Auguste Comte, pornind de la premisa că trăirea psihică se modifică în
momentul în care devine obiect al investigaţie, arăta că atunci când are cine să
observe, n-are ce observa, iar atunci când există obiectul de observat nu are cine să-l
observe.
- Lalande afima că: faptul observat se alterează prin actul însuşi al
observaţiei; stările afective interne sunt mai puţin accesibile observaţiei interne; prin
introspecţie nu pot fi sesizate decât fenomenele psihice conştiente; ideile
preconcepute falsifică interpretarea fenomenelor proprii într-o măsură mai mare decât
la observaţia îndreptată asupra altora.

Psihanaliza
Teoria freudiană: conceptele de bază
Sigmund Freud este cel care, fără a descoperi inconştientul, îl propune ca
obiect de cercetare al psihologiei. El introduce conceptul de ,,aparat psihic”,
elaborează o viziune dinamică asupra componentelor acestuia, pune la punct o
tehnică de sondare a inconştientului, schimbă însăşi finalitatea psihologiei. (Zlate, M.,
2000). Deşi înainte de 1920, Freud imagina aparatul psihic ca dispunând de trei
niveluri supraetajate: inconştient, preconştient şi conştient, după 1920 el îşi
revizuieşte teoria, făcând-o mult mai unitară şi mai completă.
In viziunea lui Freud natura umană este dominată de forţe instinctuale,
inconştiente şi iraţionale. Organismul uman este egoist, aflat în conflict interior şi
exterior, agresiv şi sexual chiar şi în anii dominaţi de ceea ce se credea a fi inocenţa
copilăriei. Influenţată de evenimente aflate în afara controlului conştient, persoana
este civilizată dar constant frustrată. (Potkay, C; Allen, B., 1986)
Pentru Freud, personalitatea are o structură clar definită, alcătuită din trei
aspecte: id, ego şi superego (dupa 1920).
Id-ul reprezintă aspectul biologic al personalităţii, ego aspectul psihologic
iar superego aspectul social. Cele trei aspecte reprezintă procese psihologice
interioare sau sisteme ale minţii care organizează viaţa mentală şi care interacţionează
într-o manieră dinamică.
Id-ul reprezintă acea parte primitivă, neorganizată, moştenită ereditar.
Prezentă încă de la naştere, ea are scopul de a reduce tensiunea creată de instinctele
primitive legate de foame, sex, agresivitate şi impulsuri iraţionale. Aceste impulsuri
sunt alimentate de energie psihică sau libido, aşa cum este denumită de Freud. Id-ul
operează conform principiului plăcerii, al cărui scop este reducerea imediată a
tensiunii şi maximizarea satisfacţiei.
Realitatea opreşte însă de cele mai multe ori îndeplinirea cerinţelor
principiului plăcerii. Pe de altă parte societatea este cea care stabileşte constrângeri:
nu putem mânca întotdeauna atunci când ne este foame; ne exprimăm impulsurile
sexuale numai atunci când locul, momentul şi partenerul permit exprimarea lor.
Freud sugerează astfel o a doua componentă a vieţii psihice pe care o numeşte
ego. Ego-ul se interpune între id şi realitatea lumii exterioare, obiective. In contrast cu
natura orientată spre plăcere a id-ului, ego-ul acţionează conform principiului
realităţii, prin care energia instinctuală este limitată pentru a menţine siguranţa
individului şi pentru a-l ajuta să se integreze mai bine în societate. Ego-ul apare ca
segmentul executiv al parsonalităţii: ia decizii, controlează acţiunile, permite gândirea
şi rezolvarea de probleme la un nivel mai înalt. Ego-ul este şi sediul abilităţilor
cognitive superioare: inteligenţa, gândirea, învăţarea.
Reacţia ego-ului la ameninţările instinctelor se realizează prin trăirea
anxietăţii, o stare de puternic disconfort emoţional. Pentru a minimiza această
anxietate, ego-ul face apel la diferite tipuri de mecanisme de apărare sau defense –
strategii psihologice interne, inconştiente şi automate cu scopul de a realiza adaptarea
sau de a restabili controlul asupra instinctelor id-ului. Mecanismele defensive
protejează personalitatea prin menţinerea instinctelor sau ideilor neacceptate în afara
atenţiei conştiente. Freud credea că folosirea exagerată a acestor mecanisme poate
conduce la nevroze.

Mecanismele defensive freudiene (după Feldman, Robert; 1997, p.377)

Mecanismele defensive Explicare Exemplu

Reprimare Impulsurile nedorite sau neplăcute sunt
împinse înapoi în inconştient
Regresie Oamenii se comportă ca şi cum s-ar
afla într-un stadiu mult mai timpuriu
de dezvoltare
Raţionalizare Distorsiunea realităţii în care o
persoană justifică ceea ce s-a întâmplat
Negare Refuzul acceptării sau conştientizării
unor informaţii care produc anxietate
Proiecţie Atribuirea unor impulsuri sau
sentimente nedorite unei alte persoane
Sublimare Exprimarea unor impulsuri nedorite în
gânduri, sentimente sau
comportamente social acceptate
Incapacitatea unei femei de a-şi
aminti că a fost violată
Un şef are o explozie de furie
atunci când un angajat face o
greşeală
O persoană căreia i se acordă un
premiu spune că nu şi l-a dorit
în mod special
Refuzul unui student de a crede
că a picat la examen
Un bărbat furios pe tatăl său se
comportă iubitor dar se plânge
că tatăl este furios pe el.
O persoană cu un sentiment
puternic de agresivitate devine
soldat

Superego-ul, ultima structură a aparatului psihic reprezintă simţul moral

dezvoltat de societate prin intermediul părinţilor, profesorilor şi a altor figuri
semnificative din viaţa persoanei. Este acea parte a personalităţii prin care copilul
învaţă ce este bine şi ce este rău şi continuă astfel să se dezvolte ca persoană
încorporând în propriul sistem de standarde principiile morale esenţiale ale societăţii
în care trăieşte. (Feldman, R.; 1997).
Compararea celor trei sisteme ale aparatului psihic freudian (după Feldman, 1997).

Id Ego Superego
Natura sistemelor Biologică Psihologică Socială
Originea sistemelor Ereditate Experienţă Cultură
Orientare Spre trecut Spre prezent Spre trecut
Nivelul la care Inconştient Conştient şi inconştient Inconştient
acţionează
Principiul conform Principiul plăcerii Principiul realităţii Principiul moralităţii
căruia acţionează
Motivaţie Căutarea plăcerii Adaptarea la realitate Cunoaşterea binelui
Evitarea durerii şi răului
Scop Gratificare imediată Siguranţă şi compromis perfecţiune

Gradul de raţionalitate Iraţional Raţional Ilogic

Gradul de realism Subiectiv Obiectiv Subiectiv

Freud oferă şi o concepţie referitoare la maniera în care se dezvoltă

personalitatea, parcurgând o serie de stadii.

Stadiul Vârsta Caracteristici principale

Oral De la naştere la 12-18 luni Manifestarea interesului pentru gratificarea orală
derivată din supt, mâncat, muşcat
Anal 12-18 luni la 3 ani Gratificare obţinută prin reţinerea sau expulzarea
materiilor fecale; adaptarea la cerinţele sociale
pricind folosirea toaletei
Falic De la 3 ani la 5-6 ani Interes centrat pe aparatul genital; conflictul
Oedipian şi identificarea cu părintele de acelaşi
sex
De latenţă De la 5-6 ani până în Preocupările sexuale devin neimportante
adolescenţă
Genital Din adolescenţă până la viaţa Relaţii sexuale mature
adultă

Neofreudismul îi are ca reprezentanţi de bază pe Karen Horney şi Erich Fromm.

Conservă ideile principale ale lui Freud referitoare la natura umană, la forţele ei
propulsatoare şi la tulburările psihice funcţionale. Ei consideră, la fel ca şi Freud că
conduita omului este determinată de impulsuri emoţionale inconştiente, numai că
acestea nu sunt generate de instinctele sexuale înnăscute, ci de factorii sociali.

Comportamentul ca obiect al psihologiei

Behaviorismul tradiţional apare ca o reacţie faţă de curentul introspecţionist.
În 1913, J.B.Watson, publica în revista Psychology Review un articol (,,Psihologia
aşa cum o vede un behaviorist”) în care îşi expunea punctul de vedere referitor la
obiectul de studiu al psihologiei.
Watson, ca zoopsiholog, era nemulţumit de lipsa de obiectivitate a psihologiei
din timpul său, ale cărei date sunt neverificabile ca şi de sterilitatea şi lipsa de
aplicaţie practică a celor două orientări (structuralismul şi funcţionalismul).
Descompunerea stărilor mintale în elementele lor componente nu poate fi utilă omului
în a se adapta la mediu iar psihologia promovată de cele două şcoli nu era accesibilă
decât unei minorităţi de iniţiaţi. În concepţia lui, ele studiază o himeră, ceva
intangibil, trecător, care nu poate fi studiat în laborator. Conştiinţa nu este altceva
decât o ipoteză necontrolabilă, inaccesibilă cercetării, neverificabilă.
 În opinia behavioriştilor, condiţiile pe baza cărora psihologia putea fi
recunoscută drept ştiinţă erau: schimbarea obiectului de studiu, prin înlocuirea
conştiinţei cu comportamentul; schimbarea metodelor de investigaţie şi înlocuirea
introspecţiei cu metode cantitative de studiu; modificarea finalităţii prin stabilirea
unor scopuri legate nu doar de descrierea sau explicarea fenomenelor psihice şi de
formularea unor legi ale comportamentului.
Astfel psihologia va fi definită ca ştiinţă care trebuie să se ocupe exclusiv de
studiul comportamentului pe baza schemei cauzalităţii univoce S-R. Această schemă
permitea, în opinia lui Watson, să se asigure cerinţele obiectivităţii şi predictibilităţii.
Prima era satisfăcută prin simplul fapt că reacţiile comportamentale (motorii şi verbo-
motorii) pot fi observate şi înregistrate. Cea de-a doua cerinţă era satisfăcută prin
postularea legăturii cauzale dintre stimul şi reacţie: a) dat fiind un anumit stimul (S),
se poate prevedea cu precizie ce reacţie ® va provoca; şi b) observând o reacţie ®,
putem cu uşurinţă să indicăm stimulul care a determinat-o.
Singura cale de formare a comportamentului este învăţarea, proces ce se
desfăşoară sub influenţa mediului, care este totul, ereditatea neavând nici un rol.
Critici aduse behaviorismului:
- Behaviorismul face din om o maşină, foarte complicată dar doar o maşină;
omul behaviorismului este concret, real, viu dar mutilat sub aspect psihologic, golit de
orice conţinut psihologic: conştiinţă, sentimente, motivaţie, voinţă.
- A fost numit glandologie sau ştiinţa spasmului muscular, imputându-i-se
ignorarea aspectelor intenţionale ale comportamentului.

Neobehaviorismul
Deşi nu renunţă total la postulatele iniţiale ale behaviorismului tradiţional,
introduce unele modificări.
Tolman înnoieşte behaviorismul prin două aspecte esenţiale: introduce o serie
de variabile intermediară între stimul şi reacţie (impulsurile fiziologice, ereditatea,
maturitatea, vârsta, experienţa anterioară, capacităţile intenţionale şi cognitive,
conştiinţe, ideile, gândirea etc.); omul nu acţionează în gol şi la întâmplare ci
determinat şi orientat de o serie de scopuri. S......R
Skinner arată că originea comportamentului trebuie căutată în mediul fizic şi
social şi nu în ideile, sentimentele, stările de spirit ale indivizilor. Comportamentul
omului are efecte asupra lumii înconjurătoare, efecte care, la rândul lor acţionează
asupra comportamentului, modificând probabilitatea producerii aceluiaşi efect. Dacă
un tip de reacţie va fi întărit, el va manifesta probabilitatea de a se repeta mai
frecvent (condiţionare operantă).
 Conduita (activitatea) ca obiect de studiu al psihologiei
Psihologia conduitei
Pierre Janet este cel care introduce în psihologie conceptul de conduită
desemnând ansamblul actelor unui individ, de la cele mai simple (mişcări) până la
cele mai complexe (raţionament), orientate spre un scop şi încărcate de sens.
Conduita unifică şi sincronizează, într-un tot unitar, comportamentul şi viaţa
interioară, subiectivă.
Idei centrale ale psihologiei conduitei:
- condiţiile fundamentale pe care trebuie să la satisfacă psihologia conduitei
sunt: să facă loc fenomenelor de conştiinţă, ca o conduită particulară (prin cercetarea
actelor sociale elementare şi a sentimentelor, care sunt reglări de acţiuni) şi să se
preocupe de studiul conduitelor superioare, credinţe, reflecţii, raţionamente,
experienţe (prin studiul gândirii);
- conduitele nu sunt date sau inerente dar nici imprimate din afară, ci se
dezvoltă prin învăţare ca urmare a interacţiunii dintre organismul uman şi mediul
natural şi social;
- conduitele au un caracter evolutiv (se complică în decursul evoluţiei
individuale, trec de la simplu la complex) şi calitativ diferit;
- conduita nu se reduce la reacţiile motrice şi secretorii ale organismului (ca la
behaviorism) ci angajează întreaga personalitate a omului, aflat în interdependenţă cu
mediul; acţiunea externă determină actul psihic mijlocit, ea fiind filtrată prin
însuşirile, stările şi activitatea psihică a subiectului (efectele unei stimulări depind nu
doar de natura constantă a organismului, ci şi de starea lui internă schimbătoare);
Metoda propusă este metoda clinică, un fel de studiu de caz individual dintr-o
perspectivă dinamică, îmbinând ascultarea relatărilor subiectului cu observarea
aprofundată a acestuia într-un număr mare de şedinţe.
Daniel Lagache definea conduita ca ansamblul operaţiilor, materiale sau
simbolice, prin care organismul aflat în situaţie tinde să-şi realizeze propriile
posibilităţi şi să reducă tensiunile care îi ameninţă unitatea şi care le mitivează.
Idei principale:
- Distinge între:
- acţiuni interofective (mecanisme somatice sau fiziologice care reduc
automat modificările organismului) şi exterofective (mecanisme care acţionează
asupra mediului). Conduitele simbolice pregătesc acţiunea reală sau se substituie ei.
- Acţiuni aloplastice (care modifică mediul, o agresiune îndreptată împotriva
altora) şi acţiuni autoplastice (care modifică organismul, autoagresiunea). Conduitele
sunt, în general, combinări între aceste tipuri de acţiuni.
- Orice conduită are o semnificaţie, un sens, o valoare care constă în
integrarea adecvată a motivaţiilor, care nu este însă univocă (ci uneşte mai multe
trebuinţe) şi nici în întregime conştientă.
- Semnificaţia conduitei stă la baza interpretării funcţionale sau dinamice a
conduitei şi a tulburărilor sale.
- Pentru a investiga conduitele, propune: 1. conduita exterioară, spontană sau
provocată, accesibilă observaţiei; 2. experienţa trăită, sugerată prin conduitele externe,
mai ales prin limbaj; 3. modificările somatice obiective; 4. produsele activităţii
subiectului. În funcţie de acestea, recomandă cinci moduri de cercetare: naturalistă,
clinică, psihanalitică, microsociologică iar ca insttrument de tratare a faptelor
recoltate, statistica.

Activitatea ca echivalent al conduitei

Zlate M: activitatea constituie modalitatea fundamentală de existenţă a psihicului, a
vieţii umane; psihicul uman există în şi prin activitate.
Diferenţe activitate – introspecţie
- se desprind două planuri specifice activităţii: planul procesual (studierea
structurii ei procesuale) şi personal, individual (vizează activitatea influenţată de
atitudinile subiectului faţă de sarcinile care i se ivesc). Introspecţioniştii reduc
activitatea doar la planul procesual.
Diferenţe activitate – comportament
- activitatea, alături de reacţiile la semnalele care definesc starea prezentă a
mediului, înglobează şi reacţii lla semnale autogenerate, descriind starea viitoare a
mediului;
- termenii relaţiei se schimbă: organismul are o triplă ipostază (subiect,
beneficiar, instrument al propriei acţiuni în mediu) iar mediul se personalizează,
transformându-se într-o situaţie;
- activitatea presupune operaţii cu imagini, noţiuni şi simboluri în locul
operaţiilor cu obiecte; presupune intervenţia proiectivă asupra mediului, respectiv
reglarea interacţiunii cu mediul, în funcţie de un model determinat.

Omul concret ca obiect de studiu al psihologiei – psihologia umanistă

Abraham Maslow şi Carl Rogers

Psihologia umanistă a fost denumită de Maslow ,,a treia forţă în psihologie”,

întrucât oferă o alternativă şcolilor psihanalitice şi behavioriste în ceea ce priveşte
teoria şi practica terapeutică. Respingând determinismul psihanalitic cât şi abordarea
behavioristă, psihologia umanistă susţine o viziune optimistă asupra
comportamentului uman care accentuează dezvoltarea potenţialului deplin al
persoanei. Ea ajută la realizarea unui nou mod de viaţă pentru fiinţa umană,
raspunzând atât necesităţilor sale interioare, psihice cât şi cerinţelor societăţii, căreia îi
aparţine.
Abraham Maslow şi Carl Rogers sunt două dintre figurile centrale în
psihologia umanistă. Ei au respins ideea potrivit căreia comportamentul uman este
determinat de evenimente din copilărie şi au accentuat capacitatea individului de a
creşte şi a se dezvolta în prezent. In concepţia lor, scopul psihoterapiei îl constituie
îndepărtarea obstacolelor care împiedică indivizii să atingă self-actualizarea.
Psihologia umanistă a constituit punctul de plecare pentru mişcarea referitoare
la potenţialul uman din 1960.
Caracteristici:
1. centrarea atenţiei pe experienţa persoanei;
2. accent pe o serie de calităţi umane cum ar fi: alegerea, creativitatea,
valorizarea şi autoactualizarea;
3. accent pe selectarea problemelor şi procedeelor de cercetare, pe încărcătura de
semnificaţii;
4. preocupare pentru valorizarea demnităţii şi calităţii umane, pentru
dezvoltarea potenţialului inerent fiecărei persoane;
5. accent pe persoană şi pe problematica ei umană.
Concepte centrale în opera lui Maslow
1. Piramida trebuinţelor (nevoilor) umane
Primul nivel al piramidei este constituit de nevoile fiziologice sau biologice:
nevoia de oxigen, de hrană, apă precum şi de o temperatură corporală constantă.
 Referindu-se la aceste nevoi, Maslow arată că persoana căreia îi este extrem
de foame, nu este interesată de nimic altceva în afară de hrană. Ea visează hrană, se
gândeşte la hrană, îşi aminteşte feluri de hrană şi tinde să creadă că dacă îşi va
îndeplini această nevoie, va fi fericită tot restul vieţii şi nu va mai dori niciodată
altceva. Viaţa însăşi tinde să fie definită în funcţie de hrană, în timp ce alte lucruri vor
fi considerate ca lipsite de importanţă. Insă, după ce persoana şi-a îndeplinit nevoia de
hrană, apare o altă nevoie, mai înaltă care tinde să domine organismul.
Al doilea nivel al piramidei cuprinde nevoile de securitate sau siguranţă. Cu
excepţia perioadelor de dezorganizare din cadrul structurii sociale, adulţii nu
conştientizează prezenţa nevoilor de siguranţă care sunt satisfăcute de către societate.
Ca atare, nevoile de siguranţă nu acţionează ca nişte forţe motivaţionale active; în
mod normal ele pot fi observate ca expresii ale unor fenomene cum ar fi: preferinţa
comună pentru o slujbă care să ofere protecţie; dorinţa de a avea un venit sigur;
preferinţa pentru lucruri familiare, cunoscute mai degrabă decât pentru cele
nefamiliare, necunoscute. Tendinţa de a avea o religie sau o filosofie asupra
universului şi a omului sunt în parte motivate de căutarea siguranţei. Natura nevoilor
de siguranţă poate fi eficient studiată la copii, întrucât la ei sunt mult mai evidente. Un
copil doreşte un anumit ritm sau rutină, o lume ordonată şi predictibilă. Ca atare,
nedreptatea sau inconsistenţa din partea părinţilor în atitudinea faţă de el, pot face un
copil să se simtă anxios şi nesigur întrucât tind să prezinte lumea ca pe un loc nesigur,
imprevizibil.
Pornind de la aceste idei, Maslow tinde să interpreteze nevroza ca fiind
influenţată de o insuficientă gratifiere a nevoii de siguranţă, în special în timpul
copilăriei şi precizează tulburarea obsesiv-compulsivă ca fiind relevantă în această
direcţie; obsesiv-compulsivii încearcă frenetic să ordoneze şi să stabilizeze mediul
astfel încât să nu apară pericole neaşteptate sau nefamiliare.
Următorul nivel în piramidă este reprezentat de nevoile sociale (nevoia de
dragoste, de afecţiune şi de apartenenţă). In general, oamenii tind să evite
sentimentele de singuratate şi alienare, să ofere şi să primească dragoste, afecţiune şi
acceptare. In societatea noastră, negratificarea acestor nevoi se regăseşte în cazurile
de neintegrare şi în formele cele mai severe de psihopatologie.
Un palier superior în cadrul piramidei este constituit de nevoile de stimă şi
apreciere. Pentru a se simţi valoroşi, încrezători în forţele proprii, oamenii au nevoie
de un nivel înalt, stabil de auto-respect şi de respect din partea celor din jur. Dacă
aceste nevoi nu sunt îndeplinite, persoana se simte slabă, neajutorată şi lipsită de
valoare. In interiorul acestui palier, Maslow identifică două subseturi de nevoi: în
primul rând, se referă la dorinţa de putere, de reuşită, de încredere în faţa lumii, de
independenţă şi de libertate; în al doilea rând, precizează dorinţa de prestigiu (definit
ca respect sau încredere din partea altor oameni), de recunoaştere, de atenţie,
importanţă şi apreciere.
Penultimul nivel al piramidei cuprinde nevoia de a cunoaşte şi de a înţelege
ca un pas extrem de important către self-actualizare, ultimul şi cel mai înalt nivel al
piramidei.
Nevoile descrise mai sus pot fi considerate ca trepte de-a lungul drumului
către self-actualizare în cadrul căreia toate nevoile primare pot fi subsumate.
Gratificarea nevoilor de deficit tinde să fie episodică urmând o schemă care
începe cu o stare de instigare, de motivare, stare care demarează comportamentul
orientat către atingerea scopului şi care, urcând gradual în dorinţă, atinge în final o
culme într-un moment de succes şi consumare. Indeplinirea unei nevoi şi îndepărtarea
ei consecutivă din centrul stadiului, aduce nu o stare de odihnă sau apatie stoică ci mai
degrabă emergenţa în conştiinţă a unei alte nevoi ,,înalte’’; a vrea şi a dori continuă
dar la un nivel mai înalt. Creşterea se realizează atunci când pasul următor este
subiectiv trăit ca mult mai plăcut, mai satisfăcător intrinsec decât gratifierea anterioară
cu care persoana este deja familiară şi de care s-a plictisit. Noua experienţă se
validează prin sine şi nu printr-un criteriu exterior, este auto-validantă; în această
manieră noi învăţăm la ce suntem buni, ce ne place sau ne displace, care ne sunt
gusturile, judecăţile sau capacităţile; într-un cuvânt aceasta este maniera în care ne
descoperim Eul şi răspundem la întrebările: Cine sunt eu? Ce sunt eu?
2. Conceptul de self-actualizare
Psihologul american defineşte self-actualizarea ca ,,un episod, o izbucnire, în
care puterile persoanei se adună într-un mod particular, eficient şi intens, plăcut; în
care individul este mai mult integrat şi mai puţin splitat, mult mai deschis către
experienţă, mai idiosincratic, perfect expresiv şi spontan, funcţionând pe deplin, mult
mai creativ, mai amuzant, mai independent de nevoile sale primare etc. El devine în
aceste episoade mult mai mult el însuşi, îşi actualizează perfect potenţialităţile, se află
mai aproape de esenţa existenţei sale, este pe deplin uman.’’ (Maslow A., 1968, p.
97)
Pornind de la ideea potrivit căreia persoanele self-actualizate, care au atins un
înalt nivel de maturizare, sănătate şi dezvoltare personală pot constitui surse foarte
importante de cunoaştere pentru psihologie în particular şi pentru umanitate în
general, Maslow foloseşte, ca şi punct de referinţă pentru modelul său psihologic, o
colecţie de figuri celebre istorice şi contemporane, prin excelenţă dinamice pe care le
numeşte ,,self-actualizate’’, printre care Thomas Jefferson (1743-1826), Abraham
Lincoln (1809-1865), Jane Addams (1860-1935), Albert Einstein (1879-1955) şi
Eleonor Roosevelt (1884-1962). Nu se limitează însă numai la acele persoane despre
care se poate spune ca s-au desăvârşit pe sine, ci a cautat în orice istorie de viaţă
episoade de self-actualizare, în special la artişti, intelectuali şi la alţi oameni creativi,
la oamenii profund religioşi precum şi la oamenii care au experimentat insight-uri
profunde în psihoterapie sau în alte forme de experienţe de creştere (episode pe care le
numeşte ,,peak-experiences’’ - experienţe de vârf). Deosebirea este că, la persoanele
self-actualizate, aceste episoade apar mult mai frecvent, sunt intense şi perfecte în
sine.
Din această perspectiva, self-actualizarea nu apare ca o stare extatică, nereală,
perfectă, în care toate problemele umane sunt depăşite şi în care oamenii trăiesc
,,fericiţi până la adânci bătrâneţi’’, într-o stare supraumană de serenitate şi extaz. Self-
actualizarea ar putea fi descrisă drept o dezvoltare a personalităţii care eliberează
persoana de problemele de deficit ale tinereţii sau de problemele nevrotice (sau
nereale, nenecesare) ale vieţii astfel încât este capabilă să înfrunte, să îndure şi să
depăşească problemele reale ale vieţii. Conflictele, anxietatea, frustrarea, tristeţea,
vina, durerea pot fi regăsite şi la persoanele self-actualizate. In general, odată cu
creşterea maturităţii se realizează trecerea de la pseudo-probleme sau probleme
nereale la problemele adevărate, existenţiale, de neevitat, inerente naturii umane.
Persoanele self-actualizate înţeleg şi acceptă situaţia umană intrinsecă, înfruntând şi
acceptând cu curaj, chiar amuzându-se, limitele naturii umane în loc să încerce să le
nege. La nivelul self-actualizării, multe dihotomii sunt rezolvate, opusele sunt văzute
în unitate iar maniera dihotomică de gândire este recunoscută ca imatură. Splitarea
interior-exterior, dintre sine şi alţii, devine neimportantă pe măsură ce interiorul şi
exteriorul sunt văzute ca fiind permeabile între ele. Dihotomizarea pare acum a fi o
caracteristică a unui nivel scăzut al dezvoltării personalităţii şi al funcţionării
psihologice, atât o cauză cât şi un efect al psihopatologiei. In egală măsură, Maslow
identifică o tendinţă către autonomie şi independenţă personală; o percepţie
dezinteresată, obiectivă şi holistică asupra oamenilor care sunt admiraţi şi iubiţi pentru
calităţile lor interioare (ceea ce autorul numeşte iubire de tip B – love for the Being of
another person - deosebită de iubirea de tip D - Deficiency love, iubire deficitară şi
egoistă).
Persoanele sănătoase care şi-au gratificat suficient nevoile de bază pentru
siguranţă, apartenenţă, dragoste, respect şi apreciere de sine, sunt motivate de tendinţa
către self-actualizare.
O persoană sănătoasă este, din această perspectivă, caracterizată prin
următoarele trăsături: 1. o percepţie superioară a realităţii; 2. o crescută acceptare de
sine, a altora şi a naturii; 3. spontaneitate crescută; 4. o mai bună centrare pe
problemă; 5. o detaşare crescută şi dorinţă pentru intimitate; 6. crescută autonomie şi
rezistenţă la enculturaţie; 7. o prospeţime crescută a aprecierilor şi o bogăţie crescută
a reacţiilor emoţionale; 8. o frecvenţă crescută a experienţelor de vârf; 9. relaţii
interpersonale îmbogăţite; 10. identificare crescută cu specia umană; 11. creativitate
mult crescută; 12. o structură caracterială mult îmbogăţită; 13. anumite schimbări în
sistemul valoric. (Maslow, A., 1968)
3. Conceptul de ,,peak-experience’’ (experienţă de vârf)
Semnifică experienţele intense, mistice, asociate cu un sentiment nemărginit,
al unei puteri depline, pierderea simţului de loc şi de timp, stare de mare extaz, uimire
şi veneraţie. Maslow arată că orice persoană care trăieşte o experienţă de vârf preia
temporar multe dintre caracteristicile evidenţiate în cazul persoanelor self-actualizate.
Este ca şi cum, în momentul respectiv, persoana ar deveni self-actualizată; este o
modificare temporară caracterologică şi nu numai o stare expresivă emoţional şi
cognitiv.
Studiind maniera subiectivă în care sunt trăite experienţele de vârf, psihologul
american identifică o serie de elemente caracteristice prin intermediul carora acestea
pot fi descrise.
 Carl Rogers - Concepte de bază

1. Tendinţa la actualizare – este definită ca fiind motivaţia prezentă în

orice formă de viaţă de a-şi dezvolta potenţialul până la cel mai înalt nivel posibil.
2. Conceptul de congruenţă
Un individ se află într-o stare de congruenţă atunci când exprimă experienţa Eului
exact aşa cum o percepe şi atunci când aceasta se desfăşoară la rândul ei în sensul
tendinţelor naturale ale organismului. Noţiunea este cu atât mai utilă cu cât individul
primeşte din partea mediului social o consideraţie pozitivă condiţionată de adoptarea
unor valori nereale, false la nivelul Eului, formând Eul ideal (self-ul ideal).
Discrepanţa dintre Eul ideal şi Eul real va falifica şi comportamentul şi exprimarea
experienţei organismului, pentru că aceasta nu va mai constitui punctul central al
preocupărilor, ci satisfacerea unor criterii exterioare, iar încercarea de a exprima
experienţa personală, cum este percepută nemijlocit, este blocată de teama de a intra
în contradicţie cu valorile mediului şi deci de a pierde consideraţia din partea acestuia,
ca şi prăbuşirea stimei de sine. Cu cât este mai mare incongruenţa cu atât persoana
suferă mai mult. Prin incongruenţă, Rogers defineşte nevroza. (Motounu, Nicoleta,
2002, p. 142)
Esenţial: concepţia totalitară, holistă asupra omului; concepţia
caracterului unic al persoanei umane; caracterul deschis şi autoreglabil al fiinţei
umane.
Metode obiective, subietive şi proiective (cunoaşterea directă, prin
percepţie, autoobservaţia, autoevaluarea etc), se face trecerea de la cercetarea
manipulatică la cea coparticipativă.
Practică o metodologie de tip interpretativ, bazată pe înţelegerea şi
interpretarea semnificaţiilor subiective ale comportamentelor situaţionale, ale
scopurilor şi motivelor acţiunilor umane, pe analiza specificităţii şi unicităţii
evenimentelor sociale, a semnificaţiilor unice ale acestora din perspectiva individului
unic. Un asemenea demers presupune strategii empatice şi intuitive.
 Mecanismele defensive freudiene (după Feldman, Robert; 1997, p.377)
Mecanismele defensive Explicare Exemplu
Reprimare Impulsurile nedorite sau Incapacitatea unei femei de a-şi aminti că a fost violată
neplăcute sunt împinse înapoi
în inconştient
Regresie Oamenii se comportă ca şi Un şef are o explozie de furie atunci când un angajat face o
cum s-ar afla într-un stadiu greşeală
mult mai timpuriu de
dezvoltare
Raţionalizare Distorsiunea realităţii în care o O persoană căreia i se acordă un premiu spune că nu şi l-a
persoană justifică ceea ce s-a dorit în mod special
întâmplat
Negare Refuzul acceptării sau Refuzul unui student de a crede că a picat la examen
conştientizării unor informaţii
care produc anxietate
Proiecţie Atribuirea unor impulsuri sau Un bărbat furios pe tatăl său se comportă iubitor dar se plânge
sentimente nedorite unei alte că tatăl este furios pe el.
persoane
Sublimare Exprimarea unor impulsuri O persoană cu un sentiment puternic de agresivitate devine
nedorite în gânduri, sentimente soldat
sau comportamente social
acceptate
 Id Ego Superego
Natura sistemelor Biologică Psihologică Socială
Originea sistemelor Ereditate Experienţă Cultură
Orientare Spre trecut Spre prezent Spre trecut
Nivelul la care Inconştient Conştient şi inconştient Inconştient
acţionează
Principiul conform Principiul plăcerii Principiul realităţii Principiul moralităţii
căruia acţionează
Motivaţie Căutarea plăcerii Adaptarea la realitate Cunoaşterea binelui şi răului
Evitarea durerii
Scop Gratificare Siguranţă şi compromis perfecţiune
imediată
Gradul de raţionalitate Iraţional Raţional Ilogic
Gradul de realism Subiectiv Obiectiv Subiectiv

Compararea celor trei sisteme ale aparatului psihic freudian (după Feldman, 1997).
 Stadiul Vârsta Caracteristici principale
Oral De la naştere la 12- Manifestarea interesului pentru gratificarea
18 luni orală derivată din supt, mâncat, muşcat
Anal 12-18 luni la 3 ani Gratificare obţinută prin reţinerea sau
expulzarea materiilor fecale; adaptarea la
cerinţele sociale pricind folosirea toaletei
Falic De la 3 ani la 5-6 ani Interes centrat pe aparatul genital; conflictul
Oedipian şi identificarea cu părintele de acelaşi
sex
De latenţă De la 5-6 ani până în Preocupările sexuale devin neimportante
adolescenţă
Genital Din adolescenţă Relaţii sexuale mature
până la viaţa adultă