PSIHOLOGIE GENERAL .

PSIHOLOGIA COMPORTAMENTULUI
ALIMENTAR

AUTORI

SEF LUCR RI – BUICU GABRIELA, DEPARTAMENT M4 PSIHIATRIE

SEF LUCR RI – BUICU FLORIN, DEPARTAMENT M2 S N TATE
PUBLIC ă I MANAGEMENT SANITAR
SEF LUCR RI – RAN LIVIA, DEPARTAMENT M4 PSIHIATRIE
PSIHOLOG DR.- POPA COSMIN, CENTRUL DE S N TATE MINTAL

TG. MURE 2013

1
 Curs 1

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE

-CE ESTE PSIHOLOGIA?

Psihologia se află peste tot în jurul nostru, ne ajută să înțelegem ființa umană, ce anume ne
face să funcționăm și de ce acționăm într-un anume fel. Oamenii își modelează cea mai mare parte
a experienței în timpul vieții, indiferent că acest lucru se întâmplă acasă, la școală, la serviciu sau
în timpul liber. Oarecum, cu toții suntem psihologi, facem psihologie când conversăm, când
decidem ce stil de îmbrăcăminte ni se potrivește, când luăm o decizie despre care știm că îi va
afecta pe cei din jurul nostru. Deși în viața cotidiană utilizăm un fel de psihologie, o facem ca niște
amatori, învățând din experiența și din imitarea altor persoane, fără a fi cu adevărat conștienți de
ceea ce se petrece. Cunoștințele noastre cotidiene sunt intuitive și, adesea, îndreptate spre noi
înșine, iar acest lucru de multe ori reprezintă o tehnică de supraviețuire, care ne ajută să facem față
în lume, dar mai implică și faptul că, adeseori putem greși sau putem proceda incorect.

Studierea psihologiei este destul de diferită. Psihologii sunt interesați să învețe despre
mintea omenească, dar ei știu cât de ușor este să fi indus în eroare în privința certitudinii asupra
unor lucruri care nu sunt de fapt adevărate. Astfel, psihologia presupune multă investigare făcută
cu multă grijă, atenție și o verificare pe căi diferite, pentru a fi siguri de ceea ce afirmăm. Acest tip
de investigare trebuie să se desfășoare în mod sistematic și științific. Studiul psihologiei implică
așadar cunoașterea cercetării psihologice precum și a modului în care poate fi ea aplicată.
Literatura de specialitate oferă psihologiei definiții extrem de variate, fiecare autor
accentuând una sau alta dintre aspectele acestui domeniu al cunoașterii umane.
K.J. Schneider definea psihologia ca”știință a inimii”, atrăgând atenția asupra necesității
apropierii psihologiei de om, de viață, de problemele lui reale.
J.B. Watson: ”știința comportamentului, a faptelor exterioare observabile și măsurabile”
Abord ri ale psihologiei.
Psihologia este un subiect vast, la urma urmei ființele umane sunt extrem de complexe și
există un deplin consens în privința faptului că nu cunoaștem încă modul în care acestea
funcționează. Abordările diferite ne oferă căi diferite de studiere a lucrurilor și fiecare dintre
aceste căi ne pot oferi ceva util.
Cele 6 abordări principale în psihologie sunt:

2
1. Abordarea behaviorist (comportamental )-examinează modul în care mediul
înconjurător ne afectează comportamentul. Behavioriștii sunt interesați de învățare și
deprinderi, și consideră că psihologii ar trebui să studieze doar comportamentul, nu și
gândurile și experiențele, deoarece comportamentul este singurul aspect pe care
oamenii îl pot vedea cu adevărat.
2. Abordarea cognitiv - se referă la studiul proceselor noastre mentale. Psihologii
cognitiviști consideră că, dacă vrem să înțelegem de ce oamenii acționează într-un
anumit fel, este necesar să înțelegem felul in care gândesc, memorează și
argumentează. Ei sunt interesați de modul în care noi interpretăm și dăm un sens lumii
din jurul nostru.
3. Abordarea biologic - cercetează modul în care procesele fiziologice interne și
structura genetică ne influențează comportamentul. Oamenii nu sunt roboți biologici-
biologicul din noi nu este destinat să ne permită să acționăm eficient în lumea reală.
Această orientare este interesată de interacțiunile dintre mediul înconjurător și
fiziologia noastră internă și de modul în care aceste interacțiuni ne influențează
experiența.
4. Abordarea social - studiază modul in care interacționăm cu alți oameni. Unii
psihologi sociali accentuează factorii individuali în comporatmentul social, unii sunt
interesați de credințele și atitudinile sociale, iar alții se ocupă de grupuri și interacțiuni
sociale.
5. Abordarea dezvolt rii - studiază modul in care oamenii/animalele se schimbă de-a
lungul timpului. Psihologii acestei școli au tendința de a fi interesați de 3 domenii ale
dezvoltării omenești: emoțional, social și cognitiv. Cân e vorba de dezvoltarea unui
copil separarea celor 3 domenii este greșită pentru că fiecare domeniu îl influențează pe
celălalt.
6. Abordarea umanist - se concentrază pe experiența individuală, decât pe cea a
oamenilor în general. Psihologii umaniști sunt preocupați în special de dezvoltarea
personală și de experiența subiectivă a oamenilor. Consideră că fiecare individ este
unic și sunt interesați în a-i ajuta pe oameni să se descopere și să-și utilizeze propriul
potențial.

3
-Doctrine psihopatologice: psihanaliza, cognitivismul, comportamentalismul
(behaviourism-ul), configurationismul (gestalt-ismul), psihopatologia
dezvoltarii, organodinamismul, etc.
-DOCTRINE CE ÎNCEARC S EXPLICE DETERMINISMUL ŞI DINAMICA
MANIFEST RILOR PSIHIHOPATOLOGICE

Diversele doctrine ce încearcă să explice determinismul şi dinamica manifestărilor

psihihopatologice se subîmpart în doctrine de sorginte:

a. biologice care implică:

- contribu ia leziunilor organice cerebrale, inclusiv a celor de tip degenerativ, cu
diferitele lor localizări
- rolul perturbării activităţii reflex-condiţionate a creierului, raporturile dintre procesele
de excita ie şi inhibi ie corticală, precum şi cel al tipurilor de activitate nervoasă
superioară
- factorii genetico-familiali – în sensul transmiterii ereditare a tulburărilor
psihopatologice, inclusiv prin intermediul trăsăturilor morfologice constitu ionale
- rolul factorilor endocrino-metabolici care pot perturba vasculariza ia şi func ionarea
SNC
- factorii toxici şi infecţioşi, inclusiv o toxină cu rol în procesul aterosclerotic, cât şi
virusul HIV
- perturbările matabolismului neurotransmiţătorilor cerebrali
b. psihogenetice
- teoria psihanalitică şi neo-psihanalitică
- teoria behavioristă
- teoria existenţialistă
- teoria cognitivistă
- teoria fenomenologică
- teoria structuralistă
- teoria psihosomatică
c. sociale conform cărora tulburările psihopatologice sunt favorizate, declanşate sau
între inute de:

4
 - evenimente negative existen iale şi de al i factori de stress apar inând mediului
familial, profesional sau grupului social
- deficien e cantitative şi calitative ale re elei de suport social a individului
- tradi ii, mentalită i şi obiceiuri culturale, etnice sau religioase
O clasificare a doctrinelor / ipotezelor psihopatologice ar fi:

A. preponderent descriptive – se caracterizează prin accentul pe care-l pun pe descrierea clinică a

stării actuale şi pe evolu ia stărilor psihopatologice

- concep ia fenomenologică
- concep ia clinico-nosografică
B. preponderent comprehensive – care recurge pentru în elegerea tulburărilor psihice la o serie de
sisteme rela ionale psihice ipotetice

- psihanaliaza – atât cea „ortodoxă”, cât şi cea dezidentă şi neofreudismul;

- organodinamismul
- existen ialismul
- psihosomatica
- structuralismul
Teoria psihanalitică şi cele neo-psihanalitice care în sens psihodinamic explică tulburările
psihopatologice prin:

- eliberarea con inuturilor inconştientului de sub controlul conştiin ei şi perturbarea

raporturilor dintre Sine, Eu, Supraeu (privite ca şi componente ale personalită ii)
- nesatisfacerea tendin elor inconştiente individuale spre satisfac ie sau superioritate,
securitate sau putere, integrare socială sau transformare morală şi remaniere axiologică
Se bazează pe postulatul conform căruia – psihicul uman este determinat de anumite
for e de motiva ie inconştient .

Freud este primul care sus ine că esen a inconştientului o constituie instinctul sexual –
libidoul, care după el, este izvorul energiei psihiceşi factorul motiva ional de baz în jurul
c ruia s-ar centra comportamentul uman.

For ă activă inconştientă care printr-un mecanism de refulare determină:

- uitarea trăirilor neplăcute

5
 - rezisten a pe care o opune bolnavul, inconştient, când trebuie să se refere la acele
evenimente
Descrie 3 stadii de dezvoltare psihosexuală ale copilului:

- faza orală (an 1)

- faza anală (an 2)
- faza genitală (începe în al 3-lea an de via ă) – complexul lui Oedip (teama de castrare
care e mai puternică decât atrac ia fa ă de părintele de sex opus)
- faza de laten ă (4-11 ani)
Sinele / Id – este prima parte a personalit ii, este în întregime egoist, total incoştient,
locul pulsiunilor instinctuale (sexual), condus de principiul pl cerii. Tot aici sunt ataşate şi
visele; în somn producându-se o relaxare a cenzurii şi Sinele devine predominant. Sinele are
reacții extremiste: frustrarea degenerează în agresivitate, foamea poate duce la înhățarea primului
lucru comestibil întâlnit.

Egoul / eul – Pe m sur ce alre loc desprinderea individului de prima perioad a

copil riei, este clar c un astfel de comportament nu ar fi acceptabil din punct de vedere
social, i astfelunitate coerentă cu sarcina de a evita neplăcerea şi durerea, reglementând
descărcările sinelui conform cu cerin ele lumii externe. Controlează motilitatea, percep ia,
contactul cu realitatea şi inhibă instinctele primare ale sinelui. La naştere, copilul prezintă doar
Sine, fiind dependent de Egoul părin ilor, ulterior i se formează egoul care face ca plăcerea să
subordoneze realitatea.

Superegoul / supraeul – for a inconştientă (prohibitivă) care imprimă Eului şi sinelui

anumite scheme morale însușite în copilărie de la părin i şi prin aceştia de la societate. Se
constituie odată cu rezolvarea complexului oedipian, când se încorporează for ele inhibitorii ale
lumii externe (internalizare) şi se conturează un model ideal care va călăuzi inconştient individul.

Nevrozele – expresia unei frustrări care împiedică o satisfacere pulsională adecvată, Eul la
o treaptă de organizare inferioară, infantilă.

Psihozele – expresia unei slăbiciuni contitu ionale a Eului, individul sacrifică Eul şi adoptă
punctele de vedere ale Sinelui.

Jung – neagă rolul dominant al sexualită ii asupra vie ii psihice. Via a psihic ar fi
determinată de inconştientul colectiv ancestral. Omul se naşte cu moştenirea acelui psihic

6
inconştien, colectiv – capabil să determine anumite predispozi ii. Din reala ia inconştient personal
– inconştient colectiv – eul conştient derivă no iunile de introversie şi extroversie.

Adler – cursul vie ii individului nu este determinat de instincte obiective, inconştiente,

preformate – ci de scopurile şi valorile înalte, subiective, proprii. Omul – sistem organic – are
scopul autorealizării şi supravie uirii individuale. Unitatea individului este rezultatul interac iunii
proceselor dinamice somatice, psihice şi sociale. For a stimulatoare – impulsul spre superioritate,
perfec iune şi totalitate.

Teoria behavioristă conform căreia componentele normale şi cele anormale (inclusiv

lacunele comportamentale) apar şi sunt men inute prin mecanisme identice şi conform legilor
generale ale învă ării.

Teoria existenţialistă care consideră că individul trebuie privit ca „o fiin ă în lume”, care
nu mai poate să-şi influen eze rela ia cu destinul şi trăieşte, ca urmare, angoasa izolării sociale şi a
derapajului psihopatologic. S-a folosit conceptul de conştiinţă individuală despre sine în lumea sa.

Teoria cognitivistă conform căreia există uneori:

- predispozi ie individuală spre distorsiuni cognitive negative (corespunzător dobândirii,

prelucrării şi utilizării cunoştin elor) care se manifestă în raport cu sine, cu lumea din
jur, sau cu viitorul
- tendin a individuală de autodevalorizare şi de exagerare a importan ei unor evenimente
de via ă negative, înso ite de convingerea imposibilită ii influen ării acestora

Teoria fenomenologică care ignoră cauzele manifestărilor psihopatologice şi postulează o

abordare holistică, din cele mai variate perspective, a experien elor trăite de individ; precum şi
elucidarea semnifca iilor acestora. Componentele ei au devenit repere de primă importan ă a
metodelor de evaluare a tulburărilor psihopatologice.

No iune de metodologie clinică care constă în descrierea completă a tabloului clinic (se va
nota cu maximă exactitate, tot ce descrie bolnavul) – fără a altera fenomenul clinic cu nici un fel
de interpretare deformată sau prejudecată.

Teoria structuralistă conform căreia psihismul reprezintă o structură complexă, dinamică

şi aflată într-o permanentă interdependen ă fa ă de mediu, perturbarea sa (sub influen ele acestuia)
determinând răspunsuri afective şi comportamentale sub forma simptomelor psihopatologice.

7
 Teoria psihosomatică care comentează specificitatea, respectiv caracterul nespecific al
interac iunilor reciproce dintre psihism şi corp, atât din punct de vedere func ional, cât şi organo-
lezional. Boala psihosomatică (HTA, ulcer, astm, migrena, colita) – tip de răspuns la stress, iar
localizarea ar depinde de predispozi ia genetică. Fenomenele psihosomatice – mijloc de rezolvare
a problemelor existen ei, care, în absen a modalită ilor de comunicare, îşi găsesc expresia în
propriu corp prin „corporalizare”.

Ipoteza organogenetică – consideră boala psihică drept o colec ie de simptome

determinate de lezarea centrilor cerebrali.

Ipoteza psihogenetică – postulează că boala psihică este o reac ie la dificultă ile existen ei.

Organodinamismul – boala mentală reprezintă efectul unei disolu i, al unei destructurări

sau al unei anomalii de dezvoltarea a edificiului structural unitar constituit din organism şi func ia
psihică. Boala mentală ar reprezenta o organizare a vie ii psihice la un nivel inferior de integrare
şi, în acelaşi timp, o psihodinamică generată de degradarea organică.

Gestaltismul – construieşte psihologia pe bază de formă, concepută ca ansamblu

semnificativ de rela ii între stimul şi răspunsuri; psihicul este un ansamblu de func ii sau reac ii
obiectivabile, ansamblu ce reprezintă un complex structural de integrare psihofiziologică.

Concepţia nervistă pavlovistă – reac iile organismului au drept cauză diferi i

excitan i/stimuli din mediul extern sau intern, ele reprezentând răspunsurile careasigură
echilibrarea acestui organism cu mediul.

PSIHOPATOLOGIE.
CONCEPTUL DE NORMALITATE, ANORMALITATE, BOALA SI DEFECT PSIHIC.

Născută în marginea practicii medicale psihiatrice, psihopatologia poate releva lucruri

esen iale despre om, despre infrastructura existen ei conştiente şi aduce mărturie despre situa ii
limită în care persoana umană conştientă alunecă spre minusul dezorganizării şi anulării
specificită ii sale, afirmă M. L z rescu (2011) abordând domeniul dintr-o perspectivă
antropologică.
Dicţionarul LAROUSSE consideră că există o sinonimie între psihopatologie şi psihologia
patologică (disciplina având drept obiect studiul tulburărilor de comportament, de conştiinţă şi de
comunicare –

8
 N. Sillamy, 1995). Psihopatologia se plasează la jumătatea drumului dintre psihologie şi
psihiatrie şi completează abordarea clinică prin metode experimentale, teste şi statistică.
Psihopatologia îşi propune să pătrundă în universul morbid al subiectului (N. Sillamy, 1965)
pentru a cunoaşte via a psihică anormală în realitatea sa, mijloacele sale de exprimare, raporturile
sale de ansamblu (K. Jaspers, 1928). Simptomele nu sunt abordate într-o perspectivă organică
prin care s-ar răspunde la întrebarea „de ce?”, ci într-o perspectivă func ională care se referă la
desfăşurarea acestora în comportamente anormale răspunzând la întrebarea „cum?”.
E. Minkowski (1966) a sintetizat această diferen ă precizând că psihopatologia este în
raport cu psihologia, ceea ce patologia este în raport cu fiziologia, iar în raport cu clinica
psihiatrică are statutul unei surori mai mici.
Pentru al i autori psihopatologia este un studiu sistematic care presupune eviden ierea
etiologiei, simptomatologiei şi evolu iei bolilor mintale, iar al ii consideră că este parte a
psihologiei patologice care se ocupă cu boala psihică, cu manifestările psihice ale bolii somatice
sau cu dezadaptarea.
În ceea ce priveşte obiectul psihopatologiei, acesta nu este individul în sens restrâns, ci persoana
umană în toate ipostazele organizării sale multinivelare.

Nivele în organizarea persoanei

Personalitatea Corpul + psihismul (soma + psyche)
Fiin a umană Supraeu + conştiin ă umană
Individul social Persoana umană ca institu ie social-juridică
Fiin a istorică Existen a persoanei în sens psihobiografic
Fiin a metafizică Persoana ca proiec ie sau ca transsubiectivitate individuală
(după C. En chescu, 2000)

CONCEPTUL DE NORMALITATE, ANORMALITATE, BOALA SI

DEFECT PSIHIC.

Conceptul de normalitate
Normalitatea, adică sănătatea, în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză, o rezultantă
complexă a unei mul imi de parametri ai vie ii organice şi sociale afla i în echilibru dinamic, ce se

9
proiectează pe modelul genetic al existen ei individuale, nealterat func ional şi morfologic, în
istoria sa vitală.
Ca şi în alte domenii de studiu ale medicinii, pare complicat, în primul rând, a defini normalul, la
fel şi sănătatea mintală, aici fiind mai adevărată ca oriunde în altă parte părerea că acest atribut al
omului nu se poate cuantifica precis.
Introducerea în psihiatrie a conceptului de normalitate - a ideii de normă pare să clarifice
întrucâtva problema psihiatriei, aceasta fiind, în special în domeniul medicinii, o specialitate
diacritică (H. Ey), pentru care diferen a normal/patologic reprezintă principalul obiect de lucru.
Normalitate – concept ce poate fi definit doar în condi iile în care se ine seama de :

- multitudinea interferen elor dintre persoană şi lume

- modalită ile individuale individuale de reac ie, expresie şi comportament acceptate de
către grupul social
- obiceiurile, tradi iile şi mentalitatea care domină cantitativ într-o sociocultură dată.
Conceptul de normalitate (concept dinamic) include 3 tipuri de norme definitorii :
1. norma statistic / norma frecven ei maxime – conform căreia o manifestare
psihocomportamentală este considerată normală cu cât este mai frecventă, deci mai
apropiată de media statistică ;
Deşi crează impresia că este foarte obiectivă, nu este suficient de operantă pt medicină.

In psihiatrie este necesar să se eviden ieze :

- modalită i de atitudine
- modalită i expresive
- modalită i de comportament
- convingerile cele mai frecvente dintr-o sociocultură
acestă fiind cadrul de referin ă pentru manifestările deviante.
2. norma valoric / norma ideal – care cuantifică normalitate în raport cu gradul
de apropiere sau asemănare cu un « tip standard » sau « ideal » care include şi
armonizează valorile morale individuale şi pe cele comunitare; aceasta rămâne un
deziderat dificil de atins deoarece este condi ionată de contextul social, istoric,
geografic şi cultural;
3. norma func ional / norma responsiv – conform căreia normalitatea se defineşte
prin măsura în care sunt îndeplinite obliga iile şi rolurile individuale de către o
persoană privită ca parte integrantă a unei comunită i sociale.

10
Persoana normal – aceea care corespunde într-o măsură cât mai mare normei statistice
şi normei valorice şi func ionează în rolurile sale în deplină armonie cu func ionalitatea
comunită ii.

CRITERII DE NORMALITATE (după Ellis şi Diamond)

1.conştiin ă clară a eului personal
2. capacitate de orientare în via ă
3. nivel înalt de toleran ă la frustrare
4. autoacceptare
5. flexibilitate în gândire şi ac iunea
6. realism şi gândire antiutopică
7. asumarea responsabilită ii pentru tulburările sale emo ionale
8. angajarea în activită i creatoare
9. angajarea moderată şi prudentă în activită i riscante
10. conştiin ă clară a interesului social
11. gândire realistă
12. acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare a acesteia
13. îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă
Conceptul de s n tate se înscrie în perimetrul care defineşte normalitatea ; astfel :
- reprezint starea de echilibru structural şi func ional al persoanei privit dintr-o
perspectivă intern (aferent raporturilor dintre subansamblelor componente, conform
normelor generale ale speciei, vârstei şi sexului) şi dintr-una extern (definită prin
adaptarea echilibrată la mediul ambiant)
- poate fi privită ca un proces dinamic dependent de: maturizare, înaintarea în vârstă,
func ionarea în diverse roluri, capacitatea de adaptare la stress a persoanei
- rol par ial, dar foarte important, joacă şi perspectiva subiectiv – felul în care se simte şi
se consideră
- un alt rol – dimensiunea interpersonal a capacită ii de iubire şi prietenie echilibrată
- dimensiunea social – modul de func ionare socială a persoanei şi opinia
colectivită ii privitoare la normalitatea şi sănătatea psihică a unui individ
Anormalitatea înseamnă îndepărtarea de la normele descrise în sens pozitiv sau negativ.
Anormalitatea negativ – presupune îndepărtarea de la cele 3 norme în sens negativ şi include :
· persoanele ale căror trăsături structurale le dezavantajează prin lipsa armoniei dintre ele
sau prin nedezvoltare intelectuală

11
 · boala psihică prin care sunt afectate multidimensional persoana şi via a psihică individuală
Anormalitatea pozitiv – împlică persoanele cu trăsături şi aptitudini deosebite, persoanele
excep ionale şi geniile, a căror participare şi contribu ie la via a comunitară înseamnă
întotdeauna progres şi aport valoric pozitiv.

Boala
-stare de anormalitate in minus, care intr-un anumit moment al vietii persoanei, are un substrat si
cause specific, anumite caract. clinic-evolutive si de raspuns therapeutic;
Boala psihica = proces care determina:
1. deficit si dezorganizare evidente si persistente ale psihismului si persoanei
constiente, afectarea echilibrului personal in plan biopsihosocial;
2. reorganizarea vietii psihice la un nivel inferior cu apar. de manif. anormale;
3. pierderea sentim. de libertate interioara si afectarea prezentei in lume=sentim. de
instrainare/alienare;
4. perturbarea capacitatii de comunicare, autoadministrare si a randam. individual;
5. etiologic se asociaza cu factori organic, psihologici, sociali;
6. tabl. clinic si evolutia sunt influentate de varsta, experienta de viata, factori
culturali, perioada istorica;
In descrierea bolii psihice: teren, episod psihopatologic, stare defectuala, model evolutiv;
Terenul = structura psihosociala pe care apare primul episod psihopatologic;
Include: param. demografici individuali: sex, varsta, statut marital, profes.; constitutia
biotipala si psihotipala: vulnerabilitatea dator. incarcaturii genetice sau deficientelor
ontogenetice: nedezvoltare/dezv. dizarmonica a person.; RSS;

Episodul psihopatologic:cuprinde:
-manifestari de perturbare a psihismului;
-este favorizat si declansat de factori particulari;
-are tablou clinic specific: se asociaza in diferite variante sdr. psihopatologice formate din
simptome si semen psihopatologice si corporale specifice;
-tinde sa evolueze spre remisiune+/- defect characteristic;
-poate fi unic sau multiplu;
-uneori nu ajunge sa beneficieze de tratament si internare;
Starea defectuala-stare de anormalitate in minus, adinamica, cu expresie clinica relativ constanta,
ce apare intotdeauna secundar unui episod psihopatologic unic/recurent;

12
Caracteristici:
1. functionalitate psihica si corporala deficiente;
2. scaderea capacitatii de autoingrijire, comunicare si adaptare armonioasa la mediul social;
3. uneori coincide cu trasaturile unei personalitati deficitar/dizarmonic structurate;
Modelul evolutiv- sufera mereu abateri de la variant standard datorita interventiei factorilor
extrapersonali;
Sunt descrise:
1. Episoade psihopatologice unice sau recurente fara defect postepisodic;
2. Episoade psihopatologice recurente cu defect clinic constant si defect social progresiv dupa
fiecare dintre ele;
3. Episoade psihopatologice recurente cu defect clinic si social agravat progresiv dupa fiecare
dintre ele;
4. Episoade psihopatologice recurente cu defect clinic si social persistent instalat rapid si
progresiv dupa primul episod;
Boala psihica tipica presupune:
1. incarcatura genetica specifica;
2. trasaturi de personalitate de acelasi tip cu manif. psihopatol. evidentiate in timpul
episodului;
3. episoade cu determinism si aspect clinic asemanator;
4. defect postepisodic de aspect asemanator episoadelor;
5. model evolutiv caracteristic in cadrul caruia-episodul unic are o durata mai mare de 6 luni,
sau episoadele se repeat intr-un interval de 2 pana la 5 ani;
6. program profilactic si terapeutic-reabilitativ specific;

STIGMATIZAREA BOLNAVULUI PSIHIC

STIGMA – derivă din limba greacă şi se referă la semne corporale desemnate să exprime ceva
neobişnuit şi nefavorabil despre statutul moral al stigmatizatului; asemenea semne erau cicatrici
corporale care semnificau faptul că acela care le avea era un sclav, un criminal sau un trădător,
cineva care trebuia evitat, în special în public. În perioada creştinismului s-au adăugat alte două
modificări metaforice. Prima se referea la semne corporale, fizice ale spiritualită ii sau harului
divin, aşa numitele ’stigmata’ incluzând erup ii şi răni corporale asemănătoare cu cele pe care le
suferise Iisus. A doua se referea la semnele corporale ale unei boli somatice în clasica stigmată a
leprei sau a cirozei alcoolice

13
avansate. Totuşi, folosirea conven ională contemporană a conceptului de stigma implică no iunea
unei caracteristici care discreditează persoana respectivă. Istoria este plină de exemple de
stigmatizare în func ie de rasă, etnie, sex, statut social, na ionalitate şi orientare sexuală, ca şi
func ionarea fizică şi mintală.
E. Goffman (1963), analizând stigma, a subliniat faptul că persoana cu o stigmă este mult mai
adesea definită ca fiind mai pu in umană şi că pentru a explica şi justifica stigmatizarea fiin elor
umane se recurge întotdeauna o ideologie particulară.
Stigmatizarea suferindului psihic, de exemplu, se sprijină pe teoriile care se referă la slăbiciunea
morală, periculozitate, contaminare şi culpabilitate. Termenul a cunoscut o deosebită vogă în
secolul al XIX-lea, fiind legat de teoria degenerării elaborată de Morel care l-a introdus în
limbajul psihiatric. Ideile lui reluau, de fapt, concep ii mai vechi, după care corpul traduce
calită ile trupului, apărute sub o formă „sublimată” în teoria frenologică a lui Gall.
Magnan a precizat con inutul termenului, distingând stigmate morale (întârziere intelectuală sau
afectivă, inadaptare socială) şi stigmate fizice (atrofii, hipertrofii şi distrofii). El a arătat în 1895 că
degenerescen a se traduce prin „stigmate permanente şi esen ialmente progresive, în afara
regenerării intercurente”.
Lombroso va relua argumentul stigmatizării pentru a-şi construi celebra sa teorie (prea pu in
ştiin ifică şi nu mai pu in periculoasă) asupra antropologiei criminale. În lucrarea sa „Uomo
criminale”, el identifică pentru aşa-numitul criminal înnăscut, o serie de stigmate „sigure”, printre
care asimetria facială, prognatismul, dispunerea şi frecven a pilozită ii faciale, dezvoltarea
exagerată a pome ilor etc. Căzută în desuetudine pentru lumea ştiin ifică, această teorie nu a fost
însă uitată de publicul larg.
Teoria stigmatelor a putut îmbrăca aspecte profund negative în plan sociopolitic, fiind folosită ca
argument ştiin ific” de unele ideologii.
În prezent, accep iunea termenului este mult restrânsă, recunoscându-se că anumite aspecte
morfologice sunt corelate cu anumite aspecte fizice în cazul unor boli genetice, endocrine,
malforma ii craniene etc.
Consecin ele stigmatizării bolnavului psihic sunt numeroase şi dramatice. Ascunderea suferin ei
psihice din teama de a fi ironizat, temut şi respins duce la amânarea şi uneori la evitarea
consultului psihiatric, cu implica ii severe în evolu ia bolii.
Scăderea autostimei, sentimentele de jenă, eşec, ratare, anxietatea şi depresia sunt doar câteva
dintre stările pe care le trăieşte pacientul. Stigma reduce accesul pacien ilor la resurse şi diferite
oportunită i (cum ar fi un loc de muncă) şi duce la scăderea stimei de sine, la izolare şi nefericire.
În cele mai multe dintre formele sale publice, stigma generează discriminare şi abuz. Cei mai

14
mul i dintre noi capătă prejudecă i privind boala psihică din timpul micii copilării şi dobândesc
anumite expecta ii; în timp, imagina ia bogată a acestei vârste dezvoltă pe baza unor informa ii
neclare cu un con inut amenin ător anumite tipuri de expecta ii privind boala psihică. De altfel,
limbajul privitor la sănătatea mintală a fost integrat în discursul public într-o manieră care
stigmatizează explicit – folosirea unor cuvinte ca „dement”, „maniac”, „diliu”, „sisi”, „sonat” –
prin acestea denigrându-i pe cei bolnavi şi întregul domeniu al sănătă ii mintale.
Nucleul stigmatizării bolnavilor psihici şi a acelora care îi îngrijesc se bazează pe câteva
convingeri şi prejudecă i care, la rândul lor, ar necesita anumite măsuri specifice.

15
 CURSUL 2

NATURA PSIHICULUI UMAN

No iunea de psihic.
Probabil că în istoria ştiin ei nu există un alt concept a cărui definire să fi suscitat atâtea
dispute şi controverse ca cel de psihic. Tocmai pe tărâmul lui s-a produs scindarea gândirii
filosofice în materialistă, care va subordona psihicul determina iilor şi însuşirilor materiei, şi
idealistă, care va lega psihicul de determina iile pur spirituale, extramateriale, transcendentale.
Psihologia ştiin ifică se întemeiază esen ialmente pe principii materialiste, considerând psihicul ca
fenomen natural, care se individualizează prin atribute calitative specifice, ireductibile la atributele
altor fenomene naturale.
Definirea lui se realizează printr-o serie de raportări corelate, şi anume: a) raportarea la
lumea externă, din care rezultă natura sa existen ială de formă subiectivă, ideală de reflectare şi de
formă particulară de informa ie la nivelul organismelor animale, bazată pe semnalizare-designare-
reprezentare; b) raportarea la sistemul nervos, la creier, din care rezultă statutul lui de func ie
specifică a creierului realizată în cadrul comunicării informa ionale a individului cu lumea
externă; c) raportarea la serviciile de adaptare şi de reglare ale organismului animal, din care
decurge statutul său de formă specifică, calitativ superioară, a vie ii de rela ie, şi rolul
instrumental-reglator în desfăşurarea comportamentului.

Specificul psihicului uman

Privit pe scară evolutivă, filogenetică, psihismul nu reprezintă un continuum plat, uniform,
ci o succesiune de trepte, distan ate unele de altele, după gradul de diferen iere şi complexitate
structural-func ională. Treapta cea mai de sus, care se distan ează cel mai mult de cea imediat
inferioară, o ocupă psihicul uman.
Putem astfel afirma că principala caracteristică a psihicului uman, constă în aceea că el este
forma cea mai înaltă de organizare şi func ionare, dintre toate formele de psihism cunoscute nouă.
Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul animal rezidă în diferen ierea şi
dezvoltarea excep ională a proceselor informa ionale cognitive, a capacită ii de în elegere,
explicare, interpretare, decizie, crea ie (proiec ie, planificare, anticipare etc.), precum şi în apari ia
şi dezvoltarea comunicării verbale, limbajul devenind cel mai perfec ionat instrument de
codificare-vehiculare a semnalelor (informa iei).

16
 La om, psihicul se realizează şi în forma conştiin ei. Această superioritate o punem pe
seama a doi factori esen iali: a) complexitatea structural-func ională extraordinară a creierului
uman şi b)complexitatea şi specificul influen elor mediului socio-cultural.
Psihicul uman ca sistem
Psihologia contemporană abordează psihicul ca sistem, de pe pozi iile metodologiei sistemice.
Prin natura componentelor sale, este un sistem informa ional-energetic, deci nonsubstan ial. Se
încadrează în categoria sistemelor: dinamice (evolutive, cu autoorganizare), semideschise,
supercomplexe şi probabiliste. De asemenea, se include în clasa sistemelor cibernetice, fiind dotat
cu mecanisme de autoreglare: feedback negativ (de stabilizare – homeostazia psihică), feedback
pozitiv antientropic (de optimizare şi de dezvoltare), feedthrought (de mediere şi de transfer),
feedbefore (de prospectare-anticipare).
Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o permanentă
interac iune şi intercondi ionare: subsistemul inconştient, subsistemul subconştient sau
preconştient şi subsistemul conştient.
Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută, ansamblul tendin elor,
pulsiunilor, trebuin elor şi instinctelor determinate biologic şi legate de afirmarea şi
conservarea fiin ei biologice a personalită ii umane, şi o componentă dobândită, ansamblul
experien elor timpurii şi al preceptelor conştiin ei morale a societă ii, asimilate şi interiorizate
în primii cinci ani de via ă.
Subsistemul subconştient cuprinde, pe de o parte, con inuturile informa ional-cognitive
şi actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se realizează fără controlul
conştient, iar pe de altă parte, amintirile, cunoştin ele şi schemele operatorii latente, care intră
succesiv în fluxul actual al conştiin ei, în func ie de solicitări şi situa ii. Tot în subconştient se
includ şi acele elemente care emerg din inconştient, aşteptând să intre în conştiin ă.
Subsistemul conştient este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt pe care îl atinge
organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa specifică, numai omului. Func ionarea sa se
bazează pe principiul disocierii, al analizei critice, al teleonomiei (formularea anticipată a
scopurilor), al planificării, al realită ii.
Structural, subsistemul conştient cuprinde procese cognitive (senza ii, percep ii,
reprezentări, gândire, imagina ie), trăiri emo ional-afective, structuri motiva ionale (trebuin e,
interese, idealuri etc.), ac iuni şi acte voluntare despre care putem da seama şi pe care le putem
controla şi justifica, explica. Întreaga dinamică a proceselor şi actelor conştiente este mediată e
limbajul verbal, de analiză şi deliberări mentale succesive. Fiind nivelul cel mai nou din punct de
vedere filogenetic şi istoric, subsistemul conştient va fi componenta cea mai activă şi dinamică a

17
psihicului uman, care, pe de o parte, se caracterizează prin disponibilitatea cea mai mare la
schimbare-dezvoltare, iar pe de altă parte, va înregistra grade de organizare-func ionare diferite
atât în succesiunea istorică a genera iilor, cât şi în interiorul aceleiaşi genera ii, de la un individ la
altul. De aceea, în evaluarea dezvoltării şi organizării psiho-comportamentale a unei persoane,
elementul de referin ă esen ial trebuie să fie subsistemul conştient.
Tocmai în cazul acestui subsistem se diferen iază şi ating valorile cele mai ridicate
func iile: cognitivă, proiectivă (modele şi proiecte mentale de transformre a realită ii imediate, de
creare a unei realită i noi – vezi inven iile), de planificare şi anticipare – predic ie şi de reglare prin
analiză critică şi compara ie criterială. Interac iunea dintre cele tei subsisteme care alcătuiesc
sistemul psihic uman are un caracter circular (realizând-se atât în sens ascendent – influen a
inconştientului asupra subconştientului şi conştientului, cât şi în sens descendent – influen a
conştientului asupra subconştientului şi inconştientului) şi dialectic (incluzând atât compatibilitate
şi sinergie finalistă, cât şi contradic ie, antagonism finalist – ceea ce „cere”, de pildă, inconştientul
la momentul dat poate să fie respins de conştient şi viceversa). De aici, derivă dramatismul şi
imprevizibilitatea comportamentelor umane.

PROCESELE DE PRELUCRARE-GESTIONARE A INFORMATIILOR

PROCESELE SENZORIALE

Scopul cursului: Familiarizarea studentului cu procesele psihice elementare – senzatiile si

perceptiile.
Obiectivele cursului:
La finalul acestui curs, cursantii trebuie:
- Sa poata defini corect conceptul de senzatie
-Sa recunoasca principalele caracteristici ale senzatiilor
-Sa defineasca pragul senzorial si sa recunoasca tipurile sub care se
regaseste acesta
-Sa cunoasca principalele legitati ale senzatiilor
-Sa defineasca conceptul de perceptie
-Sa numeasca si sa descrie cele patru faze ale perceptiei
-Sa cunoasca formele perceptiilor
-Sa defineasca si sa descrie iluziile perceptive

18
În acest modul ne vom familiariza cu cele mai elementare fenomele psihice din categoria
proceselor cognitive, si anume senzatiile si perceptiile. Prima parte îsi propune sa clarifice
conceptul de senzatie si sa prezinte caracteristicile cele mai importante ale acesteia: sensibilitatea,
pragurile senzoriale si principalele legitati ale senzatiilor. Vom trece apoi la a defini si a discuta
procesul perceptiv, ilustrând particularitatile sale cele mai importante. De asemenea, veti întelege
de ce perceptia este considerata un proces extrem de complex si care sunt fazele acestui proces,
mai exact cum ajungem de la senzatii disparate la imagini coerente ale obiectelor din jur. În ultima
parte a modulului vom discuta diferitele forme ale perceptiei respectiv situatii în care perceptia nu
mai reflecta acurat realitatea, adica iluziile perceptive.
Adaptarea la condi iile mediului extern este imposibilă fără un minimum de „date” şi
„informa ii” despre însuşirile lucrurilor şi situa iilor concrete, despre rela iile dintre acestea,
despre legită ile care le guvernează. Captarea şi prelucrarea informa iilor din lumea externă şi
utilizarea lor în reglarea şi optimizarea reac iilor de răspuns, a ac iunilor instrumentale
reprezintă func iile esen iale ale sistemului psihic. La nivelul omului, această func ie se va
realiza prin intermediul unor procese înalt diferen iate şi specializate: senza ia, percep ia,
reprezentarea, imagina ia, gândirea, memoria.

Senza ia

Aceasta este procesul psihic de captare şi prelucrare a informa iilor despre proprietă i
(însuşiri) singulare ale stimulilor externi specifici.
Atât după natura mecanismului, cât şi după natura însuşirilor pe care le reflectă, senza ia se
realizează într-o mare diversitate de modalită i (tipuri).
Distingem:
a) categoria senza iilor care ne furnizează informa ii despre lumea externă (exterocep ia):
senza iile cutano-tactile, senza iile vizuale, senza iile auditive, senza iile olfactive, senza iile
gustative;
b) categoria senza iilor care ne furnizează informa ii despre pozi iile posturale şi actele motorii ale
membrelor, capului şi trunchiului (propriocep ia);
c) categoria senza iilor care ne furnizează informa ii despre modificările şi varia iile mediului
intern al organismului (interocep ia).

19
Condi iile principale pentru a se produce o senza ie sunt: integritatea structural-func ională a
analizatorului şi ac iunea stimulului specific la intensitatea corespunzătoare (să fie cel pu in egală
cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilită ii respective).
Senza iile se caracterizează prin următoarele proprietă i principale: modalitatea (calitatea),
intensitatea, durata şi tonul afectiv.
a. Modalitatea este proprietatea unei senza ii de a reflecta selectiv anumite însuşiri ale stimulului
specific (de pildă, în cazul senza iilor vizuale: lungimea de undă care dă tonul cromatic; în cazul
senza iilor tactile: duritatea, asperitatea, întinderea sau lungimea etc.).
b. Intensitatea este proprietatea senza iei de a reflecta şi aprecia încărcătura energetică sau for a
de ac iune a stimulului specific.
c. Durata este proprietatea senza iei de a reflecta şi de a se manifesta pe durata de ac iune a
stimulului. Nici o senza ie nu se produce concomitent cu declanşarea ac iunii stimulului specific,
ci cu o anumită întârziere pe care o numim laten ă; de asemenea, ea nici nu dispare imediat cu
încetarea ac iunii stimulului continuând câteva miimi de secunde şi după aceea – efectul de urmă
sau imaginea consecutivă.
d. Tonul afectiv este proprietatea senza iei de a se asocia cu o anumită trăire emo ională – plăcută
sau neplăcută, agreabilă sau dezagreabilă.
Importanta senzatiilor pentru viata psihica:
Toate informatiile despre lume vin catre noi prin intermediul simturilor noastre. Simturile noastre
sunt cele care ne furnizeaza informatiile de care avem nevoie pentru a interpreta evenimentele si a
anticipa viitorul. Ele ne fac sa simtim placere sau durere. Ele ne avertizeaza asupra eventualelor
pericole si ne ajuta in orientarea in mediul ambient.

Percep ia

Percep ia reprezintă un nivel calitativ superior al procesării informa iei extrase din
interac iunea actuală a subiectului cu obiectul. Ea are la bază senza ia şi se constituie prin
articularea şi integrarea senza iilor, dar nu este reductibilă la acestea, aşa cum sus inea şcoala
asocia ionistă. Imaginea perceptivă sau perceptul este un model informa ional complex, care ne
raportează la obiect ca întreg, în identitatea lui individuală sau categorială specifică.
A percepe înseamn a putea da r spunsuri corecte la întrebarea „Ce este aceasta?”
Spre deosebire de senza ie, care se produce oarecum spontan şi pasiv de îndată ce stimulul specific
ac ionează asupra organului de sim corespunzător, percep ia presupune o implicare mai activă a
subiectului, care recurge la opera ii şi strategii speciale de explorare, căutare, selec ie, evaluare,

20
comparare. De aceea, definirea percep iei ca reflectare nemijlocită sau imediată este improprie, ea
fiind mediată în realitate de opera iile succesive ale subiectului.
Astfel, desfăşurarea percep iei ia un caracter fazic. Experimental, s-a demonstrat existen a
următoarelor faze:
a) detec ia, care constă în sesizarea ac iunii stimulului şi încadrarea lui în spa iu şi timp;
b) discriminarea, care rezidă în desprinderea stimulului din contextul celorlal i;
c) identificarea, care se concretizează în integrarea finală a modelului informa ional al stimulului
şi în elaborarea răspunsului „este x”;
d)interpretarea, în cadrul căreia se desprinde semnifica ia stimulului identificat şi se pune în
rela ie cu scopul activită ii subiectului.
După con inut şi mecanism, distingem: percep ii monomodale (ex. Percep ia vizuală,
percep ia auditivă, percep ia tactilă) şi percep ii plurimodale, care au la bază interac iunea între
doi sau mai mul i analizatori şi care integrează informa ii despre mai multe genuri de însuşiri ale
obiectului.
În seria formelor complexe ale percep iei umane se includ:
-percep ia spa iului (formă, volum, distan ă, pozi ie),
-percep ia timpului (durate, intervale vide, succesiuni),
-percep ia mişcării (direc ie, viteză),
-percep ia limbajului (oral, scris),
-percep ia muzicii (raporturi de înăl ime, linie melodică, structură armonică).

Tulbur rile calitative ale percep iei:

· Iluziile sunt percep ii deformate ale obiectelor. Ele pot fi:

-vizuale (false recunoaşteri)
-auditive
-olfactive etc. - un tufiş poate fi perceput ca un animal fioros.
· Halucinaţiile sunt percep ii fără obiect. Când obiectul perceput de bolnav se află în câmpul
de ac iune normal al analizorului respectiv, vorbim despre percep ii adevărate (perceperea
în fa a ochilor a unei persoane, a anumitor obiecte sau a unor voci care vorbesc la o ureche
sau alta). Se întâlnesc în:
-schizofrenie
-în diverse psihoze.
21
 · Pseudohalucinaţiile sunt lipsite de estezie şi spa ialitate. Sunt numite şi halucina ii psihice.
Bolnavii „aud" cu creierul, „văd" cu ochii min ii.
· Halucinozele sun halucina ii adevărate, însă fa ă de care bolnavii au o atitudine critică.
Existen a halucina iilor este uneori greu de recunoscut, fie că pacientul nu colaborează, fie
că le ascunde, disimulează. De un real ajutor ne este observarea atentă a bolnavului, care în
timpul trăirilor halucinatorii ia atitudini particulare:
-este atent, priveşte, într-o direc ie de unde aude vocile sau vede imaginile
-alteori închide ochii, îşi astupă urechile când vocile sau imaginile sunt neplăcute,
gesticulează, se fereşte sau vorbeşte cu ele.

Apercep ia

APERCEP IE = procesul de folosire a experien ei de via ă în perceperea complexă a obiectelor

şi fenomenelor, chiar dacă asupra organelor noastre de sim nu ac ionează la un moment dat decât
un singur excitant (ex. recunoaşterea şi diferen ierea unei persoane după voce, după mers etc.)

Reprezentarea

Dacă senza ia şi percep ia ne oferă informa ii despre obiectele care ac ionează hic et nunc
asupra organelor noastre de sim , reprezentarea reflect ăşi ne ofer informa ii despre un obiect
sau altul în absen a acestuia. Astfel, ea devine prima treaptă în organizarea şi func ionarea
activită ii mentale autonome (operarea pe plan mintal cu imagini ale unor obiecte şi fenomene
percepute cândva în trecut şi ale căror modele informa ionale au fost stocate şi păstrate în memoria
de scurtă şi lungă durată).
Termenul de reprezentare desemnează două realită i:
a) procesul de elaborare a imaginii unui obiect în absen a lui
b) produsul, respectiv, imaginea conştientizată.
Procesul poate avea o desfăşurare spontană, involuntară, luând aspectul unui flux de
reactualizări (amintiri) mai mult sau mai pu in haotice, amalgamate sau una inten ionată,
voluntară, imaginile succedându-se într-o ordine logică şi fiind subordinate unui scop.

22
Produsul poate fi caracterizat după următoarele calită i (proprietă i):
a) claritatea sau pregnan a, în func ie de care distingem reprezentări intense sau vii şi reprezentări
pasive sau sterse;
b) completitudinea, pe baza căreia delimităm reprezentări bogate, care tind să se
suprapună peste imaginile perceptive, şi reprezentări sărace sau lacunare (în principiu, imaginea-
reprezentare este mai săracă, mai rezumativă decât imaginea-perceptivă);
c. relevan a sau semnifica ia, care permite delimitarea reprezentărilor relevante, în care se
selectează şi se re in notele cele mai caracteristice şi semnificative ale obiectului, şi reprezentări
derizorii, care con in note accidentale, nesemnificative (de regulă, reprezentarea reflectă în mai
mare măsură semnificativul, relevantul, caracteristicul decât percep ia);
d. gradul de generalitate, după care distingem reprezentări individuale, care reflectă obiecte
concrete singulare (o anumită persoană, o anumită casă, un anumit obiect, etc.) şi reprezentări
generale, care reflectă prototipul unei clase de obiecte asemănătoare (reprezentarea de casă în
general, de om, în general, de copac, în general); de regulă, imaginea-reprezentare are un grad de
generalitate mai înalt decât perceptul;
e) caracterul mijlocit, care constă în aceea că elementele inorma ionale constitutive ale imaginii-
reprezentare sunt furnizate de senza ii şi percep ii;

23
f) caracterul panoramic, care rezidă în transformarea seriilor şi succesiunilor de dimensiuni
(însuşiri) care se etalează în percep ie în configura ii simultane.
Integralitatea imaginii în reprezentare îşi are originea în integralitatea imaginii perceptive. Cu
alte cuvinte, obiectul se impune dar se şi conservă ca entitate unitară, integrată. J. Piaget a
demonstrat c reprezent rile nu au un caracter înn scut ci ele se achizi ioneaz şi se dezvoltă
în cadrul evolu iei structurilor operatorii ale intelectului. Imaginea mintală nu se construieşte
aditiv ci ea pare c se impune cu atributele întregului.

Figurativitatea imaginii mintale îşi are şi ea originea în figurativitatea imaginii perceptive.

Caracterul figural este strâns legat de structuralitatea imaginii perceptive.

Construc ia imaginii perceptive se realizează prin operarea pe elementele de contur, de structură.

Fiecare obiect, fiecare lucru are o identitate proprie rezultată din modul particular în care se
structurează particularită ile obiectului pe elementele de configura ie. Avem tendin a de a păstra,
de a re ine cu prioritate tocmai acele informa ii care sunt mai puternic asociate cu elementele de
identitate ale obiectului. Practic asistăm la un proces de codificare prin intermediul c ruia sunt
selectate şi re inute elemente structural-figurative ale obiectului. Astfel, în plan mintal, se
poate ajunge la un nivel de schematizare foarte înalt care ia forma unui simbol figurativ. Cel mai
bun exemplu de simboluri figurative sunt figurile geometrice care redau doar prin câteva trăsături
grupuri, categorii întregi de obiecte, fenomene.

Operativitatea imaginilor mintale sugereaz implicarea procesărilor descendente de ordin

cognitiv. Pe această cale, reprezent rile, manifest dinamism şi disponibilitate asociativă. Prin
mecanismele cognitive imaginile mintale sunt integrate în lan uri ideative şi asociative care le
conferă un grad ridicat de eficien ă şi constructivism mental. J. Piaget a propus ca nivelul de
operativitate intelectual să se instituie drept criteriu pentru clasificarea reprezentărilor în statice,
dinamice şi de transformare. Operativitatea imaginilor mintale se elaboreaz treptat, în
strâns dependen ă de operativitatea inteligen ei. Un exemplu sugestiv îl constituie rotirea
imaginilor mintale.

Clasificarea reprezent rilor

• 1. După criteriul conţinutului informaţional reprezent rile se aseamănă foarte mult cu

percep iile datorită tipului de informa ii procesate prin intermediul analizatorilor. Conform
acestui criteriu analizatorii, organele de sim oferă o informa ie brută de tip senzorial
integrată apoi prin intermediul percep iei într-o imagine unitară şi complexă.

24
Conform cu această descenden ă ce-şi are originea în analizatori putem vorbi despre reprezent ri
vizuale, auditive, kinestezice.

• Reprezentările vizuale întrunesc cel mai bine caracteristicile, trăsăturile şi calită ile unei
imagini mintale.

• Reprezent rile vizuale sunt detaşate de context, sunt mai palide, mai pu in nuan ate
cromatic decât percep iile corespunzătoare.

• În acelaşi timp, se eviden iază prin figurativitate, operativitate şi caracter panoramic.

• Reprezent rile vizuale sunt puternic angrenate în activită i cum ar fi pictura,

arhitectura, scenografia, desenul, modelarea. În mod obişnuit reprezent rile vizuale
au un caracter bidimensional.

• Imaginile mintale tridimensionale sunt mai greu accesibile, implică antrenament, exersări
sau chiar o dotare specială.

• Reprezentările auditive vizeaz transpunerea în plan mintal a diverselor sunete

muzicale, structuri melodice, cuvinte, propozi ii, discursuri verbale.

• Reprezent rile auditive reduc succesivitatea la o relativă simultaneitate.

• Percep ia auditiv are un caracter de succesivitate care este dificil de transpus în

reprezentare.

• Astfel, structurile melodice sunt reprezentate schematic prin ritm, intona ie şi varia ie de
înăl ime.

• Reprezent rile auditive au un rol deosebit în însuşirea limbilor străine şi în crea ia

muzicală.

• Reprezentările kinestezice asociază în plan mintal imaginea unei mişcări cu micromişcări

corespunzătoare la nivelul grupurilor de muşchi.

• Astfel, reprezentarea unei ac iuni dinamice, puternic încărcată afectiv dezvoltă

micromişcări ale muşchilor implica i într-o situa ie reală în ac iunea respectivă.

25
 • Persoanele care asist la manifest ri sportive prezint acest gen de micromişc ri.
Actele ideomotorii sunt implicate şi în povestire în limbajul intern în forma sa
desfăşurată.

• 2. După criteriul nivelului de generalizare putem vorbi despre reprezent ri individuale

şi reprezent ri generale.

• Reprezentările individuale se raporteaz la obiecte, situa ii, fenomene particulare.

Aceste reprezent ri sunt mai bogate în con inut pentru că redau obiectul cu mai multe
detalii, într-o manieră mai vie

• Reprezentările generale reproduc într-o imagine schematizat acele însuşiri comune

relevante, semnificative pentru o întreagă clasă de obiecte, fenomene. Nivelul de
generalitate este invers propor ional cu numărul de însuşiri redate.

• Cu cât o reprezentare este mai schematic , mai structurat ea se refer printr-un

num r redus de însuşiri la o categorie tot mai largă de obiecte. Reprezentările generale
fac parte din arsenalul de lucru al gândirii în demersul ascendent al acesteia

CONSIDERA II PSIHOPATOLOGICE

Senza iile şi percep iile nu se desfăşoară izolat, ele antrenează o serie de procese afectiv-
cognitive, caracterizate prin: - specificitate individual
- valorizare social

• Tulbur ri predominant cantitative:

- hiperesteziile
- hipoesteziile
- sinesteziile
- agnoziile
· Hiperestezia constă în exagerarea perceperii excita iilor dinafară - la surmena i,
convalescen i, nevrotici, zgomote obişnuite, ca scâr âitul unei uşi, chiar muzica, devin
neplăcute.
Hiperestezia este reprezentată de scăderea pragului senzorial
o Este resim ită de subiect ca o creştere neplăcută a intensită ii senza iilor, privind un

26
 singur analizator sau ansamblul lor – hiperestezie generală.
o Se întâlneşte în surmenaj, neurastenii, debutul unor afec iuni psihotice, debutul
bolilor infec ioase, hipertiroidie, intoxica ii.
· Hipoestezia este scăderea excitabilită ii care determină o neclaritate în perceperea lumii
exterioare - în obnubilarea conştiin ei.
Hipoestezia reprezintă creşterea pragului senzorial, înso ită de diminuarea intensită ii
senza iilor, cu scăderea numărului de excitan i recepta i.
o Se întâlneşte în stări reactive, depresie, accese paroxistice isterice, oligofrenii,
tulburări de conştiin ă mai ales cele cantitative, hipnoză, schizofrenie.
· Sinestezia constă în perceperea simultană pe o cale senzorială diferită a unui stimul
receptat la nivelul unui analizator (ex. Audi ie colorată). Apare în intoxica ii cu mescalină,
psilocibină, LSD, cocaină.
· Agnoziile reprezintă deficite psiho-senzoriale, care determină incapacitatea subiectului de
a recunoaşte obiectele după calită ile lor senzoriale, analizatorii (receptorii periferici şi
căile) fiind intac i.

· Tulbur ri predominent calitative:

- iluzii
- halucina ii – func ionale
- fiziologice
- halucinoze
- halucina ii propriu-zise
- pseudohalucina ii

• Iluzia este o percep ie cu stimul real şi specific, denaturată şi/sau deformată.

– Această deformare priveşte mai mult calită ile senzoriale decât identificarea sau
sensul elementelor percepute.
– Percep ia este completată imaginativ; cu cât denaturarea este mai globală,
semnifica ia patologică creşte.
– Iluziile apar frecvent la subiec ii normali, care recunosc şi corectează uşor sensul
deformării perceptive.

27
 – Spre deosebire de acestea, în iluziile patologice, subiectul nu încearcă să corecteze
percep ia deformată, considerând-o veridică, fiind adesea înso ite de interpretare
delirantă, de superficializarea aten iei, memoriei şi/sau a proceselor asociative

Iluziile au fost clasificate în: iluzii fiziologice şi iluzii patologice.

– Iluzii fiziologice – se produc prin modificarea condi iilor perceptive (obiective), a
mediului perceptiv sau a condi iilor interne (subiective).
– Iluzii prin modificarea condi iilor interne (subiective):
– prin tulburări de aten ie (false identificări);
– din stări afective (frică, anxietate, euforie);
– modificări fiziologice ale stării de conştien ă - iluzii hipnapompice şi hipnogogice;
– stări de oboseală, suprasolicitare şi surmenaj.

Clasificarea iluziilor patologice dup modalit ile senzoriale

• Exteroceptive - vizuale
- auditive
- gustative
- olfactive
- haptice sau tactile
• Proprioceptive
• Interoceptive

ILUZII PATOLOGICE VIZUALE

Cele mai frecvente

• Metamorfopsii - impresia deformată obiectelor şi spa iului perceput
- macropsii
- micropsii
- dismegalopsii
- porropsii

28
- Pareidoliile – sunt iluzii caracterizate prin deosebita intensitate şi vivacitate a fenomenului
iluzoriu (“entitate materială”, Jaspers) în care complementul imaginativ al percep iei atinge gradul
maxim de bogă ie. Critica variabilă şi participarea afectivă intensă le conferă un caracter de
tranzi ie către fenomenele halucinatorii (Ey H.) Sunt percep ii deformate, anxiogene, frecvent
întâlnite la copii, în delirium tremens, epilepsie, schizofrenie, infec ii, post TCC
• Falsele recunoaşteri – identificarea greşită a diferitelor persoane
Apar în: stări maniacale, intoxica ii acute, stări confuzionale, sindromul Korsakov, sindroame
demen iale – Alzheimer,
• Fenomenele de tip deja văzut, cunoscut, trăit.
Falsele nerecunoaşteri – fenomenele de tip niciodată văzut, cunoscut, trăit - apar frecvent în
patologia lobului temporal
• Iluziile de persoană sunt erori de identificare a persoanelor şi apar în sindroame delirante
sau lezionale:
- iluzia sosiilor (sindr. Capgras/Capgras- Serieux), sindrom delirant care are ca
mecanism falsa identificare+interpretare delirantă; apare în schizofrenia nediferen iată şi
paranoidă, tulburare delirantă de tip paranoiac, leziuni de emisfer drept
- iluzia Fregoli – delir de persecu ie , de urmărire, în care un unic persecutor poate lua
înfă işări diferite; apare în aceleaşi circumstan e patologice.

29
Alte iluzii patologice
• Auditive- cantitative sau calitative
• Gustative şi olfactive- de obicei asociate (perceperea eronată a gsutului/mirosului unor
substan e) – schizofrenii, tulburări delirante – de obicei asociate idea iei delirante de
otrăvire
• Viscerale sau interoceptive – perceperea eronată a func ionării unor aparate sau organe
• Proprioceptive – iluziile de modificare a schemei corporale – perceperea eronată a formei,
dimensiunii, greută ii, pozi iei (tulburare totală sau par ială de schemă corporală); apar în
patologia parieto-occipitală, schizofrenie (dismorfofobie), patologia obsesivo-fobică,
intoxica ii, stări confuzionale

Cenestopatia
Tulburări ale propriei cenestezii a individului (sensibilitate corporală generală), care, în mod
normal este resim ită ca o stare de comfort
• Cenestopatia este o iluzie internă, constând în senza ii corporale diverse, ce sugerează
afec iuni medicale, având oarecare similaritate cu senza iile care au un substrat anatomo-
fiziologic.
• Ele constau în senza ii neplăcute: arsuri, dureri, parestezii, furnicături, în epături; sunt
difuze, mobile, nu respectă nici o reparti ie metamerică, fără un substrat organic
obiectivabil, pe care pacien ii le descriu cu o participare emo ională importantă şi penibilă.
• Se întâlnesc în sindroame hipocondriace, tulburări somatoforme, stări anxioase, depresive,
la vârstnici

Halucina iile

Sunt definite clasic drept “percep ii fără obiect”, (Ball). Defini ia a fost completată de către Ey
H. prin men iunea “fără obiect de perceput”, la care o adăugăm pe cea a lui Porot A. – “experien e
psihologice interne care determină subiectul să se comporte ca şi cum ar avea o senza ie sau o
percep ie, atunci când condi iile exterioare normale ale acestor senza ii sau percep ii nu se
realizează”.
Halucina iile fiziologice apar în condiţii care modifică starea de vigilitate – trecerea dintre veghe
şi somn (hipnagogice) sau somn-veghe (hipnapompice), inducţia hipnotică, individuală şi de masă

30
Halucinozele sunt fenomene de tip halucinator a căror esen ă patologică este recunoscută ca atare
de către subiect şi în consecin ă el nu-i va modifica comportament în sens psihotic.

Halucina iile psiho-senzoriale

• Sunt cele care corespund întru-totul defini iei halucina iei (au caracter de senzorialitate, se
proiectează în spa iul perceptiv, subiectul crede în realitatea lor).
• Ele au fost numite şi halucinaţii adevărate, cu toate că alăturarea celor doi termeni este un
paradox lingvistic.

Clasificarea halucina iilor

• Halucina ii exteroceptive: auditive, vizuale, olfactive, gustative, tactile, autoscopice,
transpuse
• Halucina ii interoceptive (viscerale)
• Halucina ii proprioceptive (motorii, kinestezice)

31
Halucina iile psihice (pseudohalucina iile)
Sunt definite ca autoreprezentări aperceptive, caracterizate prin incoercibilitate, automatism şi
exogenitate (Petit G.). Spre deosebire de halucina iile psihosenzoriale, halucina iilor psihice le
lipseşte obiectivitatea spa ial ăşi caracterul de senzorialitate; Sunt localizate în gândirea
proprie, în spa iul intrapsihic; neavând decât obiectivitatea psihică;
• Datorită absen ei caracterului de senzorialitate, prin contrast cu halucina iile psiho-
senzoriale ele mai sunt denumite şi pseudohalucinaţii.
• Diferă de reprezentările obişnuite prin caracterul de stranietate, de exogenitate.
• Bolnavul nu le percepe pe căile senzoriale obişnuite, ci le tr ieşte ca pe nişte fenomene
străine, impuse din afară, care “i se fac” şi cărora nu li se poate opune şi pe care nici nu le
poate controla prin propria voin ă.
Tipuri de halucina ie:
· 1. Halucina iile psihice acustico-verbale voci interioare, ecoul gândirii sau al lecturii,
murmur intrapsihic, gânduri transmise

· trăirile vin din afara subiectului prin intruziune, se insinuează în gândirea lui, fiind
atribuite altcuiva
· “transmiterea gândurilor” care este interpretată ca telepatie, comunicare
misterioasă, limbaj fără cuvinte, dând subiectului impresia că şi-a pierdut
intimitatea gândirii sale, facultatea de a se conduce după voin a sa, fiind supus
influen ei altcuiva
· 2. Halucina iile psihice vizuale

· apar ca simple imagini sau sub formă de scene panoramice, în spa iul subiectiv al
bolnavului, dându-i impresia că trăieşte într-o lume a scenelor imaginare, a
viziunilor interioare sau artificiale
· bolnavii le văd cu ochii interiori, cu ochii minţii lor
· 3. Halucina iile psihice motorii

· sunt legate de limbajul interior şi de expresia motorie a acestuia (verbale şi scrise)

· bolnavul are senza ia că vorbeşte (fără să facă nici un fel de mişcare);
· bolnavul schi ează mişcări ale limbii şi buzelor;
· bolnavul are impulsiuni verbale “este făcut să vorbească” (sentimentul de
automatism verbal).

32
 CURS 3

GÂNDIREA

In cadrul intelectului si chiar al intregului sistem psihic uman, gandirea ocupa locul
central, ea facand posibila relationarea tuturor celorlalte elemente ale psihicului.
Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai complex şi calitativ cel mai înalt. Ea
permite omului reflectarea şi luarea în stăpânire mintală a generalului, esen ialului şi necesarului
din realitatea externă. Spre deosebire de percep ie, care este legată strict de prezent, hic et nunc,
gândirea se organizeaz ca activitate intelectual multifazic , întinzându-se pe toate cele trei
coordonate temporale: prezent, trecut, viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diverse
momente şi stări ale „obiectului”: foloseşte informa ia despre trecutul obiectului pentru a explica
prezentul lui; integrează informa ia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina
(prevedea) starea lui în viitor. Gândirea conferă activită ii de cunoaştere atributele abstractizării,
predic iei, anticipării, teoretizării.
Fiind un proces şi o structur multidimensional de maximă complexitate, gândirea
poate fi descrisă şi definită din unghiuri diferite: cognitiv-procesual, structural-opera ional,
structural-informa ional.
Din punct de vedere cognitiv-procesual, gândirea este activitatea intelectuală discursivă de
prelucrare criterial-logică a informa iilor furnizate de percep ie sau memorie, în vederea
în elegerii, explicării şi interpretării fenomenelor din univers (natură şi societate), a rezolvării
diferitelor tipuri de situa ii problematice, a elaborării diferitelor proiecte şi planuri de
activitate creatoare, a elaborării şi adoptării deciziilor optime de ac iune.
Din punct de vedere structural-opera ional, gândirea este un sistem ordonat de opera ii
sau de transformări care se aplică unei situa ii ini iale (A0) pentru aducerea ei într-o stare
finală (scop) (A*), ce reprezintă un răspuns, un rezultat sau o solu ie. În lumina acestei defini ii,
gândirea ne dezvăluie o anumită organizare dinamică internă, în cadrul căreia vom identifica două
tipuri mari de opera ii: generale şi particulare (specifice).
Opera iile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea, concretizarea.
1. Analiza constă în descompunerea pe plan mintal, a obiectului în păr i componente pentru
dezvăluirea şi descrierea-explicarea structurii lui interne;
2. Sinteza este opera ia inversă, de reconstituire, pe plan mintal a obiectului, extrăgându-se şi
re inându-se informa ia esen ială despre structura lui internă. Rezultatul unei sinteze poate
deveni „obiect” pentru o nouă analiză (analiza prin sinteză);

33
 3. Abstractizarea rezidă în selectarea-re inerea elementelor şi însuşirilor esen iale şi lăsarea
în afară a celor neesen iale, secundare;
4. Generalizarea este opera ia de extindere a unor însuşiri sau rela ii extrase prin
abstractizare la toate obiectele care fac parte din aceeaşi clasă;
5. Concretizarea este o opera ie de aplicare a principiilor şi legilor generale la analiza şi
interpretarea cazurilor şi situa iilor particulare.
Opera iile particulare (specifice) sunt cele care se formează şi se utilizează în interiorul
diferitelor ştiin e: matematică, fizică, chimie, biologie, psihologie, sociologie etc.
Opera iile gândirii au caracter formal, în sensul că se aplică unor constructe ideale, simbolice,
desprinse de suportul obiectual concret, şi reversibil, în sensul că pentru orice transformare există
una inversă sau opusă, a cărei aplicare duce la revenirea la situa ia sau starea ini ială.
Din punct de vedere structural-informa ional, gândirea trebuie definită ca un sistem de
no iuni noi, organizat după criteriile esen ialită ii şi generalită ii. No iunea devine în acest caz
unitatea structurală a bază a gândirii.
No iunile pot fi

a. empirice, reflectând însuşiri neesen iale, desprinse în cadrul cunoaşterii comune, al

experien ei cotidiene. Ele integreaza trasaturi concrete, particulare, insusiri locale; Ele se
constituie inca din copilarie iar pe parcursul scolaritatii prin acumularea si si sistematizarea
unei experiente concret intuitive in maniera ascendenta (jos-sus); Acestea sunt instabile, se
pot restructura in timp, sunt supuse hazardului, sunt aleatorii;
b. tiin ifice, reflectând însuşiri esen iale desprinse în cadrul cunoaşterii ştiin ifice. Acestea
se achizitioneaza de obicei prin invatare, educatie, asimilare de cunostiinte stintifice
sistematizate in cunoasterea umana la un moment dat; Ele integreaza si condenseaza
insusiri esentiale universal valabile pentru o categorie de fenomene; Uzeaza de limbaje
specializate proprii diferitelor domenii ale cunoasterii, cum ar fi limbajul matematicii,
informaticii, fizicii etc.

După sfera de cuprindere, se delimitează: no iuni individuale, care se raportează la

obiecte singulare, luate separat, no iuni particulare, care reflectă însuşiri comune unor grupe de
obiecte şi no iuni generale, categoriale care cuprind însuşirile esen iale comune mai multor clase
de obiecte sau tuturor obiectelor (ex. no iunea de „existen ă”.

34
 Un nivel superior la integrare a con inuturilor informa ionale (respectiv, a no iunilor) este
judecata. Aceasta afirmă sau neagă ceva despre altceva suportând testul adevărului. Orice
judecată este adevărată sau falsă, după cum con inutul ei corespunde sau nu realită ii.
La rândul lor, constructele informa ionale ale judecă ilor se integrează în structuri
informa ionale şi mai complexe de tipul ra ionamentelor. În ra ionament se surprinde
discursivitatea gândirii, mişcarea ei de la anumite date sau judecă i ini iale către un anumit rezultat
final (o concluzie) în care să apară informa ii sau adevăruri noi.
Ra ionamentul se realizează în trei forme principale: inductiv , în care, pornindu-se de la judecă i
individuale, particulare se ajunge la o concluzie generală, deductiv , în care se porneşte de la
general, particular şi se merge spre particular, individual, şi analogic , în care se compară două
obiecte pentru a li se pune în eviden ă, asemănările, ceea ce au în comun.
Formele gândirii.
Gândirea se diferen iază pe plan opera ional şi informa ional, îmbrăcând mai multe forme:
a) În plan opera ional distingem: 1) gândirea algoritmică şi 2) gândirea euristică şi, de
asemenea: 1) gândirea convergentă şi 2) gândirea divergentă.
Gândirea algoritmic se caracterizează prin aceea că aplicarea unei anumite succesiuni de opera ii
(transformări) duce în mod necesar la rezultatul scontat;
Gândirea euristic are un caracter explorator, se desfăşoară după principiul încercare-eroare,
succesiunea de opera ii la găsirea solu iei corecte;
Gândirea convergent porneşte de la un număr mare de elemente, de date pentru a ajunge în final
la un număr mic de elemente sau date (ea comprimă câmpul informa ional);
Gândirea divergent porneşte de la un număr mic de elemente sau date şi ajunge în final la un
ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifică şi lărgeşte câmpul informa ional).
b) În plan informa ional, se diferen iază: 1) gândirea intuitiv-concretă şi 2) gândirea simbolic-
abstractă.
Gândirea intuitiv-concret se caracterizează prin predominarea codificării figural-imagistice a
con inuturilor informa ionale şi prin dependen a de suportul perceptiv;
Gândirea simbolic-abstract se caracterizează prin predominarea codificării informa ionale şi
prin detaşarea de suportul perceptiv.

35
Tulburările de gândire.
Gândirea este reflectarea generalizată şi mijlocită a fenomenelor şi a obiectelor lumii obiective şi a
legăturilor interioare dintre ele. Ca proces de cunoaştere, gândirea nu mai are un caracter
senzorial, luând naştere în procesul de generalizare şi abstractizare. Gândirea operează prin no iuni
care exprimă simbolic fapte, fenomene, rela ii, ac iuni. Simbolurile acestea sunt cuvintele. Deci,
între gândire şi limbaj există o legătură indisolubilă. Cu cât limbajul şi no iunile unui individ sunt
mai evoluate, acesta va desfăşura un act de gândire cu mai mult succes.
Vorbim despre tulburările formale sau dinamice ale gândirii, atunci când se modifică ritmul
procesului gândirii.
Astfel avem:
· accelerarea procesului de gândire
· încetinirea
· suprimarea
· bararea lui.
a) Exagerarea ritmului ideativ este denumită fugă de idei. Această gândire este superficială,
instabilă şi poate da concluzii eronate. Uneori, excita ia fiind excesivă, rapiditatea asocia iilor este

36
aşa de crescută, încât se desluşesc doar cuvinte izolate, fără legătură între ele - în sindroamele
maniacale.
b) Diminuarea ritmului gândirii (bradipsihism) se caracterizează printr-o încetinire a procesului
de gândire. Există tulburări de coeziune ale gândirii de diferite grade, de la incoeren ă (bolnavii
vorbesc absurdită i, exprimându-se corect), la verbigera ie (un debit verbal mărit, ritm ideator
accelerat, dar fără legătură între no iuni) şi până la „salata de cuvinte" în care destrămarea este
avansată, cuvintele nemaiavând nici un sens.
Tulburările de fond (con inut) ale gândirii:
· Ideile prevalente apar ca o reac ie aparent logică la o situa ie reală şi care, ulterior, printr-
un exagerat poten ial afectiv, ocupă o pozi ie dominantă, intensă şi de durată, în gândirea
bolnavului, deşi deseori nu mai sunt conforme cu trăirile corespunzătoare momentului. La
bolnavii psihici, ideile prevalente sunt reprezentate în mare măsură de preocupările
morbide, îndreptate spre func ionalitatea organelor proprii sau de preocupări având
caracter persecutiv. Ele se întâlnesc la:
-nevrotici
-psihopa i
-encefalopa i
-posttraumatici
-epileptici.
· Ideile obsesive apar împotriva voin ei individului, care le recunoaşte caracterul parazitar,
luptă împotriva lor, pentru a le înlătura. Având un caracter de constrângere împotriva
bolnavului, ele creează o stare de tensiune, de anxietate.
După con inutul lor, stările obsesive se pot împăr i în câteva grupe, ce se combină între ele:
· amintirile obsedante
· ac iunile obsedante
· ideile obsesive
· fobiile.
Ideile obsesive:
· sunt caracteristice pentru nevroza obsesivo-fobică
· se pot întâlni şi în:
-psihopatia psihastenică
-unele stări depresive
-debutul schizofreniei.

37
 · Ideile delirante formează o categorie importantă de tulburări ale gândirii.
Prin idei delirante în elegem orice reflectare greşită a realită ii care domină conştiin a
bolnavului. Ele sunt impenetrabile la contraargumentare, bolnavul neavând o atitudine
critică şi neputând sesiza caracterul lor patologic.
Con inutul ideilor delirante poate fi extrem de divers - de la idei ce pot fi plauzibile, până
la unele cu un con inut neverosimil, absurd, fantastic. După persisten a lor, ideile delirante
pot fi:
· mobile, oscilante, polimorfe, schimbându-se la intervale scurte de timp (zile, chiar
ore)
· stabile, inerte, cu tendin ă la fixare şi sistematizare.
Prin sistematizarea unui delir, în elegem gruparea ideilor delirante în jurul unei teme
delirante, uneori cu aparen ă logică. Există foarte multe clasificări ale delirurilor. Mai
simplu, referindu-ne la fondul afectiv care le înso eşte, pot fi împăr ite în:
-delirul având caracter depresiv;
-delirul având caracter expansiv.
a) În prima grupă predomină fondul depresiv, iar tematica ideilor are un colorit afectiv,
trist, dureros, ca în ideile delirante de vinovă ie, de autoacuzare, de ruină materială şi
fizică. Delirul poate culmina, aşa cum se întâmplă în melancolia de involu ie uneori, cu
idei de nega ie (bolnavul afirmă că nu mai are organe). Acest delir, asociat cu idei de
enormitate şi imortalitate, realizează sindromul Cotard.
Uneori fondul depresiv este mai estompat, predominând însă anxietatea, ca în delirul de
persecu ie, de urmărire, de otrăvire, de gelozie, de influen ă.
b) Delirurile expansive apar pe un fond de euforie, de bună dispozi ie, de filia ie, de
inven ie etc, ca în:
- paranoia
-paralizia generala progresiva
- demen ele senile.

IMAGINA IA

Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut identitatea de sine, imagina ia este un proces distinct
de prelucrare şi utilizare a informa iei. Pe de o parte, ea vine, în continuarea reprezentării,

38
bazându-se pe memorie, pe de altă parte, ea deviază printr-o buclă traiectoria care începe spre
gândire, cupând astfel o pozi ie aparte pe continuumul activită ii cognitive a omului.
Specificul imagina iei ni se dezvăluie în următoarele elemente: 1) generarea de imagini noi,
pornind fie de la fapte reale date în experien a anterioară, fie crearea prin mecanisme proprii de
imagini „pure”, fără legătură aparentă cu realul; 2) operarea cu imagini exclusiv în limitele
imageriei secundare şi ale fanteziei, realizându-se combinări, amplificări, reordonări, etc.; 3) o
minimă originalitate a modului de operare cu datele ini iale şi a produsului final; 4) caracterul
conven ional, figurativ şi simbolistic al func iei designative a imaginilor elaborate.
Imagina ia este elementul central în structura creativită ii, ca dimensiune globală a personalită ii.
Formele imagina iei.
Imagina ia se manifestă sub mai multe forme, diferen ierea făcându-se după natura
produsului şi după domeniul de aplica ie.
După primul criteriu, se delimitează:
1) imagina ia reproductiv
2) imagina ia creatoare;
După cel de-al doilea criteriu, distingem:
1) imagina ia artistic literară, muzicală, plastică);
2) imagina ia tehnic , exprimată în inova ii şi inven ii;
3) imagina ia ştiin ific , exprimată în conceperea strategiilor şi proiectelor de cercetare, în
elaborarea modelelor explicative etc.;
4) imagina ia arhitectural constructiv , exprimată în crearea unor forme şi stiluri noi de
construc ii;
5) imagina ia managerial , care constă în elaborarea celor mai ingenioase şi eficiente moduri de
conducere şi administrare.

MEMORIA

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu tematica memoriei

Obiective de studiu:- În cadrul acestui modul vom studia problematica memoriei, mai exact, vom
porni de la o definitie generala a memoriei de scurta durata, asa cum este ea vazută din perspectiva
psihologiei cognitive. A doua parte a modului se focalizeaza asupra memoriei de lucru. Mai
departe va veti însusi modul de conceptualizare a memoriei de lunga durata si veti întelege

39
importanta functionarii acesteia la nivelul sistemului cognitiv. În ultima parte a modului vom
insista mai ales pe care survin în fenomenul uitarii.
Memoria este procesul prin care se realizează gestionarea informaţiilor şi experienţelor
cotidiene prin: fixare sau engramare, păstrare, reorganizare şi reactualizare.
Ea conferă Eului nostru identitate şi continuitate în timp, şi asigură transformarea necunoscutului
în cunoscut.
MEMORIA DE SCURTA DURATA SAU MEMORIA DE LUCRU
Pe la sfârsitul anilor 50, au început sa apara în literatura de specialitate tot mai multe
teoretizari ale diferentei dintre memoria imediata sau de scurta durata si memoria de lunga durata.
Modelul care s-a impus ulterior si a facut o lunga cariera în psihologia cognitiva, va apare în 1968,
într-un studiu elaborat de R.C. Atkinson si R.M. Shiffrin: Human memory: A proposed System and
its control processes. Potrivit acestui model, informatia stocata în memoria senzoriala (MS) e
transmisa ulterior memoriei de scurta durata (MSD) care are o capacitate limitata, atât ca durata,
cât si ca volum. Din MSD, o parte a informatiei este transferata în memoria de lunga durata
(MLD).
Reprezentarea schematica a modelului propus de Atkinson & Shiffrin e prezentata în figura.

Stimuli
MS MSD MLD

Se contura, astfel, ideea existentei unei diferente structurale între MSD si MLD: MSD si MLD
sunt doua sisteme autonome, distincte, chiar daca se afla în interactiune. În favoarea diferentei
structurale dintre cele doua sisteme ale memoriei au fost invocate o serie de date experimentale
vizând capacitatea, durata, timpul de codare a informatiei, actualizarea si baza neurofiziologica.
Ele sunt prezentate succint în tabel - Principalele diferente dintre MSD si MLD

ASPECTE TIPURI DE MEMORIE

DIFERENTIALE
MSD MLD
1. Capacitatea limitata (7±2) nelimitata

40
2. Durata limitata (2-20 sec.) nelimitata(întreaga viata
3. Tipul de codare al informatiei verbala sau imagistica semantica

4. Actualizarea seriala paralela

Longevitatea modelului a fost sustinuta nu numai de datele experimentale, ci si de compatibilitatea

lui cu experienta subiectiva. În fiecare moment uitam o mare parte din ceea ce am auzit sau vazut
anterior. O parte infima din aceasta informatie intra în memoria noastra de lunga durata si o putem
recunoaste sau ne-o putem reaminti dupa intervale mari de timp, de la câteva ore, la ani întregi.
Gânditi-va doar cât va mai reamintiti din informatia prezentata în primul capitol din acest volum?
Cu siguranta, cea mai mare parte a informatiei a fost uitata. La fel ni se întâmpla când cautam în
cartea de telefon numele unei persoane. Daca nu-l repetam de câteva ori, sau daca nu-l scriem pe o
bucata de hârtie, dupa câteva minute - uneori secunde - trebuie sa reluam cautarea noastra de la
început. Prin repetitie, o informatie intra din MSD în MLD (repetitio mater studiorumest).
O examinare mai atenta a datelor experimentale, care urmeaza imediat, ne face sa sustinem, în
pofida unei traditii îndelungate, ca între MSD si MLD nu exista diferente structurale. Mai precis,
diferentele dintre MSD si MLD sunt diferentele dintre doua stari ale aceluiasi sistem, nu
diferentele dintre doua sisteme diferite.
Memoria de scurta durata, care este coextensiva cu memoria de lucru, reprezinta
cunostintele activate din memoria de lunga durata. Pe scurt, memoria de scurta durata sau de
lucru, este partea activata a memoriei de lunga durata. Diferentele dintre MSD si MLD
sunt,asadar, de stare sau de nivel de activare a cunostintelor. Ele nu sunt doua sisteme mnezice
autonome. Din multimea totala a cunostintelor de care dispune subiectul uman (MLD), acele
cunostinte care sunt temporar mai activate vor fi numite memorie de scurta durata sau, mai
preferabil - memorie de lucru.
Am aratat, mai sus, ca memoria de scurta durata este, de fapt, o stare de activare a unor unitati
cognitive. Ea este acea parte din memorie activata temporar. Aceasta activare este necesara pentru
realizarea unor sarcini sau rezolvarea unor probleme. Cunostintele si mecanismele de procesare
activate în vederea rezolvarii unei probleme formeaza memoria de lucru. Notiunea de memorie de
lucru a fost lansata si consacrata de A.D. Baddeley (1974, 1986). El considera, însa, ca memoria
de lucru (ML) este diferita de MSD sau MLD. Consecvent cu argumentatia anterioara, vom
conchide ca memoria de scurta durata, înteleasa ca activare temporara a memoriei de lunga durata,
sunt doua nume pentru acelasi fenomen, deci sunt identice.

41
Memoria de lunga durata (MLD) cuprinde toate cunostintele pe care le poseda sistemul
cognitiv, dar la care accesul este selectiv. Am mentionat anterior ca termenul de MLD nu
designeaza un "loc" anume unde se stocheaza informatia (ca marfurile într-un depozit), ci o
anumita stare de activare a cunostintelor de care dispunem. Aceste cunostinte nu sunt stocate
undeva anume, ci sunt mai mult sau mai putin activate. În comparatie cu cunostintele din memoria
de lucru, cele din MLD sunt mai putin activate.
Evaluarea func ionării şi eficien ei memoriei o realizăm după următorii parametri:
1. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai scurtă, cu atât mai bine);
2.Volumul materialului re inut şi reprodus după o singură percepere (prezentare);
3. Trăinicia păstrării materialului memorat;
4. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii;
5. Completitudinea reproducerii;
6. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât mai întinsă, cu atât mai bine).
Valorile acestor parametri depind atât de factorii subiectivi (particularită ile individuale şi
stările subiective de moment), cât şi de factori obiectivi (volumul materialului, modul lui de
prezentare,gradul lui de organizare, sistematizare). Ac ionând în mod adecvat asupra acestor
factori, memoria poate fi îmbunătă ită.
Formele memoriei.
Ca şi alte procese psihice, memoria se poate realiza la niveluri integrative diferite şi în forme
diferite.
După prezen a inten iei şi contextului voluntar, se disting: 1) memoria involuntar (absen a
inten iei şi a scopului de a re ine, păstra şi reactualiza un fapt, o informa ie etc.) şi 2) memoria
voluntar (prezen a inten iei şi a scopului);
După gradul de în elegere a celor memorate, se diferen iază: 1) memoria mecanic şi 2)
memoria logic ;
După durata păstrării celor achizi ionate, au fost identificate: 1) memoria de scurt durat ,
pentru care limita superioară a păstrării este de trei minute, şi 2) memoria de lung durat ,
pentru care limita superioară a păstrării echivalează cu durata vie ii individului;
După con inut, se delimitează: 1) memoria informa ional-cognitiv , prin care se achizi ionează,
se păstrează şi se actualizează toate cunoştin ele noastre despre lume şi despre noi înşine, 2)
memoria afectiv , care realizează păstrarea şi evocarea întregii experien e emo ionale, plăcute
sau neplăcute, şi care se integrează în dispozi ia generală de fond, 3) memoria motiva ional ,
legată de păstrarea trebuin elor primare înnăscute şi a celor secundare, dobândite; 4) memoria

42
motorie, care asigură păstrarea şi actualizarea schemelor mişcărilor obiectuale şi instrumentale
care alcătuiesc praxia;
După canalele senzoriale implicate în recep ionarea şi integrarea informa iei, se diferen iază: 1)
memoria vizual , 2) memoria auditiv , 3) memoria tactil , 4) memoria olfactiv , 5) memoria
gustativ şi 6) memoria kinestezic .
În sfârşit, pe lângă o memorie evocativă, prin care aducem trecutul în actualitate şi-l integrăm în
activitatea şi comportamentul cotidian, trebuie admisă existen a şi a unei memorii prospective, de
fixare, păstrare şi conectare la prezent a evenimentelor şi ac iunilor ce urmează să se producă în
viitor. Această formă de memorie maximal dezvoltată la om face posibilă programarea,
planificarea şi anticiparea în reglarea comportamentului.

Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergerea sau scăderea sub pragul
de actualizare a informa iilor, experien elor, amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o
latură pozitivă, cât şi una negativă. Latura pozitivă rezidă în aceea că ne ajută să ne debarasăm
de informa ii şi date nesemnificative şi inutile, lăsând locul liber pentru achizi ionarea altora
mai importante; latura negativă constă în blocarea sau eliminarea din fluxul actual al
conştiin ei a unor informa ii şi date importante şi necesare pentru finalizarea optimă a unei
activită i.
Dinamica ei depinde de natura şi caracterul materialului memorat. Astfel, uitarea se
produce mai rapid şi în ra ii mai mari în cazul unui material fără sens (ex. silabe, cuvinte fără
în eles) decât în cazul materialului cu sens; se produce mai repede şi mai intens în cazul unui
material neorganizat, fragmentat, decât în cazul unui material bine sistematizat şi organizat
logic; se produce mai repede şi mai intens în cazul unui material lipsit de semnifica ie pentru
noi, decât în cazul unui material cu semnifica ie mare. Uitarea nu ac ionează ca o fatalitate
decât în cazuri patologice, de amnezie totală. În mod normal, ea poate fi inută sub control,
determinând-o să ac ioneze selectiv. Cerin a principală pentru stabilirea efectului negativ al
uitării constă în activarea şi întărirea (consolidarea) periodică a celor pe care le apreciem ca
fiind importante şi necesare în activitatea noastră viitoare.

Tulbur rile memoriei

Memoria este un proces de întipărire, păstrare, recunoaştere şi reproducere a ceea ce omul a
perceput, a trăit, a făcut sau a gândit în trecut:
· Hipermnezia este o tulburare a memoriei, care constă într-o exagerare patologică a
proceselor de fixare şi conservare. Poate fi:

43
 -globală - în episoadele maniacale
-par ială, cu o tematică selectivă, legată uneori de unele amănunte - în delirul
sistematizat.
· Hipomnezia înseamnă o scădere a memoriei şi reprezintă un sindrom frecvent întâlnit în:
-stările de surmenaj
-neurastenie
-depresive.
· Amnezia se manifestă prin abolirea proceselor de fixare, conservare, recunoaştere şi
reproducere ale memoriei, fie separat, fie în totalitatea lor.
-Există o amnezie de fixare sau anterogradă, în care bolnavul este incapabil să
păstreze amintiri ale faptelor foarte recente, care sunt totuşi bine percepute. El îşi
poate aminti cu uşurin ă evenimente din tinere e, dar nu şi pe cele petrecute cu o
zi înainte - în stările de demen ă senilă, postencefalitice, stări toxiinfec ioase,
paralizia generală progresivă - P.G.P.).
-în amnezia de conservare sau retrogradă găsim o ştergere a amintirilor fixate
înaintea debutului bolii - în traumatisme cranio-cerebrale.
-Amnezia lacunară se referă la o perioadă limitată şi relativ scurtă din timpul trecut
şi este caracteristică stărilor confuzive.
-în amneziile sau dismneziile de evocare, bolnavul este incapabil de a evoca atunci
când are nevoie. De cele mai multe ori aceasta se întâmplă cu numele proprii.
-Atunci când procesul recunoaşterii suferă, se produc amnezii sau dismnezii de
recunoaştere.
· Pseudoreminiscenţele sunt reproduceri ale unor evenimente din trecut, dar încadrate
par ial sau total în evenimente prezente.
· Relatarea unor fapte imaginare şi cu care în general sunt acoperite golurile de memorie se
numeşte confabulaţie.

44
 Curs 4

Conceptul de stadii. Generaliat i

J. Piaget:
• Dezvoltarea intelectului apare in diferite stadii. Dezvoltarea intelectului reprezinta o
adaptare a structurilor cognitive (schemele si operatiile) la cerintele mediului ambiental.
ADAPTAREA se realizează prin: asimilare si acomodare
• ASIMILAREA: un obiect e inteles in termenii conceptelor sau actiunilor pe care copilul le
are deja.
• ACOMODAREA: procesul prin care toti indivizii isi modifica conceptele si actiunile
pentru a corespunde noilor situatii, obiecte si informatii;
Stadiile dezvoltarii intelectuale propuse de Piaget

Stadiul 1: Senzoriomotor (0-2 ani)

· perceptii imediate, activitate fizica;
· nu este detinuta permanenta obiectelor pana la 8 luni;
· gandirea e dominata de “aici si acum”
· tot ce se afla in afara campului vizual se afla in afara mintii; copilul nu se uita dupa un
obiect anterior aflat in afra campului vizual;
Stadiul 2 Preoperational (2-7 ani)
• culmineaza cu aparitia gandirii operationale;
• odata cu dezvoltarea limbajului copilul este capabil de gandirea simbolica;
• aptitudinile intelectuale ale copilului sunt puternic dominate de perceptii si mai putin de
intelegerea conceptuala a situatiilor si evenimentelor;
LIMITARI CU PRIVIRE LA GANDIREA COPILULUI:
1. EGOCENTRISMUL: copilul nu poate intelege ca pot exista si alte opinii;
2. Centrarea:centrarea atentiei doar pe o singura trasatura a situatiei;
3. Ireversibilitatea: inabilitatea copiilor de a face operatii operatii mentale reversibile;
4. Prescolarii 4-5 ani: se centreaza perceptiv fara a lega dimensiunile intre ele: (paharul mai
scund are mai putina pa in el)– gandirea intuitiva (Piaget, 19750
5. Serierea: intuitiva
6. Caracteristici: animismul, egocentrismul, magismul si artificialismul
7. Relatia posibil-imposibil;

45
 Stadiul operatiilor concrete (7- 11 ani)

Principalele trasaturi:
1. Achizitia gandirii reversibile;
2. Abilitatea de decentrare.
3. Mai intai apare conservarea numerelor (6, 7 ani) si apoi a volumului la 11 sau 12 ani.
4. Abilitatea de a opera cu concepte: clasificare si seriere;
• Includerea perceptiei in activitatea de invatare schimbaraporturile cu gandirea si ii sporeste
eficienta;
• Perceptia este subordonata gandirii;
• Se stabilesc si devin mai eficiente reprezentarile geometrice cele mai simple;
• Se formeaza reprezentarile topografice si sunt consolidate prin exercitii speciale;
• Sub influenta gandirii scolarii pot avea reprezentari cinetice si de transformare;
• Incep sa se realizeze si imagini anticipative;
• Reprezentarile joaca un rol important in formarea notiunilor.
Gandirea: caracter operatoriu: desavarsirea operatiilor concrete;
• Depaseste “datul” perceptiv si subordoneaza perceptia;
• Se realizeaza descentrarea cognitiva de propria fiinta si de dorintele si nevoile personale;
• Caracterul operatoriu: actiunile reale care s-au interiorizat si au devenit actiuni mintale,
reprezentate in stadiul anterior se transforma de acum in operatii: schema de desfasurate se
poate aplica pe noi continuturi informationale;
• Operatiile: concrete- sprijin pe date concrete
• Rationamentul dominant: inductiv;
• Notiunile empirice;

Stadiul 4 Operatiile formale (peste 11 ani)

• Aparitia rationamentului abstract fara a se baza pe obiecte sau evenimente concrete;

• Este capabil sa rezolve o problema la nivel mental prin evaluarea sistematica a mai multor
propozitii si analiza intercorelationalitatatii dintre ele.
• Proba pendulului

46
Caracteristicile gandirii: inceputurile decentrarii de concret si real: subiectul incepe sa se
degajeze de concret si sa situeze realul intr-un ansamblu de transformari posibile;
Reversibilitatea deplina in gandire: rationamente succesive pentru a face demonstratii la geometrie
si drumul inapoi pentru verificare;
Tipul de rationament: inductiv si deductiv dar si ipotetico-deductiv;
Notiunile cu care opereza gandirea: nivel ridicat de abstractizare si generalizare;
Nivelul gandirii din acest stadiu influeneaza semnificativ toate procesele cognitive si activitatea de
invatare;

47
Adolescenta
• Desavarsirea stadiului operatiilor formale;
• Operatiile gandirii sunt complet eliberate de continuturile informationale carora li se
aplica- devin formale;
• Operatiile se por aplica rezultatului operatiilor antrioare: operatii de gradul 2 care permit
combinatorica mintala (combinari, permutari);
• Se formeaza si consolideaza scheme de gandire: stabilirea proportiilor;
• Rationamentul ipotetico-deductiv domina activitatea gandirii;
• Operarea cu un sistem variat de simboluri;
• Notiunile: grad ridicat de abstractizare si generalizare;
• Gandirea este logica, profunda, organizata, sistematica, riguroasa, reflexiva si deschisa la
nou,

PROCESE PSIHICE REGLATORII: Motivatia, Vointa, Afectivitatea, Atentia

MOTIVA IA

Motiva ia reprezintă to i acei factori cu rol de stimulare şi activare, de sensibilizare

selectivă şi imblod. Modalitati si structurile motivationale sunt: trebuintele, motivele,
interesele, convingerile, idealurile, conceptia despre lume si viata.

48
Formele motiva iei:
a) Motiva ia pozitiv ăşi motiva ia negativ
— Motiva ia pozitivă este produsă de stimulări premiale (laudă, încurajare) şi se soldează cu
efecte benifice asupra activită ii şi rela iilor interumane.
— Motiva ia negativă este produsă de stimuli aversivi (amenin are, blamare, pedeapsă) şi se
soldează cu efecte de ab inere, evitare şi refuz.

b) Motiva ia intrinsec ăşi motiva ia extrinsec

Motiva ia intrinsecă are sursa generatoare în interiorul psihismului subiectului.
Motiva ia extrinsecă are sursa în exteriorul psihismului subiectului (subiectul este motivat de
altcineva sau de altceva).

49
c)Motiva ia cognitiv ăşi motiva ia afectiv .
Motiva ia cognitivă ac ionează dinlăuntrul proceselor cognitive (gândire, memorie,
imagina ie). Ea se traduce prin nevoia de a în elege, a explica, a rezolva.
Motiva ia afectivă este determinată de nevoia omului de a ob ine aprobarea din partea altor
persoane, de a se sim i bine în compania altora.

Optimum motiva ional

Optimum motiva ional exprim nivelul adecvat de intensitate a motiva iei în raport cu o
anumit sarcin .
Modul cum oamenii percep dificultatea sarcinii determină o anumită intensitate a motiva iei. De
exemplu, dacă o sarcină e percepută ca fiind prea uşoară, atunci intensitatea motiva iei pentru
efectuarea sarcinii este mică.
Uneori oamenii tind să subestimeze sau să supraestimeze dificultatea unei sarcini. În aceste
condi ii optimum motiva ional se ob ine astfel:
1. Dacă individul subestimează sarcina, atunci este necesară supraestimarea ei pentru ca ea să fie
îndeplinită corect;

50
2. Dacă individul supraestimează sarcina, atunci este necesară o uşoară subestimare a ei pentru ca
ea să fie îndeplinită corect.

Piramida trebuintelor sau motivelor.

În spatele actiunilor umane este postulata o piramida a trebuintelor cu mai multe paliere. Se
propune un model ierarhic care are la baza motivele fiziologice: trebuinta de hrana, de odihna,
de adapost, pulsiunea sexuala s.a. Odata satisfacute aceste trebuinte de baza la un prag rational
se creeaza o fâsie de siguranta, un câmp disponibil pentru reliefarea motivelor supraordonate.
Pentru fiecare palier sau categorie exista un minim necesar, un prag de satisfacere dincolo de care
apar în lumina nevoi de ordin imediat superior.
Piramida motivelor umane, schitata de Maslow înca din anii '50 cuprinde în ordine opt
nivele:
1) motive fiziologice amintite mai sus;
2) motivele de siguranta, legate de mentinerea echilibrului emotional, asigurarea conditiilor de
munca si de viata;
3) motive sociale, corespunzând trebuintei de afiliere, apartenenta la un grup, de identificare cu
altii;
4) motive relative la eu: nevoia de apreciere, de stima si aprobare sociala, nevoia de statut;

51
5) motive de autorealizare: obiectivare si sporire a potentialului creativ;
6) motivatia cognitiva, descrisa mai sus;
7) motive estetice: orientarea spre frumos, simetrie, puritate;
8) motive de concordanta între cunoastere, simtire si actiune, ceea ce înseamna reechilibrari ale
conduitei si integrarea personalitatii sub unghiul validitatii.

Aceasta clasificare - acceptata ca punct de plecare - are doar statut de prima aproximatie a
lucrurilor.
Prin homeostazie se întelege tendinta organismului de a mentine constanti parametri
mediului intern, restabilindu-le nivelul când acesta este perturbat de o influenta externa.

SUMAR
Motivatia reprezinta totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, înnascute sau dobândite
care determina individul sa actioneze. Sursa actiunii este data de interactiunea dintre individ si
mediu. Motivele, în conditii externe date, declanseaza, sustin si orienteaza activitatea. Luând
conceptul generic de trebuinta sau motiv se realizeaza clasificari astfel: trebuinte primare –
trebuinte secundare, motivatie intrinseca – motivatie extrinseca. Maslow organizeaza trebuintele
pe mai multe paliere, rezultând o piramida a trebuintelor umane. Reusita unei actiuni depinde de
prefigurarea scopului unei actiuni si a nivelului la care se situeaza scopurile. Aici se impune
distinctia între nivelul de aspiratie si cel de expectanta. În timp ce nivelul de aspiratie ar constitui o
proiectare a personalitatii, a trebuintei de autorealizare sau performanta, nivelul de expectanta are
în vedere întotdeauna situatii concrete si se bazeaza pe o estimare, pe un calcul al sanselor.

52
 Succesul unei actiuni se datoreaza angajarii unui nivel optim al motivatiei, definit în
functie de dificultatea sarcinii, de capacitati, de echilibrul temperamental si cel emotional. Nivelul
minim de activare si excesul de motivatie se soldeaza cu efecte negative asupra actiunii. O astfel
de lege a optimumului motivational se aplica putin diferit motivatiei cognitive si în cazul
sarcinilor cu dificultate scazuta.

VOIN A

Voin a reprezintă un proces psihic complex de reglaj superior, realizat prin mijloace
verbale şi constând în ac iuni de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase în vederea
biruirii obstacolelor şi atingerii scopurilor conştient stabilite.
— Reglajul voluntar se manifestă fie ca iniţiere şi susţinere a acţiunilor, fie ca amânare sau
diminuare a acestora. Reglajul voluntar se realizează prin intermediul efortului voluntar.
— Efortul voluntar constă într-o mobilizare a resurselor fizice, emoţionale şi intelectuale
prin intermediul mecanismelor verbale. El este trăit ca o stare de tensiune, de încordare
internă, de mobilizare a resurselor în vederea depăşirii obstacolului.

Fazele actului voluntar

1) Actualizarea motivelor care determină scopul ac iunii, formularea inten iei de a realiza acest
scop şi construirea planului de rezolvare a ac iunii.
— În activită ile simple, acest moment este urmat de execu ia efectivă.
2) Lupta motivelor este generată de apari ia mai multor motive şi scopuri aferen e lor. Unele
motive au satisfac ii imediate dar nu sunt foarte valoroase, pe când altele sunt mai pu in tentante,
dar sunt importante pentru viitor.
— Deliberarea implică efort de evaluare a motivelor.
3) Luarea hot rârii presupune alegerea unui motiv şi scop şi inhibarea altora sau amânarea lor.
Acum planul mental se îmbogă eşte şi se definitivează.
4) Executarea hot rârii luate sau realizarea efectivă a planului şi atingerea scopului. În această
fază sunt pregătite şi utilizate mijloace materiale, se însuşesc cunoştin e, deprinderi, se dezvoltă
capacită i.
— În ac iunile mai complexe, această fază este urmată de verificare rezultatului şi formularea
unor concluzii valoroase pentru activitatea viitoare.

53
Calit ile voin ei

1. Puterea voin ei se exprimă în intensitatea efortului depus de o persoană pentru a depăşi

obstacolele şi atinge scopurile .
— Slăbiciunea voin ei reprezintă incapacitatea de a realiza efortul voluntar cerut.
2. Perseveren a presupune relizarea efortului voluntar pe o perioadă îndelungată de timp,
chiar şi în condi ii extrem de dificile.
— Opusul perseveren ei este încăpă ânarea- urmărirea unor scopuri când împrejurările nu
oferă şanse de reuşită.

54
 3. Independen a voin ei- tendin a constantă de a lua hotărâri în baza chibzuin ei proprii.
Acestă calitate nu se identifică cu lipsa de receptivitate fa ă de opiniile celor din jur. Ea implică
atitudine critică fa ă de opiniile personale şi ale celorlal i.
— Opusul ei este sugestibilitatea.
4. Promptitudinea reprezint rapiditatea cu care omul deliberează într-o situa ie
complexă şi adoptă hotărârea cea mai potrivită.
— Opusul ei este nehotărârea.

AFECTIVITATEA

Dacă ra iunea poate fi reprodusă de calculator (inteligen a artificială), afectivitatea este

doar apanajul omului. Procesele afective sunt procese psihice care reflect rela ia dintre
subiect şi obiect sub form de tr iri. Prin urmare, nu obiectul în sine determină o trăire,ci rela ia
dintre subiect şi obiect.

Propriet ile proceselor afective

1. Polaritatea constă în tendin a proceselor afective de a gravita fie în jurul polului
pozitiv, fie în jurul celui negativ, ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii
trebuin elor. Exemplu: bucurie-triste e, simpatie-antipatie, entuziasm-deprimare,
iubire-ură

55
 4. Mobilitatea exprimă fie trecerea de la o fază la alta în interiorul aceleiaşi trăiri, fie trecerea
de la o stare afectivă la alta.
— Mobilitatea diferă de fluctua ie care desemnează trecerea de la o stare la alta fără motiv,
fiind semn de patologie sau imaturitate.
5. Expresivitatea- capacitatea proceselor afective de a se exterioriza. Exteriorizarea se face
prin intermediu expresiilor emo ionale: mimică, pantomimică, gestică, modificări de natură
vegetativă, schimbarea vocii.

56
Clasificarea tr irilor afective
1. Procese afective primare- apropiate de biologic, nefiind întotdeauna controlate conştient:
a) Tonul afectiv al proceselor cognitive- reac iile emo ionale ce înso esc actele cunoaşterii. De
exemplu, o culoare sau un miros pot fi înso ite de trăiri afective de plăcere sau neplăcere.
b) Tr irile afective de provenien organic sunt cauzate de buna sau proasta func ionare a
organelor interne. De exemplu, în cardiopatii pot apare stări de alarmă afectivă.
c) Afectele- trăiri afective simple, primitive, implusive, cu apari ie bruscă, cum ar fi groaza,
mânia, frica, spaima, plânsul zgomotos sau râsul în hohote. Ele se supun uneori controlului
conştient.
2. Procesele afective complexe au un grad mai mare de conştientizare.
a) Emo iile curente sunt forme afective de scurtă durată provocare de însuşirile obiectelor (obiect
fizic, persoană, eveniment). Ele sunt modelate socio-cultural. De exemplu: bucurie, triste e,
simpatie, antipatie, admira ie, speran ă, entuziasm, dispre etc.
b) Emo iile superioare sunt determinate de activită ile omului şi se supun învă ării (învă are
afectivă). De exemplu emo iile cauzate de activită ile intelectuale, artistice ş.a.m.d.
c) Dispozi iile afective sunt stări difuze cu intensitate variabilă şi durată relativă. Ele nu sunt
cauzate de un element précis, fiind mai vagi decât emo iile. De exemplu: veselie, anxietate.
3. Procesele afective superioare se raportează la personalitate.
a) Sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile şi specifice omului. Ele
pot lua forma unor atitudini afective păstrându-se toată via a. De exemplu: dragoste, ură, invidie,
gelozie, admira ie, îndoială etc.
b) Pasiunile sunt sentimente care antrenează întreaga personalitate. Ele pot fi pasiuni pozitive sau
nobile (în slujba adevărului, dreptă ii, progresului), care revitalizează şi energizează individul, sau
pasiuni negative, patimi sau vicii care devitalizează.

57
SUMAR
Procesele afective sunt fenomene psihice complexe, caracterizate prin modificari fiziologice,
printr-o conduita marcata de expresii emotionale si printr-o traire subiectiva.
Emotia nu se reduce la aspectul de traire subiectiva, ci formeaza o configuratie complexa ce
integreaza trei dimensiuni: manifestari organice, vegetative, manifestari comportamentale si trairea afectiva
a relatiei cu lumea. Aceste dimensiuni sunt mediate cognitiv, adica stimulii emotionali dobândesc
semnificatie în functie de experienta individuala si de sensurile sociale. Diferentele fiziologice dintre emotii
sunt mai putin relevante comparativ cu rolul diferentiator al factorilor cognitivi din acelasi tip de emotii.
Principalele teorii asupra emotiilor sunt:
· teoria intelectualista (emotia este redusa la actul de cunoastere);
· teorii fiziologice periferice (reduce continutul emotional la senzatii de ordin periferic,
considerând în acelasi timp ca reactile fiziologice sunt determinante în construirea
semnificatiei afective constiente);
· teorii fiziologice centrale (trairea emotionala constituie prin excelenta un evenimnt central
în care cel mai important rol îl detine talamusul);
· teorii cognitiv fiziologice (emotia este un sindrom organizat în care se integreaza
dimensiunea cognitiv subiectiva, vegetativa si manifestarile motorii comportamentale).

ATEN IA

Aten ia este fenomenul psihic de activare selectivă, concentrare şi orientare a energiei

psihonervoase în vederea desfăşurării optime a activită ii psihice, cu deosebire a proceselor
senzoriale şi cognitive.

58
1. În func ie de natura reglajului (involuntar/voluntar), aten ia poate fi:
a) Aten ia involuntar , întâlnită şi la animale. Ea poate fi determinată de factori externi
(intensitatea stimulilor, apari ia sau dispari ia bruscă a stimulilor, mobilitatea unui stimul pe
fondul unor stimuli ficşi, gradul de complexitate al stimulului) şi factori interni (interesul fa ă de
un obiect, trăirea afectivă pozitivă a rela iei cu obiectul);
b) Atentia voluntar , este inten ionată şi autoreglată conştient. Autoreglajul se exprimă în
orientarea inten ionată spre obiectul aten iei, intensificarea activită ii psihice, inhibarea altor
preocupări, izolarea de excitan i perturbatori, mentinerea concentrării aten iei pe durata necesară
etc.
2. În func ie de direc ia principal de orientare, aten ia poate fi:
a) Aten ia extern - obiectul aten iei se află în exteriorul individului (observarea unui peisaj,
ascultarea unei conferin e etc.);

b) Aten ia intern - obiectul aten iei se află în interiorul psihicului individului: suntem preocupa i
de rezolvarea unei probleme, suntem captiva i de amintiri etc.

Însuşirile aten iei

1) Volumul aten iei- cantitatea de elemente asupra cărora se poate orienta şi concentra aten ia
simultan. Volumul mediu al aten iei este de 5-7 elemente.

59
2) Stabilitatea aten iei- persisten a în timp a posibilită ii de a men ine aten ia asupra unui obiect,
fenomen sau ac iune. Ea creşte odată cu vârsta (12-15 minute la preşcolari, 40-50 minute la
adul i).
3) Concentrarea aten iei- focalizarea aten iei asupra unui obiect şi inhibarea altor factori
perturbatori.
4) Distributivitatea aten iei- focalizarea aten iei asupra mai multor obiecte în mod simultan. De
exmplu, un elev poate asculta ce spune profesorul şi lua noti e în acelaşi timp.
5) Mobilitatea sau flexibilitatea aten iei- deplasarea şi orientarea de la un obiect la altul în
intervalele cerute de desfăşurarea activită ii. De exemplu, pilo ii aparatelor de zbor trebuie să
perceapă rapid o multitudine de stimuli care variază în timp.

60
 Curs 5

PSIHOLOGIA PERSONALITATII

Sillamy N.-Larousse-1996- personalitatea este în esen ă elementul stabil al conduitei unei

persoane, ceea ce o caracterizează şi o diferen iază de o altă persoană, adică, “Cognito ergo sum”
(Cuget, deci exist.)

După Hipocrat, delimitarea celor patru tipuri temperamentale sunt:

1)- coleric = puternic-mobil-neechilibrat;
2)- sangvin = puternic-mobil-echilibrat;
3)- flegmatic = puternic-inert-echilibrat;
4)- melancolic = slab-mobil/inert-neechilibrat,
recunoscute prin reac ii ca:
1)-colericul-reac ii emo ionale puternice şi reactivitate motorie accentuată;
-impulsiv şi uneori chiar violent, agresiv;
-face risipă de energie,reuşind însă să-şi dovedească rapid capacită ile;
-inconstant cu rela iile cu ceilal i;
-vorbire inegală, înclina ie spre exagerare;
2)-sangvinicul-vioi, vesel, bine dispus, trece totuşi rapid de la o trăire afectivă la alta;
-se adaptează rapid, reuşind să se stăpânească relativ uşor, ceea ce îi permite
stabilirea rapidă de rela ii sociale;
-abunden ă a expresiei verbale şi fire comunicativă;
-ia uşor decizii, sim ind nevoia varia iei situa iilor;
3)-flegmaticul-calm, imperturbabil, chiar lent;
-echilibru emo ional, fiind pu in reactiv din acest punct de vedere, dar cu
sentimente durabile;
-caracterizat de răbdare şi toleran ă;
-se adaptează mai greu şi trece cu o oarecare dificultate de la o activitate la alta;
-meticulos, înclinat spre rutină;
4)-melancolicul-emotiv şi sensibil, are dificultă i de adaptare;
-capacitate de lucru redusă, dar ob ine un randament progresiv
-înclinat spre reverie şi interiorizare;

61
 -puternic afectat de insuccese, compensează insuccesele prin închiderea în
sine;
-capabil de activită i de migală;
I.P.Pavlov stabileşte pe baza studiilor de laborator existen a unei coresponden e între
tipurile de activitate nervoasă superioară şi tipurile temperamentale, făcând coresponden a:
1.-tipul puternic, neechilibrat, excitabil = colericul
2.-tipul puternic, echilibrat, mobil = sangvinicul
3.-tipul puternic, echilibrat, lent = flegmaticul
4.-tipul slab = melancolicul
C.G.Jung (1928) porneşte de la contradic ii bipolare de tipul: zi-noapte, flex-reflex,
naşterea-moartea, insipra ie-expira ie-ajungând să distingă:
a)-tipul extravertit = este orientat spre exterior, spre cunoaşterea lumii externe, evită
singurătatea, este sociabil, agreat de comunitate, animator şi poate deveni conducător de grup;
b)-tipul introvertit = este inapt pentru dezvoltarea unor rela ii sociale, slab adaptat la realitate,
evită lumea, se complace în singurătate, este uneori egoist şi bizar, găsind în sine ceea ce
extrovertitul găseşte în ceilal i;
Fromm a sustinut ca omul are nevoie de identitate, ca individ unic. De exemplu o
persoana îsi poate descoperi propriul talent sau se poate identifica cu un grup - o secta religioasa, o
uniune, sau o natiune - uneori pâna la conformitate. Fromm spune ca aceasta conformitate este un
mod nesanatos de a satisface nevoia de identitate, deoarece identitatea ar fi definita doar cu
referinta la calitatile proprii ale individului.
Nevoia unui cadru de orientare - stavileste ratiunea si imaginatia, care necesita n cadru
pentru a da sens fenomenelor lumii externe. Acest cadru de orientare poate fi bazat pe
considerente atât rationale cât si irationale. Un cadru rational ofera o perceptie obiectiva a
realitatii. Unul irational implica o perceptie subiectiva, care ar separa legatura noastra cu
realitatea. ,;
Nevoia de excitare si stimulare - se refera la prelucrarea stimulilor din mediul extern în
mediul în care traim. Fara asemenea excitatie ne va fi dificil sa ne mentinem o implicare activa în
activitatea de zi cu zi. Modul în care aceste nevoi sunt satisfacute depind de conditiile noastre
culturale si sociale, precum si de oportunitati. Deci modul de a învinge sau a ne adapta societatii
este de a face un compromis între propriile nevoi si mediul înconjurator. Ca rezultat al
compromisului nostru se va dezvolta structura personalitatii - ceea ce Fromm numeste tipul
caracterial.

62
Tipurile caracteriale
Tipurile caracteriale sunt dihotomizate în: orientarea neproductiva (receptiv, exploatativ/
acumulativ, asupritor, comercial/afacerist) si productiva.
Tipul receptiv se asteapta sa obtina tot ceea ce-si doreste - dragoste, informatii, placere - din surse
externe, de obicei o alta persoana. Oamenii de acest gen sunt îngaduitori în relatiile lor cu ceilalti,
având nevoie sa fie iubiti decât sa iubeasca, preferând sa ia decât sa creeze. Asemenea persoane
sunt foarte dependente de altii si se simt de-a dreptul paralizati când sunt lasati sa se descurce
singuri. Se simt incapabili sa faca pâna si cel mai mic si neînsemnat lucru fara ajutorul altcuiva.
Exista o similititudine între tipul caracterial receptiv si tipul incorporativ oral a lui Freud, ambii
gasind satisfactie în bautura si mâncare.
Tipul exploatativ/acumulativ - persoana este de asemenea directionata spre ceilalti pentru a
obtine ceea ce doreste. In schimb, nu asteapta sa primeasca de la altii, ci mai degraba ia prin forta
sau prin viclenie. Daca le este dat ceva, ei primesc acest lucru ca fiind fara nici o valoare. Ei
doresc doar ceea ce apartine si are valoare pentru altii. Acest gen de persoane, tot ceea ce fura sau
îsi însusesc singuri este mai de pret decât ceea ce li se da.
Tipul caracterial asupritor este asemanator cu tipul agresiv a lui Freud si a lui Horney.
Tipul comercial/afacerist este specific sec. XX identificat cu societatea capitalista. Fromm a
argumentat faptul ca succesele si esecurile noastre depind de modul cum ne „vindem",
personalitatea devenind marfa de vânzare. Astfel, nu sunt calitatile noastre personale, priceperile,
sau cunostintele cele care conteaza cât mai degraba marioneta frumoasa pe care o constituim.
Aceasta orientare nu poate asigura securitatea deoarece suntem lipsiti de adevaratele legaturi cu
ceilalti. Rolul de „marioneta" pe care suntem nevoiti sa-1 jucam ne ascunde adevaratul nostru
caracter fata de noi însine cât si de altii. Prin urmare le devenim aliati fara un nucleu personal.
Tipul productiv presupune ca ne putem folosi capacitatile pentru realizareapotentialelor noastre si
dezvoltarea Eu-lui. Productivitatea nu este redusa la creativitatea artistica sau la achizitionarea
lucrurilor materiale. Mai degraba orientarea productiva este o calitate pe care fiecare dintre noi o
putem dezvolta. Desi caracterul productiv este ideal atât pentru oameni cât si pentru societate, el
nu s-a putut realiza. Ceea ce putem realiza în societatea actuala este sa combinam orientarea
productiva cu cea neproductiva. Influenta celei productive poate transforma tipul neproductiv.
Spre exemplu agresivitatea tipului exploatator poate fi transformata în initiativa.
În 1964, în cartea sa „The Heart of Man" Fromm introduce o alta pereche de orientari: necrofila si
biofila. Caracterul necrofil este atras spre moarte. Astfel de oameni par foarte fericiti când vorbesc
de boli, moarte sau înmormântari. Ei staruie asupra trecutului, tind sa fie reci si detasati. Sunt
devotati legii si ordinii si folosirii fortei si puterii. Visele lor sunt centrate pe crima, sânge si

63
cadavre. Fromm a sugerat ca A. Hitler a fost un tip necrofîl. Nu toate persoanele de acest tip sunt
însa crude, unele par chiar inofensive. Persoanele necrofile au o pasiune spre tehnologie si se pot
înconjura de diferite echipamente stereo sofisticate, nu pentru placerea muzicii, cât pentru cea a
masinariei. Orientarea biofila - este tipul opus celui necrofîl si este asemanat cu tipul productiv.
Acest tip de oameni sunt îndragostiti de viata si sunt atrasi de dezvoltare, creatie si
constructivitate.
În contradictie cu Freud, Fromm nu a considerat oamenii ca fiind sortiti conflictului si anxietatii
de forte biologice neschimbate. Potrivit lui Fromm, noi suntem concretizati de caracteristicele
social-politice si economice ale societatii; în orice caz, aceste forte nu ne determina caracterul
nostru, pe deplin. Noi nu suntem papusi care sa reactionam la sforile trase de societate. în schimb
noi dispunem de un set de calitati psihologice sau mecanisme cu care ne formam propria noastra
natura si societatea noastra. Fromm credea ca avem o tendinta înnascuta pentru a creste, a ne
dezvolta si realiza profesional. Aceasta este principala noastra sarcina în viata, scopul nostru ultim
si cel mai necesar. De asemenea posedam o dorinta înnascuta pentru dreptate si adevar. Esuând în
a atinge tipul de caracter productiv - am cadea în nefericire si boala mintala. Desi Fromm a propus
o universalitate în personalitate - un caracter social comun înauntrul unei culturi ofilite - de
asemenea el a crezut ca fiecare persoana este unica. A avea o identitate ca individ unic -este o
necesitate umana de baza. Fromm nu a crezut ca suntem prin ereditate fie buni, fie rai, dar spunea
el, putem deveni rai daca esuam în a ne realiza potentialul. Fromm a propus o personalitate
universala - un caracter social comun, fara o cultura data, crezând ca fiecare persoana este unica.
A avea o identitate ca individ unic este o nevoie umana fundamentala. Fromm nu este de parere ca
am fi inerent buni sau rai, dar devenim rai daca esuam în realizarea propriului potential. Fromm a
propus o societate ideala, pe care o denumeste socialism comunitar umanistic.
Erikson E. Teoria identitatii. Stadiile de dezvoltare psihosociala
Erikson a extins teoria lui Freud în trei directii. În primul rând a elaborat mai amanuntit
stadiile dezvoltarii. In timp ce Freud pune accentul pe copilarie si sugereaza ca personalitatea se
contureaza în jurul vârstei de 5 ani, Erikson sugera ca personalitatea continua sa se dezvolte într-o
serie de opt stadii de-a lungul întregii vieti.
A doua schimbare pe care Erikson o face teoriei freudiene a fost sa accentueze Ego-ul mai
mult decât Id-ul. Din punctul de vedere a lui Erikson Ego-ul este o parte independenta a
personalitatii; nu este nici dependent, nici subordonat Id-ului. în al treilea rând, Erikson
recunoaste impactul culturii, societatii si istoriei asupra personalitatii. El argumenteaza ca noi nu
suntem condusi în mod complet de forte biologice active în copilarie. Desi factorii înnascuti sunt
importanti, ei nu ofera explicatia completa privind dezvoltarea personalitatii.

64
1. Stadiile psihologice ale dezvoltarii
Erikson a împartit dezvoltarea / formarea personalitatii în opt stadii psihosociale. Primele
patru sunt similare celor ale lui Freud: oral, anal, falie, latent. Desi Erikson accentueaza corelatiile
psihosociale, în timp ce Freud îsi îndreapta atentia asupra celor biologice. Pentru Erikson procesul
dezvoltarii este guvernat de principiul epigenetic al maturizarii. Prin acesta el vrea sa se înteleaga
ca stadiile dezvoltarii sunt determinate de factorii mosteniti. Fortele sociale si cele din mediu, la
care suntem expusi, influenteaza modul în care se realizeaza determinarea genetica a stadiilor de
dezvoltare. Astfel, rezumând, dezvoltarea personalitatii este afectata atât de factori biologici cât si
de factori sociali - atât de variabilele personale cât si de cele situationale.
Erikson sugereaza ca dezvoltarea umana implica o serie de conflicte carora fiecare
persoana trebuie sa le faca fata. Potentialul acestor conflicte exista la nastere sub forma unor
predispozitii înnascute care devin proeminente la stadiile specifice de dezvoltare, atunci când
mediul o cere. Fiecare întâlnire sau confruntare cu mediul nostru este numita criza. Criza implica
o schimbare în perspectiva, cerându-se astfel o refocalizare a energiei instinctuale în concordanta
cu noile cerinte ale fiecarui stadiu de viata. Fiecare stadiu de dezvoltare prezinta o criza sau
punctul sau de rascruce ce necesita niste schimbari în comportamentul si personalitatea noastra.
Suntem pusi în fata unei alegeri dintre doua modalitati de a raspunde unei crize: o modalitate
neadaptativa ori negativa, si o modalitate adaptiva ori pozitiva. Doar când am rezolvat fiecare
conflict personalitatea poate sa-si continue dezvoltarea normala si sa dobândeasca puterea de a
înfrunta criza asociata stadiului urmator. Atunci când conflictul oricarui stadiu nu este rezolvat,
suntem mai putin capabili de-a ne adapta stadiilor urmatoare. în orice caz, desi va fi mult mai
dificil de obtinut un rezultat victorios, acesta este totusi posibil. Erikson crede ca Ego-ul trebuie sa
cuprinda atât modalitati de înfruntare a crizei adaptive cât si neadaptive. De exemplu, în primul
stadiu al dezvoltarii psihosociale, putem raspunde crizei prin dezvoltarea unui simt al încrederii
sau a unui simt al neîncrederii. încrederea, modalitatea mai adaptiva si dezirabila, este în mod
evident atitudinea psihologica cea mai sanatoasa. Si totusi, fiecare trebuie sa-si dezvolte un anumit
grad de neîncredere ca o forma de protectie. Daca suntem încrezatori în.rnod absolut si naivi, vom
fi vulnerabili la încercarile altora de a ne deceptiona, de a ne induce în eroare sau de a ne
manipula. în mod ideal, la fiecare stadiu de dezvoltare identitatea Ego-ului va consta în primul
rând într-o atitudine pozitiva sau adaptiva, dar va fi echilibrata de un aport de atitudine negativa.
Doar atunci criza va fi rezolvata în mod satisfacator.
1. COPILUL MIC. Copiii se nasc cu nevoi, trebuinte fiziologice pe care parintii trebuie sa fie
capabili sa le satisfaca. Aproape întotdeauna, parintii satisfac aceste trebuinte ale copiilor. Daca nu
satisfac aceste nevoi, poate aparea inevitabil prima criza datorita neglijarii din partea parintilor în

65
satisfacerea acestor nevoi. Atasamentul copilului se formeaza prin sentimentul de securitate, de
încredere în parinti, ca acestia îi pot satisface nevoile. în opoziti cu atasamentul este respingerea,
teama de apropiere; copilul se simte abandonat si neajutorat atunci când parintii nu-i satisfac
nevoile. încrederea este un sentiment pe care fiecare mama îl formeaza la copilul sau în mod
diferit. Fiecare mama este unica si fiecare converteste acest sentiment de încredere într-un mod
unic.
Erikson este de parerea ca atât sentimentul de încredere cât si cel de neîcredere sunt
învatate. Noi toti cunoastem acest sentiment de încredere pentru ca avem toate caracteristicile
umane necesare si traim între oameni, dar de asemeni este important sa cunoastem si neîncrederea.
încrederea se afla la baza primului sentiment, speranta, credinta în capacitatea satisfacerii
trebuintelor. Esecul în dezvoltarea sentimentului de încredere si ajutor se poate rasfrânge pana în
perioada maturitatii, convertindu-se în frustrari sau depresii.
2. COPILARIA MICA TIMPURIE. De-a lungul celui de-a 2-lea stadiu la copil se dezvolta o
serie de deprinderi motorii care deschid oportunitati spre primele posibilitati de a i independent.
Arunci când copilul învata sa aiba încredere în propria-i mama si în ceilalti oameni, el trebuie sa
devina independent, trebuie sa-si schimbe atitudinea de a avea încredere într-o singura persoana
(mama) în atitudinea de a împarti acest sentiment si altora.
Acum copiii se pot deplasa pâna la obiectele de care au nevoie fara ajutorul parintilor. Puterea de a
apuca obiectele permite copilului sa experimenteze perceperea obiectelor cu degetele, palmele,
bratele. Puterea se manifesta de asemenea si ca renuntare, desprinderea de obiecte. "A renunta"
poate avea doua întelesuri aditionale: a renunta la ceva placut din dorinta de a o face, sau a lasa de
la sine sa se întâmple. Odata cu aceste noi achizitii în privinta deprinderilor motorii, experienta
copilului depinde acum doar de el. Din pacate el cunoaste de asemenea frustrarea generata de
nevoia de ajutor din partea altora care pot face mai mult pentru el decât el însusi.
în conformitate cu aceasta orientare, cei doi poli ai crizei implica ideea de independenta si stima
de sine în opozitie cu lipsa stimei de sine (sentiment de inferioritate), care acompaniaza starea de
independenta. Rusinea si îndoiala iau nastere din sentimentul neplacut de a fi controlat de altii si
de a-si pierde propriul control. Acestea sunt precursoarele nevrotismului si ale paranoiei. Erikson
arata faptul ca desi copiii trec printr-un stadiu anal freudian, trebuie sa luam în considerare ca
musculatura anala face parte din sistemul muscular general. Sarcina copilului este de a învata sa-si
coordoneze întreg sistemul muscular inclusiv sfincterele sale.
3. VÂRSTA JOCULUI. La trei, patru ani copiii devin constienti de diferentele dintre sexe. în
timpul celui de-al treilea an de viata apare conceptul de rol-sex, precum si sentimentul sexualitatii
la baieti. în conceptia lui Erikson fetele joaca roluri feminine încercând sa arate atractiv si îngrijite

66
mai degraba decât sa fie provocate sexual. Constiinta apare în acest stadiu si întotdeauna joaca un
rol restrictiv în actiuni, gânduri, fantezie. Unul din polii acestui stadiu este INITIATIVA,
actionând în conformitate cu dorintele impulsurilor si potentialitatiior. Celalalt pol este VINA,
ceea ce tine în frâu, constrânge preocuparea persoanei pentru satisfacerea dorintelor, impulsurilor
si potentialelor. Baietii învata sa fie competitivi pentru a câstiga o pozitie favorabila în ochii
mamei. Rezultatul este aparitia sentimentului de vina pentru luarea initiativei mai mult decât i se
permite.
Erikson se diferentiaza de Freud prin conceptia despre complexul lui Oedip. El sugereaza ca este
normal ca baiatul sa se îndragosteasca de mama lui pentru ca ea este totul pentru el; este centrul
universului si ea are grija de el. Orice fantezie pe care o persoana o poate avea, va tinde sa se
focalizeze pe ceea ce este crucial pentru ea sau pentru supravietuirea si prosperitatea ei. Mai mult
decât atât, orice fantezie pe care o are un baiat are în centrul ei pe mama lui, inclusiv fantezii care
iau nastere din impulsurile sale genitale. Probabil, fetele au probleme identice asociate cu
preocuparea pentru atragerea atentiei tatalui. Pentru ambele sexe, sentimentul vinovatiei poate lua
nastere dintr-un esec în a-si demonstra competenta atunci când initiativa este luata.
La început, jocurile copiilor nu implica scopuri reale, dar implica dorinte de realizare si fantezie.
Gradual, aceasta începe sa se schimbe. Copilul începe sa-si realizeze scopurile pentru care
demersurile sale motrice si cognitive l-au pregatit. Copilul începe de asemenea sa creada ca este
mare si sa se identifice cu oameni a caror meserie sau personalitate o poate întelege sau aprecia.
Copiii încep sa se comporte conform realitatii prin adoptarea unor scopuri practice, prin curajul de
a se implica în scopuri sigure ghidate de constiinta si nu paralizate de sentimentul de vina si de
teama de pedeapsa. Este rezultatul ce ia nastere prin rezolvarea crizei din stadiul vârstei jocului.
Esecul în rezolvarea acestei crize duce la inhibitie.
4. VÂRSTA SCOLARA. în acord cu Erikson, la fiecare stadiu, copilul devine alta persoana. La
vârsta scolara, cel de-al patrulea stadiu, copiii devin mici intelectuali curiosi. Ei vor sa stie tot, sa
învete. în aceasta perioada, copiii încep sa-si formeze anumite atitudini privitoare la calitatea de
parinte. Ei se joaca "de-a parintii" în scopul pregatirii pentru realitate. Pentru început, ei se
adapteaza la societate si la munca. Ei învata sa-si asume responsabilitati, sarcina de a avea un
venit, un profit, cum ar fi salariul pentru munca depusa. Aceste sarcini pot fi absolvirea si
activitatea scolara sau sarcinile de acasa pentru o recompensa materiala.
Erikson se refera la vârsta scolara ca la o perioada de latenta. în acest sens, el arata ca interesul si
activitatea sexuala sunt reprimate în aceasta perioada. Unul din polii perioadei scolare este
harnicia, atragerea copiilor în lumea instrumentala, într-o lume a muncii zilnice, astfel pregatindu-i
pentru o ierarhie si un rol status viitor, în învatarea prin experienta în care vor fi ajutati de

67
cooperarea si instructia adultilor. Scoala este prima situatie productiva, care furnizeaza o vaga
banuiala despre cultura instrumentala. Celalalt pol al crizei, sentimentul de inferioritate apare,
daca copiii percep priceperile lor sau status-ul lor ca inadecvat. Aceasta perceptie gresita apare
datorita esecului în formarea competentei într-o specializare anume, cum ar fi practicarea unui
sport.
Rasa sau originea culturala pot deveni bariere care împiedica copilul sa aiba succes si dorinta de a
învata. Sentimentul de inferioritate poate degenera în regresie. Persistenta sentimentului de
inferioritate poate deveni o obsesie care poate fi atât de puternica încât devine singura sursa de
identitate. Rezolvarea crizei din stadiul vârstei scolare aduce copilului experiente critice, incluzând
munca alaturi si împreuna cu altii, experienta diviziunii muncii. Din aceasta rezolvare se naste
puterea competentei, exercitiul liber al dexteritatii si inteligentei într-o serie de sarcini complexe.
5. ADOLESCENTA. Asa cum arata Allport si asa cum multi teoreticieni au confirmat, adolescentul
în cautare de sine reprezinta balanta în functie de care criza de identitate se echilibreaza. Pentru
Erikson vârsta adolescentei reprezinta o sinteza a stadiului anterior, dar depaseste în acelasi timp
acest stadiu. Un pol din criza adolescentei este „identitatea" care reprezinta acumularea încrederii
în continuitatea proprie si care este apreciata de altii, permitând formarea si întarirea competentei
si a propriului stil de viata. Continuitatea reprezinta un element important în definirea conceptului
de identitate. Identitatea reprezinta o integrare a tuturor identificarilor permise si imaginea de sine,
incluzând chiar si partea negativa a acesteia. Criza de identitate apare atât datorita unui sentiment
de a nu fi înteles de catre ceilalti cât si de a nu se întelege pe sine; apare datorita contradictiei
dintre propria imagine si imaginea celorlalti. Aceste simptome pot degenera în episoade psihotice.
Identitatea adolescentului nu înseamna neaparat dobândirea maturitatii sexuale, în sens Freudian,
ci este o abilitate de a sti ce asteapta ceilalti sa vada, de a-ti pasa de parerea celorlalti. Problemele
de identitate ale adolescentilor apar atât din cauza unor probleme ascunse din istoria personala, cât
si din neadaptarea la grup. în cautarea propriei identitati, adolescentii se confrunta cu valabilitatea
normelor sociale.
Unul din rezultatele perioadei adolescentei este fidelitatea, „oportunitatea de a-si pune în valoare
potentialul, într-un context care permite tânarului sa fie sincer cu sine si cu ceilalti, sa sustina
loialitatea fata de grupul din care face parte". Nevoia de a adopta o ideologie si în special una de
baza, centrala poate fi o capcana în care pot cadea adolescentii impulsivi. Erikson este de parere ca
adolescentii sunt foarte usor de sedus de catre regimurile totalitare, sau orice astfel de sistem.
Tinerii trebuie sa evite sa fie impulsivi, repeziti în adoptarea unei ideologii, deoarece ei se
îndreapta, de obicei, spre cea mai simpla. Doar prin constrângere ei pot rezista fortei magnetice a

68
ideologiilor simple ca nationalismul si va rezista chiar fata de ideologia care este considerata cea
mai raspândita.
6. PRIMA TINERETE. în timpul stadiului anterior, forta permitea sexelor sa se înteleaga si sa
comunice fructuos. Când sunt îndragostiti, adolescentii se ataseaza de o alta persoana într-o
încercare de a-si defini propria identitate. Adolescentii îndragostiti se vad pe ei însisi prin prisma
celuilalt, care este un ideal al sau. Acum, în cel de-al saselea stadiu, diferentele dintre sexe sunt tot
mai evidente, astfel încât cele doua sexe, similare în constiinta si limbaj, gândesc diferit în
problema dragostei sau a procreatiei. Cei doi poli ai acestui stadiu se refera la atasament pe de o
parte si la alienare pe de alta parte. Intimitatea psihica este „capacitatea de a împartasi propria
identitate cu o alta persoana fara teama de a pierde ceva prin aceasta". Este mai mult decât
intimitatea fizica care apare în raporturile sexuale. Celalalt pol al crizei acestui stadiu este izolarea,
singuratatea, esecul în a mentine aproape si în a coopera cu acelasi sex, în special cu sexul opus.
Triumful singuratatii condamna individul la fixatii infantile si imaturitate. Pe de alta parte,
intimitatea aduce forta, achizitia de baza a acestei perioade. în acest stadiu fiecare începe sa ia
locul cuiva în societate.
7. MATURITATEA. în acest stadiu fiecare începe sa-si ocupe propriul loc în societate si sa ajute la
dezvoltarea si perfectionarea a tot ceea ce societatea produce, în timpul acestui stadiu oamenii se
straduiesc sa fie productivi. Erikson admite ca productivitatea nu este un cuvânt elegant. El arata
ca s-ar fi putut folosi creativitatea în locul productivitatii, dar substitutia ar putea strecura prea
multa confuzie pentru conceptia de creativitate, care se refera doar la o anumita tipologie.
Productivitatea are înteles larg care se aplica oamenilor în general: tot ceea ce este generat de la o
generatie la alta. Esecul productivitatii duce la stagnarea proceselor nereusite care apar datorita
incapacitatii de dezvoltare. Plictiseala este o constanta a stagnarii, asa cum este falsa intimitate si
indulgenta fata de sine. Inevitabil, esecul productivitatii apare la generatia viitoare ca o agravare a
lipsei de atasament în copilarie, adolescenta si prima tinerete. Forta maturitatii este cea mai
raspândita preocupare pentru ceea ce a fost generat de dragoste, necesitate sau accident- o
preocupare care trebuie sa înfrânga ambivalenta specifica obligatiei ireversibile.
8. BATRÂNETEA. Puterea vârstei batrânetii este întelepciunea - o înmagazinare imensa de
cunostinte, o întelegere totala si o maturizare completa a gândirii. Aceste contributii intelectuale
furnizeaza o punte pentru generatiile urmatoare. Criza acestei perioade implica contributia la
continuitatea conditiei umane împotriva distragerii de la scopul nobil al obsesiei mortii. Polii
acestui stadiu se învârt în jurul întregului si completului (împlinirii totale) în opozitie cu
dezintegrarea si distrugerea. Erikson nu este în întregime satisfacut cu termenul de „întelepciune"
pentru ca, la anumite persoane se pare ca înseamna o realizare prea activa. De fapt, în timpul

69
batrânetii, oamenii pot trai o reîntoarcere la sarcinile copilariei, incluzând si senilitate
copilareasca. întelepciunea, în orice sens al cuvântului, nu este o necesitate la vârsta batrânetii.
Problema adevarata este una de dezvoltare: doar la batrânete se poate dezvolta întelepciunea si
doar la cei carora le este dat acest dar.

TEORII PSIHOMETRICE ALE PERSONALITATII

R. Cattell si teoria factoriala a personalitatii
Personalitatea este cea care permite o predictie asupra a ceea ce va face o persoana într-o
situatie data" R. Cattell
Tinta lui Cattell în studiul sau asupra personalitatii este de a prevedea comportamentul, de a
prevedea ceea ce o persoana va face ca raspuns la stimulul unei situatii. El nu face referire la
modificarea comportamentului de la nedorit la dorit sau de la anormal la normal, ceea ce a fost
scopul multor teoreticieni despre care am discutat deja. Subiectii lui Cattell erau oameni normali
ale caror personalitati le-a studiat si nu tratat. Cattell credea ca este imposibil (sau cel putin
neîntelept) sa încerci sa schimbi o personalitate înainte de a întelege în detaliu ce trebuie schimbat.
Teoria lui Cattell despre personalitate nu a avut originea într-o situatie clinica. In schimb
abordarea sa este riguros stiintifica, dovedind observarea comportamentului si adunarea a
numeroase date asupra fiecarui subiect, în cercetarea lui Cattell nu este neobisnuit ca peste 50 de
tipuri de masurari sa se faca la un subiect.
Aspectul specific al abordarii de catre Cattell este ceea ce face cu datele obtinute. El aplica
procedeul statistic al analizei factoriale ce implica evaluarea relatiilor dintre fiecare pereche
posibila de masuratori luate de la un grup de subiecti pentru determinarea factorilor comuni. Daca
2 masuratori arata o corelatie ridicata, Cattell este sigur în sugerarea ca masoara aspecte similare
sau legate între ele ale personalitatii. Cattell numeste acesti factori „trasaturi" pe care le vede ca si
elemente mentale ale personalitatii. Numai când cunoastem trasaturile caracteristice ale unei
persoane putem prevedea cum va actiona acea persoana într-o situatie data. Pentru a întelege
deplin o persoana trebuie apoi sa putem descrie în termeni precisi modelul (sablon) trasaturilor ce
definesc acea persoana ca individ.
Modul Iui Cattell de abordare a trasaturilor personalitatii
Cattell a definit trasatura ca o relativa permanenta tendinta de reactie, alcatuind unitatile
structurale de baza ale personalitatii. A clasificat trasaturile în câteva moduri. O trasatura comuna
este cea pe care o are oricine într-o anumita masura. Inteligenta, extrovertirea, sociabilitatea sunt
exemple de trasaturi comune. Oricine are aceste trasaturi, dar unii le au într-un grad mai mare
decât altii. Motivul pentru care Cattell a sugerat ca aceste trasaturi comune sunt universale este

70
acela ca oamenii au un potential ereditar similar si sunt supuse unor presiuni sociale similare, cel
putin în interiorul aceleiasi culturi.
Oamenii difera ca urmare a faptului ca au în masura diferita aceste trasaturi comune. De asemenea
difera datorita trasaturilor unice pe care le au; acele aspecte ale personalitatii pe care le detin
putini alti oameni. Trasaturile unice sunt vizibile în atitudinile si interesul nostru. De exemplu, o
persoana poate avea un interes exagerat pentru fluturi, altul poate fi pasionat în favoarea
interzicerii goliciunii picioarelor în public.
Al doilea mod de clasificare a trasaturilor este acela de a le împarti în trasaturi de abilitate, de
temperament si dinamice.
Trasaturile de abilitate determina cât de eficienta va fi o persoana în munca pentru atingerea
scopului propus. Inteligenta este o trasatura de abilitate; nivelul nostru de inteligenta ne ajuta sa
decidem cât de mult ne vom stradui sa ne atingem scopul, cum ar fi de exemplu absolvirea
facultatii.
Trasaturile de temperament descriu stilul general si tonul emotional al comportamentului nostru
- de exemplu cât de perseverenti, usuratici sau iritabili suntem. Aceste trasaturi afecteaza modul în
care reactionam la o situatie data.
Trasaturile dinamice sunt fortele dinamice ale comportamentului nostru si definesc motivatia,
interesul, ambitia.
Al treilea mod de clasificare a trasaturilor - trasaturi de suprafata si trasaturi sursa (profunde)
- este în functie de stabilitatea, permanenta lor.
Trasaturile de suprafata sunt caracteristici ale personalitatii ce sunt în legatura unele cu altele, dar
nu sunt un factor al personalitatii pentru ca nu sunt determinate de o singura sursa. De exemplu,
câteva elemente de comportament cum sunt anxietatea, indecizia, teama irationala sunt trasaturi de
suprafata ale nevroticismului.
De o mai mare importanta sunt trasaturile sursa, factori unitari ai personalitatii, care sunt mult
mai stabili si permanenti. Fiecare trasatura sursa da nastere unui aspect al comportamentului. Ele
sunt factori individuali ce se combina pentru explicarea trasaturilor de suprafata.
Dupa origine, trasaturile sursa se clasifica în trasaturi structurale sau de mediu înconjurator.
Trasaturile structurale îsi au originea în conditiile biologice, dar nu sunt neaparat înnascute. De
exemplu, bautul alcoolului poate da nastere comportamentelor ca: lipsa de grija, flecareala,
vorbirea mormaita. Analiza factoriala va arata care din aceste caracteristici sunt trasaturi sursa.
Trasaturile determinate de mediu deriva din influentele asupra noastra a mediului social si fizic.
Ele sunt trasaturi învatate si comportamente ce-si pun pecetea asupra personalitatii.
Comportamentul unei persoane dintr-un ghetou din interiorul unui oras este modelat diferit de

71
comportamentul cuiva din clasa de sus, dintr-un mediu luxos. Un ofiter militar de cariera are un alt
mod de comportament decât un muzician de jazz. Astfel vedem ca Cattell a recunoscut
interactiunea dintre persoana si variate situatii.
Trasaturile sursa - factorii de baza ai personalitatii
Dupa mai mult de 2 decenii de intensa cercetare pe baza analizei factoriale, Cattell a identificat 16
trasaturi sursa ca si factori de baza ai personalitatii. Acesti factori sunt probabil cel mai bine
cunoscuti în forma în care sunt cel mai des utilizati, în Testul obiectiv de personalitate numit "16
factori de personalitate" (16 PF).

Eysenck H. si teoria factoriala a tipurilor de personalitatii

Eysenck a fost influentat puternic de traditia behaviorista. Behavioristii sustineau ca singura

modalitate de întelegere a oamenilor dintr-o perspectiva autentic stiintifica este prin analiza
dovezilor obiective. în cazul oamenilor si al animalelor, aceasta presupune simpla analiza a
comportamentului lor si nu a aspectelor de genul gândirii sau al intentiilor, pe care
experimentatorul nu le poate observa niciodata cu adevarat.
Totusi, când studiem personalitatea, nu putem sta sa urmarim comportamentul subiectilor toata
ziua, pentru a descoperi ceva despre ei. (Chiar daca am putea, când cineva este urmat peste tot,
actiunile sale sunt diferite fata de comportamentul normal). Astfel, Eysenck a adoptat varianta

72
prelevarii de esantioane din diferite aspecte ale comportamentului unei persoane, punându-i
subiectului întrebari despre felul în care se comporta în mod normal. Testele sale au fost elaborate
sub forma de chestionare si, prin analiza rezultatelor la aceste chestionare, cercetatorul a reusit, în
cele din urma, sa elaboreze o teorie a personalitatii foarte diferita de cea a lui Freud.
Influentat de teoriile temperamentale timpurii ale lui Galenus si Hippocrat, W. Wundt sau C. G.
Jung, si de abordarile behavioriste ale lui Pavlov, Eysenck considera, bazându-se pe cercetari
considerabile, ca toate trasaturile de personalitate pot fi repartizate în trei tipuri de dimensiuni.
Aceste dimensiuni de personalitate sunt combinatii de trasaturi sau factori si le putem considera ca
„superfactori". Cele trei dimensiuni ale personalitatii pe care Eysenck le-a propus sunt
urmatoarele: 1) Extraversiune vs. introversiune (E); 2) Nevroticism vs. stabilitate emotionala (N);
3) Psihoticism vs. controlul impulsurilor (P).

Ponderea cea mai mare a cercetarilor lui Eysenck se concentreaza asupra dimensiunilor E si N;
multe din aceste cercetari au fost destinate stabilirii bazei biologice a acestor dimensiuni. Eysenck
a descoperit ca extravertitii se diferentiaza de introvertiti prin nivelul de baza al activarii corticale
(cortical aromai); extravertitii au un nivel mai scazut de activare corticala decât introvertitii.
Astfel, responsabil pentru diferentele dintre extravertiti si introvertiti este sistemul activator
reticulat ascendent, o retea de fibre nervoase situata de-a lungul canalului spinal, servind la
stimularea cortexului si excitarea neuronilor corticali. Datorita nivelului lor scazut de activare
corticala, extravertitii cauta activ stimularea si emotia. în opozitie, introvertitii se feresc de
stimulare si excitatie, deoarece nivelul lor de activare corticala este deja ridicat.
Eysenck a descoperit ca. la baza dimensiunii nevrotism/stabilitate sta creierul visceral, o
formatiune de la baza creierului, alcatuita din hipotalamus, hipocamp si sistemul limbic,
responsabila cu raspunsul fizic al organismului la activarea emotionala. Astfel, persoanele cu un
scor înalt pe scala N au un prag scazut al activarii creierului visceral, fapt care determina intense

73
manifestari corporale specifice (accelerarea batailor inimii, transpiratie, tremuraturi etc.) chiar si
la nivele mai scazute de excitare emotionala.
Cercetarile lui Eysenck pe esantioane considerabile au demonstrat ca pe baza cunoasterii nivelului
de activare corticala se pot predica cu mare probabilitate posibilele tulburari nevrotice carora
persoanele le pot cadea prada. Astfel, introvertitii, cu hiperactivarea de care dau dovada, sunt
predispusi distimiei (un grup de simptoame nevrotice manifestate prin anxietate, fobii, depresie,
tulburari obsesiv-compulsive), în timp ce extravertitii, cu un nivel scazut de activare, sunt
predispusi tulburarilor isterice.
Eysenck sustine ca oamenii, având oricare din aceste dimensiuni de personalitate, pot contribui la
bunastarea societatii, dar unii se vor adapta mai bine decât altii. De exemplu, o persoana cu un
psihotism ridicat, care se caracterizeaza prin comportament ostil sau agresiv, fie poate ajunge la
tulburari emotionale, fie îsi poate canaliza aceste trasaturi într-o activitate dezirabila social, cum ar
fi antrenor de fotbal american. Eysenck crede ca societatea are nevoie de diversitatea furnizata de
toate tipurile si ca toti ar trebui sa avem oportunitatea de a ne folosi cât mai bine
Pentru Eysenck trasaturile si dimensiunile sunt, determinate în primul rând de ereditate. Desi nu
exclude influentele mediului asupra personalitatii, cum ar fi interactiunile familiale în copilarie, el
sustine ca efectele acestora sunt limitate.

Allport G. si psihologia individualitatii

Conform ideilor lui Allport, personalitatea „reprezinta organizarea dinamica în interiorul
individului a acelor sisteme psihofizice care determina comportamentul si gândirea caracteristica a
acestuia".
Precum majoritatea teoreticienilor despre dezvoltarea personalitatii - Freud si Sullivan - Allport
este un teoretician al stadiilor. în una dintre cele mai importante lucrari scrise ale sale, Allport
(1961) dedica un capitol notiunii pe care el o numeste „simtul Eu-lui" formal etichetat „proprium",
„eu asa cum ma simt si ma cunosc ... eul ca "obiect" al cunoasterii".
A descris urmatoarele stadii de dezvoltare:
1. Copilaria timpurie, primul stadiu, nu implica nici un sentiment al Eu-lui. Bebelusii initial sunt
iresponsabili se pare ei însusi de mediul lor.. Sunt, constienti dar nu sunt constienti de sine. Daca
un copil unic ia un obiect, degetele si obiectul sunt unul si acelasi lucru. Daca se raneste la picior
nu îsi da seama ca el si-a provocat durerea. Se contopeste cu mama si fuzioneaza. Mai târziu, cum
deprinderile motorii ajuta copilul sa se descurce în aceasta faza timpurie, el se târaste de jur
împrejur si loveste în obiecte. în acest fel, el învata ca sunt lucruri care nu sunt .parti ale corpului

74
sau; devine constient de obiectele „de afara" dintr-o alta lume. Oricum, înca nu stie ca este
distincta si diferita de cealalta lume.
2. Eul corporal. Cel mai primitiv predecesor al Eu-lui merge de-a lungul celei de-a doua parti a
primului an. Copiii arata semne ale unui eu corporal, sanatatii ce emana din muchi, încheieturi,
tendoane, ochi, urechi si asa mai departe. Frustratiile legate de organism, cum ar fi un deget
scrântit, foame nepotolita, contribuie de asemenea la aprecierea Eu-lui corporal. Eul corporal
devine fundatia Eu-lui si ramâne cu noi pentru totdeauna. Oricum ar fi, este observat numai în
conditii neobisnuite.
3. Identitatea de sine. Eul corpului este numai primul capitol din povestea Eu-lui. Emigrând de-a
lungul celui de-al doilea an din viata, al treilea stadiu al lui Allport este identitatea de sine,
continuitatea Eu-lui în trecut, si viitor care rezulta din procesul de memorie. „Astazi îmi amintesc
câteva din gândurile de ieri, si mâine îmi voi aminti câteva din gândurile de ieri si azi, si sigur ca
sunt gândurile aceleiasi persoane ale mele". Pentru ca toti ne schimbam de-a lungul timpului, chiar
si ca adulti, acest sentiment al continuitatii este esential pentru simtul Eu-lui. învatarea limbajului
fundamenteaza abilitatea de a aprecia continuitatea. Cuvintele sunt cea ce îsi aminteste cineva si
care îl asigura ca astazi este aceeasi persoana ca si ieri. Cel mai important dintre acestea este
numele copilului, un cuvînt care serveste drept o ancora de care corabia identitatii de sine este
legata.
4. Stima de sine. Daca eul corporal este temelia Eu-lui si identitatea de sine cadrul sau, câtiva
pereti si un acoperis trebuie ridicate. Stima de sine a fost tradusa literar ca „stima în care cineva se
mentine pe sine". Allport este mai specific: stima de sine este mândria în profesia cuiva si în
realizarile sale. în timpul celui de-al treilea an, ce-1 de-al patrulea stadiu al lui Allport, una dintre
exclamatiile favorite ale copilului este „Lasa-ma pe mine!", „Eu" a evoluat dincolo de corp si de
simtul continuitatii catre un sentiment al instrumentalitatii - abilitatea de a manipula cu succes
mediul înconjurator. „Pot sa fac" implica „Sunt ceea ce pot sa fac, nu ma diminua facând în locul
meu". Aceasta mândrie insistenta de a face ceva pentru sine, se potriveste cu rusinea de a face altii
ceva pentru el. Nascut odata cu stima de sine este fratele sau geaman negativismul. Extinderea Eu-
lui simtul corpului, al continuitatii si al mândriei este o mare parte din structura Eu-lui nostru, dar
nu include si cel mai important element al mediului, ceilalti oameni. în timpul celui de-al cincilea
stadiu al lui Allport, cuprins între 4 si 6 ani, copilul îsi dezvolta un al patrulea aspect al Eu-lui, o
componenta egocentrica. Copiii cred ca Mos Craciun si chiar Dumnezeu exista ca sa îi serveasca
pe ei. Aceasta extindere a Eu-lui se largeste încât sa includa toate aspectele semnificative ale
mediului, inclusiv oameni, acum, familia si sinele sunt una. Sunt ca o constiinta extrema care
poate ataca copilul.

75
5. Imaginea de sine. Strâns legat de relatia cu ceilalti este al cincilea aspect al sinelui care ia
nastere în al cincilea stadiu. Imaginea de sine este compusa din sperantele si aspiratiile care se
dezvolta din perceptie si asteptare pe care ceilalti le au de la ei. Parintii spun despre copil ca este
„cuminte" sau „obraznic", „destept" sau „prost". Trebuie sa faca asta, sa faca aia, sa fie asa, sa fie
altfel. Pentru a descoperi daca îsi dezvolta propria-i imagine de sine, copilul compara asteptarile
celorlalti referitoare la modul cum ar trebuie sa se comporte si comportamentul actual.
6. Operatorul rational. In timpul celui de-al saselea stadiu (de la 6 la 12 ani) imaginea de sine
continua sa se dezvolte si un nou aspect ia nastere: operatorul rational, simt al sinelui care nu
numai ca este în stare sa rezolve probleme, dar de asemenea le poate rationaliza în capul sau si
vine cu solutii logice. Operatorul rational este asemanator cu „ego"-ul lui Freud. El încearca sa
satisfaca eficient cererile organismului (id), ale mediului înconjurator si ale societatii (superego).
Cum operatorul rational se dezvolta, copiii devin capabili sa gândeasca.
7. Lupta de sine. în timpul celui de al saptelea stadiu - adolescenta, individul continua sa-si
dezvolte imaginea de sine si experimenteaza o noua cautare, o identificare de sine. Acum
identitatea de sine se focalizeaza spre a lega imaginea adolescentului de cea a viitorului adult. Un
adolescent se poate întreba „Cum pot fi adult si totusi sa ramân eu?". Continuitatea trebuie
sustinuta în fata unei tranzitii majore de la o faza a vietii urmatoare. Societatea face prea putine
pentru a rezolva dilema adolescentilor. Se pot încorpora în armata, dar în mod legal nu pot sa-i ia.
Pot vota, dar nu pot pastra o slujba aproape nicaieri. Asadar, adolescenta experimenteaza
revoltându-se, stau afara pâna târziu, beau, sunt activ sexual, tot timpul sperând ca restrictiile
parintilor lor asupra activitatii îi vor ajuta sa se defineasca. Vor sa devina adulti, dar simultan sa
fie fideli personalitatii lor de acum.Când gândurile se orienteaza catre o profesie adulta, o alta
componenta a sinelui intra în scena, lupta proprie, planuri pentru viitor prin fixare a unui lung sir
de scopuri, în timpul adolescentei, oamenii ajung sa realizeze ca succesul în viata va depinde de
planurile dinainte facute. Pentru a implica aceasta lupta de sine efectiv, telurile trebuie sa fie
centrate rezonabil în virtutea abilitatilor umane. Mai devreme, ar fi putut avea visuri de a deveni o
vedeta de cineva sau un faimos atlet, Acum pentru a fi matur, scopurile trebuie sa' fie realiste si
însotite îndeaproape de un plan care sa conduca la atingerea lor. în adolescenta, indivizii se afla
într-o „criza de identitate". Ei încearca sa-si gaseasca propria identitate „departe" de parintii lor.
Adolescentii încearca sa înlature ideea ca parintii si societatea au o forta asupra lor si sa se
construiasca ei însisi. în acest moment, constiinta se muta din afara sinelui în interior. Acum, stima
de sine este sustinuta de actiunea de a face ce e „bine". Imaginea de sine include aspiratiile spre a
face ceea ce trebuie facut si lupta proprie se compune din planuri de a fi cinstiti, buni si altfel spus
o persoana ce merita a fi luata în seama; Cum adolescenta trece la maturitate, oamenii numai

76
savârsesc fapte bune pentru a evita o constiinta razbunatoare, ci pentru a lupta activ pentru scopuri
pretioase ce vor sustine o imagine de sine matura.
8. Etapa adulta Adultii functioneaza independent de motivatiile copilariei. Ei functioneaza în mod
rational în prezent si îsi elaboreaza în mod constient propriul stil de viata.

Curs 6

COMPORTAMENTULUI ALIMENTAR. TULBUR RILE

COMPORTAMENTULUI ALIMENTAR: ANOREXIA NERVOAS , BULIMIA

Tulburările comportamentului alimentar sunt condiții complexe, care apar dintr-o

combinație de lungă durată a factorilor psihologici, comportamentali, emoționali, interpersonali și
sociali.
Persoanele cu tulburari de alimentatie folosesc adesea produsele alimentare și controlul
alimentelor în încercarea de a compensa sentimentele si emotiile care altfel pot deveni
copleșitoare.
Pentru unii, dieta, mâncatul compulsiv și evacuarea pot începe ca o modalitate de a face față
emoțiilor dureroase de a simți că dețin controlul, dar în cele din urmă, aceste comportamente le
vor afecta sănătatea fizică și emoțională, stima de sine, și sentimentul de competență și de control.
Tulburările de comportament alimentar se caracterizează prin perturbări severe de comportament
alimentar. Această sec iune include două diagnostice specifice, anorexia nervoasă si bulimia
nervoasă.
Elementul esen ial atat al anorexiei nervoase, cat şi al bulimiei nervoase îl constituie perturbarea in
perceprea conforma iei si greută ii corpului. De asemenea, este prevăzută o categorie, tulburarea
de comportament alimentar fără altă specifica ie, pentru codificarea tulburărilor care nu satisfac
criteriile pentru o tulburare de comportament alimentar specifică.

77
Obezitatea simplă este inclusă in Clasificarea Internaţională a Maladiilor (CIM) drept condi ie
medicală generală,dar ea nu apare in DSM-IV, deoarece nu s-a stabilit că aceasta este asociată in
mod constant cu un sindrom psihologic sau comportamental.
Cu toate acestea insă, cand există proba că factorii psihologici sunt importan i in etiologia sau
evolu ia unui anumit caz de obezitate, aceasta poate fi indicat prin notarea prezen ei factorilor
psihologici care afectează condi ia medicală .
Tulburările de alimentare si de comportament alimentar care sunt diagnosticate de regulă pentru
prima dată in perioada de sugar sau a micii copilării (de ex., pica, rumina ia, tulburarea de
alimentare a perioadei de sugar sau a micii copilării) sunt incluse in sec iunea „Tulburările de
alimentare şi de comportament alimentar ale perioadei de sugar sau micii copilării

ANOREXIA NERVOAS
Tulburare psihosomatică din categoria tulburărilor comportamentului alimentar TCA

78
Caracterizare: reducerea severă a consumului de alimente având ca scop: scăderea ponderală
riscantă. Este determinată atât de perceperea d
el putin trei cicluri menstruale, sau acestea survin numai dupa administrarea de hormoni(eformat
a propriului corp, cât şi de o stare anxioas persistent-obsedant de îngr şare.
Caracterizat prin auto-înfometare i pierderea excesiv în greutate.
Simptomele includ:
-Refuzul de a mentine greutatea corporala la sau deasupra unei greutati minime, normale pentru
varsta si inaltimea sa (de exemplu, pierdere in greutate ducand la mentinerea greutatii corporale la
mai putin de 85% din cea expectata sau incapacitatea de a lua in greutate plusul expectat in cursul
perioadei de crestere, ducand la o greutate corporala de mai putin de 85% din cea expectata
-Teama intensa de a nu lua in greutate sau de a deveni gras(a), chiar daca este subponderal(a)
-Senzație de "grăsime" sau supraponderali, în ciuda pierderii in greutate dramatică
-Pierderea menstrelor-amenoree, (datorată nivelelor anormal de scăzute ale secre iei de estrogeni
care se datorează in schimb diminuării secre iei pituitare a hormonului foliculinostimulant [FSH]
si a hormonului luteinizant [LH]) este un indicator al disfunc iei fiziologice in anorexia nervoasă.
La femeile prepubertare, menarha poate fi intarziată de maladie.

79
Tipul restrictiv: în cursul episodului actual de anorexie nervoasă, persoana nu s-a angajat regulat
într-un comportament de purgare (vărsături autoprovocate sau abuz de laxative, diuretice sau
clisme)

80
Tipul de a mânca excesiv/purgare/evacuare: în cursul episodului actual de anorexie nervoasă,
persoana se angajează în mod regulat într-un comportament de mâncat excesiv sau de purgare (de
vărsături autoprovocate, de abuz de laxative, diuretice sau clisme).

Pacientul este adus adesea pentru consult medical de către membrii familiei, după ce a survenit o
pierdere in greutate considerabilă (sau incapacitatea de a lua in greutate plusul sperat). Dacă
indivizii solicită ei inşişi ajutor, atunci fac aceasta de regulă din cauza detresei subiective in
legătură cu sechelele somatice şi psihologice ale inani iei. Este rar ca un individ cu anorexie

81
nervoasă să se plangă de pierderea in greutate. Indivizii cu anorexie nervoasă sunt frecvent lipsi i
de conştiin a problemei sau o neagă, si pot fi istorici incredibili. De aceea, adesea, este necesar să
se ob ină informa ii de la părin i sau din alte surse pentru a evalua gradul de pierdere in greutate si
alte elemente ale maladiei.
Elemente specifice culturii si sexului
Anorexia nervoasă pare a fi de departe mai frecventă in ările industrializate, in care există
abunden ă de mancare şi in care, in special pentru femei, a fi considerat atractiv este legat de a fi
gracil. Această tulburare este probabil mai frecventă inStatele Unite, Canada, Europa, Australia,
Japonia, Noua Zeelandă si Africa de Sud, dar pu ine lucrări sistematice au examinat prevalenta ei
in alte culturi. Imigran ii din culturile in care tulburarea este rară, care au emigrat in culturile in
care tulburarea este mai frecventă, pot dezvolta anorexie nervoasă pe măsură ce idealul de corp
gracil este asimilat. Factorii culturali pot, de asemenea, influen a manifestările tulburării. De
exemplu, in unele culturi, percep ia perturbată a corpului sau frica de a lua in greutate poate să nu
fie proeminentă, iar motiva ia exprimată a restric iei alimentare poate avea un con inut diferit, cum
ar fi disconfortul epigastric sau dezgustul de mancare.
Anorexia nervoasă incepe rar inainte de pubertate, dar există indicii că severitatea perturbărilor
mentale asociate poate fi mai mare printre indivizii prepubertari care dezvoltă maladia. Cu toate
acestea, datele sugerează, de asemenea, că atunci cand maladia debutează precoce in adolescen ă
(intre 13 si 1 8 ani), aceasta poate fi asociată cu un prognostic mai bun. Mai mult de 90% din
cazurile de anorexie nervoasă survin la femei.
Prevalent
Prevalenta pe via ă a anorexiei nervoase printre femei este de aproximativ 0,5%. Indivizii care
sunt sub pragul pentru tulburare (adică, cu tulburare de comportament alimentar fără altă
specifica ie) sunt intalni i mai frecvent. Prevalenta anorexiei nervoase la bărba i este de
aproximativ 1/10 din cea a femeilor. Inciden a anorexiei nervoase pare a fi crescut in ultimele
decenii.
Evolu ie
Anorexia nervoasă incepe de regulă la jumătatea si spre finele adolescen ei (14-18 ani). Debutul
tulburării poate fi asociat cu un eveniment de via ă stresant. Evolu ia si deznodămantul anorexiei
nervoase sunt extrem de variabile. Unii indivizi cu anorexie nervoasă se recuperează complet după
un singur episod, al ii prezintă un pattern fluctuant de luat in greutate urmat de recădere, iar al ii
experimentează o evolu ie cronică deteriorantă a maladiei, timp de mul i ani. Cu timpul, in special
in decursul primilor 5 ani de la debut, o frac iune semnificativă de indivizi cu tipul restrictiv de
anorexie nervoasă prezintă mancat compulsiv, indicand o trecere la subtipul mancat

82
compulsiv/purgare. O comutare sus inută in tabloul clinic (de ex., luat in greutate plus prezen a
mancatului compulsiv si a purgării) pot justifica eventual o schimbare a diagnosticului in bulimie
nervoasă.
Poate fi necesară spitalizarea pentru a restabili greut atea si redresa dezechilibrele
hidroelectrolitice. La indivizii interna i in spitalele universitare, mortalitatea pe termen lung prin
anorexie nervoasă este de peste 10%. Moartea survine cel mai frecvent ca rezultat al inani iei,
suicidului sau dezechilibrului electrolitic.
Pattern familial
Există un risc crescut de anorexie nervoasă printre rudele biologice de gradul I ale indivizilor cu
această tulburare. Un risc crescut de tulburări afective a fost constatat, de asemenea, printre rudele
biologice de gradul I ale indivizilor cu anorexie nervoasă, in special la rudele indivizilor cu tipul
de mancat compulsiv/purgare. Studiile asupra anorexiei nervoase pe gemeni au constatat rate de
concordan ă pentru gemenii monozigo i semnificativ mai crescute decat cele pentru gemenii
dizigo i.
Tratament
Datorită complexită ii lor, tulburările de comportament alimentar impun o abordare
terapeutică multidisciplinară, care să evalueze şi să stabilească un plan de interven ie complet şi
pe termen lung. În func ie de severitatea şi stadiul afec iunii se decide necesitatea şi oportunitatea
spitalizării în centre specializate în tratamentul tulburărilor de conduită alimentară.
Psihoterapia în anorexia nervoasă
Anorexia nervoasă este o afec iune severă, cu numeroase complica ii somatice, care au un
poten ial letal şi conduc la o rată a mortalită ii de 5%. Abordarea psihoterapeutică a pacien ilor cu
anorexie este dificilă datorită lipsei de motiva ie.
La persoanele cu anorexie, ameliorarea comportamentelor anormale prin utilizarea
recompenselor şi a pedepselor func ionează doar pe termen scurt şi este ineficientă pe termen
lung, deoarece aceste metode nu schimbă convingerile exagerate şi percep ia distorsionată despre
imaginea corpului. Un aspect major în tratamentul psihoterapeutic este angajarea şi colaborarea cu
persoana afectată, încurajarea motiva iei pentru schimbare, convingerea şi ajutarea acestora să
recunoască şi să înlocuiască dorin a exagerată de scădere în greutate şi teama de îngrăşare, cu
acceptarea greută ii corporale adecvate.
Terapia cognitiv-comportamentală
Conform teoriei cognitive nucleul anorexiei nervoase este reprezentat de percep ia
distorsionată a imaginii corporale asociată cu dorin a de control a alimenta iei şi a greută ii

83
corporale. Premisa de bază pentru aceste persoane este că valoarea proprie constă doar în
dimensiunea şi forma corpului lor.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală îşi orientează eforturile asupra ideilor deformate
despre alimente, imaginea corpului, valoarea de sine şi asupra tulburărilor de comportament
asociate (Garner şi colab., 1997; Fairburn şi colab., 2003).
Psihoterapia are ca obiective normalizarea greută ii, a obiceiurilor alimentare, precum şi
modificarea temerilor şi preocupărilor legate de aspectul fizic şi greutatea corporală.
Rezisten a la schimbare prezentată de persoana cu anorexie nu este doar o primă barieră în
abordarea terapeutică, ci este o trăsătură care persistă pe întreaga durată a tratamentului, ea nefiind
abandonată în momentul în care subiectul acceptă tratamentul. De aceea, tehnicile de psihoterapie
trebuie axate pe men inerea şi creşterea motiva iei pacientului pentru schimbare.
Terapia cognitiv-comportamentală este recomandată la pacien ii externa i, pentru a pune
accent pe responsabilitatea personală a acestora.
Datorită ambivalen ei persoanelor cu anorexie se recomandă şedin e individuale, care
abordează distorsiunile cognitive şi permit stabilirea unei rela ii terapeutice bazate pe empatie şi
respect. Terapia individuală poate fi asociată cu psihoterapia de familie şi terapia de grup.
Pentru persoanele care nu au fost internate şi care au câştigat în greutate, durata recomandată
de terapie este de 1 an până la 2 ani.
Pentru persoanele internate, care au atins o greutate rezonabilă, durata de tratament
recomandată este de aproximativ 1 an după externare.
Planificarea meselor poate avea loc în şedin ele obişnuite, fiind coordonată de către
terapeutul principal sau se alege varianta sesiunilor de consiliere cu privire la dietă, sesiuni
realizate în colaborare cu un nutri ionist.
În faza ini ială a tratamentului, pacientul îşi elaborează singur un formular de
automonitorizare în care sunt înregistrate toate produsele consumate, precum şi orice simptom sau
semn asociat cu o tulburare de conduită alimentară. Subiectul trebuie să noteze în acest formular
detaliile legate de alimentele consumate precum: ora la care a mâncat, con inutul mesei, locul
unde le-a consumat, dacă a fost o masă planificată sau nu, dacă alimentarea s-a asociat cu
vărsături autoprovocate, cu un consum de laxative sau cu exerci ii fizice prelungite. Tot în acest
formular persoana îşi va nota gândurile şi sentimentele asociate consumului acestor alimente.
Pentru anumi i pacien i, care au nevoie de un plan al meselor mai structurat, se poate crea o
prescrip ie a meselor (Garner şi Bemis, 1982). Această prescrip ie a meselor reprezintă un plan cu
instruc iuni precise pentru pacient, în care sunt trecute alimentele care vor fi consumate, ora şi
locul unde vor fi consumate, precum şi durata mesei. Planificarea meselor este implementată

84
progresiv. Ini ial sunt introduse alimentele care sunt considerate sigure de către pacient, accentul
fiind pus pe prelungirea duratei mesei şi pe repartizarea meselor pe întreaga durată a unei zile.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală vizează încurajarea şi men inerea motiva iei pentru
schimbare a pacien ilor, pe lângă aplicarea unor metode de contracarare a efectelor restric iei
alimentare prelungite. Procesul prin care are loc reabilitarea alimentară şi creşterea în greutate
este integrat în evaluarea continuă a percep iilor şi a valorilor pacientului. Persoanele cu anorexie
nervoasă au nevoie de sprijin în planificarea aportului lor dietetic.
Greutatea intită precum şi ritmul creşterii în greutate variază în func ie de fiecare persoană,
acestea fiind influen ate de anumi i factori medicali şi psihologici individuali. Ini ial pacientul este
încurajat de către terapeut conform anumitor prescrip ii în care sunt trecute date privind
compozi ia unei mese, cantitatea de alimente, ora meselor, deoarece încercarea pacientului de a
interpreta senza ia de foame sau de sa ietate îl poate deruta având în vedere propriul sistem de
credin e şi starea sa de înfometare.
Planul de realimentare con ine ini ial alimente alese de către pacient, apoi sunt introduse
treptat şi produse pe care pacientul tinde să le evite. Cantitatea de alimente va fi crescută, de
asemenea, gradat.
Orice modificare a greută ii este foarte importantă pentru evaluarea periodică, atât din
punctul de vedere al terapeu ilor cât şi cel al subiectului. De aceea, greutatea pacientului este
măsurată la fiecare sesiune de către terapeut şi comunicată acestuia.
Psihoterapia de familie
Psihoterapia de familie este cea mai studiată formă de tratament la persoanele cu anorexie
nervoasă.
Terapia de familie cuprinde o varietate de abordări terapeutice în care familia este privită ca
parte esen ială pentru recuperarea cu succes a pacientului cu tulburare de conduită alimentară.
Metoda Maudsley descrisă de Dare şi colaboratorii săi în 1985, presupune că familia trebuie
să-şi asume un grad de control asupra alimenta iei pacientului. Terapeutul ajută familia să
supravegheze procesul de reluare a alimenta iei pacientului. Mesele "terapeutice" cu pacientul,
familia şi terapeutul contribuie la reglarea interac iunilor din timpul mesei. în momentul în care
persoana demonstrează că este capabilă să se hranească singură, familia poate să-i redea
pacientului controlul asupra realimentării.
La adolescente, organizarea realimentării cu ajutorul unui control parental s-a dovedit a fi
eficientă în anumite modele de terapie familială. Stabilirea unui astfel de control asociat cu
tratament medical şi regim alimentar, a fost superior terapiei centrată pe individ, rezultatele fiind
ilustrate de creşterea indexului de masă corporală şi de reinstalarea menstrua iei.

85
 Elementul principal în cadrul primei faze a terapiei este stabilirea autorită ii parentale în
cadrul familiei şi stabilirea controlului părin ilor asupra comportamentul alimentar şi a greută ii
copilului.
Cea de-a doua fază începe în momentul în care pacientul se supune aproape în totalitate
cerin ei părin ilor de a se alimenta şi a recâştiga în greutate, de obicei apare după aproximativ 3-5
luni de şedin e de terapie familială, care au loc săptămânal. în această perioadă terapeutul sus ine
reinser ia adolescentului în activită ile specifice vârstei cu slăbirea supravegherii atente a
părin ilor.
Trecerea în faza trei are loc când pacientul dovedeşte că este capabil să-şi men ină o greutate
corporală stabilă, fară supravegherea strictă din partea părin ilor.
Tratamentul psihofarmacologic în anorexia nervoasă
Actualmente nu există un consens referitor la eficacitatea tratamentului psihofarmacologic în
anorexia nervoasă. În anumite situa ii, medicamentele psihotrope pot fi prescrise în anorexie doar
pentru efectele lor secundare care produc creştere în greutate (Walsh, 2002).
Antipsihotice
Studiile clinice privind administrarea de antipsihotice la persoanele cu anorexie nervoasă se
bazează pe dovezi teoretice (de exemplu, apetitul este mediat par ial de sistemul dopaminergic) şi
de asemenea pe observa iile clinice care arată că aceste medicamente tind să producă o creştere în
greutate.
Antidepresive
Studiile clinice privind eficacitatea antidepresivelor la persoanele cu anorexie nervoasă sunt
argumentate de asocierea frecventă a tulburărilor afective şi de observa ia că în faza de restric ie
alimentară severă, indivizi anterior sănătoşi, prezintă simptome depresive.
De men ionat faptul că atunci când se ajunge la o creştere în greutate, chiar şi fără
interven ie farmacologică, se produce o ameliorare a simptomelor depresive (Channon şi DeSilva,
1985).
Raportările de caz referitoare la inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei (ISRS), cum ar
fi fluoxetina, sugerează utilitatea acestora la persoanele cu anorexie nervoasă, atât în reducerea
simptomelor psihice cât şi în ob inerea creşterii în greutate (Ferguson, 1987). Fluoxetina s-a
dovedit a fi eficientă în men inerea rezultatelor ob inute şi în prevenirea recăderilor (Kaye şi
colab., 2001).
Studii mai recente nu sus in eficacitatea antidepresivelor în tratamentul anorexiei nervoase.
Acestea se asociază cu psihoterapia, la persoanele care prezintă comorbidită i psihiatrice (Jackson
şi colab., 2010; Herpertz şi colab., 2011; Greetfeld şi colab.,2012).

86
 Administrea de benzodiazepine poate fi un tratament adjuvant la pacien ii cu anorexie pentru
reducerea tensiunii şi anxietă ii.
Abordarea complicaţiilor somatice
Persoanele cu anorexie pot beneficia de tratament în ambulatoriu sau într-un serviciu medical
specializat în tratarea tulburărilor de conduită alimentară, în func ie de severitatea afec iunii şi de
contextul social. Pentru persoanele cu anorexie există şi posibiliatea internării par iale sau
internare de o zi în cadrul unor programe speciale.
Persoanele care suferă de forme moderate sau severe de anorexie prezintă indica ie de
spitalizare continuă în următoarele situa ii:
- pacientul continuă să scadă în greutate, în ciuda unui tratament adecvat realizat în
ambulatoriu pe o perioadă de minim 2 luni,
- tulburări ale stării de conştien ă, sincopă,
- prezintă episoade frecvente de vărsături autoprovocate,
- greutatea pacientului este cu 30% mai mică decât greutatea recomandată sau indexul de
masă corporală (IMC) cuprins între 16 kg/m2 şi 16,5 kg/m2,
- există comorbidită i psihiatrice severe (depresie severă, idea ie autolitică),
- apar complica ii somatice severe (tulburări de ritm cardiac, hipopotasemie severă,
hipotensiune arterială, tulburări de reglare a temperaturii corpului, complica ii metabolice).
Internare in regim de urgen ă a persoanelor cu anorexie nervosă se corelează cu evolu ia
indexului de masă corporală, astfel rata de spitalizare creşte odata cu reducerea IMC şi nu este
inflen ată de factorii sociali (Keisuke şi colab., 2011)
În cazul pacien ilor care prezintă complica ii somatice şi metabolice severe şi care refuză
internarea, se poate efectua internarea prin procedură nevoluntară.
Printre complica iile somatice severe se numără: IMC cuprins între 10 şi 12, bradicardie
severă (sub 30 bătăti pe minut), tahicardie, hipopotasemie (sub 3.0 mmol/litru), dureri precordiale,
hipotensiune ortostatică severă (Russell, 2001).
în cazul în care pacien ii refuză să se alimenteze singuri pe cale orală, se poate efectua
alimentarea acestora prin gavaj gastric.
Trebuie subliniat că internarea prin procedură nevoluntară reprezintă o măsură de urgen ă şi
nu face parte din tratament uzual pentru pacien i cu anorexie nervoasă.
În general, se recomandă, pentru persoanele cu anorexie severă, internarea continuă de 14
până la 16 săptămâni de spitalizare, cu suport nutri ional complet, pentru ca pacientul să ajungă la
greutatea intită.

87
 BULIMIA

Bulimia nervoas se caracterizează prin episoade recurente şi frecvente de supraalimentare,

pacientul consumând cantită i neobişnuit de mari într-un interval de timp foarte scurt. De subliniat
apari ia unui sentiment de lipsă de control în cadrul acestor episoade.
Episoade de supraalimentare sunt urmate de un comportament compensatoriu, cum ar fi
vărsăturile autoinduse, utilizarea excesivă de laxative sau diuretice, eforturile fizice excesive, sau
o combina ie a acestor comportamente. Pentru a fi desemnate pentru diagnostic, mancatul
compulsiv si comportamentele compensatorii inadecvate trebuie să apară, in medie, de cel pu in
două ori pe săptămană, timp de cel pu in 3 luni.
Spre deosebire de anorexia nervoas , persoanele cu bulimie nervoas îşi men in, de
obicei, greutatea corporal în limite normale. Dar, asemenea persoanelor diagnosticate cu
anorexie nervoas , ei se tem de multe ori de creşterea în greutate, doresc cu disperare s
piard în greutate, şi sunt intens nemul umite de forma şi dimensiunile corpului lor.
Indivizii cu bulimie nervoasă sunt de regulă incomoda i de problemele lor cu mancatul si incearcă
să -si ascundă simptomele. Mancatul compulsiv survine de regulă in secret sau cat mai
inobservabil posibil. Un episod poate fi sau nu planificat dinainte, si este de regulă (dar nu

88
totdeauna) caracterizat prin consumare rapidă. Mancatul compulsiv continua pană ce individul
este inconfortabil sau dureros de sătul.
Mancatul compulsiv este declanşat de regulă de stări afective disforice, stresori interpersonali,
foamea intensă urmand unor restric ii de dietă ori unor sentimente in legătură cu greutatea,
conforma ia corpului şi mancarea.
Mancatul compulsiv poate reduce tranzitoriu disforia, dar adesea urmează dipari ia autocriticii si
apari ia unei dispozi ii depresive. Un episod de mancat compulsiv se inso eşte, de asemenea, de
sentimentul de lipsă de control.
Un individ poate fi intr -o stare de frenezie in timpul mancatului compulsiv, in special la inceputul
maladiei. Unii indivizi descriu o stare disociativă in cursul episoadelor de mancat compulsiv sau
după aceea. După ce bulimia nervoasă a persistat catva timp, indivizii respectivi pot relata că
episoadele lor de mancat compulsiv nu mai sunt caracterizate prin sentimentul acut de pierdere a
controlului, ci mai curand prin indicatori comportamentali de deteriorare a controlului, cum ar fi
dificultatea de a rezista mancatului compulsiv sau dificultatea de a stopa un mancat compulsiv,
odată ce acesta a inceput.
Deteriorarea controlului asociată cu mancatul compulsiv in bulimia nervoasă nu este absolută: de
exemplu, un individ poate continua să mănance compulsiv in timp ce sună telefonul, dar incetează
imediat cand intră pe neaşteptate in cameră so ia (so ul) sau cel (cea) cu care împarte camera.
Alt element esen ial al bulimiei nervoase il constituie uzul recurent de comportamente
compensatorii inadecvate pentru a preveni luatul in greutate. Cea mai comună tehnică
compensatorie o constituie provocarea de vărsături după un episod de mancat compulsiv. Această
metodă de purgare este intrebuin ată de 80% pană la 90% dintre indivizii cu bulimie nervoasă care
se prezintă pentru tratament in clinicile de tulburări de nutri ie.
Efectele imediate ale vărsăturilor includ uşurarea disconfortului somatic şi reducerea fricii de a nu
lua in greutate, in unele cazuri, voma devine un scop in sine, iar persoana va manca compulsiv
pentru a vomita sau va vomita după ingerarea unei mici cantită i de alimente. Indivizii cu bulimie
nervoasă pot utiliza o diversitate de metode pentru a -si provoca vărsături,
incluzand uzul degetelor sau al instrumentelor pentru a stimula reflexul de vomă. Indivizii devin in
general adep ii provocării de vărsături si, in final, sunt capabili să vomite după dorin ă. Mai rar,
aceşti indivizi fac uz de sirop de ipeca pentru a –si provoca vărsături. Alte comportamente de
purgare includ abuzul de laxative si de diuretice. Aproximativ o treime dintre cei cu bulimie
nervoasă fac uz de laxative după un episod de mancat compulsiv. Mai rar, indivizii cu această
tulburare abuzează de clisme după episoadele de mancat compulsiv, dar aceasta este rar metoda
compensatorie intrebuin ată uzual.

89
Indivizii cu bulimie nervoasă pot posti una sau mai multe zile ori exersează excesiv de mult in
tentativa de a compensa mancatul compulsiv. Exerci iile pot fi considerate excesive cand
interferează cu activită i importante, cand au loc la ore sau in locuri inadecvate ori cand individul
continuă să exerseze in dispre ul traumatismelor sau al altor complica ii medicale. Mai rar,
indivizii cu această tulburare pot lua hormon tiroidian in tentativa lor de a evita luatul in greutate.
Indivizii cu diabet zaharat si bulimie nervoasă pot omite sau reduce dozele de insulina in scopul
reducerii metabolismului alimentelor consumate in cursul episoadelor de mancat compulsiv.
Indivizii cu bulimie nervoasă pun un accent exagerat pe conforma ia si greutatea corpului in
autoevaluarea lor, si aceşti factori sunt de regulă unii dintre cei mai importan i in determinarea
stimei de sine. Indivizii cu această tulburare pot semăna foarte mult cu cei cu anorexie ne rvoasă
sub aspectul fricii de a nu lua in greutate, al dorin ei lor de a pierde in greutate şi al nivelului de
insatisfac ie in legătură cu corpul lor. Diagnosticul de bulimie nervoasă nu va fi pus insă, cand
perturbarea survine numai in cursul episoadelor de anorexie nervoasă.

Subtipuri
Următoarele subtipuri pot fi utilizate pentru a specifica prezen a sau absen a uzului regulat de
metode de purgare ca mijloace de compensare a mancatului compulsiv:
Tip de purgare. Acest subtip descrie tablourile clinice in care persoana s–a angajat in
autoprovocarea de vărsături, in abuz de laxative, diuretice sau clisme in cursul episodului curent.

90
Tip de nonpurgare. Acest subtip descrie tablourile clinice in care persoana a utilizat alte
comportamente compensatorii inadecvate, cum ar fi postul sau exerci iile excesive, dar care nu s-a
angajat in mod regulat in vărsături autoprovocate sau in abuzul de laxative, diuretice sau clisme in
cursul episodului actual.
Elemente specifice culturii, vârstei si sexului
Bulimia nervoasă a fost descrisă ca apărand, in mare, cu frecven e similar e in cele mai multe ări
industrializate, incluzand Statele Unite, Canada, Europa, Australia, Japonia, Noua Zeelandă şi
Africa de Sud. Pu ine studii au examinat prevalenta bulimiei nervoase in alte culturi. În studiile
clinice asupra bulimiei nervoase, in Statele Unite, indivizii care prezintă această tulburare sunt in
general albi, dar tulburarea a fost raportată si printre alte grupuri etnice. În esantioanele clinice si
popula ionale, cel pu in 90% dintre indivizii cu bulimie nervoasă sunt femei. Unele date sugerează
că bărba ii cu bulimie au o prevalentă mai mare a obezită ii premorbide decat femeile cu bulimie
nervoasă.
Prevalent
Prevalenta pe via ă, a bulimiei nervoase printre femei este de aproximativ l % -3%; rata apari iei
acestei tulburări la bărba i este de aproximativ 1/10 din cea a femeilor.
Evolu ie
Bulimia nervoasă incepe de regulă in ultima parte a adolescen ei sau la inceputul vie ii adulte.
Mancatul compulsiv incepe frecvent in cursul sau după un episod de dietă. Comportamentul
perturbat de a manca persistă cel pu in ca iva ani intr-un procent ridicat de eşantioane clinice.
Evolu ia poate fi cronică sau intermitentă, cu perioade de remisiune alternand cu recuren a
episoadelor de mancat compulsiv. După o perioadă lungă de urmărire catamnestică, simptomele
multor indivizi par a diminua. Perioadele de remisiune mai lungi de l an sunt asociate cu un
deznodămant mai bun pe termen lung.
Pattern familial
Diverse studii au sugerat o frecven ă crescută a bulimiei nervoa se, a tulburărilor afective si a
abuzului si dependen ei de o substan ă la rudele biologice de gradul I ale indivizilor cu bulimie
nervoasă. Poate exista o tendin ă familială la obezitate, dar acest fapt nu este stabilit definitiv.
Abord rile terapeutice ale bulimiei nervoase se axează pe: asigurarea unei nutri ii adecvate,
reducerea exerci iilor fizice excesive şi corectarea comportamentelor compensatorii de tip
purga ie.
Anumite forme de psihoterapie, precum şi tratamentul medicamentos s-au dovedit a fi
eficiente în tratarea persoanelor cu bulimie nervoasă. Cu toate acestea, în multe cazuri cronice, nu
au fost identificate tratamente specifice.

91
 Planurile terapeutice trebuie să fie adaptate la nevoile individuale ale persoanei respective şi
includ una sau mai multe dintre următoarele variante:
· psihoterapie individuală sau de grup, asociată sau nu cu psihoterapie de familie,
· asisten ă şi monitorizare medicală,
· metode de consiliere centrate pe o nutri ie adecvată,
· terapie medicamentoasă.
Ca şi în cazul anorexiei nervoase, tratamentul adresat bulimiei nervoase implică deseori o
combina ie de abordări terapeutice şi necesită alcătuirea unei echipe terapeutice, formată din
personal specializat în tratarea tulburărilor de comportament alimentar.
Tratamentul ini ial al pacien ilor cu bulimie nervoasă se realizează în ambulatoriu. Printre
factorii care pot impune internarea se numără: tulburările metabolice semnificative, complica iile
medicale, riscul de suicid, incapacitatea persoanelor de a se îngriji sau atunci când nu s-a ob inut o
remisiune satisfăcătoare a simptomatologiei în ambulatoriu.
Obiectivele tratamentului bulimiei nervoase sunt:
· reducerea sau eliminarea, pe cât posibil, a episoadelor de supraalimentare şi a
comportamentelor de tip purga ie,
· tratarea complica iilor medicale şi restabilirea unei diete sănătoase,
· crearea şi consolidarea motiva iei pacien ilor de a coopera la restabilirea unor modele de
alimenta ie sănătoase,
· educa ie referitoare la o nutri ie sănătoasă,
· sus inerea pacien ilor în demersul de reevaluare şi modificare a atitudinilor, motiva iilor,
conflictelor şi sentimentelor legate de afec iunea lor,
· tratarea comorbidită ilor psihiatrice şi abordarea factorilor care contribuie la o stimă de
sine scăzută,
· consiliere de familie atunci când este cazul,
· men inerea remisiunii şi prevenirea recăderilor.
· Psihoterapia în bulimia nervoasă
· Tratamentul bulimiei nervoase este complex şi necesită o abordare interdisciplinară.
Tratamentul de bază al bulimiei nervoase constă în interven ii nonfarmacologice
(consiliere şi/sau psihoterapie) la care, în anumite cazuri, se asociază tratamentul
medicamentos.

92
Terapia cognitiv-comportamentală
Terapia cognitiv-comportamentală (TCC) reprezintă tratamentul de primă alegere în tratarea
persoanelor diagnosticate cu bulimie nervoasă.
Conform teoriei cognitiv-comportamentale, grija exagerată a persoanei fa ă de greutatea şi forma
corpului reprezintă principala cauză a tulburărilor de conduită alimentară.
Dorin a de control a subiectului asupra greută ii conduce la abuzul de diuretice şi laxative,
vărsături autoprovocate şi efectuarea de exerci ii fizice prelungite.
Elementele de bază ale terapiei cognitiv-comportamentale includ: automonitorizarea, planificarea
meselor, restructurarea cognitivă, examinarea comportamentelor compensatorii, precum şi
utilizarea unor tehnici de prevenire a recăderilor.
Terapia cognitiv-comportamentală se concentrează atât asupra distorsiunilor cognitive cât şi
asupra tulburărilor de comportament alimentar. Cu alte cuvinte, terapia cognitiv-comportamentală
îşi propune reducerea simptomelor asociate cu episoadele de supraalimentare şi a mecanismelor
de tip purga ie precum şi reorganizarea "atitudinilor anormale" privind forma şi greutatea corpului
(Wilson şi Fairburn, 1993).
Psihoterapia de familie
Deşi nu există dovezi directe că bulimia determinată de comunicarea defectuoasă din cadrul
familiei şi nici de modelele ale unor rela ii disfunc ionale, utilitatea terapiei familiale în
managementul bulimiei este indubitabilă.
Rolul acestei abordări este de a explora dinamica rela iilor de familie şi disfunc ionalită ile
de rela ionare, prin identificarea factorilor precipitan i sau declanşatori ai tulburărilor de conduită
alimentară şi de a facilita un proces terapeutic în vederea schimbării, având ca rezultat eliminarea
simptomelor.
Terapia de familie analizează atitudinile şi dinamica familiei, rela iile disfunc ionale,
modelele de comunicare şi de comportament, precum şi factorii care pot precipita sau perpetua
comportamente alimentare în mediul familial. Această perspectivă eviden iază faptul că
tulburările de conduită alimentară pot fi o formă de comunicare în cadrul unei familii.
Terapia de familie ar trebui să fie luată în considerare în special pentru adolescen ii care încă
mai locuiesc cu părin ii lor.
Psihoterapia interpersonală
Psihoterapia interpersonală este o formă de terapie de scurtă durată, neinterpretativă şi non-
directivă, care ajută pacien ii să identifice şi să în eleagă legătura dintre instalarea şi fluctua ia
simptomelor lor şi dinamica vie ii curente. Terapia se referă deci la abordarea problemelor
interpersonale, căutând modalită i de modificare a acestora.

93
 Psihoterapia interpersonală se axează pe anumite obiective:
· pacientul se implică activ în tratament,
· se examinează contextul interpersonal în care s-a dezvoltat tulburarea de comportament
alimentar, prin evaluarea func ionării interpersonale a pacientului şi în elegerea
contextului în care apar şi se desfăşoară episoadele bulimice,
· pacientul este sprijinit în încercarea de a rezolva problemelor identificate, prin intermediul
consilierii.
Unele studii sugerează că psihoterapia interpersonală are o eficien ă comparabilă cu cea a
terapiei cognitiv-comportamentale în tratamentul bulimiei nervoase.
Tratamentul psihofarmacologic în bulimia nervoasă
Tratamentul medicamentos este recomandat pentru persoanele la care nu s-a ob inut
remisiunea simptomatologiei după ce au urmat o formă de psihoterapie cunoscută ca fiind
eficientă în bulimia nervoasă sau la cei care prezintă comorbidită i psihiatrice asociate, precum:
depresia majoră, anxietatea, tulburarea obsesiv-compulsivă.
Antidepresive
Medica ia antidepresivă ar trebui administrată în următoarele situa ii:
· la persoanele la care nu s-a ob inut remisiunea,
· la persoanele cu răspuns suboptimal la o formă de psihoterapie adecvată,
· la persoanele care prezintă un sindrom depresiv suficient de sever încât să justifice
un tratament.
Antidepresivele pot fi utile în monoterapie sau în asociere, la pacien ii care nu au beneficiat
de psihoterapie sau care au o evolu ie cronică.
Mecanismele de ac iune ale antidepresivelor, care stau la baza eficacită ii lor în bulimia
nervoasă, sunt încă neclare, dar efectele lor sunt presupuse a fi mediate prin impactul asupra
sistemelor serotoninergice cerebrale.
Cele mai solide dovezi privind eficacitatea şi tolerabilitatea acestui tratament al bulimiei
nervoase se referă la inhibitorii de recaptare ai serotoninei.
Majoritatea studiilor demonstrează eficacitatea fluoxetinei la persoanele cu bulimie
nervoasă, administrată în doza de 60 mg/zi, pe o perioadă de 8 până la 16 săptămâni. Până în
prezent nu există dovezi clare care să stabilească durata optimă de tratament la persoanele cu
bulimie nervoasă, dar cei mai mul i exper i recomandă men inerea terapiei antidepresive pe o
perioadă de 9 până la 12 luni.

94
 Sertralina administrată în doze de 100 mg/zi sau în doză mai mare s-a dovedit a fi eficace în
tratamentul bulimiei nervoase (Sloan şi colab., 2004) .
Antidepresivele triciclice şi inhibitorii de monoaminoxidază s-au dovedit a fi eficiente la
persoanele cu bulimie nervoasă, dar datorită riscului crescut de efecte adverse ele nu sunt
recomandate ca tratamente de primă inten ie (Walsh şi colab., 2006).
Stabilizatori ai dispozi iei
Topiramatul s-a dovedit a fi eficient la persoanele cu bulimie nervoasă, dar datorită
frecven ei crescute a reac iilor adverse, acest medicament este indicat doar la cele care nu au
răspuns la alte medicamente (Hedges şi colab., 2003). Topiramatul este util pe perioade scurte de
administrare, pentru reducerea episoadelor de supraalimentare. El poate conduce la o scădere în
greutate, care la unii pacien i nu este dorită, motiv pentru care administrarea la această categorie
devine problematică (McElroy şi colab., 2003).
Acidul valproic poate fi o alternativă terapeutică la persoanele cu bulimie nervoasă, la care
alte medicamente s-au dovedit a fi ineficiente, însă datorită efectului advers de creştere în
greutate, utilizarea sa este limitată.
Tratamentul combinat
Unele studii au raportat că asocierea dintre psihoterapia cognitiv- comportamentală şi
medica ia antidepresivă conduce la o rată mai crescută de remisiune la persoanele cu bulimie
nervoasă. În cazul în care nu se ob ine o ameliorare semnificativă a simptomatologiei după 10
şedin e de psihoterapie cognitiv-comportamentală se poate recurge la asocierea tratamentului cu
fluoxetină

95
Bibliografie selectiv

1. Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E. E., Bem, D. J. (2002).

Introducere în psihologie. Editura Tehnica, Bucuresti.

2. Dafinoiu, I., 2002, Personalitatea. Metode calitative de abordare.Observa ia

şi Interviul, Polirom, Iaşi

3. Enăchescu, C., Tratat de psihopatologie, edi ia a 2-a revăzută şi

adăugită,Editura Tehnică, Bucureşti, 2001.

1. Grecu Gabos I., Grecu Gabos M., Anorexia nervoasă. Concept. Date
generaleşi clinico-terapeutice, University Press, Târgu Mureş, 2006.

2. Iamandescu, I.B., Manual de psihologie medicală, Editura Infomedica,

Bucureşti, 1995.

3. Ionescu, G., Tulburările personalităţii, Editura Asklepios, Bucureşti, 1997.

4. Miclea, M., 1999, Psihologia cognitivă – Modele teoreticoexperimentale,

Polirom, Iași

5. Minulescu M. Conceptul de normalitate psihică în Plozza BL, lamandescu

IB. Dimensiunea psihosocială a practicii medicale. Ed. Infomedica, 2002, pp. 347-353

6. Oancea, C., 2002, Tehnici de sfătuire/consiliere, Editura Medicală,

Bucureşti

7. Piaget, J., 1970, Psihologia copilului, E.D.P., Bucureşti

8. Zlate, M., Introducere în psihologie, Editura Şansa, Bucureşti, 1994

96