S42. si S5.

PSIHOTERAPIILE, PSIHOEDUCATIA, DOCTRINE

PSIHOPATOLOGICE

Psihoeducatie – 2
Psihoterapia: generalitati – 3
Psihanaliza – 5
Psihoterapia sugestiva – 15
Hipnoza – 16
Comportamentalismul – 17
Cognitivismul – 21
Psihoterapia familiala sistemica – 26
Psihoterapia de relaxare – 34
Psihoterapia de grup – 36
Psihodrama Moreno – 37
Ergoterapia – 39
Artterapia – 39
Meloterapia – 40
Configurationismul – 41
Organodinamismul – 41
Psihopatologia dezvoltarii – 42

1
 PSIHOEDUCATIA
Psihoeducaţia este o intervenţie terapeutică complementară tratamentului
medicamentos şi psihoterapiei. Răspunde nevoii pacientului şi familiei sale de a se
informa despre evoluţia şi consecinţele bolii.
Psihoeducaţia are ca scop îmbunătăţirea prognosticului de boală prin
informarea obiectivă a pacientului şi familiei acestuia despre diferite aspecte ce ţin
de boală, tratament şi regimul de viaţă:
- recunoaşterea cauzelor sau factorilor de risc (prevenirea recurenţelor şi
recăderilor)
- recunoaşterea semnelor de boală şi mai ales a simptomelor inaugurale
(prevenirea recurenţelor şi recăderilor)
- inţelegerea şi acceptarea bolii (aderenţă la tratament)
- inţelegerea şi acceptarea necesităţii tratamentului (aderenţă la tratament)
- cunoaşterea medicaţiei administrate, a efectelor secundare şi a măsurilor
de prevenţie sau corectarea a acestor efecte
- cunoaşterea regulilor unui regim sănătos de viaţă (odihnă, alimentaţie,
activitate).

Psihoeducaţia se face atât în spital, cât şi în ambulatoriu.

Psihoeducaţia este destinată pacientului şi/sau familiei acestuia, unui grup de
pacienţi suferind de aceeaşi boală sau unui grup de familii ale unor pacienţi
suferind de aceeaşi boală.
Psihoeducaţia este diferită de psihoterapia familială. Unele şcoli de
psihoterapie familială includ psihoeducaţia printre tehnicile abordate.
Psihoeducaţia este diferită si de psihoterapia suportivă.
Psihoeducaţia utilizează informaţia verbală, scrisă, sau înregistrată pe suport
audio-video.
Psihoeducaţia furnizează informaţii obiective, validate ştiinţific şi de
experienţa acumulată de practica medicală şi psihoterapeutică.
Psihoeducţia trebuie oferită de o persoană competentă prin specializare şi
experienţă, de preferinţă implicată în procesul terapeutic.

2
 Psihoeducaţia urmăreşte obţinerea aderenţei la tratament prin participarea
activă în procesul decizional a unui pacient informat ce acţionează în cunoştinţă de
cauză.

PSIHOTERAPIILE
Psihoterapia poate fi definita ca o “terapie care foloseste mijloace psihologice
cu actiune directa asupra unei maladii psihice sau asupra persoanei aflate intr-o
dificultate existentiala, fara interventie directa asupra somaticului” (C. Gorgos,
1989).
La ora actuala exista un nr foarte mare de forme de psihoterapie (dupa unii
autori peste 200 de tipuri, dupa altii peste 400 de tipuri). Exista, prin urmare,
multiple clasificari ale acestora.
In 1969, autorii francezi au clasificat psihoterapiile in 3 grupe (dupa
mecanismele puse in joc):
- psihoterapia dialectica: isi propune sa schimbe personalitatea pacientului
prin reintegrarea in constiinta a continuturilor inconstiente. In aceasta
grupa intra psihanaliza, analiza existentiala, psihoterapia nondirectiva
rogersiana, psihoterapia Balint etc.

- psihoterapia sugestiva: bazata pe capacitatea psihoterapeutului de a

sugestiona si pe capacitatea pacientului de a fi sugestionabil. Sugestia
poate fi directa sau indirecta. Din aceasta grupa fac parte hipnoza,
relaxarea progresiva Jacobson, training-ul autogen Schultz, terapia de
persuasiune.

- psihoterapia cataractica: bazata pe retarirea amintirilor cu incarcatura

emotionala puternica, aminitiri refulate in stare normala.

In functie de complexitatea procedeelor avem

- psihoterapia simpla (adecvata in practica generala)
- psihoterapia suportiva pe termen scurt sau lung (poate fi practicata de toti
medicii psihiatri)
- psihoterapia speciala (practicata de psihoterapeuti specializati).

3
 In functie de nr pacientilor, psihoterapia poate fi:
- individuala
- de cuplu
- familiala
- de grup (mic sau mare).

In 1980, Karasu si Bellak clasificau psihoterapiile in functie de 3 concepte de

baza (criterii): dinamice, comportamentale si experentiale.
Psihoterapiile dinamice considera ca fiinta umana este o structura complexa
determinata de jocul unor forte intrapsihice aflate in conflict, inaccesibile
constiintei omului si carora le opune rezistenta.
Psihoterapiile comportamentale isi au originea in teoria invatarii conform
careia personalitatea umana se structureaza si functioneaza in raport cu stimulii
externi, cu situatiile, cu rolurile si interactiunile sociala, astfel incat orice
comportament normal sau anormal este produsul a ceea ce a invatat (sau nu)
persoana respectiva.
Psihoterapiile experentiale pornesc de la situatia de subestimare a
dimensiunilor etice ale persoanei si a relatiilor sale morale cu ceilalti. Astfel,
persoana poate fi cunsocuta si prin intelegerea “trairii” (experientei) sale interioare,
nu numai prin analizarea comportamentului sau manifest.
Psihoterapia este indicata si poate fi aplicata intr-o gama larga de tulburari
psihice: tulburari nevrotice, crize existentiale si probleme emotionale de scurta
durata, tulburari depresive si anxioase, boli psihosomatice, tulburari psihotice in
faza de remisiune. De psihoterapie mai pot beneficia si persoanele fara tulburari
psihice, bine integrate socio-profesional, dar care au impresia a nu si-au dezvoltat
la maxim potentialul psihic sau ca nu si-au atins nivelul expectantelor.
Exista cateva categorii de persoane care nu pot beneficia de psihoterapie.
Vorbim aici de persoanele cu deficit mental, care nu sunt capabile sa inteleaga
interpretarile facute de terapeut sau sa descopere cauzele problemelor lor si nici sa
gaseasca solutii pentru rezolvarea acestor probleme. Din grupul persoanelor la care
nu se poate recomanda psihoterapia sunt acelea care nu sunt capabile sa realizeze
contacte umane: unele tulburari de personalitate, pacientii psihotici in faza acuta. O
4
alta categorie este reprezentata de pacientii cu dementa, pacientii aflati in stare
confuzionala, pacienti cu procese expansive intracraniene. La acesti pacienti
deteriorarea cognitiva este atat de importanta, incat este imposibila intelegerea
demersului psihoteraputic.

La începutul secolului XX erau cunoscute şi utilizate două forme de

psihoterapie care (diferite în principiu) au jucat de-a lungul timpului un rol
important în psihiatrie: psihanaliza si hipnoza.

PSIHANALIZA
Elaborată de Sigmund Freud, este în esenţa ei o amplă concepţie
antropologică centrată pe analiza persoanei umane, care are aplicaţii în încercarea
de explicare a unor stări psihopatologice şi care a dezvoltat o anumită tehnică
psihoterapeutică. Aceasta se află la un pol opus tehnicilor care “ţintesc simptomul”
(aşa cum e hipnoza), obiectivul său fiind o transformare de ansamblu a
personalităţii.
Psihanaliza, atât ca doctrină, cât şi ca intervenţie terapeutică, s-a dezvoltat
după Freud în multiple şcoli, mai cunoscute fiind cele ce se leagă de numele lui
Adler, Jung, Lacan, etc. S-au dezvoltat şi tehnici psihoanalitice cu durată mai
scurtă (de câteva luni) în principiu centrate pe simptom. Psihanaliza ca doctrină şi
prin unele din aspectele tehnice ale curei terapeutice s-a combinat şi cu alte direcţii
ale terapiilor psihice cum ar fi psihodrama, terapia familială, terapia în grupuri
“Balint” etc. În ultimele decenii psihanaliza nu mai are o pondere la fel de
importantă ca în perioada mijlocului sec. XX, mai ales datorită ascensiunii
terapiilor de tip cognitiv-comportamental, a celor sistemic-familiare şi a altora.
Psihanaliza pune accent pe influenta fortelor inconstiente in dezvoltarea si
mentinerea unor tulburari psihice. In conceptia lui Freud fortele inconstiente
interfereaza cu elementele constiente ale psihismului uman, moduland in
permanenta comportamentul.
Psihismul uman are un nivel constient (care cuprinde ceea ce persoana simte,
percepe, gandeste), un nivel inconstient (care cuprinde nevoile instinctuale,
pulsiunile si dorintele inacceptabile) si un nivel preconstient (care cuprinde acel
material inconstient care in anumite conditii poate fi constientizat). Preconstientul

5
are rol de a cenzura (oprirea accesului pulsiunilor din inconstient in constient) sau
de a amana descarcarea energiei pulsionale.

Dpdv psihanalitic, structura personalitatii cuprinde 3 instante psihologice: ID-

ul (sinele), eul si supraeul.
ID-ul (SINELE):
- este inconstient si impersonal
- este determinat de factori genetici si de experientele din trecut
- contine: nevoi instinctuale, pulsiuni, dorinte, temeri, psihotraume refulate
- este guvernat de principul placerii.

EUL:
- sinteza a personalitatii
- este determinat de experienta personala
- este constient, preconstient si inconstient
- este guvernat de principiul realitatii, avand rolul de a gestiona conflictele
intrapsihice si de adaptare la mediu.

SUPRAEUL:
- este constient, preconstient si inconstient
- este determinat de trecut: expectantele si interdictiile socio-familiale
- contine ego-ul ideal (care dicteaza) si constiinta morala (care interzice)
- este guvernat de principiul idealului.

6
 Freud descrie stadiile de dezvoltare psiho-sexuala a copilului prin analogie
intre comportamentul copilului, relatiile cu parintii si comportamentul sexual al
adultului.
Etapele dezvoltării psiho-sexuale:
Stadiul oral (0-1 ani): plăcerea este dată de supt, zona erogenă este
reprezentată de mucoasa bucală, iar obiectul plăcerii este sânul mamei.
Stadiul anal (1-3 ani): plăcerea este dată de eliminarea sau retenţia materiilor
fecale. Zona erogenă este reprezentată de mucoasa ano-rectală. Obiectul plăcerii
este reprezentat de materiile fecale.
Stadiul falic (3-6 ani): plăcerea este dată de autostimulareaorganului genital
şi de dorinţa de posesiune a părintelui de sex opus. Zona erogenă este reprezentată
de organele genitale. Obiectul plăcerii la băiat este penisul şi mama, iar la fată
clitorisul şi tatăl. In aceasta perioada debuteaza complexul lui Oedip (baieti - este
atras de mama si doreste sa isi elimine „rivalul”- tatal, dar se teme ca-si va pierde
organul genital – complexul castrarii; teama mai puternica decat iubirea pentru
mama => stingerea acestuia) si complexul Electra (fetite – descopera diferenta
anatomica fata de baiat si capata un sentiment de invidie fata de acesta; devine
ostila fata de mama pe care o considera raspunzatoare si se indreapta catre tata;
tatal nu-i poate satisface cerintele imaginare, mama o dezaproba, iar iubirea fata de
tata se stinge).
Stadiul de latenţă (6-12 ani): sexualitatea este sublimată prin activităţi
şcolare şi intelectuale.
Stadiul genital (12-18 ani): plăcerea este produsă de actul sexual cu un
partener de sex opus, de creativitate şi utilitate socială. Zona erogenă este
reprezentată de organele genitale. Obiectul plăcerii este reprezentat de partenerul
de sex opus.

Consecinţele care decurg din perturbarea procesului de dezvoltare psiho-

sexuală:
Neîndeplinirea nevoilor copilului (frustrările) sau îndeplinirea lor exagerată
fac ca energia psihică să rămână fixată de anumite mijloace de obţinere a plăcerii
sexuale în detrimentul dezvoltării psiho-sexuale normale.

7
 În perioada adultă, în urma unei frustrări, individul regresează la punctul de
fixaţie anormală din perioada copilăriei.
Pulsiunile
Pulsiunile sunt reprezentate de energia psihică sexuală (dorinţa omului de
căutare a plăcerii) sau agresivă (dorinţa omului de căutare a morţii, de reîntoarcere
la starea primordială). Sunt consecinţa unei excitaţii venite din interiorul
organismului (în cazul pulsiunilor sexuale de la zonele erogene).
Pulsiunile sexuale şi agresive sunt constante şi nu sunt echivalente instinctelor
care sunt intermitente (activate de factori fiziologici şi ambientali).
Pulsiunile sexuale au un aspect cantitativ (libido-ul sau pofta), un aspect
subiectiv (un afect asociat, adică o experienţă subiectivă a plăcerii sau suferinţei) şi
un aspect cognitiv (conţinut ce se manifestă prin idei şi reprezentări /imagini).
Pulsiunile motivează comportamentul uman şi determină dezvoltarea
structurii psihismului, dar în acelaşi timp reprezintă sursa conflictelor intrapsihice.

Disociaţia şi refularea
Pulsiunile inconştiente libidinale sau agresive ale Sinelui nu pot fi întotdeauna
satisfăcute. Apar astfel conflictele intrapsihice, care trebuie gestionate de către Eu.
Pulsiunile au însă o mare încărcătură energetică care creşte în cazul nesatisfacerii
lor. Apare astfel o stare de tensiune sau disconfort psihic.
Pentru a îndepărta starea de disconfort, energia trebuie readusă la un prag
minim prin trecerea la fapte atunci când acest lucru este acceptabil (descărcare
pulsională). In cazul în care acest lucru este inacceptabil, intervin mecanismele
inconştiente ale disociaţiei (prin care reprezentările sunt disociate de afect) şi ale
refulării (prin care energia şi reprezentările pulsiunilor inacceptabile sunt
transferate în inconştient făcând ca disconfortul psihic nu fie conştientizat). Soluţia
este parţială pentru că deşi disconfortul dispare, energia nu se pierde, ci se va
acumula în inconştient de unde va încerca să revină în conştient.
Deoarece inconştientul nu poate acumula la nesfârşit energie, există şi
mecanisme de descărcare a energiei din inconştient: visurile, lapsusurile (cuvinte
stânjenitoare pronunţate în locul altora în mod neaşteptat şi neintenţionat), actele

8
ratate (gafele), fantasmele. Analiza şi interpretarea acestor mecanisme poate da
relaţii despre natura dorinţelor şi pulsiunilor refulate în inconştient.

Mecanismele de defensă ale eului:

Ego-ul trebuie să medieze între exigenţele Id-ului: (vreau) şi interdicţiile
Superego-ului (nu este permis). Când există posibilitatea scăpării de sub control a
pulsiunilor refulate apare anxietatea care semnalează pericolul pierderii
controlului, iar Ego-ul atenţionat îşi intensifică defensa folosind mecanisme
auxiliare.
Tipuri de mecanisme de defensa:
Somatizarea: conversia suferinţei psihice în suferinţă somatică.
Represia: decizia conştientă de a nu da curs pulsiunilor sau dorinţelor
inacceptabile.
Negarea: evitarea conştientizării unor informaţii senzoriale externe greu de
înfruntat.
Deplasarea: mutarea sentimentelor asociate unui obiect asupra altui obiect
asemănător.
Introiecţia: internalizarea calităţilor unei persoane semnificative ca o
modalitate de a accepta pierderea acelei persoane.
Proiecţia: atribuirea propriilor sentimente inacceptabile unei alte persoane.
Formarea reactivă: transformarea unei dorinţe sau unei pulsiuni
inacceptabile în opusul lor.
Anularea retroactivă: negarea implicaţiilor nedorite ale unei acţiuni prin
elaborare, clarificare sau acţiune opusă.
Idealizarea: atribuirea unor calităţi perfecte altor persoane pentru a evita
sentimentele negative faţă ce acea persoană.
Identificarea: asumarea unui comportament sau idei aparţinând altei
persoane pentru a putea suporta mai uşor o despărţire.
Identificarea proiectivă: asumarea unor caracteristici aparţinând altei
persoane care proiectează asupra persoanei ţintă caracteristici ale sale.

9
 Sublimarea: transformarea scopurilor condamnabile din punct de vedere
social sau inacceptabile pentru individ într-unele acceptabile.
Regresia: întoarcerea la o fază anterioară de dezvoltare pentru a evita
tensiunile asociate cu nivelul prezent de dezvoltare.
Raţionalizarea: justificarea inconştientă a unei atitudini sau comportament
inacceptabil pentru a-l face acceptabil.
Intelectualizarea: utilizarea gândirii abstracte pentru a evita sentimente
neplăcute.

TERAPIILE PSIHODINAMICE
Abordează patologia psihică din patru perspective:
- perspectiva clasică a pulsiunilor şi a conflictului interior
- perspectiva psihologiei eului
- perspectiva relaţiilor obiectuale
- perspectiva psihologiei self-ului.

Perspectiva clasică:
Pentru nou născut (stadiul oral al dezvoltării psiho-sexuale), suptul la sân
aduce două tipuri de gratificare: cea biologică (hrănirea) şi cea psihologică
(senzaţii plăcute la nivelul buzelor şi limbii, senzaţia plăcută de a fi iubit şi în
siguranţă). Suptul şi ingestia reprezintă însă şi o formă de posesivitate, iar
muşcatul, prima formă de manifestare a ostilităţii.

Perspectiva psihologiei eului:

Se bazează pe mecanismele de defensă care reglementează descărcările
pulsionale.

Perspectiva relaţiilor de obiect:

10
 Accentul este pus pe relaţiile persoanei cu obiectele pulsiunilor sale libidinale
sau agresive.
În primii ani de viaţă, în urma experienţei afective avute cu persoana care îl
îngrijeşte („obiectul” extern), copilul îşi formează o reprezentare a persoanei
respective pe care o internalizează (prin introiecţie), adică o incorporează în selful
său. Astfel, un „obiect” extern (persoană semnificativă pentru individ) devine
„obiect” intern. Obiectul intern nu se reduce la amintirile pe care individul le are
despre persoanele semnificative din viaţa sa, ci este parte a personalităţii sale. În
timp, obiectul intern ajunge să influenţeze relaţiile individului cu alte persoane.
În dezvoltarea şi reprezentarea relaţiilor de obiect pot interveni distorsiuni.
Simptomele sunt expresia simbolică a relaţiilor obiectuale distorsionate. Scopul
terapiei este conştientizarea reprezentărilor distorsionate ale obiectelor si selfului.
Corpul neintegrat în self devine o formă de comunicare nonverbală.

Perspectiva psihologiei selfului:

Selful este conceput ca un sistem ce organizează experienţa subiectivă a
individului (gândurile, senzaţiile, atitudinile faţă de sine şi lume).
Selful are legătură cu stima de sine, reglarea emoţiilor, continuitatea în timp şi
spaţiu şi coeziune. Acesta se formează prin gratificarea pulsiunilor narcisice
(investirea pulsiunilor libidinale în sine).
Conform psihologiei selfului, lipsa maturării selfului este mai importantă
decât conflictele generate de pulsiuni, intervenţia mecanismelor defensive şi
distorsiunile relaţiilor de obiect.
Afectarea dezvoltării selfului determină apariţia sentimentelor de devitalizare
(gol interior, lipsă de viaţă), tensiunii psihice, autodeprecierii, dezorganizării.
Aceste simptome sunt interpretate ca fiind măsuri ce au ca scop restaurarea
vitalităţii, coeziunii şi stimei de sine.
Din punctul de vedere al psihologiei selfului, părinţii anxioşi, depresivi sau
psihotici nu acoperă nevoile copilului. Acesta nu se va mai baza pe alte persoane
pentru asigurarea satisfacerii nevoilor proprii. Mai mult decat atat, copilul poate
interpreta suferinţa părinţilor ca fiind produsă de el şi adoptă modelul

11
comportamental al „copilului care nu are nevoi” şi care asigură nevoile de bine ale
părinţilor, negându-le pe ale sale. Acest fapt afectează maturarea selfului copilului.

Psihoterapeutul, în funcţie de tipul orientării sale psihodinamice trebuie

să:
Identifice dorinţele conştiente şi inconştiente ale pacientului şi temerile sale
(prin interpretarea asociaţiilor libere, viselor, fantasmelor, actelor ratate sau
lapsusurilor), să determine dacă acestea sunt adecvate stadiului de dezvoltare, să
determine flexibilitatea şi realismul idealurilor sale (din perspectiva psihologiei
conflictelor intrapsihice generate de pulsiunile şi inacceptabile).
Identifice mecanismele de defensă psihologică ale pacientului şi să determine
gradul lor de maturitate, să identifice capacitatea pacientului de a amâna
descărcarea impulsurilor sau de a se manifesta impulsiv (din perspectiva
psihologiei Eului).
Identifice persoanele semnificative din viaţa pacientului atât în trecut cât şi în
prezent: cu cine se identifică, lipsa cărei persoane o resimte, sau dacă poate tolera
despărţirile prin substitutul imaginii interne a persoanei lipsă, dacă pacientul are o
viziune matură a relaţiilor obiectuale în sensul de a percepe alte persoane ca având
atât părţi bune cât şi rele, fără a-i idealiza şi fără a-i devaloriza, dacă pacientul
percepe celelalte persoane ca pe nişte obiecte parţiale sau separate cu nevoi proprii
(din perspectiva psihologiei relaţiilor obiectuale).
Identifice gradul stimei de sine a pacientului şi cum reacţionează în situaţiile
care pot afecta stima de sine cum sunt ofensele, nevoia de a primi încurajări,
limitele sinelui şi anume capacitatea de a diferenţia propriul conţinut psihic de cel
al altora, limitele corporale, continuitatea sinelui – pacientul rămâne sau nu acelaşi
în circumstanţe diferite, coerenţa sinelui – pacientul prezintă sau nu schimbări
bruşte ale stării psihice (din perspectiva psihologiei selfului).

12
 Cura terapeutică psihanalitică clasică se realizează într-un timp îndelungat
(uneori ani de zile) şi parcurge mai multe etape.
In timpul psihanalizei apar fenomene de rezistenta, transfer, contratransfer,
catharsis si insight.
Rezistenta se refera la un ansamblu de manifestari ale celui analizat, prin care
acesta se opune accesului la inconstient.
Transferul reprezinta legatura afectiva care se stabileste intre pacient si
terapeut (legatura are caracter automat, inevitabil si independent de orice context al
realitatii). Transferul poate fi pozitiv (sentimente amicale si tandre, care se
dovedesc a avea intotdeauna baza erotica) sau negativ (agresivitate, suspiciune,
neincredere) fata de psihanalist.
Contratransferul reprezintă ansamblul sentimentelor şi atitudinilor conştiente
şi inconştiente induse analistului prin transferul pacientului.
Catharsis-ul reprezinta descarcarea tensiunii si anxietatii pacientului prin
retrairea, pe plan psihic, a experientelor trecute. Este un element esential in
psihanaliza, pacientul neputand progresa in terapie daca nu-si exprima trairile
afective. Are ca rezultat liniştirea pacientului.
Insight-ul (iluminarea) se refera la descoperirea fortelot inconstiente care
impiedica pacientul sa duca o viata normala. Pacientul gaseste astfel solutii mai
rationale de viata si poate adopta decizii mai corecte; problema devine clara pentru
pacient, iar solutia se impune de la sine.

Tehnicile psihanalizei:

Metoda asociatiilor libere

Consta in a lasa gandurile pacientului sa vagabondeze, astfel incat sa
verbalizeze toate gândurile ce i se prezintă conştiinţei, facand abstractie de
conveniente, fara jena. Subiectul asocierii consta in amintiri, imagini, reverii
diurne, sentimente, reprosuri, ganduri acuzatoare etc.
Prin aceasta tehnica inconstientul isi va dezvalui continuturile sale reprimate,
eliberand pacientul de povara acestor continuturi.

13
 Analiza viselor
Dupa Freud, visele sunt “calea regala spre inconstient”. Analiza viselor consta
in aceea ca pacientului i se cere sa se axeze si sa faca asociatii pe baza acelor
fragmente de vis care i se par semnificative fie pacientului, fie psihanalistului.
Apar astfel ganduri, idei, teme specifice care conduc la aducerea la nivel constient
a continuturilor latente inconstiente.

Analiza comportamentului pacientului

Sunt analizate comportamentele verbale si non-verbale ale pacientului, atat in
timpul sedintelor, cat si in afara lor.

Analiza transferului si a rezistentei

Pe măsura progresării curei psihanalitice se produce un fel de “regresare” a
pacientului spre faza infantilă ale biografiei sale, fapt care amplifică dependenţa
faţă de terapeut, inducând trăiri ambivalente în raport cu acesta. Se trece apoi la
faza de “interpretare a transferului” (analiza transferului) adică a relaţiei speciale
ce s-a creat între psihanalist şi pacient, acesta din urmă proiectând asupra primului
“fantasmele” ce rezultă din reactivarea fixărilor sale libidinale şi a complexelor
sale. Prin analiza transferului se încearcă desfacerea progresivă a acestuia.
Analistul trebuie să adopte o atitudine de neutralitate binevoitoare şi să evite
gratificarea dorinţelor pacientului. Interpretarea transferului conduce la clarificarea
originii comportamentelor de natura inconstienta ale pacientului. Insight-ul asupra
cauzelor acestor comportamente poate duce la modifcarea lor si la modificari in
sfera personalitatii pacientului.
Rezistenta care apare in timpul psihanalizei se manifesta sub forma
asociatiilor multiple si superficiale, a inatrzierilor sau chiar absantelor de la
sedintele de psihoterapie, a aparitiei de noi simptome etc. Analiza acestora
descopera in ce mod ele impieteaza asupra aflarii cauzei a ceea e ii provoaca
pacientului probleme actuale.

Interpretarile

14
 Reprezinta ordonarea de catre psihanalist a materialului produs de pacient in
timpul asociatiilor libere si a analizei viselor, dandu-i o explicatie cu sens dpdv
psihanalitic. In urma acestor interpretari pacientul are insight-uri asupra
continuturilor sale inconstiente, sursa comportamentelor maladapative.
Pe masura ce rezistentele sunt constientizate si eliminate, pacientul, prin
intermediul asociatiior libere, poate aduce in constient problemele refulate in
inconstient.

Cura psihanalitica este considerata terminata atunci cand pacientul isi accepta
sexualitatea, cand obtine o adaptare sociala mai buna, cand intelege mecanismele
de producere a problemelor sale actuale, cand dispare tendinta de a avea
comportamente regresive, de evitarea a relitatii si cand se dezvolta atitudini de
toleranta si acceptare a celor din jur.

PSIHOTERAPIA SUGESTIVA
Reprezinta un ansamblu de metode verbale si fizice ci influenta asupra
psihicului.
Dpdv al metodelor utilizate, exista: sugestia verbala (se realizeaza cu
subiectul in stare de veghe), sugestia intarita (armata) si sugestia hipnotica.
Sugestia “armată” care se practică în conversia psihogenă (histerică) constă în
aplicarea unei proceduri terapeutice impresionante care prin ea însăşi nu are efect
terapeutic propriu-zis (în raport cu simptomul “ţintă”), care este însoţită de
sugerarea unor efecte pozitive ale terapiei aplicate.
O forma speciala de sugestie (chiar autosugestie) o reprezinta efectul placebo
(ansamblul manifestarilor clinice care apar la un bolnav sau la o persoana
sanatoasa careia i s-a administrat in scop terapuetic sau experimental o substanta
neutra dpdv farmacodinamic). In cazul in care sunt raportate efecte negative
vorbim de efectul nocebo.
Mecanismele care stau la baza efectului placebo sunt psihologice si chimice.
Psihologic, efectul placebo depinde de: sugestie / autosugestie (pe primul plan),
relatia medic-pacient (increderea pacientului in medicul sau), personalitatea
pacientului (persoanele labile emotional, histrionicii, hipertimicii sunt mai

15
sugestionabile), puterea de convingere a medicului care administreaza placebo,
modul si forma de prezentare a substantei placebo (ambalajul, culoarea etc.). Unul
din mecanismele chimice care par a sta la baza efectului placebo a fost demonstrat
prin studii care arata interventia peptidelor opioide in cazul efectului analgezic
placebo.
Efectul placebo este mai puternic si mai frecvent in cazul simptomelor
subiecive (durere, anxietate, greata) sau in cazul unor parametri biologici aflati sub
controlul SNV sau endocrin (TA, motilitate intestinala, secretie gastrica etc.).
Indicatiile administrarii placebo (administrare logica, rationala si etica dpdv
profesional) – numai ca adjuvant al terapiei medicamentoase (pentru intarirea
efectului terapeutic medicamentos) – cuprind: durerile postoperatorii, cefalee,
anxietate, tulburari de afect etc.

SUGESTIA HIPNOTICA
Hipnoza reprezinta ansamblul de metode prin care se induce transa hipnotica
(stare modificata de constiinta, asemanatoare cu relaxarea sau cu starile de
medidatie orintale). Pacientul ajunge într-o stare de pasivitate şi dependenţă faţă de
terapeut; câmpul său de conştiinţă (vigilitatea conştientă) îngustându-se mult ca
într-o formă specială de pseudo-somn. El trăieşte şi execută ceea ce îi sugerează
hipnotizatorul. Unele efecte sugerate pot să persiste şi după “trezirea” din somnul
hipnotic. Fenomenul îşi are bazele în “fascinaţia” ce se petrece la nivel biologic (de
exemplu şarpele care cu privirea îşi imobilizează victima).
Prima utilizare a hipnozei cu rol terapeutic a fost facuta in sec. XVIII de catre
medicul austriac Franz Mesmer. A fost utilizata si de Freud, care a abandonat-o
ulterior in favoarea psihanalizei.
Sugestionabilitatea este prezentă la toţi oamenii, dar în grade variate. În
psihiatrie sugestionabilitatea cea mai mare o au histericii; dar şi mulţi alţi nevrotici,
personalitatile particulare şi subiectul cu stări reactive, alcoolici etc. Hipnoza a fost
folosită pentru redresarea unor simptome de conversie somatică psihogenă, precum
şi altor simptome din serie psihopatologică sau psiho-somatică (tulburari anxioase,
atacuri de panica, fobii). A mai fost utilizata in: chirurgie (reducerea anxietatii
preoperatorii, realizarea unei evolutii postoperatorii mai bune etc.), combaterea

16
durerii (din boli cronice, migrene, din timpul nasterilor sau din timpul
tratamentului stomatologic). În prezent este puţin folosită.
Caracteristicile transei hipnotice sunt: reducerea functiei de planificare,
redistribuirea atentiei, capacitatea crescuta a productiei imaginative, reducerea
controlului realitatii cu toleranta crescuta pentru distorsionari ale acesteia, cresterea
gradului de sugestionabilitate, accentuarea comportamentului de jocare a unor
roluri, aparitia amneziei post-hipnotice, starea de relaxare psiho-fizica, scaderea
acuitatii perceptive.
Procedeul prin care se realizeaza transa hipnotica se numeste inductie
hipnotica care are 3 faze: pregatirea, inductia hipnotica propriu-zisa si adancirea
transei. Tehnici de inductie hipnotica: tehnica fixarii cu privirea, tehnica fixarii pe
un obiect exterior concomitent cu fixarea privirii subiectului, sugestii de relaxare
pe un ton monoton.
Atât sugestia cât şi hipnoza este potenţată în situaţia participării la un grup ce
se simte solidar şi care rezonează în comun (trăirea amplificându-se prin
contagiune şi feed-back). Se poate vorbi în aceste cazuri de un câmp psihologico-
psihoterapeutic. În acest context merită menţionată şi “sofroterapia” care constă în
procese de relaxare în condiţii de sugestie realizată de obicei în grup, concomitent
cu stimularea imaginarului individual, fapt ce poate fi utilizat ulterior în
dezvoltarea curei psihoterapeutice.
Sugestia se realizează cu atât mai uşor cu cât subiectul are o încredere mai
mare în terapeut, cu cât terapeutul are un prestigiu mai mare şi puteri crescute de
dominare şi fascinaţie. Terapia prin sugestie este centrată pe simptom şi creează o
dependenţă de terapeut. Se cere menţionat şi “efectul placebo” care constă în
rezultatul favorabil nespecific, datorat în mare parte sugestiei, care însoţeşte
proceduri terapeutice fără efect real sau amplifică rezultatul pozitiv al unui
medicament realmente eficient. Orice nou medicament este studiat şi din
perspectiva “efectului placebo”.

PSIHOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALA

COMPORTAMENTALISMUL

17
 Terapiile comportamentale au la bază psihologia experimentală (empirică) şi
reprezintă aplicarea teoriei învăţării în tratamentul tulburărilor psihice. Ele ignoră
prezenţa psihismului care nu poate fi măsurat.
Psihoterapia comportamentala (behaviorista) reprezinta un ansamblu de
metode si tehnici psihoterapeutice impartite in 2 categorii: terapia
comportamentala propriu-zisa (bazata pe conceptia lui Wolpe) si modificarile
comportamentale (bazate pe conceptia lui Skinner). In terapia comportamentala
propriu-zisa este utilizata conditionarea clasica, iar modificarile comportamentale
se bazeaza pe conditionarea operanta.
Comportamentul reprezinta raspunsul individului la stimulii interni si externi.
Comportamentalistii considera ca pertubarea comportamentului (comportament
dezadaptat) este consecinta unei invatari ineficiente, teoria behaviorista avand la
baza legile invatarii si aplicarea lor.
Teoria învăţării susţine că exceptând instinctele (comportamente înnăscute al
căror rol este de a asigura supravieţuirea speciei), comportamentele sunt dobândite
prin învăţare.
Învăţarea se face prin condiţionarea clasică – Pavloviana şi condiţionarea
operantă a lui Skinner. Conform teoriei învăţării, comportamentele maladaptative
sunt dobândite prin învăţare în urma unor evenimente traumatizante conform
schemei „A-B-C” = A (evenimente antecedente) -- B (behavior/comportament) --
C (consecinţe).
Orice comportament învăţat (condiţionat) poate fi decondiţionat. Astfel,
terapia comportamentală vizează înlocuirea comportamentelor maladaptative cu
comportamente dezirabile care vor fi reîntărite.
CONDIŢIONAREA CLASICĂ (Pavlov, Watson) este modalitatea prin care
un stimul neutru (stimulul condiţionat) asociat în mod repetat cu un stimul care
determină un anumit răspuns în mod natural (stimulul necondiţionat) va determina
apariţia răspunsului respectiv: o manifestare psiho-corporală – de exemplu frica, cu
manifestările care o însoţesc, în cazul în care se asociază cu un fenomen neutru
poate fi ulterior declanşată sau accentuată de acesta.
CONDIŢIONAREA OPERANTĂ sau instrumentală (Skinner) este o
modalitate prin care se poate creşte sau scădea frecvenţa unui comportament
modificând consecinţele acestuia. Pleacă de la constatarea că o manifestare psiho-
corporală, dacă este în mod repetat “premiată”, tinde să devină tot mai frecventă în
18
raport cu manifestările tratate cu indiferenţă sau sancţionate puntiv. La baza
condiţionării operante stă principiul învăţării prin recompensă descoperit de
Thorndike conform căruia în urma procesului de învăţare un organism repetă un
comportament pentru a obţine o anumită stare sau opreşte comportamentul pentru a
evita o anumită stare. Frecvenţa unui comportament creşte dacă comportamentul e
reîntărit (e urmat de o recompensă). Reîntărirea poate fi pozitivă şi în acest caz
recompensa e reprezentată de consecinţele plăcute ale comportamentului, sau poate
fi negativă, negativărecompensa fiind reprezentată de înlăturarea unor stimuli
neplăcuţi (stimuli aversivi). Frecvenţa unui comportament scade dacă
comportamentul nu e reîntărit (nu e urmat de consecinţe), urmând ca el să dispară,
fenomen numit extincţie. Reîntărirea negativă (îndepărtarea stimulului aversiv) nu
este similară cu pedeapsa (aplicarea unui stimul aversivsau îndepărtarea stimulilor
plăcuţi). Reîntărirea negativă creşte frecvenţa comportamentului dorit în timp ce
pedeapsa opreşte un comportament nedorit fără să-i indice organismului ce să facă
în continuare.

Scopul terapiei comportamentale consta in identificarea comportamentelor

maladaptative si modificarea lor printr-o serie de procese de invatare.
Terapia comportamentala este indicata in special in tulburarile fobice,
anxioase, in adictii (droguri, alcool, tutun, medicamente etc.),

Tehnici comportamentale:
Expunerea: se foloseşte în tratamentul tulburărilor fobice, şi constă în
expunerea pacientului la obiectul fobogen fie in vivo, fie apelând la imaginar.
Această expunere se poate realiza în două moduri:
a) tehnica “desensibilizarii sistematice”: pacientului aflat in stare de
relaxare i se prezinta gradat stimuli provocatori de anxietate, de la cel mai putin
anxiogen la cel mai anxiogen (de la situatii imaginare la situatii reale). Este
indicata in fobii.
b) tehnica “imersiei” (regula de aur a lui Marx): se identifică situaţiile ce
provoacă o anxietate severă şi se expune pacientul pana cand apar atacuri de panica
repetate. Se poate obţine astfel epuizarea capacităţilor de reacţie anxios-fobice ale
pacientului. Este indicata in fobii, obsesii, reactii anxioase.

19
 Expunerea cu prevenirea răspunsului este folosită în ritualurile obsesiv-
compulsive, şi constă în expunerea pacientului la stimuli din mediu care amplifică
aceste ritualuri, după ce în prealabil a fost instruit să se abţină de la
comportamentul ritualic. Treptat se poate obţine un control al ritualurilor. Această
modalitate terapeutică poate fi folosită şi la pacienţii alcoolici şi constă în
expunerea pacientului la situaţii generatoare de “craving”, luându-se totodată
măsuri de siguranţă pentru ca pacientul să nu consume alcool (de exemplu
antrenament de relaxare, antrenare în refuzul alcoolului).
Tehnici de condiţionare operantă: cuprind un grup de procedee care se
bazează pe principiul conform căruia dacă un comportament persistă, este din
pricina reîntăririi prin consecinţele sale, şi deci, dacă acestea pot fi schimbate,
însuşi comportamentul se va schimba.
Dacă se doreşte accentuarea unui comportament, aceasta se realizează prin
creşterea consecinţelor sale pozitive si recompensarea comportamentului dorit.
Când apare un comportament nedorit se aplică măsuri punitive.
Exista 4 forme de conditionare operanta: intarirea pozitiva, evitarea
consecintelor negative, anularea lor si stingerea raspunsului. Stingerea unui
raspuns conditionat se obtine prin prezentari repetate ale stimulului conditionat
fara stimulul neconditionat sau prin repetarea performantelor fara intarire,
stingerea aparand cand consecintele raspunsului sunt nule.

Terapia prin aversiune foloseşte reîntărirea negativă pentru a ajuta pacientul

să elimine comportamentul nedorit – se foloseşte, din ce în ce mai rar în alcoolism
şi unele disfuncţii sexuale, datorită eficienţei scăzute si a problemelor etice pe care
le ridică. De exemplui, unui alcoolic i se administreaza disulfiram (antalcool) care,
interferand cu metabolismul alcoolului, determina o stare de rau cu greturi,
varsaturi, dezvoltandu-se astfel aversiunea fata de alcool prin asociere. O alta
metoda presupune sa i se solicite pacientului sa isi imagineze consecinte neplacute
legate de comportamentul maladaptiv.

Trainingul abilităţilor: foloseşte tehnici operante pentru a ajuta reîntărirea şi

menţinerea abilităţilor câştigate.
Se parcurg următoarele etape:

20
 - analiza cognitiv comportamentală a abilităţilor deficitare
- învăţarea abilităţii
- modelarea (terapeutul execută comportamentul pe care pacientul trebuie să-l
înveţe
- practicarea comportamentului în timpul sesiunii cu primirea feedbackului
- exersarea in vivo între sesiuni.

Principalele tehnici:
a) Problem solving: utilizat în intervenţiile în criză
b) Trainingul abilităţilor sociale: utilizat în depresie, fobie socială,
schizofrenie, alcoolism
c) Trainingul asertiv: încurajează exprimarea directă, social acceptabilă a
gândurilor şi sentimentelor în cazul persoanelor inhibate social
d) Antrenamentul de relaxare: pacientul este învăţat anumite tehnici simple
de reaxare, folosite în special în anxietatea generalizată.

În ultimul timp terapiile comportamentale se combină deseori cu terapiile

cognitive (terapie cognitiv comportamentală). Acestea au la bază faptul că
manifestările expresiv-comportamentale şi trăirile psihopatologice corelate se
articulează strâns cu aşteptările şi evaluările psihice ale subiectului.

COGNITIVISMUL
Cognitivismul s-a dezvoltat ca o reacţie atât la psihanaliză (ce considera
comportamentul motivat de pulsiuni inconştiente) dar şi la comportamentalismul
radical (care ignora psihismul, unica sursă de stimuli fiind mediul înconjurător).
Cognitivismul reia idei ale filosofiei stoice (Epictet) afirmând că nu
evenimentele (mediul extern) sunt cele care determină comportamentul, ci modul
21
în care individul procesează aceste evenimente. Gândurile (modul în care este
interpretată informaţia) sunt cele care generează emoţiile şi comportamentele.
Schemele cognitive (convingeri de fond) reprezintă toate cunoştinţele
individului la momentul respectiv despre sine şi lume. Aceste structuri au rolul de
a filtra, înregistra şi interpreta informaţiile dându-le un sens. Ele sunt inconştiente.
Se formează în copilărie având rol în învăţare şi adaptarea la mediul ambiant.
Învăţarea se face prin fenomenele de asimilare (incorporarea experienţelor noi
atunci când acestea sunt în acord cu schemele preexistente) şi acomodare (ajustarea
schemelor preexistente atunci când acestea vin în contradicţie cu experienţa,
realitatea).
Presupunerile sunt predicţii despre interacţiunile dintre individ şi mediu
bazate pe reguli de tip condiţional: „dacă mă port frumos, ceilalţi mă vor accepta”.
Sunt de asemenea inconştiente.
Gândurile automate sunt imagini mentale sau monologuri interne
inconştiente, care pot fi uneori conştientizate prin anumite tehnici ale terapiei
cognitive. Aparţin nivelului preconştiental psihismului.
Pentru cognitivişti, gândurile generează emoţiile, reacţiile vegetative şi
comportamentul.
Procesele cognitive sunt reguli logice prin care informaţia este interpretată.
Ele pot fi automate (inconştiente, rapide, greu de influenţat) generând gândurile
automate, sau conştiente (supuse controlului conştient, depinzând de atenţie şi mai
lente).
În cazul în care intervin evenimente traumatice, există riscul dezvoltării unor
scheme cognitive distorsionate. Dacă ulterior un individ se reîntâlneşte cu stimuli
analogi cu cei care au dus la formarea schemelor distorsionate, acestea se activează
şi prin procesare eronată apar presupuneri eronate ce generează gânduri automate
distorsionate. Gândurile automate vor duce la apariţia emoţiilor, reacţiilor
vegetative şi comportamentelor maladaptative, care printr-un cerc vicios, vor
confirma veridicitatea schemelor şi presupunerilor eronate.
A B C cognitiv: A (evenimente in antecedente) – B (beliefs / convingeri) – C
(consecinte: emotii, reactii vegetative, comportamente maladaptative).
Pe baza schemelor cognitive distorsionate realitatea va fi eronat interpretată.
Mai mult decât atât, individul va selecţiona acele informaţii din mediul ambiant

22
care sunt concordanţă cu schemele cognitive distorsionate şi va ignora sau va
rejectainformaţiile contradictorii. Apar astfel distorsiunile cognitive:
- gândirea catastrofică: exagerarea consecinţelor negative ale unui
eveniment

- gândirea de tip totul sau nimic (dichotonă): tot ce nu iese aşa cum îşi
doreşte individul constituie un eşec

- tragerea de concluzii pripite: tragerea unei concluzii în absenţa dovezilor

- centrarea pe un detaliu, scos din context

- valorizarea eşecurilor sau evenimentelor triste şi devalorizarea

reuşitelor şi evenimentelor fericite

- gândirea sub imperiul emoţiilor: emoţiile negative resimţite reflectă

realitatea

- etichetarea: un comportament incidental devine o etichetă ce

caracterizează individul

- interpretarea actelor oamenilor ca reflectând întotdeauna gândirea

acestora

- suprageneralizarea: generalizarea (extinderea) unei experienţe neplăcute

la toate situaţiile posibile

- personalizarea: conferirea unui sens personal unui eveniment fără nici o

legătură cu persoana în cauză.

Terapia cognitivă: are la bază modelul cognitiv al depresiei, elaborat de

Beck (1976) şi care ulterior a fost extins şi la alte tulburări psihiatrice. Beck,
observand incidenta crescuta a unor teme specifice fixe in gandirea pacientilor
depresivi (de ex. idei de inutilitate, incapacitate) a sugerat ca aceste teme ar fi mai
degraba manifestari primare ale depresiei decat consecinte ale ei. Beck a propus
astfel ca interventie terapeutica schimbarea acestor scheme cognitive.

23
 Terapia cognitivă, începe printr-o analiză funcţională care urmăreşte
identificarea schemelor cognitive disfuncţionale, a distorsiunilor cognitive, a
gândurilor automate şi a comportamentelor anormale, iar în continuare va încerca
corectarea şi eliminarea acestora. Pus să-şi amintească ce gândeşte în momentul în
care resimte emoţia respectivă, pacientul poate conştientiza gândurile automate
care-i trec prin minte atunci când resimte emoţia respectivă. Astfel emoţiile
reprezintă „calea regală spre gândurile automate”. Depistarea schemelor cognitive
distorsionate subiacente este mai dificilă. Prin tehnici speciale se poate ajunge
uneori şi la identificarea acestora.
Distorsiunile cognitive ale pacientului, odată identificate vor fi:
- analizate împreună cu pacientul din punct de vedere logic (pacientul
cântăreşte argumentele în favoarea sau contra validităţii acestora sau e pus
să privească problema din perspectiva unei alte persoane şi să încerce să
găsească explicaţii alternative). Arta terapeutului constă în modul în care-l
va conduce pe pacient să-şi critice distorsiunile negative şi să
conştientizeze legătura dintre stimuli, gânduri, emoţii şi comportamente
(tehnica inducţiei socratice)

- confruntate experimental cu realitatea

- evaluate în ceea ce priveşte avantajele şi dezavantajele pe care le creează

pacientului pentru a testa motivaţia pacientului de a renunţa la ele.
Concluziile la care pacientul ajunge ajutat de terapeut vor fi supuse unei
validări experimentale. Pentru a vedea cum gândurile influenţează emoţiile,
reacţiile vegetative şi comportamentul, precum şi pentru a evalua progresul
terapiei, pacientul va completa acasă un jurnal sub forma unui tabel în care îşi va
monitoriza gândurile, răspunsurile emoţionale şi reacţiile vegetative generate de
acestea la situaţiile stresante cu care se confruntă. Uneori va consemna şi
răspunsuri raţionale sau alternative.
Până la dispariţia distorsiunilor cognitive pacientul este învăţat anumite
tehnici simple ce pot fi folosite în momente de impas:
- tehnici de întrerupere a ideaţiei iraţionale (distragerea atenţiei, oprirea
gândurilor)
- tehnici de neutralizare a efectului emoţional al gândurilor iraţionale.

24
 Alături de metodele cognitive sunt folosite şi unele procedee
comportamentale: structurarea programului, testarea realităţii. De asemenea
pacientul este îndemnat să întreprindă acţiuni, chiar de mică amploare, dar pe care
putându-le realiza bine şi care fiind evidenţiate în cadrul bilanţurilor efectuate
împreună cu terapeutul, se ajunge la o creştere a stimei de sine.
Mecanismele cognitive şi terapiile cu punct de plecare în această doctrină se
aplică şi în alte tulburări psihice, de exemplu în:
1) Anxietatea generalizată
Modelul cognitiv al anxietăţii este similar cu cel al depresiei având la bază
cogniţiile anxioase: despre sine (vulnerabil), despre lume (periculoasă,
ameninţătoare) şi despre viitor (imprevizibil). Terapia este indreptată spre
corectarea tulburărilor primare de gândire, explicarea modelului cognitiv
al anxietăţii şi a originii simptomelor, şi deprinderea pacientului cu unele
tehnici simple de control a anxietăţii (distragerea atenţiei, oprirea
gândurilor, relaxarea etc).

2) Atacul de panică
Se consideră că în aceste stări psihopatologice pacientul supraevaluează
semnificaţia unor uşoare disfuncţii somatice (de exemplu palpitaţiile),
considerându-le ca fiind un pericol vital, fapt ce crează un cerc vicios; pe
de altă parte, hiperatenţia ce o acordă funcţionării propriului corp face să
scadă pragul interocepţiei şi deci a senzaţiilor corporale neplăcute,
alarmându-l; pe de altă parte această percepţie negativă este un argument a
“agravării” stării de boală. Se urmăreşte întreruperea acestui cerc vicios,
explicarea originii simptomelor, şi deprinderea tehnicilor de control a
anxietăţii.

3) Tulburările obsesiv-compulsive
Se folosesc următoarele procedee:
- expunerea cu prevenirea răspunsului (în caz de ritualuri)
- tehnici de distragere a atenţiei şi oprire a gândurilor
- intenţia paradoxală: pacientul este invitat să încerce să-şi producă singur
ideile, intenţiile de act sau comportamentele ritualice care de obicei apar
fără voia sa (în manieră obsesivă) şi împotriva cărora de obicei luptă.
- structurarea cât mai precisă a programului zilnic, cu “programarea”
momentelor şi împrejurărilor în care tulburările obsesive sunt expectate.

25
4) Tulburări fobice
Fobiile specifice răspund mai bine la tehnicile comportamentale ca
monoterapie (expunerea), in timp ce fobiile sociale şi agorafobia la tehnici
combinate cognitiv-comportamentale. Metoda cognitivă este folosită pentru
întreruperea gândurilor negative intruzive şi pentru neutralizarea efectului
lor. Se pot modifica gânduri referitoare la efectul de a fi anxios (frica de
frică) şi convingerea că alţi oameni vor reacţiona nefavorabil faţă de
pacient (frica de evaluare negativă). In fobia socială, evaluarea negativă
este importantă în timp ce în agorafobie mai multă atenţie este acordată
"fricii de frică" (ex. frica că va cădea, leţina sau îşi va pierde controlul).
Aceste proceduri mai combină şi explicaţii despre fiziologia anxietăţii şi
tehnici de distragere a atenţiei.

5) Schizofrenie
Structurarea programului este importantă şi în schizofrenie, unde este
important a se găsi un echilibru între suprastimulare psiho-socială (care
poate favoriza macrosindromul pozitiv) şi substimulare (ce poate agrava
apatia, abulia şi în general macrosindromul negativ). Protecţia faţă de
suprastimulare se asigură prin susţinerea unui suport social instrumental,
într-o atmosferă psihică de toleranţă binevoitoare. Un astfel de program
cognitiv-comportamental poate avea efect benefic în defectul schizofren,
permiţând scăderea dozelor de neuroleptice. Tot în schizofrenie se practică
instruirea pacientului asupra efectelor (pozitive şi negative) ale medicaţiei,
strategii de evitare sau control a stressului, exerciţii de relaţionare socială şi
de rezolvare a problemelor practice.

6) Alcoolism
- tehnici de distragere a atenţiei (craving)
- expunere cu prevenirea răspunsului (craving)
- tehnici cognitiv comportamentale de training a abilităţilor sociale (coping
skills training).

26
 PSIHOTERAPIA FAMILIALA SISTEMICA

Familia este un sistem care are o STRUCTURĂ, fiind alcătuită din

subsisteme constituite în funcţie de: vârstă, sex, rolul asumat în cadrul familiei,
interese (coaliţii).
Subsistemele sunt delimitate de FRONTIERE care trebuie să fie clare. Atunci
când sunt difuze este afectată ierarhia familială.
REZONANŢA AFECTIVĂ a membrilor familiei faţă de suferinţa unui alt
membru depinde de frontiere: când frontierele sunt rigide familia este dezangajată
şi distanţa afectivă dintre membrii este mare, iar când frontierele sunt difuze,
familia este supraimplicată şi distanţa afectivă dintre membrii familiei este prea
mică.
IERARHIA în cadrul unei familii se bazează pe faptul că membrii familiei se
află pe nivele ierarhice diferite în funcţie de rolul asumat de fiecare membru din
care decurg autoritatea şi responsabilităţile (cine ia deciziile, cine întreţine familia).
În condiţii normale, ierarhia este clară, copiii sunt în relaţie de complementaritate
cu părinţii.
În familiile disfuncţionale apar următoarele situaţii:
- cuplul conjugal nu reprezintă întotdeauna un cuplu parental (părinţii nu au
autoritate asupra copiilor)
- apare sabotajul ierarhiei: indirect când un părinte îl sabotează pe celălalt
prin faptul că nu-l susţine când acesta încearcă să-şi exercite autoritatea
asupra copiilor; direct când un părinte îi oferă copilului o alternativă opusă
celei formulate de celălalt părinte
- pierderea partenerului conjugal şi parental prin divorţ, separare sau deces
poate genera transferul de responsabilităţi/rol/autoritate copilului mai mare
(parentificarea copilului).

RELAŢIILE dintre membrii familiei pot fi:

- simetrice sau complementare
- foarte strânse sau foarte superficiale
- flexibile sau rigide – realizând tipare transgeneraţionaleşi influenţând
homeostazia sistemului
- etice (bazate pe legitimitate şi merite) sau injuste
- loiale pe verticală (generând conflicte de loialitate) sau pe orizontală
(generând clivajul de loialitate).
27
 Rezonanţa afectivă a unei relaţii:
- relaţii extrem de strânse care distrug autonomia membrilor familiei
(fiecare se implică excesiv în viaţa sau problemele celuilalt). Rezonanţa
afectivă între membrii familiei este extremă, ducând la apariţia
dependenţei psihologice. Este cazul familiilor caracterizate prin
supraimplicare („enmeshed”)

- relaţii distante şi reci din punct de vedere afectiv ducând la o autonomie

aproape completă a membrilor familiei (nimeni nu se interesează de
nimeni în familia respectivă). Acesta este cazul familiilor dezangajate.
În mod normal familiile se află pe un continuum între cele două situaţii
extreme (familii supraimplicate şi familii dezangajate).

Raportul de egalitate într-o relaţie:

- relaţia simetrică se caracterizează prin faptul că ambii parteneri sunt pe
poziţie de egalitate şi au un comportament de acelaşi tip. Riscul constă în
competitivitatea generată de acest tip de relaţie care favorizează escalada
astfel că atunci când unul dintre parteneri încearcă să-l domine pe celălalt.

- relaţia complementară presupune că unul dintre parteneri se află într-o

poziţie de superioritate iar celălalt într-o poziţie de inferioritate (părinte-
copil). Riscul unei asemenea relaţii constă în rigiditatea situaţiei.

Loialitatea se manifestă faţă de părinţi (loialitate pe verticală) sau fata de

partenerul de viaţă sau grupul de prieteni (loialitate pe orizontală).
Loialitatea copiilor faţă de părinţi este atât de mare, încât indiferent dacă este
vizibilă sau nu, ea poate afecta profund:
- cuplul conjugal şi familia de origine a unuia dintre membrii cuplului în
situaţia LOIALITĂŢII INVIZIBILE ce sabotează relaţia cu partenerul de
cuplu, sau în situaţia CONFLICTULUI DE LOIALITATE atunci când un

28
 individ este obligat să aleagă între loialitatea pe care o datorează părinţilor
şi loialitatea faţă de partenerul de viaţă.

- cuplul parental şi copilul în situaţia CLIVAJULUI DE LOIALITATE,

când cei doi părinţi sunt în conflict iar încercarea copilului de a fi loial
ambilor părinţi este considerată ca trădare de către un părinte.

Dimensiunea etică:
Relaţia presupune un schimb între doi indivizi în care unul oferă răspunzând
nevoilor sau aşteptărilor celuilalt care primeşte. Acest schimb trebuie să fie
reciproc şi echilibrat pentru ca o relaţie să devină corectă şi durabilă. Cel care oferă
nu obţine întotdeauna ceva în schimb, de aceea a oferi înseamnă a investi într-o
altă persoană. Oferind (investind), rişti dar în acelaşi timp obţii un merit. Datorită
meritelor sale, un individ dobândeşte legitimitate.
LEGITIMITATEA POATE FI DISTRUCTIVĂ atunci când în baza ei
individul speră să găsească în partenerul de cuplu sau în propriul copil mijlocul
prin care să obţină compensaţia pentru o injustiţie pe care a trăit-o în familia sa de
origine (terapia familială contextuală).

COMUNICAREA dintre membrii familiei poate fi:

- verbală şi nonverbală
- clară sau confuză (“doublebind”)
- metaforică (simptomul este privit ca semnal de alarmă care trebuie să
atragă atenţia familiei asupra membrului suferind, respectiv simptomul
poate fi o strategie de preluare a puterii într-o relaţie).

Metacomunicarea sau „comunicarea despre comunicare”:

Informaţia comunicată (conţinutul) se însoţeşte de o informaţie adiţională care
ajută la interpretarea (decodificarea) corectă a mesajului care trebuie recepţionat
(intonaţia vocii şi/sau expresivitatea mimico-gestuală).

29
 Informaţia adiţională creşte eficienţa comunicării oferind şi indicii despre
relaţia dintre cei care comunică.
Injoncţiunile paradoxale: se referă la ordine care conţin un paradox (fii
spontan!) generând confuzie în mesaj.
Dubla legătură („doublebind”): se caracterizează prin transmiterea de către o
persoană a unei injoncţiuni paradoxale (în plan verbal) care anunţă o sancţiune,
urmată de adăugarea unei alte injoncţiuni paradoxale (la un nivel non-verbal sau
abstract al comunicării), care intră în conflict cu prima (de fapt nu e vorba de o
sancţiune). O a treia injoncţiune face ca persoana care recepţionează mesajele
contradictorii să nu poată să iasă din situaţia dată (oricum ar face, iese rău).

ADAPTAREA familiei (HOMEOSTAZIA)

Sistemul familial este un sistem deschis supus presiunilor sociale. Familia
depune eforturi pentru menţinerea echilibrului intern.
Sistemul familial parcurge un CICLU DE DEZVOLTARE alcătuit din etape
succesive (curtare, căsătorie, apariţia copiilor, pensionare, deces). Acest lucru
implică o schimbare de roluri odată cu creşterea copiilor (relaţia complementară cu
părinţii se transformă într-o relaţie simetrică) şi implicit un transfer de autoritate
către copiii deveniţi adulţi. Etapele ciclului familial pot uneori constitui momente
de CRIZĂ familială (apariţia unui membru nou, dispariţia unui membru, transferul
de autoritate) care trebuie depăşită de familie.
GENOGRAMA
Genograma este un arbore genealogic pe trei generaţii al familiei luată în
terapie care se bazează pe informaţiile obţinute în timpul şedinţelor de psihoterapie
familială sistemică.
Ea organizează schematic informaţiile despre:
- membrii familiei cu gradele de rudenie şi numele acestora
- vârsta membrilor de familie
- sexul membrilor de familie
- prezenţa unei boli psihice sau somatice la membrii familiei
- decesul unor membrii ai familiei
- relaţiile dintre membrii familiei (intensitatea relaţiei, încărcătura afectivă)

30
 - care membrii de familie locuiesc împreună.

Importanţa genogramei:
- instrument de lucru permiţând emiterea de ipoteze asupra funcţionării
sistemului familial ilustrat
- fiind cuprinse cel puţin trei generaţii, se pot observa modelele
tranzacţionale care sunt repetate transgeneraţional
- deoarece se face împreună cu familia, ea îi ajută pe membrii familiei să
înţeleagă (şi să vizualizeze) într-o altă lumină problemele pentru care au
apelat la terapie (permite reformularea problemei).

FAMILIILE FUNCTIONALE
IERARHIA în familie este RESPECTATĂ (părinţii au autoritate faţă de
copii, fraţii mai mari faţă de cei mai mici): graniţele dintre subsisteme sunt
CLARE, fiecare respectă limitele. Membrii cuplului conjugal realizează şi un
cuplu parental susţinându-se reciproc în creşterea şi educaţia copiilor
Relaţiile dintre membrii familiei sunt nu sunt nici distante, nici excesiv de
strânse; există un echilibru între autonomie şi dependenţa de ceilalţi membrii ai
sistemului familial. Copii se dezvoltă autonom şi se pot separa de părinţi cu
păstrarea sentimentului apartenenţei la familia de origine.
FLEXIBILITATE (CAPACITATE DE ADAPTARE): Membrii cuplului
conjugal şi parental sunt capabili să negocieze regulile ce guvernează sistemul
familial fără să perpetueze rigid modelele transgeneraţionale pe care le-au învăţat
în familiile lor de origine.
CLARITATEA COMUNICĂRII: comunicarea se face prin mesaje clare
existând o congruenţă între comunicarea verbală şi nonverbală.

FAMIILE DISFUNCTIONALE
Lipsa IERARHIEI sistemului familial.
Lupta pentru putere în cadrul cuplului conjugal poate genera coaliţii între
adulţi şi copii îndreptate împotriva celuilalt adult – triangulare, sabotaje directe sau

31
indirecte între părinţi, conflicte de loialitate la copii). Adulţii fie nu formează un
cuplu conjugal (separaţi, divorţaţi, în conflict), fie nu formează un cuplu parental
(afectează ierarhia antrenându-i pe copii în conflict).
In cazul familiilor monoparentale, sau cu mulţi copii poate apărea
parentificarea unui copil.
Relaţiile dintre membrii familiei sunt:
- distante (familiile dezangajate) sau prea strânse (familiile supraimplicate)
- non-etice
- rigide cu apariţia modelelor tranzacţionale stereotipe şi maladaptative.
Adulţii nu au capacitatea de a negocia. Apar conflictele provenite din lupta
pentru putere sau din perpetuarea propriul model familial transgeneraţional care nu
coincide cu cel al partenerului. Sistemul familial nu are flexibilitatea de a se
acomoda la presiunile sociale şi la etapele ciclului evolutiv apărând în momentele
critice perturbări ale homeostaziei: simptome de boală psihică la unii membrii,
conflicte.
Comunicarea se face mai ales non-verbal (violenţă fizică), este confuză, apare
incongruenţa între mesajul verbal şi nov-verbal.

Psihoterapia familiala reprezinta un ansamblu de interventii psihoterapeutice

care vizeaza familia ca sistem, considerand individul ca simptom in patologia
sistemului si centrand actiunea terapeutica nu pe tulburarile individuale, ci pe
disfunctiile sistemului.
Conceptele de baza ale psihoterapiei familiale sunt (dupa Corsini si Arieti):
- caracteristicile familiei (sistem deschis): integritatea (o parte a sistemului
poate fi inteleasa prin interactiunea ei cu celelalte parti ale sistemului),
inrudirea (relatiile intrafamilale), echifinalitatea (focalizarea terapiei pe
ceea ce se intampla)

32
- interventiile triangulare (Bowen): o a 3-a persoana poate reda echilibrul si
stabilitatea sistemului prin interventia in momentul in care tensiunea
emotionala dintre 2 persoane este prea mare sau prea laxa

- feedback-ul (pozitiv sau negativ): determina modificarile adaptative

proprii sistemului.

Etapele procesului terapeutic sunt:

1. Afilierea terapeutului sau echipei terapeutice la sistemul familial.

2. Observarea tiparelor favorite (rigide, stereotipe sau flexibile) de

interacţiune între membrii familiei (pattern-uri sau modele tranzacţionale)
si a rezonanţei afective a membrilor unei familii faţă de cel aflat în
suferinţă (empatie sau detaşare), precum şi beneficiile pe care le obţine cel
care prezintă simptomele.

3. Poziţionarea în spaţiu a membrilor familiei şi distanţele dintre scaune pot

da indicii despre frontiere, alianţe şi coaliţii.

4. Genograma serveşte atât pentru a ilustra structura şi relaţiile stabilite în

cadrul unui sistem familial, cât şi ca material de lucru împreună cu familia.

5. Identificarea problemei şi a contextului în care apare (ciclul familial,

evenimente stresante de viaţă).
6. Formularea unei ipoteze sistemice asupra problemei: simptomul exprimă
simbolic „metaforic” soluţia (inadecvată) pe care a găsit-o unul din
membrii familiei pentru a da un semnal de alarmă celorlalţi sau pentru a
încerca să preia puterea într-o relaţie. Deoarece simptomul menţine
homeostazia familiei (sistemului) este întreţinut la rândul său de sistem.

7. Se stabilesc (împreună cu familia) nişte obiective care după un anumit

număr de şedinţe trebuie atinse.

8. Se imaginează o soluţie care să:

33
 - restructureze familia (terapia familială structurală) prin restabilirea
sistemului ierarhic normal, crearea sau clarificarea frontierelor difuze între
subsisteme sau slăbirea unor frontiere prea rigide
- rezolve problema actuală (terapia familială strategică) apărută într-un
anumit context
- faciliteze comunicarea între persoanele al căror model de interacţiune este
nonverbal (şcoala Virginiei Satir) utilizând tehnica sculpturii
- să reducă anxietatea prezentă în familie, permiţând membrilor familiei să
funcţioneze autonom (şcoala lui Murray Bowen). Simptomul este un
comportament exagerat provocat de anxietate şi de un grad mic de
diferenţiere
- să modifice modelele cognitive ale membrilor familiei astfel încât să
găsească noi reguli ale jocului familial (şcoala de la Milano)
- să permită membrilor familiei să obţină o legitimitate prin exonerare
(terapia contextuală a lui Ivan Boszormenyi-Nagy).

9. In timpul şedinţelor se pot utiliza diferite tehnici: tehnici de restructurare,

detriangularea, tehnica contraparadoxului, tehnici sculpturale.

10. Intre şedinţele de terapie se prescriu membrilor familiei sarcini de

îndeplinit: sarcini paradoxale (prescrierea simptomului), sarcini
invariabile, ritualuri.

Durata psihoterapiei familiale dureaza de la cateva sedinte la acativa ani, in

functie de scopuri (rezolvarea simptomului, optimizarea comunicarii sau
restructurarea sistemului familial).
Este indicata in problemele de familie, problemele de cuplu sau individuale,
in recaderile din schizofrenie, in psihozele afective, in tulburarile de alimentatie
(anorexie, bulimie) si in adictii.

PSIHOTERAPIA DE RELAXARE
34
 Ca tehnica psihoterapeutica inseamna realizarea unei decontractii musculare
si nervoase, avand ca efect un repaus eficient, economisirea energiei psihice si
fiziece, cresterea rezistentei la stres a organismului si diminuarea efectelor negative
ale stresului deja instalate.
Sistemele de relaxare se impart in:
- Analitice (relaxarea Jacobson)
- Sintetice (training-ul autogen Schultz)
- Derivate din ritmica (cu accent pe ritm si miscare).

Tehnicile de relaxare sunt indicate in diverse tulburari nevrotice (anxioase,

fobice), in antrenamentul sportivilor de performanta etc.

Relaxarea analitica Jacobson

Tehnica implica o serie de faze succesive care au ca rezultat o relaxare
musculara si, in final, o relaxare psihica.
Pacientul in decubit dorsal, este invitat sa constientizeze contractiile din
diverse grupe de muschi. Ulterior va invata sa nu mai contracte muschii, urmand
relaxarea diferentiata pe grupe musculare. Relaxarea se va extinde, prin acest
procedeu, la intregul corp. Intr-o faza urmatoare, pacientul va constientiza
contractiile musculare reziduale induse de diverse stari afective, pe care le va
elimina.

Training-ul autogen Schultz

A fost elaborat in anii 1920 de catre psihiatrul german I. H. Schultz si deriva
din hipnoza medicala.
Consta intr-o serie de exercitii de inducerea a senzatiilor de greutate si caldura
in membre, de relaxare a respiratiei si a ritmului cardiac, de caldura in plexul solar
si de racoare a fruntii.
Cuprinde 2 cicluri: inferior si superior.

35
 Exercitiile ciclului inferior se vor insusi in timp de 6-10 saptamani si constau
in: inducerea senzatiei de greutate la nivelul membrelor (se incepe cu un brat, se
continua cu celalalt, dupa care se continua cu picioarele) care ulterior va fi
generalizata la intregul corp, inducerea senzatiei de caldura la nivelul membrelor
(la fel ca si senzatia de greutate) cu generalizare ulterioara la intregul corp,
scaderea ritmului cardiac si frecventei respiratorii, inducerea senzatiei de caldura
in plexul solar, inducerea starii de racoare la nivelul fruntii.
Exercitiile au ca rezultat o stare de detasare de tip hipnotic care produce, la
randul sau, destindere musculara.
Dupa practicarea exercitiilor ciclului inferior timp de 6 luni – 2 ani, se poate
trece la ciclul superior, care cuprinde urmatoarele exercitii: concentrare pe culoarea
preferata, concentrare pe culor impuse de terapeut, concentrare pe obiecte concrete,
concentrare pe idei abstracte, trairea “sentimentului propriu”, interogarea
propriului subconstient. Aceste exercitii se insusesc in 3-6 ani. Aplicate incorect,
pot duce la perturbari ale personalitatii (spre deosebire de exercitiile ciclului
inferior, care sunt lipsite de nocivitate).

Relaxarea dinamica de tip sofrologic

Sofrologia = disciplina care se ocupa cu modificarile constiintei.
Este o metoda la baza careia sta o sinteza intre relaxare, hipnoza si traditii
orientale.
Caycedo, autorul acestei forme de relaxare, propune divizarea constiintelot
umane in nivele (modificari cantitative ale cosntiintei) si stari (modificari calitative
ale constiintei).
Relaxare dinamica presupune exercitii de respiratie, miscari simple, exercitii
de relaxare musculara, exercitii de concentrare a atentiei asupra functiilor
organismului si de antrenare a unor particularitati ale gandirii.

PSIHOTERAPIA DE GRUP
Reprezinta un ansamblu de metode (tehnici) psihoterapeutice, factorul
principal fiind actiunea grupului.

36
 Grupul este un ansamblu de persoane intre care se stabilesc relatii
(interactiuni) psihologice, atat la nivel explicit (manifeste), cat si la nivel implicit
(latente).
Modalitatile de actiune ale psihoterapiei de grup sunt catharsis-ul, participarea
si acceptarea, evidentierea si rezolvarea conflictelor generatoare de tulburari.
Metodele utilizate in psihoterapiile de grup sunt: tehnicile bazate pe dinamica
grupului, tehnicile verbale psihanalitice non-directive, psihoterapiile centrate pe
expresia psihomotorie si verbala, psihoterapia “case-work” si cura de somn
colectiv.
Terapia de grup se bazeaza pe comunicare, prin comunicare realizand
beneficii pentru toti membrii grupului.
Dpdv al categoriei de grupuri careia i se adreseaza psihoterapia avem: grup de
activitate, grup terapeutic si grup psihoterapeutic.
Dupa modalitatea de participare la grup avem: grupul inchis (terapia incepe si
se termina cu aceiasi pacienti), grupul deschis (pacientii se pot schimba, chiar si ca
nr) si grupul semideschis (schimbarea pacientilor este decisa de terapeut).
Dpdv al structurii grupului distingem: grup omogen (participanti cu acelasi
dg, de acelasi sex, varsta, profesie etc.) sau grup neomogen.
Psihoterapia de grup este indicata la: alcoolici, toxicomani, familiilor
acestora. Se mai pot organiza grupuri pentru femei abuzate, pentru persoane cu
diverse dizabilitati fizice sau psihice etc.

PSIHODRAMA MORENO
Este o metoda de terapie activa, fondata de psihologul american de origine
romana, J. L. Moreno.
Psihodrama este o metodă de psihoterapie de grup, în care structura
personalităţii, relaţiile interpersonale, conflictele şi problemele emoţionale sunt
explorate prin mijloacele metodelor dramatice speciale.
Dupa Moreno, elementele psihodramei sunt: scena, protagonistul, terapeutul,
terapeutii auxiliari (Ego-urile auxiliare), publicul (membrii grupului). Astfel,

37
dramatizarea terapeutică a problemelor emoţionale include: un protagonist sau
pacient – persoana care interpretează sau pune în scenă problemele, cu ajutorul
ego-urilor auxiliare – persoana sau persoanele care pun în rol diferite aspecte ale
pacientului şi conducătorul sau psihodramaticianul sau terapeutul – persoana care
îi ghidează în psihodramă pe aceia care necesită dobândirea insight-ului.
Exista 3 forme de psihodrama: in intregime spontana, planificata si cea pusa
in scena (sau repetata).
Psihodrama este diferita de jocul unei piese de teatru sau de improvizatiile pe
o tema data, in psihodrama protagonistul jucandu-si (traindu-si) propria viata, in
scop terapeutic.

Rolurile:
Conducătorul: este liderul sau terapeutul şi trebuie să fie un participant activ.
El va avea o funcţie catalitică prin încurajarea membrilor grupului spre a fi
spontani. Conducătorul trebuie să fie de asemenea disponibil pentru a satisface
cerinţele grupului fără să-şi suprapună propriile valori. Din toate psihoterapiile de
grup, psihodrama necesită cea mai intensă participare din partea terapeutului şi cea
mai mare a abilitate a acestuia de a conduce grupul.
Protagonistul: este pacientul aflat în conflict. Pacientul alege situaţia pe care
vrea să o portretizeze în scena dramatică sau dacă doreşte poate permite
terapeutului să facă acest lucru.
Ego-ul/urile auxiliare: un ego auxiliar este un alt membru al grupului care
reprezintă ceva sau pe cineva din experienţa protagonistului. Ego-urile auxiliare
ajută, fiind responsabile pentru o mare parte din efectele terapeutice furnizate de
psihodramă.
Grupul (publicul): membrii psihodramei şi auditoriul formează grupul. Unii
sunt participanţi iar alţii observatori dar toţi beneficiază de experienţa terapeutică
în măsura în care se pot identifica cu evenimentele aflate în desfăşurare. Conceptul
de spontaneitate în psihodramă se referă la capacitatea fiecărui membru al

38
grupului, în special a protagonistului, să experimenteze / „trăiască” gândurile şi
emoţiile de moment şi să comunice emoţia cât mai autentic posibil.

Tehnici
Psihodrama se poate centra pe oricare arie a funcţionării (un vis, o situaţie
familială sau socială), pe un rol simbolic, pe o atitudine inconştientă sau pe o
situaţie viitoare imaginară. Simptome cum ar fi delirurile sau halucinaţiile pot fi de
asemenea expuse în grup. Tehnicile care fac ca procesul terapeutic să progreseze şi
care cresc productivitatea sau creativitatea includ:
1. Solilocvia – un recital al gândurilor şi sentimentelor ascunse sau făţişe.
2. Inversarea de rol – schimbarea rolului pacientului cu rolul unei persoane
semnificative puse în scenă de acesta.
3. Dublarea – un ego auxiliar care acţionează ca şi cum ar fi pacientul.
4. Dublarea multiplă – mai multe ego-uri acţionând precum pacientul în
diferite ocazii.
5. Tehnica oglinzii – un ego ce imită pacientul şi îi vorbeşte acestuia /
acesteia.
6. Alte tehnici – pot include hipnoza sau medicaţia psihoactivă pentru a
modifica actul comportamental în diferite moduri.

ERGOTERAPIA
Reprezinta o forma de recuperare a bolnavilor psihic, utilizand efectul benefic
al muncii.
Obiectivele ergoterapiei sunt: restabilirea si intarirea performantelor sociale,
facilitarea invatarii functiilor si a capacitatilor adaptative cu efect pozitiv asupra
productivitatii muncii depuse, diminuarea si corectarea patologiei psihice active
sau restante, promovarea sanogenezei si mentinerea starii de sanatate.

39
 Prin intermediul ergoterapiei se poate revela diagnosticul functional (se
testeaza capacitatea si modul de adaptare la sarcini) si trata maladia. Poate furniza
date importante despre evolutia bolii sau prognostic, dar principala sa functie
ramane cea curativa.
Se desfasoara in cadrul unor ateliere (tamplarie, olarit, croitorie, artizanat,
tesut, brodat etc.) sau in aer liber (gradinarit, cresterea animalelor). Activitatile se
desfasoara sub indrumarea si supravegherea personalului calificat in acest sens.
Este indicata in majoritatea tulburarilor mentale.

ARTTERAPIA
Este o metoda de psihoterapie non-verbala care se bazeaza pe stimularea
creativitatii artistice a pacientilor prin desen, pictura, modelaj, sculptura, ceramica,
artizanat.
Prin artterapie se descarca tensiuni latente, conflicte, dorinte, se reduce
anxietatea, se amelioreaza comportamentul si comunicarea interpersonala.
Poate fi efectuata individual sau in grup.
Printre metodele cele mai utilizate de artterapie se numara: metoda desenului
tematic, metoda desenului dupa model, metoda desenului liber, metoda picturii
digitale (“finger painting) si creatia in grup (realizarea unei lucrari mari de catre
mai multi pacienti).
Ofera posibilitati reale de socializare pacientilor psihici. Este indicata in orice
forma de tulburare mentala, cu execeptia sdr deteriorative masive, a starilor de
agitatie psihomotorie, a starilor de negativism, in delirium si la pacientii cu boli
somatice invalidante.

MELOTERAPIA
Reprezinta o metoda de psihoterapie non-verbala, avand la baza efectul
muzicii asupra functiilor neuropsihice.
Poate fi aplicata individual sau in grup.

40
 Exista 3 obiective ale meloterapiei: explorarea universului afectiv al
individului, mobilizarea fortelor pozitive ale psihismului, reconstructia si
reorganizarea vietii interioare.
Se descriu 2 forme de aplicare ale meloterapiei:
- Meloterapia receptiva: auditia unei opere individual sau in grup si tehnici
de auditie in grup cu verbalizare
- Meloterapia activa: sunt propuse pacientilor jocuri ritmice si melodice care
le solicita capacitatea de exprimare (asociatia percutiei corporale cu
percutia instrumentala, utilizarea de instrumente pentru improvizatie
libera).

Meloterapia poate fi asociata cu terapia prin dans sau cu artterapia.

Indicatiile meloterapiei: boli somatice cu componenta anxioasa, boli
psihosomatice (ulcer gastro-duodenal, astm bronsic, HTA etc.), boli psihice
(nevroze, schizofrenie, adictii, toxicomanii etc.).

ALTE DOCTRINE PSIHOPATOLOGICE (in afara de psihanaliza,

cognitivism si comportamentalism) - S5.

Configurationismul (Gestalt-ismul)
- mai este denumit psihologia formei (gestalt = forma, germ.)
- este o teorie ce pune la baza psihologiei notiunea de structura privita ca un
intreg semnificativ al relatiilor dintre stimul si raspuns
- isi propune sesizarea fenomenelor in totalitatea lor, fara a disocia elementele
din ansamblul in care se integreaza si in afara caruia isi pierd semnificatia
- aceasta teorie a fost aplicata mai intai perceptiei, extinzandu-se la intreaga
psihologie, apoi la alte discipline: sociologia, antropologia, lingvistica si chiar
medicina
- considera ca omul si operele sale nu pot fi examinate decat in globalitatea lor

41
 Organodinamia
- conceptie eclectica introdusa in psihiatrie de H. Ey care a extins principiile
evolutionismului si organizarii ierarhice din neurologia Jacksoniana pentru a gasi o
explicatie unitara fenomenelor psihice
- H. Ey creeaza astfel punti de legatura intre cele 2 ipoteze extreme:
organogenetica si psihogenetica
Are la baza urmatoarele principii:
1) Organismul si functia psihica constituie un edificiu:
- unitar, dinamic si ierarhizat
- rezultat din evolutia, maturizarea si integrarea structurilor stratificate ale
functiilor nervoase, constiintei persoanei
2) Boala mintala este efectul unei disolutii, destructurari sau anomaliei in
dezvoltare a intregului edificiu
3) Agentul fenomenelor evolutive este procesul organic ce poate avea o
actiune distructiva sau negativa
4) Actiunea distructiva negativa a procesului organic determinand regresiunea
sau nematurizarea functiilor psihice care se reorganizeaza sau raman organizate la
un stadiu inferior => fizionomia clinica a bolii, fiind socotita ca organizare pozitiva
Conform organodinamismului, boala mintala reprezinta o organizare a vietii
psihice la un nivel inferior de integrare cu o psihodinamica generata de degradarea
somatica, care determina aspectul clinic al bolii.
Conceptia este greu aplicabila in bolile in care nu s-au evidentiat factori
organici.
Organodinamismul neaga existenta unei:
- organogeneze pure (chia in accidentele mecanice)
- psihogenezei pure a tulb mintale; tulb psihice afecteaza intregul sistem
psihic.
Structura acestei teorii este foarte sistematica si abstracta, substituind faptele
de observatie clinica cu interpretari ipotetice. Pe de alta parte, H Ey considera ca
orice tulb psihica exprima un substrat organic inca nedescoperit, excluzand

42
posibilitatea existentei stadiului initial si functional al b psihice, care ulterior face
saltul catre organicitate.

Psihopatologia dezvoltarii
Concept propus recent de Rutter, in care se incearca si o abordare
epidemiologica.
Este in legatura cu ciclurile vietii; din perspectiva acestora, anumite boli sunt
mai caracteristice anumitor perioade de viata.

43