Sunteți pe pagina 1din 64

I.

INTRUDUCERE IN PSIHOTERAPIE
1. DEFINIREA PSIHOTERAPIEI
“Psihoterapia e interventia specifica si controlata asupra bolii si/sau personalitatii
pacientului, care foloseste un ansamblul de metode conform unei conceptii despre
personalitate si boala psihica.”(coord.M.Marian, 2006).
“Psihoterapia presupune o aplicare sistematica si constienta a unor mijloace
psihologice de influentare a comportamentului uman” (Holdevici, 2004). La baza oricarei
psihoterapii exista convingerea ca persoanele cu probleme psihologice au capacitatea de a se
modifica la diferite niveluri psihice in functie de orientarea terapeutica (emotii, ganduri,
comportamente, personalitate).
“Psihoterapia este o actiune psihologica sistematica, planificata si intentional, avand
la baza un system theoretic conceptual bine pus la punct si trebuie exercitata de catre un
psihoterapeut calificat asupra pacientului.” (Holdevici, 2004).
“Psihoterapia poate fi privita ca o relatie interpersonala intre un psihoterapeut si
pacient, relatie menita sa investigheze si sa inteleaga natura tulburarilor psihice ale
pacientului in scopul de a corecta aceste tulburari si a-l elibera pe pacient de suferinta.”
(holdevici, 2004).
Psihoterapia este un process interactional constient si planificat ce isi propane sa
influenteze tulburarile de comportament si starile de suferinta care, printr-un consens intre
pacient si terapeut, sunt considerate ca necesitand un tratament, prin metode psihologice (prin
comunicare verbal si nonverbal) in sensul unui scop bine definit pe cat posibil elaborate in
comun (minimalizarea simptomelor si/sau schimbarea structural a personalitatii) cu ajutorul
unor tehnici ce pot fi invatate in baza unei teorii a comportamentului normal si patologic. In
general, aceasta implica o relatie emotional solida. (Strotzka 1978, cf. Huber 1994).
Potrivit lui Huber (1997), o metoda de interventie poate fi considerata psihoterapie
daca indeplineste urmatoarele conditii:
- se bazeaza pe o teorie asupra personalitatii si tulburarilor sale
- sa se intemeieze pe o teorie stiintifica asupra modificarii tulburarilor sip e o serie de tehnici
verificate
- prezinta evaluari empirice ale efectelor sale pozitive sau negative
- ofera o interventie in tulburarile de comportament sau in starile de suferinta ce necesita
ajutor
- e practicata de o persoana calificata si competenta

1
2. OBIECTIVELE PSIHOTERAPIEI
Majoritatea specialistilor vizeaza, in principal, urmatoarele aspectele (Holdevici, 2004):
a) scoaterea pacientului din criza existential in care se afla;
b) reducerea sau eliminarea simptomelor
c) intarirea eului si a capacitatilor integrative ale personalitatii pacientului
d) modificarea opiniilor eronate ale pacientilor despre ei insisi si despre lumea
inconjuratoare;
e) modificarea structurii personalitatii in vederea obtinerii unei functionary mature, cu o
capacitate de adaptare eficienta la mediu;
f) reducerea sau eliminarea acelor conditii de mediu care produc sau mentin
comportamentul de tip dezadaptativ;
g) dezvoltarea unui sentiment clar al identitatii personale
h) rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale pacientului
Obiectivul major al psihoterapiei este imbunatatirea calitatii vietii prin schimbarea
comportamentului si a stilului de viata, prin intelegerea despre sine, prin perfectionarea
strategiilor de coping si imbunatatirea adaptarii la mediu.

3. CLASIFICAREA ABORDARILOR TERAPEUTICE


1) Dupa durata procesului terapeutic:
a) de lunga durata(ani) – de exemplu, psihanaliza
b) de scurta durata(10-50 sedinte)
2) Dupa profunzimea terapiei:
a) terapii centrate pe symptom (psihoterapii scurte): isi propun sa inlature problema pentru
care s-a prezentat pacientul
b) terapii analitice: considera ca simpla inlaturare a simptomelor nu e suficienta, vizeaza o
restructurare de profunzime a personalitatii, conflictelor si problemelor nerezolvate. Pentru ca
altfel conflictele si probleme nerzolvate vor aparea sub alta forma
3) dupa numarul de pacienti: individuala, de grup sau de cuplu si familie
4) dupa conceptia teoretica aflata la baza terapiei:
a) terapii dinamice, care pornesc de la idea conform careia simptomul e rezultatul unor
conflicte intrapsihice inconstiente, nerezolvate iar terapeutul trebuie sa-l ajute pe pacinet sa le
constientizeze si sa le rezolve
b) terapii comportamentale care considera ca simptomele sunt rezultataul unor
comportamente invatate iar inlaturarea acestora se face printr-un proces de reinvatare
2
c) terapii experiential conform carora simptomele si problemele psihopatologice au drept
sursa disperarea existential, segmentarea Eului, procesul therapeutic avand la baza
actualizarea disponibilitatilor nevalorificate.

4. RELATIA TERAPUTICA IN CONTEXTUL CELORLALTE INTERACTIUNI


SOCIALE (Dafinoiu, 2000)
Majoritatea psihoterapiilor sunt delimitate de campul psihocultural caruia ii apartin
terapeutul si pacientul printr-un cadru ce implica doua aspecte: ansamblul de coduri de
relationare (“regulile jocului”) si un anumit dispozitiv (Gilleron, 1977, cf. Dafinoiu, 2000).
Oricare psihoterpaie presupune reguli de relationare care difera de regulile obisnuite,
dar care sunt acceptate de societate pentru ca este vorba despre un tratament; de asemenea
dispozitivul ethnic utilizat subliniaza aspectul therapeutic al relatiei si-i evidentiaza anumite
caracteristici. Astfel, delimitarea campului psihoterapeutic in raport cu cu campul socio-
cultural se face in primul rand prin punerea sub semnul intrebarii a regulilor sociale acceptate
in cultura respective: se stabilesc coduri psihoterapeutice diferite de codurile sociale
conventionale. Prin aceasta, se instituie o bariera care delimiteaza clar relatia teraputica
deosebind-o de celelelate forme de interactiune sociala. Astfel, in relatia psihoterapeutica,
unele tabuuri sunt anulate dar sunt instaurate alte interdictii (de exemplu, pacientul nu poate
face cadouri terapeutului).
Aceste reguli modifica considerabil relatiile interpersonal obisnuite, atribuind
fiecaruia dintre interlocutori un rol specific in care unul este ingrijit, iar celalalt ingrijeste. De
aceea este contraindicate interferenta relatiei terapeutice cu alte tipuri de relatii (de rudenie,
de prietenie etc). Tocmai noutatea rolului prescris de codurile relatiei psihoterapeutice, modul
de comunicare deosebit de cel coditian asigura puterea relatiei terapeutice, care poate sparge
astfel automatismul repetitiei (conceptualizat in psihanaliza prin termenul de transfer)
raspunzator de dezachilibrul evident al pacientului in rapot cu mediul in care se afla.
.In campul teraputic se instaureaza o noua realitate psihosociala deoarece codurile
relationale psihoterapeutice transgreseaza in mod deliberat regulile obisnuite. Astfel, intr-un
cadru in care pacientul nu mai este securizat de obiceiuri, uzante si coduri obisnuite, in care
tabuurile socio-culturale sunt anulate si se afla sub impreriul altor reguli si interdictii, el
traieste o stare in care sunt puse sub semnul intrebarii fundamentele pe care se sprijina
echilibrul lui psiohologic. Tocmai pe acest fond de insecuritate va intervene terapeutul.

3
Regulile care organizeaza aceasta relatie comporta un aspect etic (drepturile si
indatoriile fiecaruia) si un aspect ethnic (neutralitate, secret, abstinenta, pasivitate). La aceste
reguli se adauga un mod de comunicare specific care poate fi dominant verbal si nonverbal.
Fiecare scoala psihoterapeutica presupune o anumita conceptie despre om, boala si
sanatate, normal si patologic si, in functie de acestea, utilizeaza un anumit dispozitiv ethnic
pentru atingerea unor scopuri specific (realizarea insigthului, inlaturarea simptomelor,
maturizarea si dezvoltarea persoanei, etc).
Codurile relationale si “regulile jocului therapeutic” capata dimensiuni si nuante
specific, in functie de scoala careia ii apartine terapeutul. In acest context, competent
terapeutice inseamna capacitatea de a stabili o relatie dinamice in interiorul unui cadru spatio-
temporal dat, in functie de obiective precise si prin raportarea lor la un model theoretic clar di
definit.

II. PSIHOTERAPII DE ORIENTARE DINAMICA


Punctul de vedere dinamic isi are originea in fizica, care spune ca oricare fenomen
fizic este rezultatul interactiunii unor forte. Astfel, omul e rezultatul unor forte intrapsihice
aflacte in conflict. Psihoterapiile psihodinamice pun accent pe descoperirea de catre pacient a
proceselor psihologice inconstiente ce stau la baza structuriil personalitatii sale si a formarii
mecanismelor adaptative.
Descoperirile bruste si intuitive poarta denumirea de insight. Prin insight pacientul
descopera sursele si motivatiile ascunse care stau la baza comportamentelor si problemeleor
sale. Aceste surse si motivatii ascunse s-au structurat in copilarie, sunt de natura inconstienta
si sunt relative inconstiente.
Sarcina principala a terapeutului psihodinamic e sa-l ajute pe pacient sa descopere ce
se intampla cu el, sa obtina insight-ul propriilor problem sis a utilizeze intelegerea obtinuta
pentru a-si modifica stilul perturbat de a reactiona si de a se compoirta.
Terapiile psihodinamice au cel putin 2 trasaturi comune:
a) discutia cu pacientul e instrumentul de baza al terapiei; pacientul decide tema de discutie
iar psihoterapeutul doar ghideaza;
b) terapeutul tinde sa adopte o atitudine profesionala neutra in schimbul uneia cu caracter
personal.

4
Principiile terapiei psihodinamice:
Principiul de baza e insightul. Pacientul are o serie de scopuri de viata, atitudini, motivatii,
opinii despre sine insusi de care este constient si pe care se straduieste sa le urmeze. Pe de
alta parte poseda o serie de motivatii si conflicte inconstiente ce isi au originea in copilarie, in
relatiile si experientele timpurii). Prezenta la adult a acestor motivatii si conflicte e nociva din
2 motive:
a) sunt specifice relatiilor din copilarie care nu mai exista; sunt caracterizate prin imaturitate
si egocentrism;
b) nefiind constientizate, ele opereaza din umbra dar eficient asupra pacientului aflat in
present si astfel scapa controlului constient.
Din aceste motive pacientul se afla intr-un permanent conflict cu sine, se simte
amenintat si frustrat. Solutiile gasite sunt ineficiente pentru ca pun in actiune mecanismele
defensive care reprezinta moduri nerealiste de adaptare, generatoare de tulburari (de natura
emotional: anxietate, depresie, comportament symptomatic, functionare neadecvata, acuze
somatoforme).
Terapiile psihodinamice considera ca in cadrul tulburarilor nevrotice simptomele sunt
mai putin importante decat fortele care le genereaza. Aici intervine paradoul pacientului: vine
pt niste simptome pe care terapeutul le considera secundare.
Principiul insightului genereaza mari dificultati:
a) scopul terapiei dinamice nu este si scopul pentru care s-a prezentat pacientul la terapie.
Terapia dinamica are doua obiective majore: sa modifice viziunea pacientului asupra propriei
probleme si intregul sau mod de viata si sa formeze acestuia un nou mod de intelegere a
propriei personae.
b) este dificil de aflat daca pacientul a avut cu adevarat un insight sau nu; orientarea
psihodinamica merge pe urmatoarea premisa: doar un insight corect va produce inlaturarea
simptomelor si va genera patternuri eficiente de comportament.
Psihanaliza utilizeaza criterii complexe de apreciere a succesului terapiei: profunda
intelegere de sine a clientului, trairea sentimentului de fericire personala, stabilirea unor
relatii interpersonale mai eficiente si mai incarcate de satisfactie.

Bazele teoretice ale psihanalizei:


Psihanaliza este considerata o teorie psihologica asupra dinamicii umane, o metoda de
cercetare si abordare terapeutica. Pentru teoria psihanalitica este centrala distinctia intre
motivatii inconstiente si motivatii constiente ce stau la baza conduitei umane. Fortele
5
inconstiente influenteaza in fiecare moment comportamentul uman, ele interferand cu
elementele constiente ale psihismului.
Tehnica terapeutica a psihanalizei isi propune sa aduca la nivelul constiintei emotiile,
motivatiile, experientele de care subiectul nu e constient pentru a-si extinde controlul
constient asupra lor si a se elibera de energia psihica pe care aceste continuturi psihice o
contin. Inconstient nu inseamna numai ca anumite idei sau stari affective dispar complet din
constiinta, ci, de multe ori, disocierea unor parti component ale unor continuturi psihice care
ar trbui sa fie firesc impreuna.
Sanatatea mentala depinde de gradul in care viata psihica este condusa de forte de
natura constienta si de constientizarea efectului unor forte inconstiente. Sanatataea mentala
inseamna si intarirea eului, comportamentul fiind adus sub controlul eului va determina ca
pacientul sa faca fata dificultatilor existente intr-un mod matur si realist.
Structura personalitatii cuprinde 3 instante psihice:
Ego-ul are urmatoarele functii:
a) perceperea evenimentelor interne sau externe
b) integrarea diferitelor continuturi psihice
c) functie executive
Id-ul cuprinde impulsuri inconstiente persistente de cautare a placerii si de ostilitate.
Super-ego-ul cuprinde continuturi psihice de natura social-valorica, idealuri, principii morale,
care stimuleaza ego-ul in actiunea sa de a combate fortele id-ului.
La adultul normal Ego-ul are suficienta forta pentru a face fata tendintelor
inconstiente al id-ului prin transformarea si sublimarea acestora. La nevrotic, aceste tendinte
sunt reprimate si deci nu sunt accesibile constiintei. Mai mult, Egoul militeaza impotriva
aducerii lor in constiinta, punand in actiune diferite mecanisme de aparare.
Psihoanaliza pune accentul pe conceptul de sexualitate, care se refera nu doar la
experiente legate de sfera genitala ci o larga varietate de experiente agreabile din copilarie
care isi pun amprenta asupra personalitatii adulte. De exemplu, complexul lui Oedip sau
complexul de castrare ar reprezenta fenomene normale in cursul dezvoltarii copilului iar cand
nu sunt bine integrate, predispun adultul la dificultati de adaptare.
Perspectiva psihanalitica are la baza urmatoarele principii fundamentale:
1) omul poseda impulsuri si tendinte instinctive, pulsiuni de natura inconstienta, iar
psihanaliza se preocupa de modul in care aceste impulsuri sunt exprimate, transformate sau
refulate;

6
2) refularea are la baza in principal tendinte sexuale iar tulburarile psihice au la origine o
dezvoltare libidinala (psihosexuala) defectuoasa;
3) dezvoltarea psihosexuala defectuoasa isi are originea in conflictele si traumele psihice din
copilaria timpurie;
4) caracterul universal si persistent al complexului lui Oedip care ramane activ si
neconstientizat;
5) omul se confrunta cu conflictele dintre pulsiunile biologice, instinctive, substitutele
acestora, mecanismele primare de aparare ale eului care incearca o mediere cu realitatea
externa in acord cu standardele si principiile morale elaborate de societate.
6) determinismul psihic care spune ca fenomenele psihice si comportamentale nu apar
intamplator ci sunt determinate de evenimente anterioare care daca nu sunt constientizate
determina subiectul sa repete mereu aceleasi tipuri de comportamente.
Sarcina principala a terapeutului e sa aduca in constiinta inconstientul. Obiectivul
terapiei este acela de a motiva eul sa renunte la mecanismele de aparare patologice si sa
gaseasca altele mai adecvate. Scopul major a psihanalizei este restructurarea personalitatii si
rezolvarea tuturor conflictelor nevrotice. Procesul psihoteraputic este marcat de momentul de
catharsis si momentele de insight.
Catharsisul este un moment important in terapia psihanalitica pentru ca:
a) terapia nu poate progresa daca pacientul nu-si exprima intr-o anumita masura trairile
affective;
b) exprimarea acestor sentimente produce pacientului o anumita usurare, fapt ce-l incurajeaza
sa continue terapia.
Dupa Hutchinson (1950, cf. Holdevici, 2004) exista patru etape succesive in atingerea
insightului psihoterapeutic:
a) etapa pregatitoare caracterizata prin trairea sentimentului de frustrare, anxietate, disperare,
urmata de activitatea febrila de cautare prin incercare si eroare a unei solutii la propria
problema, o recadere in vechile modele de comportamet si gandire in care subiectul nu mai
vede o cale de iesire;
b) etapa de incubatie si de renuntare, in care se manifesta dorinta de a renunta, de a fugi de
problema sa, lipsa de motivatie si rezistenta la rezolvarea problemei;
c) etapa de iluminare in care problema devine clara pentru apcient si solutia se impune de la
sin e(aparitia insight-ului)
d) faza de evaluare si elaborare a solutiei
Exista distinctie intre insight-ul de natura intelectuala si insight-ul de natura emotionala.
7
Tehnicile psihanalizei:
1) Metoda asociatiilor libere prin care continuturile reprimate ale inconstientului vor iesi la
iveala eliberand persoana de efectele lor.
2) Analiza viselor se realizeaza asupra visului in intregime, dar si asupra detaliilor
semnificative. Exprima in mod simbolic dorintele subiectului.
3) Analiza actiunilor clientului
4) Analiza transferului, mecanism prin care raportarea la o alta persoana nu are legatura cu
ceea ce este ea in realitate ci are un caracter irational si proiectiv. Daca teraputul isi mentine
neutralitatea, majoritatea relatiilor emotionale ale clientului nu au legatura cu situatia
prezenta ci izvorasc din tendinte ascunse. Analiza acestor reactii poate conduce la
descoperirea unor experiente din copilaria clientului care au generat aceste tendinte precum si
la cunoasterea motivatiilor inconstiente care au stat la baza comportamentului
5) Contratransferul. Nu numai clientul poate transfera asupra terapeutului atitudini, ganduri,
sentimente care au legatura cu o imagine sau o amintire importanta din viata sa, dar si acesta
poate raspunde emotional la solicitarile clientului. De aceea psihoanaliza recomanda ca
fiecare teraput sa-si faca propria sa analiza.
6) Analiza rezistentelor. Rezistenta reprezinta orice fapt care interfereaza cu desfasurarea
normala a sedintelor de terapie; ele sunt mecanisme prin care persoana se apara de anxietatea
inerta a ducerii in constient a unor conflicte inconstiente.(neimparatsirea tuturor gandurilor,
dezacordul cu teraputul, intarzierea la sedinte).
7) Analiza egoului-consta in analiza comportyamenului prezent al clientului. Rolul analizei
este de a vedea daca clientul este pregatit, daca eul sau este suficiernt de puternic pentru a se
confrunta cu o noua portie din inconstient.
8) Interpretarile. Intepretarea analitica consta in aceea ca teraputul ordoneaza materialul
discontinuu produs de client in cursul asociatiilor libere si analizei viselor conferindu-I o
explicatie ci sens prin prisma conceptelor psihanalitice.

Terminarea curei analitice


Scopul psihanalizei nu consta doar din a-l ajuta pe pacient sa resolve o anumita
problema specifica, ci mai degraba sa-si puna in actiune resursele psihice pe baza carora va
putea face fata oricarei problem de natura emotionala. Aceste este procesul psihoterapeutic de
reeducare care este posibil doar dup ace pacientul si-a examinat, constientizat si inteles
propriile problem si reactii.
8
Anumite studii au ajuns la concluzia ca rezultatele terapiei analitice sunt persistente
cand pacientul dobandeste capacitatea de a-si accepta sexualitatea, obtine o mai buna
adaptare sociala si dobandeste intelegerea mecanismelor care stau la baza dificultatilor sale.
Alte criteria ale eficientei terapiei analitice: reducerea tendintei de a devein anxios, de
a avea comportamente regressive, de a evita conflictele; dezvoltarea unei atitudini positive de
tolerant si acceptare a celorlalti; disparitia amneziei infantile si dizolvarea relatiei
transferentiale.

Abordarile psihodianamice post-freudiene (coord .Mitrofan 2008).


Teoria psihodianmica freudiana a fost completata si revizuita de o serie de psihanalisti
care nu au fost deacord cu toate aspectele decise de Freud. Reprezentantii abordarii
postfreudiene sunt: Alfred Adler; Carl Gustav Jung (terapia analitica), Melanie Klein, David
Winnicot si Franqoise Dolto (au contribuit la dezv. Psihoanalizei aplicata pe copii) , Wilhelm
Reich (a contribuit la constituirea scolii reichiene) ; Heinz Hartman, Eric Ericson si David
Rapport (psih egoului); Ronald Fairbein, Otto Kernberg, Heinz Kohut (au constituit terapia
relatiilor obiectuale); Michael Balint (psihodrama analitica de grup); David Malon (terapia
dinamica de scurta durata); Karen Horney (neopsihanaliza); John Bowlby (teoria
atasamentului).
Adler accentueaza determinismul social in defavoarea celui biologic, influenta
familiei si a factorilor de mediu in determinarea comportamentului individului. El considera
ca influentele din copilarie pot da nastere unor complexe de inferioritate, iar tendinta de a le
compensa constitue o sansa motivationala ce ar putea avea o influenta puternica pt destinul
personal. In procesul de trapie clientii sunt incurajati sa isi asume responsabilitatea propiului
detin.
Carl Gustav Jung, in teoria lui asupra psihicului, acorda importanta si partii spirituale,
mistice, traspersonale si creative din om. Este cunoscut mai ales pentru teoria arhetipurilor si
pentru conceptual de inconstient colectiv, care a redimensionat semnificativ evolutia
psihoterapiei, orientand-o catre abordarea umanista si transpersonala. In procesul de
pshoterapie Jungian se folosesc asociatiile libere, interpretarea viselor (visele nu mai sunt
analizate ca la Freud predominant sexual, ci acum ele au o functie mai importanta pentru
viata psihica in ansamblu). In viziunea lui Jung visele au rolul de a echilibra persoana, dar si
acela de a transmite informatii despre evolutia individuala. Interpretarea transferului si
contratansferului se mentin ca obiective in terapia analitica. Scopul terapeiei este acela ca

9
persoanele sa devina armonioase cu lumea lor interna, fara a pierde contactul cu lumea
externa (procesul de individuarea).

Relatia terapeutica in psihanaliza (cf. Dafinoiu 2000):


Teoria si practica psihanalitica a suferit o serie de dezvoltari si transformari. Aparitia
terapiilor psihodinamice de scurta durata a modificat substantial relatia terapeutica intalnita in
cura psihanalitica clasica.
Dar, conform teoriei psihanalitice clasice, terapia tulburarilor nevrotice se realizeaza
prin explorarea unor aspecte ale istoriei individului si prin descoperirea relatiei lor cauzale cu
starea psihologica prezenta. Afirmatia fundamentala a psihanalizei este aceea conform careia
simptomele prezente isi au originea in conflictele inconstiente. Procesul therapeutic consta, in
principal, in aducerea acestor conflicte la suprafata, in constient. Conflictul nevrotic este
rezolvat cand acele parti ale Eului, Supraeulyui si Sinelui, respinse din campul constientului
in timpul dezvoltarii, sunt integrate.
Obiectivul tratamentului este de a motiva Eul sa renunte la mecanismele de aparare
patologice sau sa gaseasca altele mai adecvate. Aceste schimbari structural ale Eului sunt
considerate a fi singura solutie viabila la conflictele bazale si, in acelasi timp, garantia unei
permanente schimbari.
Relatia terapeutica implica anumite reguri. Principala regula se refera la pacient si
este regula asociatiei libere: pacientul are drept consemn sa spuna pe cat posibil tot ce ii vine
in minte fara a inlatura gandurile care I se par prostesti, banale sau fara importanta. Aceaata
regula se bazeaza pe afirmatia lui Freud ca inconstientul contine tendinte spre exprimare in
plan constient prin incercarea de a depasi barierele Eului. Materialul psihologic produs in
urma asociatiilor libere este analizat cu ajutorul unor tehnici orientate spre obtinerea
insigthului (confruntarea, interpretarea, perlaborarea).
Si comportamentul psihoterapeutului se conformeaza unor reguli specifice:
1. Tacerea psihanalistului trebuie sa permita asociatiilor pacientului sa se dezvolte.
2. Atenta flotanta. Asociatiilor libere ale pacientului, orientate de tenditele inconstiente
ale acestuia, le corespunde atentia flotanta a psihanalistului, expresia “inconstientului
expert” al acestuia. Terapeutul nu trebuie sa aiba idei preconcepute cand isi asculta
pacientul, dar trebuie sa poata sa se lase surprins, sa recepteze, fara effort idei, in
aparenta incongruente, suscitate de discursul pacientului.

10
3. Neutralitatea. Psihanalistul nu se pronunta asupra discursului pacientului. Nu-l judeca,
este neutru vizavi de ce spune pacientul. Este acolo doar pentru a intelege si
interpreta.
4. Abstinenta. Aceasta regula are un versant inclinat catre terapeut si unul catre pacient.
Terapeutul trebuie sa se abtina in a da pacientului satisfactiile pe care acesta le cauta
pentru a evita in a deveni complicele nevrozei acestuia si trebuie sa-si limiteze
interventiile strict in domeniul interpretarii. Uneori psihanalistul recomanda
pacientului sa se abtina in luarea unor decizii importante in cursul tratamentului pt. a-l
proteja de deciziile dificil reversibile ce ar putea fi legate de o faza tranzitorie a
tratamentului, dar, mai ales, pentru a-l oblige sa verbalizeze conflictele sale pe
divanul psihanalitic, in loc a-l lasa sa actioneze in viata de zi cu zi intr-o maniera mai
putin lucida. Abstinenta analistului si abstinenta recomandata pacientului au ca scop
lupta impotriva”trecerii la act” (acting-out) adica impotriva exprimarii de catre
pacient a conflictelor sale in limbajul actiunii. Regula abstinentei asigura o conversie
fortata a conflictelor intr-o forma verbala. Ipoteza care sta la baza acestei reguli
afirma ca datorita acestor masuri de fustrare controlata, pacientul, privat de sursele de
obtinere de satisfactie, este plasat intr-o stare de dezechilibru: pe de o parte, el va trai
maim ult in analiza conflictelor pe care cauta sa le resolve obisnuit in viata cotidiana,
pe de alta parte, in cura analitica insasi; neputand obtine de la analist satisfactiile pe
care acesta i le refuza, va incepe sa-si exprime conflictele intr-un mod mai direct.
Acestea vor deveni “analizabile”.
5. Evitarea interventiilor asupra anturajului pacientului. Psihanalistul se intereseaza de
lumea interna a pacientului, nu de anturajul sau.
6. Interpretarea este instrumentul terapeutic principal al psihanalistului si consta in a
ajuta pacientul sa perceapa originea reala a sentimentelor sale, a temerilor sau a
inhibitiilor sale (cand pacientul ajunge sa relationeze temerile sale de trecut, nu se va
mai teme de present).
Aceste principii stau la baza a ceea ce s-ar putea numi intersubiectivizarea relatiei
terapeutice si determina procesul psihanalitic. In timpul tratamentului relatia terapeutica
insasi devine obiect al analizei. S-a afirmat ca pacientii nevrotici tint sa manifeste reactii
transferentiale in care acestia se raporteaza la obiecte inconstiente (in acest caz terapeutul)
spre care orienteaza impulsurile sale libidinale sau agresive. Aceasta inseamna ca
pacientii tind sa retraiasca relatiile trecute in cadrul tratamentului, intr-un effort de
caautare a gratificatiei. Astfel de “repetari ale trecuturilui” in relatie cu terapeutul pot
11
conduce la manifestarea unor structuri libidinale sau comportamentale (de dependenta sau
aggressive) foarte puternice fata de acesta. Reactiile trasnferentiale constituie materialul
esential ce va fi analizat si trebuie stimulat de catre terapeut.
Reactiile trasferentiale pot fi:
a) Pozitive – includ reactii precum simpatia, dragostea, respectul pt terapeut si
furrnizeaza o baza a aliantei terapeutice ce conduce pacientul la o identificare
cu atitudinea si demensul terapeutului. Ulterior pacientul este ajutat sa perceapa
diferit situatiile si sa descopere noi modalitati de functionare
b) Negative – pacientul actualizeaza vechile conflicte.
Freud abordeaza in detaliu problema transferului in raport cu rezistentele si descrie
doua situatii opuse: 1. rezistenta la transfer : intreruperi ale asociatiilor, taceri prelungite, etc.
2. rezistenta prin transfer : in acest caz pacientul vrea sa puna in act pasiunile sale fara sa tina
seama de situatia reala. Totusi, aceasta repetitie simbolica a trecutului in cadrul relatiei
terapeutice asigura posibilitatea schimbarii si devine cel mai puternic dintre instrumentele
trapeutice.
Relatiile afective inconstiente ale terapeutului sunt descrise ca relatii
contratransferentiale si anume : o atitudine pozitiva a terapeutului fata de pacient pare sa fie o
conditie necesara pentru o cura cu rezultate pozitive. Titusi, daca aceasta atitudine depaseste
un anumit nivel critic, ea poate stimuli nevoia pacientului de gratificare si dependent. Astfel,
contratransferul poate devein un obstacol in evolutia terapiei si poate ridica chiar problem
etice. Contratransferul pozitiv sau negativ devine, in aceste conditii, pentru terapeut o
provocare personala cu efecte asupra dezvoltarii si formarii sale profesionale.
Factorii inportanti pt relatia psihanalitica si care pot fi intalniti si in alte tipuri de
psihoterapii sunt :
1. accentul pus pe alianta terapeutica
2. un stil empatic, non-directiv si non-evaluativ al terapiei
3. identificarea pacientului cu terapeutul
4. acceptarea insight-ului si a metodelor analitice

12
III.ORIENTAREA COGNITIV-COMPORTAMENTALA

1. TERAPIA COMPORTAMENTALA (Dafinoiu, 2008)


Terapia comportamentala s-a dezvoltat ca forma de protest fata de punctul de vedere
psihanalitic ce considera ca in spatele tuturor tulburarilor comportamentale se afla forte
subiective profunde si inconstiente. Bazele sale teoretice cuprind ideile majore dezvoltate in
cadrul cercetarilor privind conditionarea si invatarea. Contributii majore le-au adus Skinner
(1953), Wolpe (1958)si Eysenck (1962) care au dezvoltat strategii terapeutice care au
valorificat rezultatele cercetarilro privind conditionarea si invatarea realizate de Pavlov,
Watson, Tolman, Hull, Thorndike, Dollard si Miller.
La nastere omul este o tabula rasa iar istoria scrisa pe aceasta este determinata de
conditiile mediului. Personalitatea e vazuta ca functie a stimulilor externi, a interactiunilor si
rolurilor sociale (factorii subiectivi interni, procesele inconstiente sunt response ca nefiind cu
adevarat stiintifice din moment ce nu pot fi studiate intr-o maniera sistematica si
reproductibila). Oamenii sunt produse ale proceselor de conditionare in care s-au angajat.
Paradigma stimul-raspuns (S-R) e structura fundamentala a oricarui proces de invatare.
Comportamentele nevrotice de care persoana doreste sa scape sunt invatate (raspunsurile
comportamentale indezirabile au fost invatate pentru ca in trecut i-au permis persoanei sa
evite experientele dureroase).
Obiectivul principal al terapiei este eliminarea raspunsurilor comportamentale
indezirabile. Terapia este un proces de eliminare a simptomelor si invatare a unor raspunsuri
comportamentale mai adaptative. Terapia comportamentala este o terapie scurta centrata pe
simptom, care vizeaza in general modificarea interactiunilor dintre persoana si mediul sau.
“Psihoterapia este un set de procedure destinate sa elimine o varietate de raspunsuri
cu efecte emotionale negative, precum si comportamentele indezirabile si nefolositoare sis a
creeze comportamente mai eficiente pentru controlul si adaptarea la anumite sarcini
cotidiene, personae si situatii.” (Reyna, 1964, apud. Dafinoiu 2008).
Kazdin (1982, cf. Ionescu 1994) afirma ca terapiile comportamentale pun accentul pe
urmatoarele aspecte:
1) evidentiaza determinantii actuali mai degraba decat determinantii istorici ai
comportamentului
2) prezinta schimbarea comportamentului manifest ca fiind criteriul major in evaluarea
tratamentului

13
3) valorifica cercetarea din psihologie pentru formularea ipotezelor cu privire la tratamentul
si tehnicile folosite
4) defineste tratamentul in termeni operationali si specifici pentru ca metodele aplicate sa
poata fi reproduse
5) subliniaza intr-o maniera precisa comportamentil vizat si tehnicile de evaluare
Terapia comportamentala este un proces de reeducare si invatare. Comportamentul
adaptativ este intarit iar comportamentul dezadaptativ este eliminat. Bazele teoretice si
empirice ale acestui process isi au originea in cercetarile privind invatarea la animale si om.
Primele cercetari au identificat doua paradigm ale invatarii la animale: conditionarea clasica
(Pavlov) si conditionarea operanta (Skinner).
Utilizand principiile conditionarii operante, terapeutul isi planifica intereventiile,
actionand asupra consecintelor comportamentului-simptom (“beneficiile simptomului”) si
utilizand ca intarire evenimentele descoperite ca influentand schimbarea comportamentului in
directia dorita.
Dezvoltarea acestor doua paradigm de conditionare si integrarea lor ulterioara de catre
cercetatori precum Hull, Mowrer sunt evenimente importante in evolutia terapiei
comportamentale. O insemnatate deosebita au avut-o lucrarile lui Mowrer (1960) care au
descries un model bifactorial, incluzand elemente ale conditionarii clasice si operante, pentru
a explica teama si comportamentul de evitare.
Teama de un stimul e dobandita printr-un mecanism de conditionare clasica si fiind
aversive, subiectul invata sa o reduca prin evitarea stimulilor conditionati. Comportamentul
de evitare intarit de consecintele sale pozitive este principalul element al perpetuarii fobiei.
Prescriptiile privind expunerea pacientilor la stimuli fobogeni sunt elemente centrale in
majoritatea tehnicilor utilizate in terapia fobiilor.
Tehnica cea mai cunoscuta se numeste desensibilizare sistematica si are trei pasi:
invatarea relaxarii, intocmirea listei ierarhice a situatiilor fobogene si expunerea.
Cerecetarile lui Bandura au avut o mare importanta asupra factorilor cogntivi in
terapia comportamentala. Abordarea socio-cognitiva are la baza ideea conform careia
comportamentul e determinat de 3 sisteme interdependente ce interactioneaza intre ele si
anume: a)evenimente-stimul exterene; b)intarirea externa; c)procesele cognitive mediatoare.
Un individ invata observand pe alticineva in timp ce realizeaza un comportament anume;
comportamentul este invatat mai bine daca observatorul realizeaza si el comportamentul
respectiv. Orice schimbare comportamentala voluntara este mediate de perceptiile subiectului
in legatura cu capacitatea sa de a realiza comportamentul in chestiune. Credintele subiectului
14
privitoare la capacitatea sa de a realiza un anumit comportament au fost conceptualizate sub
denumirea de autoeficienta – element central al modelului referitor la autoreglare si
autocontrol dezvoltat de acesta. Autocontrolul implica trei stadii: autoobservarea,
autoevaluarea (raportata la anumite standard) si autointarirea.
Integrand procesele cognitive interne in schema behaviorista clasica stimul-raspuns,
terapia comportamentala contemporana gaseste din ce in ce mai multe puncte comune cu
terapia cognitiva astfel incat se foloseste tot mai frecvent sintagma terapie cognitiv-
comportamentala.

2. TERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALA
In anii ’60-’70, tot mai multi cercetatori din domeniul terapiei comportamentale au
simtit nevoia de a depasi notiunile mecaniciste ale practicii terapiei comportamentale
(Lazarus, 1971 cf. Dafinoiu 2008), considerand ca majoritatea tratamentelor
comportamentale nu mai pot fi conceptualizate doar in termenii teoriei invatarii.
Aceasta atitudine a condus la adoptarea unui demers eclectic care a favorizat
adaugarea la tehnicile comportamentale existente a unor component cognitive si a deschis
calea dezvoltarii si aplicarii sistematice a tehnicilor cognitive.
• O ilustrare a acestei tendinte este aparitia demersului celor “trei sisteme”
conceptualizat de Lang si Rachman. Lang considera ca orice problema psihologica poate fi
descrisa in termenii raspunsurilor manifestate in 3 sisteme interpendente: comportamental,
cognitiv-afectiv si fiziologic (prin considerarea separate a raspunsurilor cognitive si affective
rezulta 4 sisteme). Aceste sisteme desi interdependente, in timpul terapiei nu se schimba in
acelasi timp, in aceeasi masura sau in aceeasi directive; ele sunt nonsincrone. Aceasta
perspective unitara asupra problemlor psihologice a avut un rol important atat in descrierea si
conceptualizarea unui numar mare de simptome raportate de pacient, cat si in dezvoltarea
unor instrumente de evaluare sistematica a rezultatelor psihoterapiei.
• Unul dintre cei mai mari reprezentanti ai terapiei cognitive este Aaron Beck care
sistematizeaza unele aspecte ale psihanalizei si a terapiei comportamentale. Influenta
psihanalizei se exprima prin accentual pus pe identificarea temelor importante si latent ale
gandirii pacientului (“scheme cognitive”), precum si prin evidentierea interrelatiilor subtile
dintre gandire, sentiment si comportament. Influenta terapiei comportamentale se regaseste in
structurarea sistematica a interviului therapeutic, in definirea scopurilor si proceselor care
permit atingerea lor, in operationalizarea tehnicilor terapeutice si a evaluarii.

15
In anii 60 Beck a dezvoltat o noua psihoterapie a depresiei. Etapa stiintifica a fost
atinsa prin anii ’70, prin studii ce puneau fata in fata terapia cognitive si medicamentele
antidepresive. Studiul initial, publicat in 1977, arata pentru prima data faptul ca un tratament
psihologic poate sa aiba efecte mai bune decat administrarea de antidepresive.
In contrast cu perspectiva psihiatrica traditional asupra depresiei, Beck a emis ipoteza
ca gandurile negative nu sunt doar un simptom ci au un rol central in mentinerea depresiei.
Astfel depresia poate fi tratata ajutand pacientul sa identifice si sa modifice gandurile
negative. Gandurile negative din depresie isi au originea in atitudinile (postulate
disfunctionale) dobandite in prima copilarie.
In multe situatii aceste idei pot fi utile si pot orienta comportamentul in vederea
obtinerii de performante. De exemplu, o afirmatie precum “Pentru a fi demn de incredere,
trebuie sa am success” pare sa motiveze o activitate pozitiva. Totusi aceasta idée face
individual vulnerabil la anumite evenimente critice. In cazul unui insucces, acesta poate fi
interpretat ca o pierdere majora si conduce la producerea unor ganduri automate negative “Nu
sunt demn de incredere!”. “Sunt un ratat!”. Aceste ganduri vor scadea dispozitia generala,
care, la randul ei, creste probabbilitatea aparitiei gandurilor negative.. este un cerc vicios care
mentine depresia.
Odata devenit depresiv, un set de distorsiuni cognitive exercita o influenta generala
asupra functionarii cotidiene a persoanei. Terapeutul cognitivist rupe acest cerc vicios,
invatand pacientul sa puna sub semnul intrebarii gandurile automante negative, apoi sa
testeze postulatele dispunctionale care le determina.
Modelul lui Beck nu este alabil doar pentru depresie. El evidentiaza rolul cognitiilor
in interactiunea complexa a acestora cu starile afective si comportamentale in general. Acest
model nu implica faptul ca gandirea negativa detremina depresia. Depresia este vazuta ca
rezultatul final al unor variabile complexe, biologice de dezvoltare sociale, psihologice.
Gandirea depresiva nu e cauza depresiei ci o parte a ei. Deoarece in psihogeneza depresiei
cognitiile au o anumita prioritate temporal, interventiile sistematice asupra lor sunt foarte
utile. Alterarile functionale ale capacitatii cognitive apar dupa Beck la urmatoarele 3 niveluri
psihologice:
a) nivelul cognitiilor (ganduri automate disfunctionale). Alcatuiesc un monolog interior
specific pacientilor cu depresie. Indiferent de tema lor ele sunt plauzibile, repetitive,
dureroase, spontane si involuntare. Nefiind produsul unei prelucrari rationale, ele constituie
gandirea automata. Gandurile automate sunt greu de identificat de pacient pentru ca au un
character habitual, fiind intr-o stransa relatie cu sistemul personal de credinte. Cognitiile
16
depresivilor au ca teme principale: autodepercierea, sentimental esecului, respindgerea de
catre ceilalti, exagerarea dificultailor, hiperexigenta fata de sine.
Aceste ganduri automate negative au fost sistematizate de Beck intr-o triada cognitiva:
imaginea de sine (“Sunt un nimeni!”), experienta curenta negative (“Nimic din ce fac nu iese
bine!”), viitor negative (“Niciodata nu-mi va fi mai bine!”).
b) nivelul proceselor cognitive. Gandurile automate negative sunt produsul unor erori in
procesarea intformatiei care conduc la distorsionarea imaginii individuale despre el insusi si
despre realitatea inconjuratoare.
Exista 6 mari tipuri de erori:
1.suprageneralizarea
2.abstarctie selctiva
3.influenta arbitrara
4.persdonalizarea
5.maximizarea unui eveniment minor
6.minimizarea-deprecierea resurselor personale si a reusitelor.
Gandire dihotomica determina persoana sa evalueaze situatia in termeni extremi si
absolute. Aceasta perceptive rigida si simplificata a evenimentelor conduce la atitudini
radicale (totul sau nimic; alb/negru; a fi/a nu fi). Incapacitatea de a medita asupra
diferentelor, a nuantelor face persoana sa dezvolte un comportament rigid, neadaptativ.
Autocomenzile imperative (Trebuie sa!) sunt specifice gandirii depresive. Gandurile si
activitatile sunt formulate ca obligatii sau datorii. Pacientul se constrange sa realizeze actiuni
care nu-I provoaca placere ceea ce conduce la sentimente de culpabilitate, incapacitate si
devalorizare.
c) nivelul schemei cognitiev depresogene. Sta la baza primelor 2 niveluri si este
responsabil de vulnerabilitatea la depresie. Schema cognitiva este o structura cognitiva
sensibila care desi inactiva o buna parte din viata este reactivata de anumite evenimente. O
data schema activata modifica perceptia realitatii: depresivul vede evenimentele, le traduce,
le interpreteaza cu ajutorul acestei scheme. Este vorba de o lectura a realitatii, filtrata de acest
postulat silentios (de exemplu schema “Nu merit sa fiu iubit” poate fi activate de
comportamentul negative al persoanei X).
Pentru identificarea schemelor Beck propune in 1978 scala de atitudini disfunctionale
(DAS) care cuprinde 7 clase de scheme depresogene: aprobarea, dragostea, reusita,
perfectionismul, exigenta, omnipotenta, autonomia. Acest chestionar are o dubla utilitate:
scorul global obtinut este un indicator al intensitatii depresiei si permite evidentierea unor
17
scheme de gandire ce vor deveni tinta interventiei terapeutice. Beck insista asupra
importantei schemelor de: a) autonomie (necesitatea oricarei personae de a se centra pe
realizareaobiectivelor sale fara control sau constrangere din partea celorlalti); b) sociotropie-
nevoia individului de a primi atentie si incurajari din partea celorlalti.
Importanta acordata schemelor rezida in faptul ca ele determina un comportament rigid
(individual amplifica evenimentele care sunt in accord cu schema sa si le minimalizeaza pe
cele care nu sunt). Astfel se initiaza un lant cauzal circular ce il disociaza din ce in ce mai
mult de realitate si ii transforma credintele in predictii care se autoimplinesc. Schema
cognitiva este o credinta foarte putrenica in legatura cu propria persoana care a fost
interiorizata la o varsta precoce si este atat de puternica incat e traita ca adevarata.

Procesul schimbarii teraputice in terapia cognitiva:


Obiectivele terapiei cognitive sunt:
a) a corecta prelucrarea distorsionata a informatiilor si
b) a ajuta pacientul sa-si modifice credintele ce mentin comportamentee si emotiile
dezadaptative.
Pentru atingerea acestor obiective sunt utilizate tehnici cognitive si comportamentale cu
ajutorul carora sunt testate si modificate credintele disfunctionale si e promovata o gandire
realista, mai adaptativa.
Desi este o terapie centrata pe symptom, terapia cognitive vizeaza si obiectivul mai
general de a corecta erorile sistematice de gandire. Schimbarea cognitive se manifesta la mai
multe niveluri. In functie de accesibilitatea si dificultatea schimbarii lor, interventia teraputica
incepe prin abordarea gandurilor voluntare, continua cu identificarea si modificarea
gandurilor automate si se finalizeaza cu identificarea si contracararea efectelor negative ale
schemelor cognitive disfunctionale.
Tehnicile de restructurare cognitiva cuprind 2 etape:
a) observarea si identificarea gandurilor si schemelor cognitive-disfunctionale
b) evaluarea si modificarea acestora

1) Explicarea demersului terapeutic.


Credibilitatea demersului therapeutic utilizat este o conditie indispensabila asigurarii
caracterului colaborativ al relatiei terapeutive si succesului terapiei. Terapia incepe inca din
momentul prezentarii tehnicii, iar aceasta este in functie de problemele pacientului si de
nivelul cultural al acestuia. Aceste explicatii trebuie furnizate intr-o maniera empatica,
18
manifestand respect si incredere in resursele pacientului. Se explica clientului faptul ca
imaginea lui despre el insusi si despre lume nu e gresita ci doar partiala.
2) Observarea gandurilor automate.
Gandurile automate sunt dificil de observant pentru ca se desfasoara rapid, sunt
spontane, involuntare, dificil de oprit si atat de evidente incat este usor sa crezi in ele. Primul
obiectiv al terapiei este identificarea gandurilor disfunctionale aflate in legatura cu
simptomele. Inaintea demararii unor tehnici mai specific este necesara o autoevaluare
cognitive prelungita (3-4 sedinta). In cursul terapiei, observarea cognitiilor se poate realiza
prin: raspunsuri la intrebari directe, vizualizare mintala a unor evenimente ce au provocat
starile afective negative si prin jocul de rol cu terapeutul. Terapeutul ajuta pacientul sa
deosebeasca gandurile automate de celalalte ganduri reflexive mai elaborate. Criteriul
principal este acela ca gandurile automate nu sunt rezultatul unui rationament constient.
3) Autoinregistrarea gandurilor automate.
Realizarea acestei prescriptii are ca effect adoptarea de catre pacient a unui punct de
vedere mai obiectiv in raport cu procesul sau de gandire. Efortul de sistematizare logica a
gandurilor in procesul transcrierii precum si faptul ca, o data scrise, ele pot devein obiectul
extern al unei analize logice cresc probabilitatea invalidarii lor de pacient. In realizarea
acestor sarcini, terapeutul trebuie sa ia in considerare urmatoarele aspect:
• pentru a facilita identificarea gandurilor negative, pacientul poate primi o lista cu
ganduri disfunctionale ce apar in timpul starilor depressive; pacientul va consemna
frecventa zilnica a acestor ganduri negative, adaugand la ele si propriile ganduri.
• Cand gandurile negative sunt foarte multe si se succed cu mare viteza, pacientul poate
inregistra pe o banda Sonora acest monolog interior.
• Centrarea excesiva pe ganduri negative prezinta riscul agravarii depresiei; daca starea
pacientului evolueaza in acest sens, terapeutul se va orienta cat mai repede spre
descoperirea alternativelor rationale la gandurile negative.
O astfel de terapie este portivita pacientilor cu o anumita capacitate de introspectie si foarte
motivati.
4) Confruntarea cu realitatea.
Terapuetul, in colaborare cu pacientul, confrunta predictiile sau concluziile continute
de gandurile automate cu realitatea. In timpul sedintelor, intrebarile teraputului vor permite
evaluarea validitatii unei gandirii globale si abstracte care, pe masura dezvoltarii de catre
pacient a unei capacitate de reflective din ce in ce mai rationale, devine mai specifica si mai

19
concreta. .Aceasta permite pacientilor sa investigheze progresiv elementele realitatii pe care
le-a luat in considerare, cele pe care le-a ignorat si erorile de procesare a informatiei. In unele
manual sunt enumerate o serie de intrebari pe care acestia si le pot pune pentru provocarea si
invalidarea gandurilor negative. De exemplu: Nu cumva vad doar parte area a lucrurilor?
(abstractive selective), Nu-mi asum responsabilitatea pentru lucrurile care nu stat in puterea
mea? (personalizarea), Nu cumva ma condemn in baza unui singur eveniment?
(generalizare).
Confruntarea cu realitatea se poate practica diferit cand se abordeaza subiecte
sensibile pentru pacient sau care sunt traite ca fiind amenintatoare. In acest caz, in loc de a
arata pacientului ca predictiile sale nu sunt fondate, terapeutul va evalua reprezentarile sale
catastrofice. De indata ce aceasta viziune catastrofica asupra lumii nu va fi confirmata de
realitate, convingerea pacientului in credintele sale se va schimba.
5) Producerea de raspunsuri cognitive alternative.
Obiectivul restructurarii cognitive este de a provoca o deschidere mai mare gandirii
pacientului, facandu-l sa-si utilizeze cat mai bine capacitatile de elaborare logica a
raspunsurilor cognitive. Ca si in cazul identificarii gandurilor disfunctionale, si in cel al
provocarii de raspunsuri cognitive alternative, pacientul incepe aceasta activitate in timpul
sedintei cu terapeul, urmand sa continue singur acasa. De acum inainte, foaia de inregistrare a
gandurilor ce trebuie completata de pacient intre sedinte va contine urmatoarele rubrici: data,
situatia, emotiile, gandurile disfunctionale associate gandurilor rationale posibile. In general
aceste raspunsuri rationale ar putea fi provocate invatand pacientul sa-si puna urmatoarea
intrebare: ”ce altceva as putea gandi in situatia X?”
Cu cat pacientul are o capacitate mai mare de elaborare cognitive si rationalizare a
situatiei in care se afla este mai bine organizata, cu atat exista riscul ca raspunsurile
alternative identificate sa fie doar variante mai elaborate ale gandurilor disfunctionale
anterioare.
Pentru stimularea unor raspunsuri alternative, terapeutul poate sugera pacientului sa-si
puna si altfel de intrebari: Ce altceva ar putea gandi altcineva intr-o situatie similara? Ce
gandeam eu intr-o astfel de situatie inainte sa devin depresiv? Aceste intrebari faciliteaza
identificarea alternativelor prin provocarea unor “decentrari”. In cazul in care pacientul nu se
poate implica in producerea de alternative, terapeutul poate utiliza un demers provocative
prin ingerarea unor solutii evident inadecvate sau extreme; pacientul poate reactiona la
acestea propunand el insusi alternative mai realiste.
6) Autoevaluarea gandurilor si emotiilor.
20
Scopul este de a arata pacientului ca restructurarea cognitive permite modificarea
nivelului credintelor associate cognitiilor negative initiale si, mai ales, ca se ajunge, in final,
la modificarea progresiva a trairilor emotionale. Pacientul este incurajat sa evalueze gradul de
convingere sau de adeziune la gandurile disfunctionale, utilizand procente, o scala cu cinci
trepte sau un vector graphic; va proceda asemanator si cu gandurile alternative rationale.
Pentru evidentierea efectului procesarii mai rationale a situatiilor in care se afla - prin
identificarea alternativelor – pacientul va evalua din nou gradul de adeziune (convingere) la
cognitiile initiale. Pacientul va proceda intr-o maniera asemanatoare pentru evaluarea starilor
affective initiale si a celor traite dupa dezvoltarea alternativelor rationale. Pe masura ce
terapia progreseaza, pacientul isi va dezvolta capacitatea de a analiza mai rational din ce in ce
mai multe situatii cotidiene. El e incurajat sa se angajeze in diverse situatii, initial
depresogene, exersandu-si capacitatea de a dezvolta puncte de vedere rationale in legatura cu
acestea.
Alte tehnici cognitive:
1. Reatribuirea responsabilitatii
In virtutea imaginii de sine, depresivul are tendinta de a atribui propriilor deficiente
evenimentele negative pe care le traieste (personalizarea). Scopul tehnicii este acela de a-l
ajuta pe paciente sa identifice diversi factori ce ar putea contribui la o experienta negativa.
Astfel apare o diminuare a responsabilitatii personale a pacientului, cu consecinte positive
asupra imaginii de sine.
2. Redefinirea
Este o cale de a mobiliza pacientul care crede ca o problema se afla in afara controlului
sau. De exemplu, se recomanda oamenilor singuri care cred ca “Nimeni nu-mi acorda atentie,
sa li se redefineasca problema ca “Am nevoie sa intalnesc alte personae si sa fiu atent cu ele”
3. Decentrarea
E utila mai ales cu pacientii anxiosi care cred ca sunt in central atentiei cuiva.

Relatia terapeutica in terapia cognitiv comportamentala:


In cazul terapiei cocnitiv-comportamentale, este o relatie directiva si o relatie de ghidare
pentru ca teraputul ajuta pacientul sa ia decizii dar nu hotaraste in locul lui. Daca in
psihanaliza, terapeutul isi propune sa fie o “oglinda perfecta” care sa- ofere pacientului o
imagine ce contine in egala masura lumini si umbre, iar in terapia rogersiana, terapeutul
doreste sa fie si el o oglinda ce ofera pacientului o “imagine pozitiva neconditionata”, in

21
TCC, terapeutul are un rol mai active, directive, ce implica in egala masura procese precum:
orientarea, ghidarea, colaborarea, parteneriatul.
Rolurile terapeutului in terapia cognitic-comportamenta sunt urmatoarele:
1. culege datele si efectueaza analiza functionala a comportamentelor
2. explica, informeaza si dedramatizeaza
3. defineste simptomul tinta, identifica factorii de mentinere si cerceteaza beneficiile
secundare ale acestuia
4. alege strategia teraputica
5. stimuleaza motivatia de participare la terapie a pacientului
6. aplica tehnica teraputica
7. pune capat realteii terapeutice conform contractului teraputic.
Relatia terapeutica este de tip colaborativ. Terapeutul evalueaza sursele problemelor si-l
ajuta pe client sa-si clarifice obiectivele. Terapeutul poate fi mai directive pe parcursul
invatarii tehnicilor de identificare si evaluare a cognitiilor si emotiilor; din momentul in care
pacientul va incepe sa utilizeze, intr-o maniera mai spontana, aceste tehnici, terapeutul va fi
mai putin incitativ si, mai degraba, il va asista pe acesta in demersul sau explorative.
Beck (1995) considera ca relatia terapeutica si atitudinea generala a teraputului pe
parcursul terapiei cognitive pot fi descrise cu ajutorul a 3 concepte fundamentale:
a. colaborare empirica
Relatia terapeut-pacient se situeaza dincolo de simplul consimtamant de participare a
celui din urma la terapie; ea este o relatie colaborativa in care schimburile verbale interactive
fac din pacient un participant active ce transforma relatia de ajutor, pe masura evolutiei
terapiei, intr-un process complex de autoajutor. Stabilirea colaborativa a obiectivelor,
identificarea comportamentelor si cognitiilor disfunctionale, testarea acestora prin
confruntarea cu realitatea, dezvoltarea unor cognitii alternative rationale si a unor
comportamente mai adaptative sunt principalele aspect ale terapiei in care terapeutul si
pacientul se intalnesc ca adevarati parteneri.
b. dialog socratic
interviul este instrumental principal al terapiei cognitive si in cadrul acestuia dialogul
Socratic este metoda cea mai utilizata. Terapeutul formuleaza cu atentie o serie de intrebari
cu scopul de a crea cadrul adecvat unor clarificari si unei noi invatari. Obiectivele intrebarilor
terapeutului sunt: a) clarificarea si definirea problemelor; b) asistarea pacientului in
identificarea gandurilor, imaginilor si schemelor cognitive; c) examinarea sensurilor

22
evenimentelor pentru pacient; d) evaluarea consecintelor mentinerii gandurilor si
comportamentelor neadaptative.
Dialogul Socratic conduce pacientul spre concluzii logice bazate pe propriile raspunsuri
la intrebarile terapeutului. Intrebarile nu sunt utilizate pentru a intinde “capcane”pacientului,
nici pentru a-l constringe sa ajunga la anumite concluzii sau a-l “ataca”. Ele il ajuta pe
terapeut sa inteleaga punctele de vedere ale pacientului si sunt puse intr-o maniera sensibila,
empatica astfel incat sa ajunga sa-si examineze credintele intr-o maniera mai obiectiva, nu
defensiva.
c. descoperirea ghidata
este calea care asigura, intr-o maniera colaborativa, modificarea comportamentelor si a
credintelor neadaptative. Terapeutul joaca rolul de “ghid” care clarifica problemele
comportamentale si erorile logice prin planificarea unor noi experiente (experimente
comportamentale) ce conduc la chizitionarea de noi deprinderi si perspective asupra realitatii.
Descoperirea ghidata nu implica indemnul si “seductia” pacientului de a adopta noi credinte,
ci, mai degraba, incurajarea acestuia de a utiliza informatii si fapte pentru obtinerea unei
perspective realiste.

IV.ORIENTAREA EXPERIENTIALA

Terapia experientiala isi are originile in terapia centrata pe client, psihoterapia existentiala
si geltatista. Aceste abordari umaniste accentueaza ideea ca clientii sunt persoane constiente,
fiinte subiective si agenti autoreflexivi. Obicectivul principal al terapiei experientiale este de
a lucra cu constiinta clientilor atat bazanduse pe experienta subiectiva cat si prin promovarea
reflexivitatii si activismului.
In ciuda schimabrilor de accent in evolutia practicii, exista 2 factori important
fundamentali ai abordarilor experientiale:
a. importanta relatiei terapeutice in facilitarea schimbarii clientului
b. importanta experientei clientului in terapie (reprezentarea si examinarea viziunilor
subiective interioare: emotii, perceptii, scopuri, valori etc.) (Gendlin, 1994)
In practica terapiei experientiale, relatia autentic empatica este vazuta ca un factor curativ
crucial dar si ca factor facilitator al altor sarcini principale ale acestei orientari – si anume
adancirea experientei clientilor in terapie. (Gendlin1996, Greeenberg, Rice, 1993).
23
1. TERAPIA CENTRATA PE CLIENT:
Practica acestei terapii a traversat mai multe stadii fiecare dintre ele a accentuat modalitati
usor diferite de interactiune a terapeutului cu clientii.
Prima etapa accentua caracterul non-directiv de actiune a terapeutului cu clientii. Rogers
pleca de la ipoteza ca terapeutii promovau schimbarea prin evitarea sfaturilor sau a
interpretarilor si prin recunoastea si acceptarea emotiilor clientilor. Dezvoltand aceasta
viziune, s-a concentrate pe identificarea tehnicilor specific care sa faciliteze cresterea si
dezvoltarea clientului (de exemplu, reflectarea).
Ulterior Rogers a considerat ca accentul pus pe tehnicile specifice de reflectare este prea
mecanicist si impiedica dezvoltarea unei relatii adevarate cu pacientii. Rogers a accentuat
conditiile relationale : empatia , consideratia pozitiva neconditionata, congruenta. Aceasta
viziune sublinia imersia sensibila in lumea clientului acompaniata de aprecierea clientilor
astfel incat ei sa devina constienti de propriile emotii. Aceasta necesita ca terapeutul sa
verifice continuu propria intelegere a lumii interioara a clientilor si sa nu se ascunda in
spatele profesiei ci sa releve experienta lor atunci cand procesul o cere. In aceasta faza
Rogesr s-a bazat pe intelegerea procesului de schimbare a clientilor si din aceasta examinare
a rezultata componenta cruciala a terapiei: experienta clientului.
Pe masura ce a lucrat cu schizofreni, cu grupurile de intalnire si cu contextual socio-
politic mai larg, Rogers a accentuat ideea ca terapeutul sa fie autentic cu clientii pentru a
facilita chimbarea clientilor. Rogers a recunoscut faptul ca este important ca terapeutul sa fie
apreciat ca persoana in relatie sis a fie considerat de incredere la fel cum si el isi considera
clientii de incredere. Rogers a accentuat ideea ca terapeutii care lucreaza cu o constientizare
totala de sine isi pot folosi propiile cacapictati interioare astfel incat prezenta lor sa elibereze
capacitatile de crestere a clientului. (Rogers 1980)

Procesul psihoterapeutic in terapia centrata pe client


Terapia centrata pe client initiata de Rogers a foar dezvoltata ulterior de alti autori, rafinand
conceptualizarea procesului therapeutic si a tehncilor utilizate.
1. Focalizarea pe experienta clientului in terapie
Sarcina primordial a abordarilor experiential este experienta clientului in terapie. Rogers
considera ca oamenii poseda in ei insisi resursele auto-intelegerii si capacitatea de a-si
modifica comportamentul. O schimbare importanta in procesul therapeutic este miscarea
clientului de la un mod rigid de a fi in lume la un process mai fluid in care ei se afla in

24
contact cu experienta interioara pas cu pas. Aceasta a condus la dezvoltarea laturii
experiential in terapia centrata pe client care accentua importanta clientului in terapie.
Rogers (1975) considera ca schimbarea in psihoterapie rezulta adesea dintr-un process
nonlinear. “Cand o emotie reprimata este experimentata total si acceptata in constiinta, se
creeaza nu numai o schimbare psihologica simtita, ci si un angajament pentru schimbarea
fiziologica, pe masura ce se atinge o stare noua de insight”. Cheia terapiei experiential este
focalizarea interna a atentiei pentru a articula experienta clar. Dialogul therapeutic urmareste
directionarea atentiei clientului in interior pe masura ce se angajeaza in cautarea interna.
Gendlin (1974) descrie terapia experiential astfel “Punctul crucial al terapiei experiential
este procesul experiential bogat, deplin care apare atunci cand o emotie (felt sense) se naste,
cand o persoana ramane conectata la aceasta emotie pana cand urmatorul pas al actiunii sau
limbajului se formeaza sic and persoana se reintoarce la emotie pentru a face si urmatorii
pasi”.
Schimbarea in terapie consta in schimbarea de directive interna in experinta clientului ca
rezultat al reprezentarii adecvate a emotiilor interne simtite.
Experienta este un process si aparitia schimbarii depinde daca acest process inainteaza pe
masura ce sentimental interior (inner sense) este continuu articulate.
Gendlin (1974) a dezvoltat tehnica focalizarii pentru a asista sclientii in recunoasterea si
clarificarea emotiilor lor; a accentuat faptul ca clientii trebuie sa-si directioneze atentia catre
propria experienta interioara. In fiecare individ exista un flux al experientei la care persoana
poate avea acces pentru a descoperi sensul diferitelor experiente pentru sine.
Principiul essential al metodei experientiale: oamenii sa verifice orice se spune sau se
face contra propriei experiente concrete simtite. Experienta oamenilor a fost perceputa ca
fiind corporala, bogata in detalii, imediata, intense, fluida, capabila de diferentiere.
Un aspect important al experientei este acela ca functioneaza ca un barometru dupa care
reprezentarile experientei pot fi verificate. Atat Rogers cat si Gendlin disting sentimentele de
emotii:
• Sentimentele sunt rezultatul interactiunii dintre cognitive si emotie; sunt produsul
simbolizarii experientei si releva sensurile cognitive ale experientei.
• Emotiile sunt senzatii fizice sau reactii care sunt raspunsuri la stimuli din mediu si
releva semnificatia pre-reflectiva a lucrurilor.
Desi a accentuat rolul focalizarii si al experientei, Gendlin a considerat reflectarea ca un
instrument primordial al terapiei experiential sau centrate pe client. Prin reflectare, terapeutii

25
verifica propria intelegere a experientei clientilor si raman conectati la experienta lor din
sesiune.
Autorul considera ca sunt necesare doua cerinte pentru o buna reflectare:
• Reflectarile trebuie sa distinga esenta a ceea ce incearca clientul sa spuna sau
trebuie sa aiba calitatea de a stimuli diferentierea clientilor si explorarea propriilor
experiente.
• Clientii trebuie incurajati sa verifice ce spun terapeutii impotriva senzatiei interne
a experientei; astfel clientii pot utiliza experienta ca barometru dupa care isi pot
simboliza propria experienta.
Modelul experiential al lui Gendlin se focalizeaza pe functionarea intrapsihica; schimbarea
terapeutica si cresterea clientului apare din cresterea constientizarii propriei experiente si
simbolizarea ei in cuvinte. Metodele de focalizare ale lui Gendlin accentueaza procesele
schimbarii intrapsihice in client si mai putin procesul schimbarii interpersonal din cadrul
relatiei terapeutice.
2. Perspectiva procesarii constructivist/informationale
Acesti autori din terapia centrata pe client au inceput sa conceptualizeze experienta
clientilor in termeni de procesare informational cognitive-afectiva si construirea sensului
(Rice 1974, Wexler 1974, Zimring 1974, Anderson 1974, Toukmanian 1992, Sachse 1990).
Acesti teoreticieni au fost influentati de idea lui Rogers ca oamenii sunt procesori active
ai informatiei care isi construiesc si organizeaza active experienta. Din aceasta perspective,
oamenii sunt vazuti ca agenti activi care isi creeaza propria experienta si sunt recipientii
acestuia. Astfel, oamenii descopera structura propriei experiente in procesul trairii acesteia
iar in procesul organizarii informatiei sunt generate sentimente (Greenberg, 1993, Wexler si
Rice 1974, Epstein 1994).
Aceasta latura a terapiei centrate pe client considera procesele cognitive ca actionand si
transformand informatia, materialul experientei derivand atat din surse externe cat si interne.
Sursele interne ale informatiei constau din inputul sensorial din surse interioare si informatiile
stocate in MLD; sursele externe ale informatiei constau dintr-o arie vasta de informatii care
pot fi procesate prin simturi.
Experienta este generate si construita in procesul organizarii si semnificarii acestor
informatii. Experienta este un process de organizare a informatiilor din surse externe si
interne pentru a da sens lumii. Informatia este organizata in scheme iar practica
psihoterapeutica incepe prin a ajuta clientii sa-si cnstruiasca schemele sinelui si ale lumii.

26
Rice (1974) sugera idea ca oamenii au clase de experiente pe care nu le-au procesat
adecvat. De exemplu, clientul s-a simtit atat de anxios intr-o anumita situatie incat nu a reusit
s-o proceseze. Pe de alta parte, campurile specific de stimuli pot fi atat de largi sau pot
contine atat de multa informative incat este dificil de procesat. In ambele cazuri, parti din
situatia-stimul pot fi lasate inafara reprezentarii clientului despre propria experienta si astfel
reprezentarile clientilor despre evenimente pot fi neadecvate sau incomplete. Daca cineva
continua sa intalneasca situatii similar cu conditiile deformatoare atunci se formeaza o
“constructive” a acestor evenimente care filtreaza experienta si ghideaza comportamentul.
Aceste constructii sunt considerate de durata, foarte stabile daca nu sunt provocate de noi
informatii.
Scopul terapiei centrate pe client, din punctual de vedere al acestei abordari, este de a
diferentia si integra sensul. Functia terapeutului este de a ajuta clientii sa se ocupe de
informatii, sa-i asiste in organizarea informatiilor si integrarea sensului in timpul experientei
si de a evoca noi fatete ale informatiei.
Rice distinge intre:
• Factorii relationali care promoveaza procesul schimbarii clientilor in terapie
• Factorii de sarcini sau tehnicile specific pe care terapeutii le pot utiliza in moment
diferite pentru a facilita experienta clientului si a-l asista in activitatea lor de
procesare informational.
Obiectivul este de a ajuta clientii sa acceseze mai multa informative pentru a induce
schimbari in schemele lor defectuase si a permite o functionare imbunatatita.
Pentru a facilita accesul la noi informatii, Rice (1974) a dezvoltat tehnica reflectarii
evocative, prin care terapeutul incearca sa reamorseze amintirile clientilor despre evenimente
pentru a formula apoi relatari mai adecvate ale experientei lor. Alte tehnici utilizate de
terapeutii centrati pe client pentru a mari accesul clientilor la propria experienta sunt:
limbajul viu (Butler 1974) si utilizarea metaforei.
Mai tarziu, Toukmanian (1990, 1992), accentuand elementele de restructurare cognitive, a
extins functia terapeutului de procesare a informatiei prin ajutarea (sustinerea) clientilor de a
diferentia active sensul propriei experiente si a reconstrui experineta prin examinarea
amintirilor si evaluarilor evenimentelor.

Relatia terapeutica in terapia centrata pe client


a) Abordarea nondirectiva

27
Initial, Rogers (1942) a considerat ca relatia terapeutica este un vehicol essential al
schimbarii clientului. Terapeutii prin nondirectivitatea lor cu clientii, determina la acestia sa
obtina insight asupra lor insisi si asupra situatiei lor.
Nondirectivitate inseamna ca terapeutii sa ofere un mediu structurat dar permisiv si
neautoritar pentru client pentru ca ei sa se simta liberi sa se angajeze in autoexplorare fara a
devein defensive sau preocupati de reactia terapeutului. Se utilizeaza reflectarea ca opusa
interpretarilor si intrebarilor pentru a inainta in autoexplorare si cresterea clientului.
Scopul acestei abordari este ca clientii sa-si dezvolte strategii de actiune positive si
proprii ca rezultat al unei noi intelegeri de sine.
Ulterior, accentul pus de Rogers pe relatia terapeutica ca vehicol primordial al schimbarii,
a fost formulat in termenii a trei conditii ale terapeutului: empatia, consideratia pozitiva
neconditionata si congruent, care erau considerate conditii necesare si suficiente ale
schimbarii terapeutice.
Daca terapeutii erau empatici cu experientele clientilor si incercau sa vada lumea prin
ochii lor, fara judecata pozitiva sau negative, atunci clientii nu numai ca puteau sa se
dezvaluie liber in terapie, dar ei puteau sa se ocupe de experienta lor interioara sis a o
utilizeze ca sursa valida de informatii.
In plus, prin procesul validarii propriilor experiente, clientii ajungeau sa-si foloseasca
experienta ca mijloc de evaluare a lucrurilor pentru sine sis a o utilizeze ca ghid pentru
actiunea viitoare. Astfel ei isi dezvoltau un locus al controlului intern astfel incat sa nu mai
fie dependent de valorile introiectate ale altora.
b) Abordarea centrata pe client clasica
Atitudinile terapeutului sunt vazute ca central in promovarea schimbarii. Bozarth (1990)
sugera ca nu conteaza ce fac sau spun terapeutii centrati pe client; singura cerinta era de a
oferi clientului timp, libertate de exprimare si atentie concentrate pentru ca clientii sa resolve
problemele.
Brodley (1990) afirma ca terapeutii nu produc schimbarea si doar o initiaza prin oferirea
de conditii care sa sustina functionarea optima a tendintelor natural de crestere a clientilor.
Aceasta perspective sugereaza ca terapeutii sa abandoneze controlul atat a procesului cat si a
continuturilor sesiunilor in favoarea clientilor.
Singura intervetie este reflectarea. Reflectarea emotional este forma cea mai articulate soi
precisa de raspuns empatic. Intentia primara a terapeutului este de a impartasi lumea
fenomenologica si experiential a celuilalt si a o intelege. Reflectand anumite aspect ale

28
experientei clientilor, terapeutii pot focaliza clientul pe anumite experiente, dar acesta nu este
un scop primar.
In bordare lui Brodley, accentual este pus pe asumarea de catre client a responsabilitatii
directiei si procesului therapeutic. Focalizarea in abordarea clasica nu este atat pe
interactiunile interpersonal ale clientilor cat pe perceptiile, emotiile si experientele clientului;
focusul este intrapsihic ca opus interpersonalului.
c) Abordarea interpersonala
S-a nascut din munca lui Rogers cu schizofrenii, grupurile de intalnire si contextual socio-
politic mai larg. Accentual este pus pe autenticitate, pe masura ce terapeutul adopta un focus
mai interpersonal in cadrul “intalnirii terapeutice”. In ultimii ani, Rogers a incepu sa
sublinieze rolul terapeutului ca factor important in procesul schimbarii.
Practicienii acestei abordari interpersonal au fost influentati de teoria si practica terapiei
existential (Yalom).
S-a observant ca in timp ce terapia individuala promova insight-ul si explorarea
intrapsihica a problemelor interpersonal, terapia de grup este utila pentru a ajuta clientii sa se
ocupe de paternurile relationale disfunctionale (Lietaer 1993).
Lucrul cu grupurile a facut terapia centrata pe client mai interactionala, cu terapeutii
actionand nu doar ca alterego al clientilor ci si ca particiapanti independent ai interactiunii si
care isi pot exprima emotiile si face observatii despre ce se intampla intre participanti.
O sarcina importanta in terapia individuala si de grup este construirea si mentinerea unui
mediu securizant. Rogers a incercat sa faca asta nedirectionand grupul si ascultand foarte
atent.
Totusi Lietaer si Dierick (1996) sugereaza ca terapeutii de grup trebuie sa fie mai
directive in privinta proceselor de grup astfel incat sa clarifice ceea ce se intampla in “aici si
acum” sis a mentina coeziunea grupului.
Focalizarea pe procesele interpersonal a intarit necesitatea autenticitatii in relatia
interpersonala. Urmand linia lui Rogers, Lietaer (1993) a identificat atenticitatea ca fiind
aspectul cel mai important dintre conditiile terapeutice. El a distins doua aspect ale
autenticitatii:
• Aspectul intern al autenticitatii se refera la experienta interna a terapeutului cu
clientul de care trebuie sa fie constienti in terapie. Terapeutii trebuie sa fie sufficient de
mature si constienti de sine pentru a nu devein defensive cu clientii si a ramane deschisi la

29
lumea celorlalti. Cu cat sunt mai capabili sa ramana in contact cu propria experienta, cu atat
sunt mai congruenti.
• Aspectul extern al autenticitatii se refera la abilitatea terapeutului de a releva
experienta sa clientului (transparenta). Lietaer atrage atentia ca terapeutii trebuie sa-si
exerseze transparent cu responsabilitate. Nu este necesar ca terapeutul sa impartaseasca
fiecare aspect al experientei sale cid oar acelea care faciliteaza procesul clientilor.
Transparent este intotdeauna utilizata intr-un climat empatic. Autodezvaluirea terapeutului
trebuie sa evite implicarea adanca cu clientul. Exista doua linii directoare pentru a fi
transparent intr-o relatie: mesajele de tip Eu si terapeutii sa fie continuu deschisi la experienta
clientilor si la impactul pe care autodezvaluirea o are asupra clientului.
Abordarea interpersonal ofera o anumita credibilitatea notiunii de trasfer. Dificultatile
relationale intre client si terapeut pot aparea dar terapeutul centrat pe client nu are sarcina sa
abordeze aceste dificultati ca mijloace de facilitare a schimbarii; nu au rolul de a invata
clientii despre paternurile de interactiune care se nasc din istoriile lor psihogene. Acesti
terapeuti cred ca dificultatile relationale care apar se pot evapora in masura in care clientii
sunt expusi la experiente emotional corrective.

3. TERAPIA EXISTENTIALA
Are ca scop ca oamenii sa isi realizeze potentialul. Accentueaza lucrul cu persoana
intreaga si nu pierderea unitatii (intregului) datorita unor concept ca: instinct, conditionare,
arhetipuri. O relatiie terapeutica autentica e consiferata fundamentala pentru procesul
terapeutic.
Dupa al II lea razboi mondial s-au nascut doua viziuni ale terapiei existentiala:
a. Abordarea existential-umanista
Pe masura ce oamenii se dezvolta, isi construiesc sisteme ale sinelui si ale lumii bazate pe
experienta personala cu lumea. Pe masura ce se dezvolta oamenii trebuie sa confrunte cu
“daturile” existentei: inevitabilitatea mortii, conflictul dintre libertate si limitele existentei,
izolarea existential, lipsa de sens a existente.
Felul in care oamenii se confrunta cu aceste daturi este determinat de sistemele construite
ale sinelui si lumii; daca aceste sisteme sunt inadaptate pentru exigentele lumii atunci trebuie
revizuite. Revizuirea acestor sisteme este principala sarcina a terapiei existentiale.
b. Abordarea transpersonala

30
Pune accent pe spiritualitatea oamenilor si pe constiinta lor de ordin superior. Obiectivul
principal este a determina oamenii sa devina constienti nu numai de lumea lor interioara, ci si
faptul ca sunt finite spirituale cu acces la diferite niveluri de constientizare.

Procesul terapeutic in terapia existentiala


Ca si terapie Gestalt, terapia existential s-a nascut din psihanaliza. In consecinta, in
aceasta abordare oamenii sunt vazuti ca balansand forte constiente si inconstiente aflate in
conflict. Dat, in terapia existential, conflictul aflat in miezul existentei umane nu implica
impulsuri sexual sau aggressive; este un conflict intre individ si “daturile” existentei (May si
Yalom 1989, Tityakian 1962).
Cele patru preocupari de baza care defines conditia umana si cu care fiecare om se
lupta sunt: moartea, izolarea, libertatea si lipsa de sens. Terapeutii utilizeaza o plaja larga de
tehnici in practical or care include: interpretarea, confruntarea, sfatul, suportul si empatia
(Swildens 1990).
Obiectivul principal este de a determina clientii sa faca fata “daturilor” existentei sis a
confrunte anxietatea pentru a invata sa traiasca mai authentic si responsabil.
Sarcinile fundamentale ale clientilor in terapie sunt: explorarea si revizuirea
sistemelor construite ale Sinelui si lumii, “daturile” existentei si anxietatea existential.
Experienta anxientatii existentiale: omul ca fiinta libera si creativa construieste
proiecte existentiale si apoi se angajeaza in acestea. Daca acest drum existentia nu este
parcurs il pot marca profund si poate duce la anxietatea existentiala. Scopul terapiei este
contracararea alienarii, acest lucru se realizeaza prin obiective interapersonale, autenticitate
si creativitate si obiective interpersonala, spontaneitatea in relatiile cu semenii si integrarea
sociala. Pentru aceasta terapie nu exista boala psihica ci numai impasuri existentiale care
inseamna pierderea sensului existentei ca urmarii a scaderii si reprimarii potentialului uman.
Anxietatea este considerata o rampa de lansare spere cautarea si conturarea unei noi
vieti a unui nou mod de viata. Modul de viata neautentic este lipsit de responsabilitate
personala si se afla sub controlul fortelor exterioare. Autenticitatea consta in informarea
concreta realista si schimbarea in conformitate cu valorile cunoscute, nu este o atitudine
impulsiva. Terapia existentiala nu lucreaza cu anormalitatea ci cu ceea ce inca e sanatos in
fiinta umana.
Scopurile analizari existentiale :
1. Constientizarea propriilor probleme si actualizarea potentialului energetic
latent
31
2. Eliminarea disconfortului datorat impasului existential si maturizarea
personalitatii.
3. Obtinera unei imagini de sine autentica
4. Acceptarea de sine si eliminarea conflictelor intrapsihice
5. Modificarea si metamorfozarea comportamentului inautentic
6. Rezolvarea crizei existentiale
7. Autodesavarsirea personala

Relatia terapeutica in terapia existentiala


Terapeutii trebuie sa fie autentici cu clientii lor (May si Yalom 1989). Unul dintre cele
mai importante concepte utilizate de May si yalom pentru a caracteriza autenticitatea in
relatia terapeutica este prezenta. Prezenta depaseste termenul de congruenta.
In contrast cu notiunea de relatie terapeutica a terapiei centrate pe client, terapeutii
existentialistic red ca terapeutul si clientul interactioneaza intr-un mod in care ambii
“participa si in care iubirea si ura, increderea si indoiala, conflictele si dependent, apar si pot
fi intelese si assimilate” (May si Yalom 1989, Deurzen-Smith 1988).
Acesti autori sunt preocupati de faptul ca focusul principal in terapia centrata pe client
poate indeparta aspect ale experientei care necesita explorare. Terapeutii existentialisti
manifesta onestitate, deschidere si directivitate cu pacientii lor. Terapeutii existentialisti
lucreaza pentru a obtine increderea clientului: chiar daca empatia este vitala pentru process,
ea nu este comunicata prin reflectare emotional; mai degraba, accentual este pus pe o
intelegere profunda a dificultatilor clientului fara verbalizare sau exprimarea acesteia
neaparat. (Swildens, 1990). In primele etape ale terapiei existential, terapeutii incearca sa
evite confruntarea clientilor pana in momentul cand acestia se simt securizati sip rind curaj
pentru a se angaja in auto-explorare.
Terapeutii lucreaza pentru a dezvolta un climat de siguranta si securitate pentru clientii
lor inainte de a incepe sa-i confrunte cu responsabilitatea crearii propriilor situatii de viata si
cu evitarile “daturilor” existentei care le provoaca anxietate si disperare. Mai tarziu in terapie,
terapeutul asuma o pozitie mai egala cu clientii pe masura ce ii ajuta sa examineze sis a
abordeze slabiciunile si deficientele. In timpul acestei faze este important ca terapeutii sa fie
suportivi sis a-si ajute active clientii sa-si gaseasca alternative la problemele actuale.
Terapeutul existentialist poate sugera alternative, discuta pareri, considera modalitati de
actiune si da sfaturi (Swildens, 1990). Terapeutii anticipeaza faptul ca clientii vor distorsiona
aspect ale relatiei terapeutice datorita experientelor anterioare; rolul terapeutului este de a juta
32
clientul sa delimiteze, distinga realitatea de distorsiuni. Un obiectiv important este de a
sustine experientele clientilor; ca si terapeutii centrati pe client, terapeutii existentialisti
realizeaza puterea vindecatoare pe care o are asupra clientilor faptul ca sunt acceptati asa cum
sunt.

4. TERAPIA GESTALT
Se bazeaza pe trei principii fundamentale (Resnick 1995):
Teoria campului : totul se afla in relatie si in flux.
. Fenomenologia : accentuiaza experienta subiectiva si crearea sensului
Dialogul : implica angajamentul deschis intre client si terapeut
Practica terapiei gestalt a evolute de la o forma mai individualista (care accentua dezvoltarea
propriului system de support) la o viziune mai interpersonal (care accentueaza importanta
suportului de camp si interdependent) (Wheeler 1991). La inceput, terapia gestaltista
considera ca fundamentele abordarii sunt “aici si acum” si “Eu si Tu” dar relatia terapeutica
nu juca un rol destul de important. In 1960 Perls a accentuat trei mecanisme ale schimbarii in
terapie: constientizarea, experienta si experimentul gestalt.
Teoria gestaltista s-a divizat in doua :
a. o parte se focalizeaza pe experienta viscerala si favorizeaza experimentul activ
determinand clientii sa faca lucruri care sa-i ajute sa aiba experiente, mai degraba
decat sa vorbeasca despre problemele lor
b. se bazeaza pe analiza contactului dintre organism si mediu si implica urmarirea
procesului moment cu moment prin contactul experiential cu situatia actual.
Aceasta abordare considera costientizarea momentelor formarii contactului ca essential
pentru functionarea sanatoase. Se concentreaza pe a ajuta oamenii sa devina constienti de
stadiile si procesul formarii contactului si cum sunt intrerupti. Constientizarea intreruperilor
contactului si restabilirea contactului sunt vazute ca fiind curative (mai degraba decat relatia
cu sine).
Contactul este posibilitatea omului de a creste si de asi forma identitati prin experienta
trasarii granitelor dintre eu si non eu dar si a interactiuni eu-lui cu non-eul prin mentinerea
identitatii proprii.

Procesul therapeutic in terapia gestalt


Utilizand metoda fenomenologica, terapeutii gestaltisti au recunoscut puterea de accesare
a experientei “aici si acum” (hic et nunc). Astfel, se focalizeaza pe sarcinile care faciliteaza
33
la client: constientizarea, experimentarea si contactul cu lumea externa. Un aspect central
este facilitarea autenticitatii individului. Scopul este stimularea experientei pentru a forma o
constientizare vie si se bazeaza pe idea ca experienta si actiunea preced intelegerea.
Terapia gestalt acorda o atentie deosebita la ceea ce apare la nivelul granitelor de contact
dintre sine si altii si lucreaza pentru a mari constientizarea clientilor asupra propriilor procese,
nevoi, dorinte. Se focalizeaza pe comportamentul nonverbal al clientilor sip e limbajul utilizat
de client. Procesul central este marirea constientizarii prin focalizarea pe senzatii,
sentimente, procese motorii.
Ofera clientilor mijloace de explorare a manierei de construire a realitatii in momentul in
care apare. Acestea au scopul de a ajuta oamenii sa devina constienti de rolul lor de agent in
construirea realitatii si in identificarea si rezolvarea “afacerilor neincheiate” care impiedica
contactul cu realitatea prezenta.
Forma majora a interventiei este experimental gradat (construirea de sarcini in timpul
sesiunii pentru a promova descoperirea proceselor interioare; de exemplu tehnica scaunului
gol, tehnica doua scaune, lucrul cu visele).
Experiemntele creative erau create pentru a intalni situatia clientului. Experienta
clientului este apoi analizata pentru a vedea ceea ce a interrupt trairea, experimentarea.
Metoda experimental menita sa aduca dificultatile oamenilor la suprafata a devenit central
atentiei terapeutice. Terapeutii cer clientilor sa constientizeze sis a experimenteze procesele
care impiedica emotiile si nevoile sa fie exprimate si satisfacute. Clientii vor avea stfel
insigthul propriei experiente prin ddescoperire si nu prin interpretare (astfel, clientii puneau
in act conflicte intre parti ale sinelui si purtau dialoguri cu cei cu care aveau “afaceri
neincheiate”).
Utilizarea creative a imageriei si experimentului implica indemnul “Incearca asta!” urmat
de intrebarea “Ce simti acum?” (se refera la fenomenologia comportamentala in care
comportamentele sunt incercate “aici si acum” pentru a genera experienta care este apoi
explorata).
Foarte utile sunt si intrebariule menite sa sublinieze aspectele particulare ale functionarii
clientului si a promova adaptarea creative la mediu: De ce anume esti constient? Ce simti? De
ce anume ai nevoie? Ce doresti sa faci? Etc. In final, la momentul potrivit se formuleaza
intrebari legate de identitate> Cine esti tu? Cine vrei sa fii?
Cu clientii mai fragile care nu si-au dezvoltat un sentiment puternic al Sinelui sau granite
intre sine si ceilalti, dezvoltarea constientizarii este un obiectiv pe termen lung. Cu acesti
client, relatia terapeutica este punctual de plecare.
34
Relatia terapeutica in terapia Gestalt
Terapeutii gestaltisti au vazut intotdeauna relatia terapeutica ca o sursa de invatare noua
pentru clienti. Ca si teoreticienii centrati pe client, teoreticienii gestalt considera ca relatia
terapeutica implica un contact real intre participant dar si posibilitatea ca clientii isi
proiecteaza experienta anterioara in relatia terapeutica. Totusi, nu exista o teorie puternica
despre relatia terapeutica sau linii directoare pentru rolul relatiei terapeutice in practica, altul
decat un ecran de proiectie sau, dimpotriva o sursa de contact authentic.
Initial, terapia Gestalt era confruntativa, operand cu o viziune asupra manipularilor
clientului (isi are origini psihodinamice). Clientii erau adesea vazuti ca manipuland mediul
pentru a obtine support, mai degraba decat pentru a dezvolta auto-suport.
In timp, s-a acordat mai multa importanta respectarii clientilor, oferirii de support,
validarii lor ca surse autentice de experienta, si relationarii cu ei mai putin autoritar (o
influenta importanta a avut-o lucrul cu oamenii mai fragile si care sufera de tulburari de
personalitate; pentru acestia erau importante legatura empatica si relatia terapeutica).
In formularea initial, problemele in relatia terapeutica reflectau procese reflective,
transferentiale; acestea erau abordate nu ca problem interpersonal cu terapeutul, ci ca
proiectii care trebuie sa fie re-posedate. Clientii erau invitati sa-si puna terapeutul pe un scaun
gol sis a dialogheze cu terapeutii lor imaginari. Terapeutii abordau o viziune experimental si
mai putin una relationala.
Recent, o forma mai interpersonal sau terapia Gestalt dialogica a inlocuit abordarea
clasica in care experimental active era aspectul fundamental al terapiei. In aceasta variant, ca
si in terapia centrata pe client si in terapia existential, relatia terapeutica este reala, o
“intalnire” existential intre doi oameni. Aceasta perspective este ghidata de viziunea lui
Martin Buber asupra relatiei “Eu-Tu” care subliniaza ca intalnirile intre indivizi trebuie
caracterizate prin: prezenta, includere, non-exploatare, autenticitate, angajament in dialog.
Aceasta este o forma mai recenta in terapia Gestal care considera problemele relationale ale
clientilor nu ca pe niste proiectii, ci ca nascandu-se din campul relational (Wheeler 1991,
Yontef 1991). Cresterea clientului este facilitate de travaliul terapeutului cu clientul in scopul
vindecarii rupturilor din relatie. Astfel terapeutii se focalizeaza pe contactele prezente dintre
terapeut si client si se preocupa de dizarmioniile acestor contacte.
Terapeutii sunt constienti de propriul lor impact asupra experientei actuale a clientilor,
focalizandu-se pe “rupturile” contactului relationa ca sursa de descoperire si oportunitate de
noi experiente. Constiinta clientilor asupra paternurilor propriilor experiente si
35
constientizarea modalitatilor in care se intrerup pe ei insisi, ca si dialogul experiential
corectiv, sunt vazute ca corrective.ca si in terapia centrata pe client, relatie este vazuta ca un
vehicol important pentru schimbare.

5. TERAPIA EXPERIENTIALA
Recent au fost propuse alte doua versiuni ale terapiei experientiale:
a) Gendlin, 1981 pune accent pe focalizare ca modalitate de a ajuta clientii sa acceseze
propria experienta, acordand atentie emotiilor resimtite corporal. Conduce clientii prin
diferite stadia de la “curatarea” (cleaning) unui spatiu la simbolizarea emotiilor.
b) Greenberg si colab., 1993 a articulate abordarea procesual-experientiala care
reprezinta o fuziune a abordarilor: centrata pe client, existential, gestalt. Distinge intre
conditiile relationale si conditiile terapeutice si le consider ape ambele ca contribuind in mod
unic la schimbarea clientilor. Din punctual de vedere al conditiilor terapeutice (dupa Rogers
si Perls) se pune accent pe necesitatea ca clientii sa devina constienti de propria experienta
anterioara in terapie. Obiectivul major este de a ajuta clientii sa integreze informatii din
sistemul lor emotional si cognitive pentru a facilita o adaptare mai buna la mediu.
Accentueaza rolul emotiilor in dezvoltarea si functionarea personala. Tendinta spre crestere
se bazeaza pe experiente emotional adaptativa.

Procesul terapeutic in terapia experientiala


O sarcina importanta este de a aface constiente emotiile si tendintele de actiune
associate lor. Terapia procesual experientala acorda mare atentie intrebarilor/problemelor
clientilor puse despre experienta lor pe masura ce-si exploreaza sentimentele. Afrimatiile
clientilor sunt marker care indica aspect ale experientellor care deranjeaza clientii si care
indica faptul ca ei se chinuie sa resolve anumite experiente; identificare lor determina
interventii differentiate.
Toate tehnicile aplicate au ca scop marirea constientizarii experientei interne a
clientilor astfel incat acestia sa poata fi simbolizate mai usor in constiinta. Prin simbolizare
simbolica a propriei experiente, clientii isi releva nevoile, expectantele, modalitatile proprii
de a experimenta realitatea. Au fost dezvoltate diferite interventii pentru a ajuta clientii sa
resolve problemele specific cognitive-afective si a mari accesul la experienta interioara. De
exemplu, dezvaluirea (unfolding) evocative sistematica, descrierea detaliata si concreta a
mediului exterior, doua scaune, etc.

36
Este important sa se evoce reactiile emotionale ale clientilor pentru a-i ajuta sa
identifice impactul evenimentelor, sa simbolizeze reactiile lor, sa-si descopere nevoile si
scopurile si tendintele de aciune associate raspunsurilor emotionale. Aceste interventii le
permite clientilor sa constientizeze legaturile dintre mediul extern, experienta interna si
comportamentul lor. Aceste legaturi vor fi apoi examinate reflexive in lumina scopurilor
curente, valorilor si contingentelor de mediu. In momentul in care datele din sistemul
emotional si rational au fost integrate, clientii se afla in postura de a allege dintre alternative
de adaptare si crestere.

Relatia terapeutica in terapia experientiala


In abordarile experientiale (Gendlin, Greenberg, Mahrer, Rice, Lietaer, Sachess),
terapeutii trebuie sa creeze o balanta intre responsivitate si directivitate, pa masura ce
urmaresc drulul clientului sau propun o interventie mai specifica (doua scaune sau
focalizarea). O modalitate de a crea aceasta balanta este a acorda primordialitate experientei
clientului in timpul sesiunii terapeutice. Astfel, clientii raman expertii si arbitrii finali ai
propriilor experiente in timpul sesiunii si in viata lor, in general, si de aceea orice directionare
sau sugestie din partea terapeutilor care nu se potriveste este abandonata in favoarea directiei
clientului.
Terapia experiential considera conditiile relationale importante in confirmarea si
validarea oamenilor. Nu numai ca oamenii sunt confirmati ca surse de experienta si
intelegere, dar si experienta lor este validata in contextual realitatii lor curecte istorice. Pe de
alta parte, terapeutii se focalizeaza pe cresterea posibilitatilor, punctelor forte, scopurilor
viitoare ale clientilor, deci confirma capacitatea lor de crestere.
Cresterea este considerate ca aparand atat din procesele interpersonal dintre client si
terapeut, cat si din reformularea clientului asupra propriilor procese intrapsihice. Terapia
experiential accentueaza nevoia de a creea un mediu securizant de lucru pentru clientii lor
(Elliot, Shapiro 1992, Lietaer 1992, Watson si Greenberg 1994). Este important ca terapeutii
si clientii sa formeze o alianta terapeutica puternica inainte de a se angaja in experimente
gestalt mai active sau alte sarcini.
Ca si in abordarea centrata pe client, terapeutii procesuali-experientiali creeaza
increderea si securitatea raspunzand la aspect reale, evidente ale povestii de viata a clientului.
Aceasta se realizeaza in primul rand prin raspunsuri empatice, utilizarea reflectarilor,
raspunsuri exploratorii, limbaj evocative si metafore care sa sublinieze semnificatia speciala a
evenimentelor clientilor (Bohart 1993, Greenberg si Elliot 1997, Watson si Greenberg 1998).
37
Terapeutii difera de cei centrati pe client in sensul ca utilizeaza mai multe intrebari
pentru a explora si stimuli experienta interioara a clientului si acorda mai multa atentie
afirmatiilor care indica faptul ca clientii experimenteaza problem afectiv-cognitive specific
(aceste afirmatii sunt utilizate apoi de terapeut pentru a crea un cadru si a focaliza activitatile
clientilor in timpul sesiunii).
Terapeutii se angajeaza si intr-un process de invatare experiential ajutand clientii sa
constientizeze impactul diferitelor tipuri de procese interne (de exemplu auto-critica) si
structureaza sesiunea utilizand sarcini concrete. Daca terapeutii sunt prea directive insa, ei pot
pierde contactul cu focusul clientului si risca rupture relatiei, mai ales daca ei devin prea
manipulative in sesiune.
O modalitate ca terapeutii sa ramana conectati la clientii lor este meta-comunicarea cu
ei despre scopul si obiectivele interventiei pentru a determina daca clientii le vad drept
congruente cu propriile expectante si scopuri in sesiune. Mai mult, clientii sunt incurajati sa-
si exprime disensiunile cu terapeutii pentru ca sa poata fi negociata o intelegere comuna.
Terapeutii reusesc asta actionand nu ca experti ci ca facilitatori care sugereaza diferite sarcini
pe care clientii le pot urma sau nu; o alta modalitate de a evita rolul de expert este de a face
sugestii si a creea un cadru intelegerii lor pentru ca clientii sa fie incurajati sa se raporteze la
propria experienta pentru a decide in ce masura formularile, sarcinile, reflectarile terapeutului
sunt adecvate.
Terapia procesual-experientiala incearca sa ofere o teorie comprehensive a
tratamentului prin integrarea abordarilor Gestalt si centrata pe client; combina conditiile
relationale (empatia, cosideratia pozitiva neconditionata, congruent) cu interventii mai active
(scaunul gol, doua scaune din terapia gestalt, focalizarea si evocarea de la Gendlin,
dezvoltarile lui Rice din terapia centrata pe client).

V. INTRODUCERE IN PSIHODRAMA CLASICA

Caracteristicile terapiei psihodramatice :


Jacob Levy Moreno afirma ” Abordarea mea inseamna mai mult decat o metoda
psihoterapeutica – cred cu tarie ca spontaneitatea si creativitatea ating radacinile profunde ale
vitalitatii si dezvoltarii spirituale, ne afecteaza implicarea in oricare sfera a vietii noastre”.
Psihoterapia lui Moreno este o terapie de grup in care individul da viata pe scena
38
lumii sale interioare explorand anumite parti ale ei cu ajutorul celorlalti membri ai grupului
care interpreteaza rolul personajelor desemnate de el.
Psihodrama integreaza modalitatile analizei cognitive cu dimensiuni ale implicarii
starii. Psihodrama accentueaza ideea ca oamenii au tendinta naturala de a-si exprima trairile
si gandurile in actiune, astfel a trai kinsetezic o situatie, avand pe ceilalti martori la proces ne
face sa fim mai usor conectati la emotiile si gandurile noastre, implicarea personala fiind mai
mare. Aceasta tendinta este numita foame de actiune.
Psihodrama presupune descarcarea unei tensiuni potential patologice prin
concretizarea si concretizarea ei prin interactiune cu altii.
Scopul psihodramei este de a integra continuturile conflictuale ale individului in
ansamblul perceptiilor, emotiilor si gandurilor sale astfel incat acesta sa ajunga la o
echilibrare a continuturilor sale mentale in raport cu cerintele realitatii dar si cu nevoile sale
interne.
Modalitatile specific de lucru psihodramatic au la baza 4 ingrediente vitale:
1. spontenaitatea este capacitatea individului de a da un raspuns nou la o intrebare veche
,este o capacitate naturala nu un act de vointa. Ea este promtitudinea rapunsului in fata
solicitarii, pregatirea omului pentru actiunea libera. Exista 3 tipuri de spontaneitate :a.
patologica (raspuns nou dar neadecvat) b. setereotipa (raspuns adecvat insa nu nou sau
creative) c. normala (raspuns adecvat, nou si creative).
Psihodrama are ca scop rezolvarea unor probleme emotionale care blochaza spontenaitatea
precum si antrenarea spontenaitatii punand subiectul in fata unor situatii care reclama solutii
noi. Trasatura esentiala a spontaneitatii este aceea ca il face pe individ sa se organizeze in
mod autonom fiind simultan adecvat nevoilor interioare si cerintelor exterioare dar pt a se
actualiza spontenaitatea are nevoie de un mediu empatic si securizant asigurat de grup
2. creativitatea – spontenatitatea este catalizatorul procesului creativ. Starea de
spontanaitate este principiul esential al oricarei experiente creative. In psihodrama nu este
importatant produsul creativitatii ci creativitatea in sine. Spontenaitatea si anxietatea sunt
invers proportionale. Astfel cu cat spontaneitatea creste cu atat anxietatea scade si invers.
Pentru ca starea de spontaneitate sa fie indusa e nevoie de un mediu care sa mentina
anxietatea in limite acceptabile astfel incat sa nu duca la declansarea de raspunsuri
stereotype, rigide.
3. conceptul de tele – apare in urma schimburilor afective dintre membri grupului intre
care se creaza legaturi de atractie respingere sau indiferenta , aceste curenti afectivi in dublu
sens se numesc tele . Raportul teleic este un curent de empatie reciproca intre doua personae
39
4. Intalnirea - inseamna a fi capabil sa il intamprini pe celalalt si sa te simti intampinat
in realitatea ta cea mai adecvata si profunda (”a fi impreuna”, ”reciprocitate totala”).

Conducatorul terapeut este cel care


- este cel care i-a o atitudine activa si ii stimuleaza pe fiecare sa se exprime
garanteaza respectarea unor reguli relationale si protejeaza impotriva atacului.
- Ajuta fiecare personaj sa dea o forma continuturilor mentale si sa se exprime
contruind toate instrumentele de expresie.
- Nu formuleaza judecati de valoare,
- ofera o contributie interpretativa a dinamicilor psihice prin alegerea
activitatilor grupurilor si prin secventa scenelor de explorat cu protagonistul.
- Creeaza conditii pentru ca fiecare persoana sa se poata confrunta cu conflictele
sale in interiorul mediului psihodramatic.

Grupul este cel care :


- actioneaza in interiorul regulilor gestionate de directorul de psihodrama.
- Actioneza in situatii de realitate cand fiecare pers este trata ”aici si acum” cu
caracteristicile sale actuale.
- Devine auditoriu cand cedeaza scena unui protagonist, retragandu-se in alt
spatiu si punandu-se la dispozitia nevoileor acestuia.

Protagonistul este cel care:


- vine pe scena si exprima propia realitate interioara,
- este insotit de un terapeut care dealungul unui drum in care sa poata atinge niv
max de spontenaitate.
- Alege din auditoriu eurile euxiliare care vor interpreta pe scena personajele
lumii sale int.
Eurile auxiliare sunt cele care
- joaca rolurile atribuite de protagonist intr-un mod care sa fie functional pentru
strategia terapeutica a conducatorului
- dispun in crearea rolului atribuit de o marja de libertate dar adaptata la
strategia terapeutului.

40
Aspecte tehnice si metodologice:

Obiectivul psihodramei este acela de a construi un cadru psihodramatic care are ca


model viata; de a integra in acest cadru toate modalitatile de a trai, incepand cu reperele
universal (timp, spatiu, cosmos) si terminand cu detaliile si nuantele vietii..
Atunci cand clientul intra in spatul terapeutic este stimultat sa descrie sa delimiteze cat
mai fidel spatiul in care urmeaza sa se desfasoare situatia.Realitatea clientului are nevoie sa
fie supusa confruntarii si concretizarii astfel incat el sa isi dezvolte noi tehnici de viata.
Moreno identifica 5 intrumente ale lucrului psihodramatic:
1. scena este spatiul care permite ineractiunea membrilor grupului sub toate aspectele;
are pozitie circular; contine obiecte cu rolul de repere spatial in scena reprezentata;
tine cont de dimensiunea orizontala si de cea vertical (balconul)
2. protagonistul este persoana – subiect al reprezentarii psihodramatice; el monteaza pe
scena un aspect al vietii sale interioare, avand ocazia de a-si explora tensiunile intr-un
mediu securizat, de a-si exprima fanteziile, trairile interiorizate, complexele.
3. eul auxiliar este orice membru al grupului ales de protagonist sa joace un rol in scena
sa; il ajuta pe protagonist in explorarea problemelor sale; el incarneaza fantasmele
lumii protagonistului sau personae reale din viata acestuia. Este ales de proganist in
baza relatiei teleice care functioneaza intre ei.
Poate interpreta mai multe tipuri de roluri:
a. rolul unei persoane semnificative din viata protagonistului
b. rol de dublu : in care ia locul protagonistului si il ajuta sa-si exprime trairile
interioare mai clar
c. personaje generice (nu sunt cunoscute de protagonist dar servesc drept contraroluri
in scena sa - de exemplu, vecin, professor)
d. personaje fantastice (inteleptul, zana cea buna, mostrul)
e. poate fi un obiect sau o fiinta semnificativa (pisica, tabloul)
f. rolul unui concept abstract (biserica, societate )

4. Directorul : este terapeutul profesionist ce il ajuta pe protagonist sa isi exploreze


problema; are 3 functii:
a. producator (transforma in actiune fiecare indiciu oferit de subiect) b. terapeut c.
analist (poate integra interpretarile sale cu raspunsurile venite de la auditoriu)

41
La inceputul sedintei, propune grupului activitati care sa duca la schimburi semnificative
intre membrii in scopul crearii retelei de tele pozitiv, eliberarii spontaneitatii si cresterii
coeziunii grupului.
In timpul lucrului, il ajuta pe protagonist sa concretizeze intr-o forma optima imaginile
sale, respecta ritmul acestuia de actiune, da indicatii eurilor auxiliare pentru a acrea cat
mai authentic atmosfera de aici si acum, intervine in cursul actiunii cu propruneri utile
evolutiei reprezentatiei.
5. auditoriul : cuprinde restul membrilor grupului neimplicati in reprezentare; la
sfarsitul psihodramei membrii auditoriului impartasesc cu potagonistul ceea ce au
simtit dau un feed-back la evenimentele vazute,astfel se reconecteaza grupul si se
restabilesc noi conexiuni.

Instrumentul fundamental in psihodrama este inversiunea de rol.

VI. PROGRAMARE NEURO-LINGVISTICA


Anul nasterii NLP este 1972 la Universitatea din Santa Cruz, California, unde s-au intalnit cei
doi fondatori ai sai – John Grinder, asistent la catedra de lingvistica si Richard Bandler,
masterand la psihologie, cu serioase preocupari legate de psihoterapie. Cei doi au studiat
folosind metoda modelarii, trei mari terapeuti ai timpului: Friederick Perls – fondatorul
terapiei gestalt, Virginia Satir – celebra in terapia de familie si Milton Erickson –
intemeietorul scolii terapeutice care ii poarta numele si astfel au pus bazele formale a ceea ce
avea sa devina programarea neuro-lingvistiuca.
NLP este studiul structurii experientei subiective. Scopurile fundamentale se refera la
descoperirea patternurilor eficientei si utilizarea lor.
NLP este arta si stiinta eficientei personale; permite si identificarea patternurilor
ineficiente sau patologice si ofera modalitati multiple de interventie in aceste situatii.

Presupozitii fundamentale ale NLP:


1.”Harta nu este teritoriu”.Experienta subeictiva este asemenea constituirii unei
harti.Ne raportam la lume in primul rand prin simturi, dincolo de simturi insa aducem in
relatia cu lumea seturi de constructii subiective (idei, convingeri, amintiri, experiente,
mosteniri educationale, sociale, familiale). Toate acestea se numesc filtre care mediaza relatia
cu lumea.

42
Imaginea despre realitate nu este o relatie de identitate cu realitatea insasi.Schimband
filtrele pe care le folosim atunci cand ne raportam la realitate putem practic schimba lumea in
care traim.

2. In spatele oricarui comportament uman exista o intentie inconstienta pozitiva , iar la


un moment dat acesta a reprezentat cea mai buna alegere pentru persoana respectiva.

3. Nu exista esec ci numai feed-back. Orice rezultat obtinut de orice om in orice


domeniu poate fi utilizat ca informatie de autoreglaj, de corectie. Oamenii pozitivi
orientate sunt capabili sa invete din majoritatea situatiilor.

4. Sensul comunicarii este raspunsul primit. Atunci cand decodific mesajul cuiva, o fac
prin filtrele active in acel moment, raspunsul meu la mesajul lui fiind determinat de
raspunsul intern pe care decodificarea mesajului l-a prilejuit si care e dependent de
filtrele folosite. De fapt, nu raspund mesajului partenerului ci imaginii mele despre
acesta. ( la fel si partenerul).

5. Daca cineva din lume poate face un lucru si eu pot face acest lucru. Se refera la
increderea in propriile posibilitati si la realismul scopurilor propuse. Exista posibilitati
multiple de realizare pentru majoritatea oamenilor.

6. Mintea si corpul sunt parti ale aceluiasi sistem. Schimbarile dintr-o parte a sistemului
se rasfrang asupra celeilalte parti. Cuvintele constituie continutul mesajelor transmise
in timp ce gesturile, postura, mimica si calitatile vocii formeaza contextul mesajului.
Impreuna dau sens mesajului.

Orice comportament se bazeaza pe derularea unor procese nervoase si oefra informatii


despre aceste procese. Orice pattern de comportament reprezinta cea mai adaptativa formula
disponibila persoanei in momentul in care a fost initiat.
Se iau in vedere 2 tipuri de comportamente:
a) simptomatice - atunci cand persoana se afla in deficit de resurse sau simptomul este o
incercare de depasire a starii de impas. Prezenta simptomului este cea mai buna solutie gasita
de inconstientul persoanei pentru a evita un conflict interior major.

43
b) introiectate - in urma unor experiente traumatice trecute. In momentul traumei aceste
strategii au reprezentat solutia optima de depasire, evitare sau confruntare cu pericolul.

7. Orice problema poate fi definita in termeni de rezultate dorite. ”A gandi in probleme”


inseamna a analiza detaliat tot ce nu merge. ”A gandi in rezultate” inseamna a afla, a
constientiza ce vrei, a descoperi resursele de care dispui si a le folosi pentru a-ti atinge
scopurile.

8. Intrebarile “cum?” sunt mai utile decat intrebarile “de ce?”. ”Cum?” ofera
posibilitatea de a intelege structura problemei. ”De ce?” obtin justificari si motive, dar
fara a face nimic pentru a schimba ceva.

9. A lua in considerare psoibilitatile mai degraba decat necesitatile. Permite schimbarea


de focus de la constrangerile unor situatii catre solutiile disponibile.

Criterii ale eficientei persoanle:


1) Obiectivele: orice obiectiv trebuie sa fie bine definit si este bine definit daca raspunde
la urmatoarele cerinte:
a) sa fie definit in termeni pozitivi
b) realizarea lui sa depinda de propria persoana
c) sa fie definit cat mai specific
d) sa dispuna de dovezi de tip senzorial
e) cel care si l-a propus sa dispuna de resursele necesare redizarii lui
f) sa aiba o dimensiune rezonabila, posibil de realizat
g) sa tina cont de o serie de criterii ecologice

2) Acuitatea senzoriala - a avea toate simturile bine deschise pt a percepe cat mai multe
dintre cele care se intampla in jur. NLP ofera o serie de principia si tehnici de
dezvoltare, de crestere a acuitatii senzoriale.

3) Flexibilitatea – ”daca ceva nu merge incearca altceva”. Scopul NLP este ca oamenii
sa dispuna de cat mai multe posibilitati de alegere (a allege inseamna a dispune de
minim trei posibilitati).

44
Constient si inconstient din perspectiva NLP:
Mintea noastra constienta este foarte limitata (poate procesa simultan 7+_2 elemente).
Invatarea trece prin 4 stadii:
1. incompetenta inconstienta (nu stiu ca nu stiu)
2. incompetenta constienta (stiu ca nu stiu si incep sa invat)
3. competenta constienta (invat exersand si performanta creste)
4. competenta inconstienta (abilitatea)
Procesul therapeutic urmeaza aceste stadia.
Inconstientul fiind mai bogat decat mintea noastra constienta contine resursele noastre
pentru rezolvarea diverselor probleme. Prin terapie clientul este de fapt ghidat in procesul
de a descoperi aceste resurse, de aducere a lor la nivelul constintei.

Structura experientei subiective:

Sistemele reprezentationale - folosim simturile in afara pentru a putea percepe lumea si


in interior pentru a ne reprezenta experientele. In NLP, modurile in care preluam, stocam
si codam informatiile senzoriale pe plan mental se numesc sisteme reprezentationale.
Sistemele de reprezentare sunt corespunzatoare principalelor modalitati senzoriale si
pot fi utilizate intern sau extern:
a) sistemul visual este folosit inafara atunci cand privim realitatea sau intern atunci cand
vizualizam in planul intern mental.
b) sistemul auditiv, intern sau extern
c) sistemul kinstezic extern (include senzatiile tactile, de temperature sau textura) si intern
(include senzatiile amintite, emotiile si senzatiile interne de echilibru si constiinta
corporala).
Folosim permanent toate cele 3 sisteme desi nu suntem in mod egal constienti de toate
si avem tendinta de a favoriza pe unul dintre ele. Sistemul folosit in mod obisnuit de o
persoana se numeste sistem primar. In cadrul sistemului primar suntem capabili sa facem
distinctii si discriminari de mare finete. Folosim limbajul extern pentru a comunica
ganduri, experiente, emotii interne iar cuvintele prin care o facem indica sistemul
reprezentational perfect si aici se urmaresc cuvintele cu baza senzoriala (predicatele). In
terapie este important sa folosim predicate din sistemul reprezentational al clientului
pentru a ajunge la nivelul de rezonanta al clientului.

45
Indicatorii de acces
Este usor sa aflam in ce SR gandeste o persoana la un moment dat ghidandu-ne dupa
modificarile fizice (postura, privier, mimica, respiratie, etc) care apar atunci cand gandim
intr-un fel sau altul.
a. Indicatori de accens vizuali permit sa stim cum gandesc oamenii, cum acceseaza ei
informatiile.
• Ochii sus, stanga = vizualizam ceva din experienta noastra trecuta
• Ochii sus, dreapta = cand construim imagini pornind de la cuvinte sau ne imaginam
ceva ce n-am vazut niciodata
• Ochii lateral, stanga = sunete amintite
• Ochii lateral, dreapta = sunete construite
• Ochii jos, stanga = dialogul intern
• Ochii jos, dreapta = cand ne amintim senzatiile

b. Alti indicatori de acces au un character mixt; reunesc paternuri de postura, mimica,


respiratie, ritm al vorbirii.
• Cei care gandesc in imagini vizuale:
- Vorbesc mai repede sip e un ton mai inalt decat ceilalti (este ca si cum ar
incerca sa tina psul cu imaginile care se deruleaza rapid in mintea lor)
- Respiratia este superficial (in partea superioara a toracelui)
- Adesea apar tensiuni mkusculare (zona umerilor), capul este tinut drept in sus
iar fata e mai palida decat normal.
• Cei care gandesc in sunete:
- Respire in toata cavitatea toracica
- Uneori au mici miscari ritmice ale corpului
- Vocea este clara, expresiva, rezonanta
- Capul este bine echilibrat pe umeri sau inclinat usor ca si cum ar asculta pe
cineva
• Cei care discuta cu sine:
- Tin capul intr-o parte sau sprijinit cu mana sau pumnul, in pozitia
”telefonului”, deorece arata ca si cum ar vorbi la un telefon invizibil
• Persoanele kinestezice
- Respiratie profunda, abdominal acompaniata adesea de relaxare muscular

46
- Capul e lasat in jos iar vocea are o tonalitate profunda, ritm lent cu pause
multe

Submodalitati:
Fiecare dintre cele 3 sisteme reprezentationale dispune de numeroase distinctii interne
specifice numite submodalitati. Sarcina terapeutului este de a identifica acele submodalitati
care structureaza sensul unei experiente tocmai pentru a putea interveni si a schimba intr-un
sens sau altul aceste semnificatii.

Abordarea terapeutica NLP


Exista doua aspecte esentiale pentru fiecare terapeut care ajuta un om sa faca schimbari in
propria viata.
a. relatia – a construi si a mentine un raport de rezonanta cu clientul pt a stabili o
atmosfera de incredere
b. congruenta , armonizarea – este necesar ca terapeutul sa fie complet armonizat in tot
ceea ce face, lipsa congruentei va genera mesaje amestecate si va scadea eficienta
procesului de schimbare
Cadrul obiectivelor este utilizat pentru a culege informatii despre problemele clientului,
starea prezenta, cea dorita si resursele necesare.
Este necesara acordarea unei atentii sporite, o sensibilizare in totalitatea stimularilor
senzoriale – acuitate senzoriala, concomitant cu intentia de a raspunde necesitatilor de
schimbare a persoanei.
Flexibilitatea in alegerea tehnicilor este absolute necesara.
Procesul therapeutic este inteles in termini de schimbare (necesitatea constientizarii de
catre client a nevoii de schimbare si existent unei dorinte de schimbare personala a acestuia).

Pacing si leading – termeni introdusi de Milton Erickson.


In orice relatie de comunicare si cu atat mai mult in cadrul relatiei psihoterapeutice
este vitala existenta unei legaturi , a unui raport de rezonanta empatica intre cei doi parteneri,
ca baza a unui climat de incredere reciproca in care pacientul se poate simti si manifesta liber.
Urmarind situatii spontane in care in care aceasta armonizare apare vom constata ca
partenerii rezoneaza la limbajul verbal cat si la cel nonverbal. Ei au tendinta de a se oglindi
de a se reflecta reciproc in postura gestica mimica, contact vizual in tonalitatea vocii.
47
A prelua si a reflecta inseamna a te armoniza nu a mima. Odata stabilit raportul de
rezonanta empatica, terapeutul poate sa incepa sa isi modifice comportamentul iar clientul va
avea tendinta natura sa il urmeze. Aceste doua demersuri se numesc pacing (construirea unei
punti intre terapeut si client; e bazat pe rezonanta si respect) si leading (modificarea
propriului comportament astfel incat clientul sa urmeze aceste modificari).

Elicitation si calibration Stari emotionale


Starea cuprinde totalitatea gandurilor, emotiilor si manifestarile fiziologice traite de o
persoana la un moment dat.
Elicitation : procesul de ghidare a cuiva intr-o stare anume; facem aceasta prin
mimica, gesturi, postura, tonalitatea vocii. Importante sunt expresivitatea, calitatile
persuasive, sugestive, seductive ale terapeutului.
Calibration – procesul pe baza caruia putem recunoaste diferitele stari ale celorlalti.
Contine doua aspecte diferie :
a. capacitatea de a sesiza ca o persoana se afla intr-o stare diferita sau ca starea s-a
modificat
b. capacitatea de a sesiza acele elemente care fac diferenta dintre o stare si alta.

Ancore
Ancorele sunt declansatori, asocieri dintre ceva din prezent si o experienta trecuta si
care conduc la reexperimentarea acesteia. Ancora este un stimul care este legat de o stare si
declanseaza o stare.
Exista doua mari modalitati prin care apar ancorele:
a. prin repetitie (invatare conditionata) – aceasta modalitate nu implica rezonanta
emotionala puternica
b. printr-o singura aparitie a asocierii, in situatiile cand emotia este foarte puternica si
daca exista o buna potrivire in timp (simultaneitate) intre stimul si starea emotionala.

Modelul META (intrebari terapeutice)


- elaborat de Bander si Grinder;
- contine o viziune teoretica asupra limbajului si o serie de intrebari menite sa conduca
la eliminarea generalizarilor ,distorsiunilor si lipsurilor informationale;
Limbajul nu poate tine pasul, in nici o forma cu rapiditatea, sensibilitatea si varietatea
gandirii el fiind doar o aproximare a acestuia. Vorbitorul dispune de o viziune o ideea
48
completa a ceea ce doreste sa spuna. Pt a vorbi el scurcircuiteaza structura profunda si ceea
ce spune de fapt se numeste structura de suprafata.
In trecerea de la o stare profunda la o stare de suprafata in mod constient punem in functie
trei structuri operationale:
a. selectam doar o parte din informatiile disponibile in structura profunda ; operatie
numita stergere de informatii
b. generalizari (specificarea tuturor conditiilor si exceptiilor ar face conversatia prea
plictisitoare)
c. distorsiuni (oferim o viziune simplificata a ceea ce dorim sa spunem care in mod
inevitabil modifica intelesul)
Modelul META contine o serie de intrebari care incearca sa clarifice toate lipsurile
,distorsiunile si generalizarile de limbaj.
1. Substantive nespecificate : in care subiectul unei propozii poate fi anulat; Ex Casa a
fost construita in loc de X a construit casa ; poate implica o viziune a lumii ca spectator
pasiv in care lucrurile se intampla fara nici o responsabilitate din partea persoanei.
Intrebarea este cine ? ce ? (anume)
2. Verbele nespecificate : de ex „Ea isi face rau singura” sau „El m-a ajutat” ;
Intrebarea este cum/ce anume?
3. Comparatiile sunt propozitii in care apar termeni ca ”cel mai bun,cel mai rau” din
care lipseste termenul comparatiei
Intrebarea este „ In comparatie cu cine? Cu ce?” ; Foarte des termenul lipsa este nerealist
si poate conduce persoana la sentimente de inferioritate
4. Judecatile sau evaluarile ; Ex „Sunt un egoist” ; este util sa aflam cine face o judecata
cui apartine si care sunt motivele , argumentele pe care se bazeaza.
Intrebarea este Cine a facut aceasta apreciere? Oe ce argumente se bazeaza ea?
5. Substantivarile – situatiile in care un verb este inlocuit, transformat in substantiv ; Ex
„Am o memorie slaba” in loc de „Nu retin” Intrebarea este ”ce informatii sunt dificil
de memorat si cum procedezi pentru a le memora”?
6. Operatorii modali ai posibilitaii – Exprima reguli de conduita dincolo de care nu
putem/ nu trebuie sa trecem, exprimate prin cuvinte ca : „Nu pot sa”, „ nu trebuie sa” ;
Ex : „Nu pot refuza” „asa sunt eu” sau „e imposibil sa fac asta” Acest nu pot
limiteaza,creaza o stare de incompetenta si incapacitate ; O posibilitate de a intreba
mai clar de a reformula fara a rupe rezonanta cu clientul este „Ce s-ar intampla
data...?” „Cum faci sa te opresti de la a face...?”Ce te opreste...?
49
Cand cineva spune ca nu poate face ceva, el si-a definit un obiectiv si apoi l-a facut de
neatins; identificarea barierelor este primul pas pentru a le trece.
7. Operatorii modali ai necesitatii – exprmate prin ”ar trebui/n-ar trebui; am/nu am
obligatia sa ; pt a clarifica „ Ce s-ar intampla daca ai / nu ai face asta ?”. Odata ce
consecintele si ratiunea lor devin explicite, ele pot fi asimilate si evaluate critic, altfel,
ele doar ne limiteaza alegerile si comportamentul.
8. Cunatificatori universali – prin generalizare, unul sau mai multe exemple sunt
considerate ca reprezentative pentru o multitudine de posibilitati; pericolul de a
deveni incapabili sa admitem existenta exceptiilor, ceea ce ne indeparteaza de
realitate. (de ex toti, toate , intotdeauna niciodata , nimeni). Astfel sunt create filtre
perceptuale (profetii autoimplinite). Ex Niciodata nu fac nimic cum trebuie”
(exagerare ce anuleaza toate exceptiile) -> caut exceptiile „Poti sa iti amintesti o
situatie in care?”. O alta metoda de a aborda acest tip de generalizari este prin
exagerare si reducerea lor absurd.
9. Echivalenta complexa este situatia in care doua afirmatii sunt legate in asa maniera
incat par sa semnifice acelasi lucru. Exemplu: Daca nu te uiti la mine inseamna ca nu
ma iubesti!” (doua chestii echivalente)
Sunt generalizari ale propriilor experiente asupra tuturor celorlalti oameni care exclud
faptul ca oamenii gandesc diferit. Intrebare „Cum faci legatura dintre un lucru cu
celalalt?”
10. Presupozitiile – toti dispunem de credinte si asteptari provenite din propia existenta
care ne permite sa fim liberi sau ne limiteaza foarte mult ; Apar sub forma intrebarilor
de forma : „De ce?” De ex : „De ce te uiti urat la mine?” Intrebarea este „Ce te
face sa crezi ca ...?”
11. Cauza efect ex. „M-ai facut sa ma simt prost „ „m-ai ranit”. A crede ca cineva este
responsabil pt propia stare implica ai acorda o putere asupra ta pe care el in mod real
nu o are (asumarea propiilor stari) Intrebarea este Cum faci exact ca sa te
simti...atunci cand celalalt...?Ce anume ar trebui sa se intample pentru ca asta sa nu
fie cauzata de cealalta? Cum anume procedezi pentru a te face sa te simti sau sa
raspunzi intr-un anume fel la ceea ce vezi, auzi?
12. Citirea gandurilor este mecanismul prin care o persoana presupune ca stie, fara
dovezi obiective, ce gandeste sau simte celalalt. Intrebarea este „Cum anume stii
ca?” „Cum iti dai seama ca?”

50
VII. ANALIZA TRANZACTIONALA
Intemeietor Eric Berne.
Ca teorie a personalitatii ofera un tablou al felului in care este structurat natura
umana, utilizand modelul trasaturilor umane. Este utilizat modelul starilor Eului.
Ca teorie a comunicarii analiza tranzactionala analizeaza schimburi verbale si
nonverbale intre starile eului (tranzactii).
Ca teorie a dezvoltarii copilului arata felul in care patternurile comportamentale
prezente isi au radacinile in copilarie (scenariile de viata).
Ca teorie asupra psihopatologiei, AT identifica strategiile infatile care sunt reproduce
in viata adulta (jocurile psihologice).
In psihoterapie analiza tranzactionala se ocupa de o gama larga de manifestari de la
framantari cotidiene pana la pshihoze severe.

Filosofia AT
Asumptiile filosofice pe care AT se sprijina sunt:
1. Oamenii sunt OK
2. Oricine are capacitatea de a gandi;
3. Oamenii isi pot allege destinul iar aceasta alegere poate fi modificata

Modelul starilor eului


Stare a Eului este un pattern consistent de ganduri si emotii legat direct de un pattern
comportamental corespunzator. Astfel experienta subiectiva interioara si cea
comportamentala exterioara se produc impreuna.
1. Eul Parinte contine norme, interdictii, reglementari, judecati despre oameni si lucruri,
modele de comportament autoritar. Poate avea doua substari :
a. parintele normativ este cel care dicteaza , conduce, cenzureaza, emite principii si
norme,controleaza critica,devalorizeaza. El contine prejudecatile si judecatile noastre de
valoare. In polul pozitiv parintele normativ ii protejeaza pe ceilalti / in polul negative
critica si devalorizeaza.
b. Parintele hranitor – ajuta incurajeaza, recompenseaza, sfatuieste, mangaie, are grija
In polul pozitiv ofera incredere si protectie autentica , in polul negative apare rolul de
supraprotectorul sau salvator
51
2. Eul adult - analizeaza datele si faptele, le stocheaza, interpreteaza, compara
evalueaza, asculta, inregistreaza si comunica informatiile.
In polul pozitiv este atent, culege informatii indeplineste sarcini, colaboreaza si negocieaza si
ia decizii. In polul negative este excesiv de analytic in relatiile interpersonale.

3. Eul copil - contine zestrea instinctuala a unei personae si anume trebuinte, dorinte,
intentii, spontenaitatea si creativitatea.
a. Copilul liber – isi exprima emotiile si sentimentele spontan, este creative, curios si
joaca si nu asculta de reguli si limite. In polul pozitiv, copilul liber reprezinta centrul
fiintei umane care-I permite sa evolueze. In polul negativ poate avea consecinte
sociale si personale neplacute
b. Copilul adaptat – este supus, se conformeaza , ine cont de cereri, accepta reguli, isi
modifica/reprima trebuintele. In polul pozitiv, e foate bine acceptat social , in polul
negative apare rebelul sau victim.

Cand o stare a eului creste in intensitate altele trebuie sa coboare pentru a realiza echilibrul.
Ecograma este balanta intre cele 3 stari ale eului.Intr-o persoana sanatoasa autonoma,energia
nu e fixata in una din starile eului ea circuland liber de la o stare la alta in functie de situatie.

Parintele contine amintiri ale gandrurilor, trairilor si comportamentele parintilor nostri.


Fiecare figura parternala este interiorizata cu propriile sale stari (parinte,copil,adult)
Adultul contine gandurile, trairile si comportamentele in care persoana se angajeaza pt a
raspunde situatiei “aici si acum”.
Copilul contine
- Eul copil – copilul somatic pentru care totul se rezuma la senzatie
- Parintele din copil (“parintele magic”) care este modul cvasicompulsiv in care
copilul raspunde la imaginile magice ale pedepsei si recompensarii
- Adultul din copil – ”micul professor”

Conceptul de contaminare – apare cand o stare a eului interfereaza prin continutele sale cu o
alta stare a eului. De exemplu, cand A contamineaza P (prejudecatile), cand A contamineaza
C (iluzii)

52
Excluderea – apare cand o stare a eului are frontiere rigide si nu permite circulatia libera a
energiilor. Parintele exclus inseamna ca persoana nu asculta decat de propiile reguli. Adultul
exclus nu testeaza realitatea. Copilul exclus = persoanele au amintirile blocate in copilarie ,
sunt reci si neprietenoase.
Constanta – apare cand sunt deconectate stari ale eului iar starea operationala se numeste
stare de constanta. Parintele constant este axat pe datorie si munca. Adultul constant este o
persoana calculate, planificata pare a nu avea nici o traire interioara. Copilul constant la
limita poate fi sociopatul lipsit de constiinta gandeste simte ca in copilarie , refuza sa creasca
preferand sa ramana dependent pentru a fugi de responsabilitati

Tranzactii
1. Tranzactia complementara – intre aceleasi satari ale eului

P ↔P
C C
A A
Prima regula a comunicarii - atat timp cat tranzactia ramane complementara comunicarea
poate continua nedefinit
2. Tranzactia incrucisata
P P
C C
A A
A doua regula a comunicarii – cand o tranzactie e incrutisata, se produce o rupere in
comunicare si cel putin unul din cei doi parteneri trebuie sa-si schimbe starea eului pt a
restabili comunicarea

3. Tranzactia complicata – apare cand sunt transmise doua mesaje simultan – unul direct
deschis si unul ascuns.
A treia regula a comunicarii – efectul unei tranzactii complicate este determinat la nivel
psihologic si nu social

Stroke este orice forma de recunoastere pozitiva sau negative, verbala sau nonverbal. Oferind
si primind orice tip de stroke obtinem o identitate. Orice tip de stroke e mai bun decat nici un
stroke chiar daca este negative.
53
Scenariul de viata – este un plan de viata facut in copilarie, intarit de parinte, justificat de
evenimentele ulterioare si cultimand intr-o alternative aleasa.
1. scenariul este un plan de vaita
2. scenariul este orientat catre o plata finala (tinta)
3. scenariul este expresia unei decizii realizate de copil (influentate de mediu dar alese
de copil). Decizia copilului nu este un process rational, ci al unor procese de natura
emotional, fiind luate inaintea asimilarii limbajului.
4. Scenariul este intarit de parinti, prin mesaje verbale si nonverbal pe care le ofera.
5. Scenariul e stocat sub pragul constiintei.
6. Realitatea este interpretata a.i. sa justifice scenariul.
Radacinile scenariului de viata:
a. deciziile incorporate in scenariul de viata reprezinta cea mai buna strategie la care
copilul poate recurge pt a supravietui intr-o lume perceputa ostila
b. deciziile sunt intemeiate pe trairi emotionale (Nu pot avea incredere in mama
Nu pot avea incredere in oameni).

AT afirma ca adultii recurg la strategii infantile pt a rezolva principalele probleme ale


copilariei: cum sa obtina atentie si iubire neconditionata. Desi nu pot fi prezise exact
momentele cand scenariul ne acapareaza si ne subjuga, exista doi factori care le fac mai usor
de recunoscut:
a. situatia acum si aici e perceputa ca stresanta
b. sitatia de acum si aici seamana intr.o oarecare masura cu situatia din copilarie

Pozitiile de viata
Pozitia de viata este suma credintelor convingerilor despre sine si ceilalti folosite pt a justifica
deciziile si comportamentele. Sunt adoptate la 3-7 ani.
1. Eu sunt OK, tu esti OK = a merge mai departe
2. Eu nu sunt OK, tu esti OK = a fugi de (adopta rolul de victim, sunt depressive,
dependente)
3. Eu sunt OK, tu nu esti OK = a scapa de
4. Eu nu sunt OK, tu nu esti OK = a nu ajunge nicarieri (copilul e convins ca lumea nu
are sens, ca el nu are valoare si ca nu poate avea incredere in nimeni).

54
Schimbarea atitudinii de viata este posibila prin intelegerea acestei pozitii in terapie sau in
urma impactului cu un eveniment f puternic

Injonctiunile – sunt mesaje ambivalente ale parintilor care sunt interpretate de copil la nivel
inconstient si cristalizate in jurul unor teme
1. nu exista
2. nu fi tu insuti
3. nu fi copil
4. nu te maturiza
5. nu reusi
6. nu actiona
7. nu fi important
8. nu te amesteca cu ceilalti
9. pastreaza distanta
10. fii bolnav
11. nu gandi
12. nu simti

Injonctiunile sunt transmise cu tenacitate de parinti, dar nu este obligatoriu ca ele sa fie
asimilate de copil. Copilul decide ce sa faca cu ele.
AT considera ca exista 4 trairi autentice fundamentale: Furie Tristete Teama Bucurie.
Identificarea si exprimarea lor este cea mai buna metoda de a rezolva problema aici si acum.

VIII. EFICIENTA PSIHOTERAPIEI:


Fiecare şcoală terapeutică s-a dezvoltat izolat de celelalte, iar această stare de
segregare în interiorul domeniului psihoterapiei a avut efecte cu consecinţe importante şi
dramatice. În primul rând, a condus la apariţia unei ostilităţi nedorite între cei care aderă la
variatele şcoli de terapie.
În al doilea rând, terapeuţii aparţinând diferitelor cadre teoretice au respins în mod consistent
conceptualizările alternative ale şcolilor concurente, fără a le acorda vreo consideraţie
ştiinţifică sau intelectuală.
Rivalitatea între orientările teoretice ale psihoterapiei are o istorie lungă, iar această
tendinţa “izolaţionistă” s-a accentuat odată cu intrarea psihoterapiei în domeniul cercetării

55
ştiinţifice, unde s-a încercat demonstrarea superiorităţii unor forme de terapie faţă de altele,
punându-se accent pe aspectele specifice fiecărui model teoretic.

Experimentele comparative au început prin anii ‘30 şi au comparat diferite forme de


terapie, contrastând orientările teoretice (de exemplu comportamental versus psihodinamic),
metodele (de exemplu, orientate spre insight versus suportive) şi structurile (de exemplu,
individual versus grup sau familie).

Literatura de specialitate enumeră şi câteva studii care au demonstrat superioritatea unei


forme de terapii faţă de alta. De exemplu, terapiile cognitiv-comportamentale sunt puternic
reprezentate în categoria tratamentelor dovedite că eficiente. Prin contrast, terapiile
psihodinamice şi experienţiale sunt mai slab reprezentate. Problema este că acestor două
terapii le lipsesc studiile care să le dovedească eficienţa şi nu faptul că ar obţine rezultate
negative (Chambless, 1996 cf. Reisner 2005). The Task Force (1995 cf. Reisner 2005) indica
ideea că dacă o terapie nu este pe listă terapiilor eficiente, asta nu înseamnă că ea este
ineficientă, ci, mai degrabă că nu există suficiente dovezi pentru a o sprijini. Proiectul NIMH
(National Institute of Mental Health) a demonstrat că atât terapia interpersonală cât şi cea
cognitiv-comportamentală sunt eficiente pentru depresie, şi că aceste terapii nu sunt
inferioare tratamentului medicamentos (Elkin şi al., 1989 cf. Reisner 2005). Terapia cognitiv-
comportamentală este mai eficientă pentru depresia majora decât terapia psihodinamică de
scurtă durată (Lambert & Bergin, 1994 cf. Reisner 2005). Alte studii au arătat că terapia
comportamentală, terapia interpersonală şi terapia psihodinamică interpersonală sunt eficiente
pentru tratamentul depresiei (DeRubeis & Crits-Christoph, 1998 cf. Reisner 2005).

Cercetările de tip meta-analitic au arătat că nu există diferenţe semnificative de eficienţă a


diferitelor forme de psihoterapie (Smith, Glass şi Miller, 1977; Ahn şi Wampold, 2001;
Elliot, 1996; Grawe, Caspar şi Ambuhl, 1990; Robinson, Berman şi Neimeyer, 1990; Sloan,
Staples, Cristol, Yorkson şi Whipple, 1975; Smith şi Glass, 1980; Wampold, 2001, Wampold
şi al., 1997; Stevens, Hynan şi Allen, 2000 cf. Drisko 2004).

Drisko, J.W. (2004) trece în revistă o serie de meta-studii realizate asupra factorilor care
determină schimbarea terapeutică şi analizează concluziile acestora. O concluzie majoră a
studiilor meta-analitice este aceea că există diferenţe extrem de mici între diferitele tipuri de
psihoterapie. Rezultatul conduce la ideea că teoriile şi tehnicile psihoterapeutice nu sunt de
fapt factorii determinanţi ai schimbării terapeutice. Concluzia esenţială a lui Drisko este
aceea că factorii comuni tuturor formelor de psihoterapie constituie “ingredientele active”

56
cele mai importante ale psihoterapiei. Acest ansamblu de factori par a fi mai importanţi
pentru eficienţa terapiei decât sunt diferenţele în tehnicile terapeutice specifice. (Ahn &
Wampold, 2001; Hubble, Duncan & Miller, 1999; Lambert & Bergin, 1994; Luborsky şi al.,
2002, Wampold, 2001).

În ultimii ani a apărut o tendinţă majoră în cercetarea psihoterapeutică pentru a răspunde


acestei dileme – cercetarea modalităţilor alternative de a caracteriza terapeuţii, respectiv
succesul terapeutic, în afară de orientarea teoretică.

Astfel, cercetătorii au început să facă distincţia între eficienţă (efficacy) şi eficacitatea


(efectiveness) diferitelor forme de psihoterapie.

Beutler (1998), Beutler şi Harwood (2000), Walmpold (2001), Fishman (1999) sunt cei
care au oferit cea mai mare distincţie între accentul pus pe eficacitate (aspecte generale care
fac ca oamenii să se schimbe), în învăţare sau terapie, şi accentul pus pe eficienţă (un model
sau un set specific de tehnici).

Eficacitatea este acea parte a cercetării psihoterapiei care accentuează descoperirea şi


explicarea a ceea ce face ca un tratament să funcţioneze (Persons & Silberschatz, 1998
Amundson şi al., 2003). Studiile privind eficacitatea accentuează validitatea externă şi felul
în care sunt obţinute beneficiile. În acest sens eficacitatea se referă la proces şi la cercetarea
relaţiei între procesul terapeutic şi rezultatele terapeutice (Borkovec & Castonguay, 1998, cf.
Amundson şi al., 2003).

Distincţia dintre eficienţă şi eficacitate este extrem de importantă pentru cercetările


contemporane din domeniul psihoterapiei. Practic, s-a trecut de la întrebarea “Ce (orientare,
tehnică) produce efecte pozitive în psihoterapie?” la întrebarea “Cum apar aceste rezultate
pozitive?”, de la întrebarea “Ce tehnică sau orientare funcţionează?” la “Ce mecanism al
schimbării funcţionează?”. Dacă studiile au eşuat în a demonstra superioritatea vreunei
abordări terapeutice faţă de alta, înseamnă că există alţi factori care explică variabilitatea
rezultatelor terapeutice. A devenit destul de clar că terapia funcţionează însă nu datorită
schemelor teoretice explicative şi nici tehnicilor specifice adoptate. Ceea ce diferenţiază
întradevăr şcolile de psihoterapie este limbajul, însă mecanismele de schimbare se pare că
sunt aceleaşi. Astfel, a luat naştere tendinţa către integrare în psihoterapie, care să depăşească
neajunsurile teoretice, practice şi ştiinţifice din acest domeniu.

MODELUL FACTORILOR COMUNI IN PSIHOTERAPIE

57
Literatura de specialitate ce abordează factorii comuni care facilitează terapia în diverse
orientări teoretice este capabilă să elibereze practicienii din arena duelului între teorii şi
modele. Abordarea “factorilor comuni” oferă consideraţii largi pentru conceperea adecvată a
practicii clinice dar şi pentru planificarea modalităţilor în care abilităţile terapeutice pot fi
învăţate sau formate.

Liste ale factorilor comuni au început să se realizeze începând cu anii ’80. În general,
majoritatea listelor se împart în două categorii: restrânsă şi largă. Conceptualizările restrânse
ale factorilor comuni se focalizează pe aspectele nonspecifice ale diferitelor modele de
tratament (de exemplu, schimbarea sensurilor, denumită fie recadrare, resemnificare, fie
externalizare). Conceptualizarea largă subliniază factorii comuni care sunt unici cadrului
terapeutic, cum ar fi clientul, terapeutul, relaţia şi expectanţele.

Mişcarea factorilor comuni a început cu aproape 75 de ani în urma. Saul Rosenzweig este
considerat a fi primul care a menţionat concepţia potrivit căreia eficacitatea diferitelor terapii
se leagă mai mult de elementele comune decât de trăsăturile specifice pe care se întemeiază
(Rosenzweig, 1936 cf. Sprenkle şi Blow, 2004), citând-o pe Dodo din “Alice din Ţara
Minunilor”: “Toţi au câştigat, toţi trebuie să ia premii”. El afirmă că atunci când o terapie are
succes, această nu este o dovadă a corectitudinii teoriei pe care se bazează (Rosenzweig, 1936
cf. Reisner, 2005).

Două liste de variabile comune s-au bucurat de cea mai mare popularitate în literatura
dedicată factorilor comuni. Acestea au aparţinut lui Frank şi Frank (1991) şi lui Lambert
(1992). Astăzi, majoritatea cercetătorilor utilizează unul dintre aceste cadre drept ghid pentru
a-şi desfăşura cercetările, deşi nici una dintre ele nu este derivată matematic (Hubble şi al.,
1999, cf. Davis 2005).

În 1961 J. Frank publica un text devenit clasic, “Persuasiune şi Vindecare”, în care sunt
discutate dinamicile schimbării ce par a fi transcendente modelelor şi tehnicilor în sine.
Autorul considera că toate metodele psihoterapeutice sunt elaborări şi variaţii ale procedurilor
de vindecare străvechi. În 1991 autorul argumenta faptul că toate formele de psihoterapie au
patru componente de bază (cf. Blow & Sprenkle, 2004 şi Davis, 2005):

a) o relaţie încărcată emoţional cu terapeutul;

58
b) un cadru considerat terapeutic (perceput ca un spaţiu special de securitate), în care
clientul are convingerea că terapeutul este de încredere pentru a-i oferi ajutor;

c) un terapeut care oferă o schemă teoretică raţională şi plauzibilă pentru înţelegerea


simptomelor pacientului. Din primele trei componente se poate observa că
psihoterapia nu vizează atât eliberarea de simptome cât determinarea clienţilor, prin
persuasiune, de a transforma sensurile “toxice” ale emoţiilor şi simptomelor.

d) terapeutul care oferă un ritual credibil sau o procedură pentru a trata aceste simptome.
Acestea, dacă sunt practicate cu convingere, sunt considerate, atât de terapeut cât şi de
client, a fi restauratoare ale sănătăţii.

Acelaşi autor enumera şase elemente pe care le considera comune pentru ritualurile şi
procedurile menţionate. De remarcat este rolul central al psihoterapeutului în activarea
acestora:
a. terapeutul combate demoralizarea şi alienarea clientului prin dezvoltarea unei relaţii
terapeutice puternice;

b. terapeutul face conexiunea între speranţa de vindecare şi procesul terapeutic, ceea ce


influenţează expectanţele pacientului;

c. terapeutul oferă noi experienţe de învăţare;

d. emoţiile clientului sunt activate şi reprocesate (de către terapeut);

e. terapeutul facilitează crearea unui sentiment al competenţei sau auto-eficienţei;

f. terapeutul oferă oportunităţi pentru clientul care practică noi comportamente.

Fără a discredita teoriile psihoterapiei, Frank (1991) considera că modelele specifice şi


tehnicile asociate lor sunt necesare atât pentru a oferi o structură coerentă a terapiei în care
terapeuţii pot crede cât şi pentru a crea o experienţă care să pară credibilă pentru clienţi.

Mai târziu, Luborsky, Singer, şi Luborsky (1976), şi mai recent, Lambert (1998), Beutler
(1998) şi Roth şi Fonagy (1996) au încercat să localizeze schimbarea în procesul terapeutic
(de exemplu, variabilele dinamice dintre terapeut şi client) şi nu în formatul terapeutic
(model teoretic) (cf. Blow & Sprenkle, 2004; Davis, 2005).

59
De asemenea, mişcarea pentru integrarea psihoterapiei a dat un imbold modelului
factorilor comuni. Cartea Handbook of Psychotherapy Integration (Norcross & Goldfried,
1992) a constituit un semnal către psihoterapeuţii contemporani să privească dincolo de
modele pentru a descoperi factorii eficienţei. În acest volum, Michael Lambert (1992 cf.
Blow & Sprenkle, 2004) propunea un model al schimbării bazat pe 4 factori comuni pentru
realizarea schimbării din teoriile terapeutice. El şi-a bazat modelul pe revizuirea studiilor
empirice privind rezultatele psihoterapeutice şi a estimat procentajul de varianţă a rezultatelor
în funcţie de fiecare factor.

Hubble, Duncan şi Miller (1997 cf. Blow & Sprenkle, 2001 şi Ottens şi Klein, 2005),
bazându-se pe revizuirea cercetărilor realizate de Lambert, au propus modelul “Big Four” în
care includeau toţi factorii comuni ai psihoterapiei, după cum urmează:

a) clientul şi factorii extraterapeutici. Variabilele clientului şi contextele de viaţă ale


clienţilor sunt estimate a conta pentru 40% din varianţa rezultatelor terapeutice (Lambert,
1992). Acest factor cuprinde toate acele componente, personale şi de mediu pe care clientul le
aduce în terapie (de exemplu, sistemul de suport familial, social, înclinarea spirituală,
perseverenţa, deprinderile de coping, forţa eului, munca stabilă etc.). Mobilizarea resurselor
extraterapeutice ale clientului se pot dovedi mai puternice decât tehnicile tipice aplicate de
terapeuţi, şi în multe cazuri strategiile “populare” din cultura clienţilor pot fi soluţii foarte
bune (Tallman & Bohart, 1999). Asociată acestui factor este convingerea că clientul – şi nu
terapeutul – este agentul primar al schimbării în terapie (Bohart & Tallman, 1999; Tallman &
Bohart, 1999 apud. Ottens şi Klein 2005).

b) Factorii relaţionali contează pentru 30% din varianţa rezultatelor terapeutice


(Lambert 1992) şi se referă la variabilele oferite de terapeut (căldură, încurajare, empatie,
grijă) precum şi cultivarea alianţei terapeutice. Din punct de vedere istoric, variabilele
relaţionale au primit atenţia cea mai mare ca factor comun. O implicaţie foarte importantă a
acestui factor este că terapia (cu procedurile şi tehnicile sale) are loc prin acest parteneriat
terapeutic, mai degrabă decât fiind un serviciu care se aplică clientului (Hubble et al., 1999
apud. Ottens şi Klein 2005).

c) Placebo, speranţa şi expectanţele au fost estimate de Lambert (1992) ca participând


în proporţie de 15% la rezultatele bune din terapie. Speranţele şi expectanţele pozitive ale
clienţilor în ceea ce priveşte terapia sunt întărite printr-o relaţie terapeutică puternică şi prin

60
utilizarea “ritualurilor de vindecare” (tehnici terapeutice). Hubble ş.a. (1999) sublinia că
efectele placebo apar atunci când terapeuţii au încredere deplină în procedurile pe care le
aplică.

d) Modelele teoretice şi tehnicile contribuie cu 15% la rezultatele terapiei (Lambert


1992). În loc să considere modelele şi tehnicile din punctul de vedere al “celei mai bune”,
Hubble ş.a. (1999a, cf. Blow & Sprenkle, 2001) au adoptat o perspectivă nontradiţională în
care “principala contribuţie a modelelor şi tehnicilor provin din potenţarea celorlalţi factori
comuni – extraterapeutici, relaţionali, placebo, speranţa şi expectanţele”.

Conceptualizarea restrânsă a factorilor comuni vizează gruparea factorilor comuni în


procese psihoterapeutice de bază. În acest sens, au existat mai multe liste de variabile
nonspecifice tratamentului dezvoltate în literatura de specialitate (de exemplu, Rosenzweig
1936, Garfield 1957, Karasu 1986, Parloff 1986, Beitman 1987, Weinberger 1995, Fishman
1999, Beutler 2000, Prochaska şi Norcross 2003, Lambert şi Ogles' 2004, Beitman şi Soth
2006, Raskin 2007). Vom detalia în capitolul următor fiecare dintre aceste liste.

Toţi acest factori ai eficacităţii par a transcende modelele teoretice. Shaw ş.a. (1999) au
examinat diferenţele “între terapeuţi” într-o cercetare focalizată pe eficienţă a terapiei
cognitive-comportamentală. Terapeuţii “mai buni”, utilizând acelaşi model, erau cei care
actualizau mai mulţi “factori comuni”. Aprecierea variabilelor legate de context sau de
proces, care influenţează schimbarea, pare a fi mai semnificativă indiferent de model sau
abordare.

În 2001, Wampold utilizează cele 4 dimensiuni enumerate de Frank (1961) pentru a


dezvolta o meta-teorie alternativă a psihoterapiei, “o abordare holistică a factorilor comuni”,
denumit modelul contextual, pe care îl juxtapune modelului medical. Pe baza unei cercetări
extensive a studiilor făcute până în acel moment, Wampold a realizat o deconstrucţie a
modelului medical al psihoterapiei şi a prezentat dovezi pentru factorii eficienţei terapeutice.
Conform modelului sau contextual, autorul enumeră următoarele concluzii:

a) Psihoterapiile sunt în mod uniform eficiente.

b) Efectele generale, comparativ cu ingredientele specifice sau tehnicile, sunt cel mai
puternic responsabile pentru rezultatele pozitive din psihoterapie

61
c) Loialitatea terapeutului sau convingerea sa în eficacitatea tratamentului, corelează
pozitiv mai mult cu rezultatele decât aderenţa terapeutului sau măsura în care un
anumit protocol de tratament este urmat.

d) Caracteristicile personale ale terapeutului şi potrivirea dintre terapeut şi client sunt


mai importante decât tipul de tratament selectat.

Astfel, Wampold (2001) argumentează în mod convingător că cele patru componente ale
terapiei pot explica mare parte (aprox. 70%) din varianţa rezultatelor obţinute. Mai mult,
meta-analiza sugerează că cel mult 8% din varianţa rezultatelor terapeutice se datorează
contribuţiilor unice ale modelelor teoretice. Cei 22% rămaşi nu i-a putut explica.

Pe baza dovezilor care susţin modelul sau contextual, Wampold (2001) a prezentat
multiple implicaţii şi recomandări. În primul rând, el recomanda diminuarea accentului pus
pe manualele de terapie. În opinia sa, acestea au rolul de a reduce variabilitatea dintre
terapeuţi, sunt produse ale gândirii medicale care prezumă faptul că aderenţa la un model
îmbunătăţeşte eficienţa tratamentului. Abordarea factorilor comuni susţine “exprimarea
artistică” a terapeutului, permiţând o plajă mai largă de tehnici terapeutice decât dacă acesta
ar adera la manualele de terapie (Garfield, 1992, cf. Ottens şi Klein, 2005). Cu toate acestea,
după cum punctează Wampold, o asemenea “standardizare a tratamentului poate elimina
luarea în considerare a aspectelor terapiei care, prin natura lor, produc schimbarea”.

În al doilea rând, autorul argumentează faptul că, dată fiind uniformitatea abordărilor
(opusă eficienţei lor relative), căutarea unor tratamente empiric susţinute (empirically
supported treatments-EST) este pusă pe baze greşite. Acest lucru se întâmplă pentru că toate
terapiile posedă un context asemănător şi factori comuni care determină rezultate benefice. Pe
de altă parte, majoritatea ETS avantajează tratamentele comportamentale şi
cognitiv-comportamentale în defavoarea tratamentelor psihodinamice şi umaniste, în ciuda
eficacităţii lor probabile.

În al treilea rând, tehnicile nu sunt eficiente în şi prin ele însele, ci devin active numai
într-un context de vindecare (de exemplu, există o explicaţie pentru utilizarea lor, ele sunt
compatibile cu valorile şi atitudinile clienţilor, terapeutul crede în valoarea lor şi se află în
limitele adecvate tratamentului). Implicaţia acestei idei este că atunci când tehnicile sunt
alese pentru a se potrivi mai mult cu valorile şi atitudinile clientului decât cu un protocol

62
standardizat, modelul contextual permite mai multă artă în practică şi ar putea mări plaja
tehnicilor pe care terapeutul le are la dispoziţie.

Ottens şi Klein (2005) argumentează faptul că prin aderarea la modelul factorilor comuni
sau nonspecifici, psihoterapia poate reveni la drumul unei practici a sufletului. Din acest
punct de vedere, autorii sunt de acord cu sugestia lui Stricker (1996) că factorii comuni
constituie “inima psihoterapiei” şi promovează profunzimea psihoterapiei în multe privinţe.
Ottens şi Klein (2005) introduc o perspectivă interesantă în privinţa modelului factorilor
comuni, aceea că practicienii factorilor comuni apreciază şi dau dovadă de valori şi calităţi
feminine. De exemplu, perspectiva luptei şcolilor de terapie pentru supremaţie – o manevră
clasic masculină – nu găseşte nici o susţinere în cercetările factorilor comuni. La fel,
preocuparea feminină legată de starea de bine a clientului, în contrast cu viziunea masculină
despre ce priveşte piaţa sănătăţii mentale viabil manageriată, primeşte susţinere în literatura
factorilor comuni.

Modelul medical ce consideră terapeutul un expert ce “repară” disfuncţii nu este


compatibil cu perspectiva factorilor comuni. “Considerăm că terapeuţii ar trebui să fie mai
modeşti în privinţa modelelor adorate de ei. Ei ar trebui să se gândească mai puţin la
superioritatea acestora chiar dacă se întâmplă să fie empiric validată. Deşi noi încurajăm
validarea empirică, aceasta nu a oferit încă dovezi convingătoare privind rezultatele
diferenţiate relative la tratamentele eficiente. Deşi încurajăm puternic modelele care nu au
fost cercetate pentru a le demonstra eficienţa, ni se pare arogant să presupunem automat că
modelele validate empiric sunt mai eficiente sau superioare. Sperăm că, dacă factorii comuni
sunt serios luaţi în considerare, nu va mai fi nevoie să continuam să investigăm modele!
Sperăm că terapeuţii şi teoreticienii modelelor vor reflecta mai mult la ceea ce îi uneşte”
susţineau recent doi cercetători americani (Sprenkle şi Blow, 2004).

Modelul factorilor comuni este susţinut şi de percepţiile clienţilor care beneficiază de


psihoterapie. Aceştia rareori vorbesc despre tehnici şi teorii, ci descriu o psihoterapie “bună”
referindu-se la factorii comuni (de exemplu, importanţa respectului, înţelegerii şi căldurii
unui psihoterapeut sau schimbarea perspectivei clientului). Tendinţa actuală în cercetare este
de a studia impactul acestor aspecte comune tuturor formelor de psihoterapie asupra
rezultatelor obţinute.

BIBILOGRAFIE PSIHOTERAPIE

63
Berne, E. (2002), Jocuri pentru adulti, Editura Amaltea, Bucuresti
Berne, E. (2006), Ce spui dupa Buna ziua?, Editura Trei, Bucuresti
Dafinoiu, I. (2000), Elemente de psihoterapie integrativa, Iasi, Editura Polirom
Dafinoiu, I., Vargha, J.L. (2003), Hipnoza clinica, Editura Polirom, Iasi
Dafinoiu, I., Vargha, J.L. (2005), Psihoterapii scurte, Editura Polirom, Iasi
David, D. (2006), “Tratat de psihoterapii cognitive si comportamentale”, Editura Polirom,
Iasi
Elkaim, M. (coord.) (2007), Ce psihoterapie sa alegem?, Editura Trei, Bucuresti
Enachescu, C. (1999), Tratat de psihanaliza si psihoterapie, Bucuresti, Editura Didactica si
Pedagogica R.A.
Ginger, S. (2002), Gestalt terapia, Editura Herald, Bucuresti
Gogleaza, D. (2002), Psihoterapia ca relatie a schimbarii individuale, Iasi, Editura Polirom
Holdevici, I. (1999), Gandirea pozitiva. Ghid practic de psihoterapie rational-emotiva si
cognitiv-comportamentala, Editura Stiinta si Tehnica, Bucuresti
Holdevici, I. (2001), Hipnoza clinica, Editura CERES, Bucuresti
Holdevici, I. (2002), Psihoterapii scurte, Editura Ceres, Bucuresti
Holdevici, I. (2004), Elemente de psihoterapie, Editura Mar, Bucuresti
Holdevici, I., Ion, A., Ion, B. (1997), Noua hipnoza ericksoniana, Editura INI,
Bucuresti
Holdevici, I., Vasilescu, I. (2000), Hipnoza si fortele nelimitate ale psihismului, Editura
Aldomar, Bucuresti
Ionescu, A. (2001), Psihoterapia existentiala, Editura SPER, Bucuresti
Ionescu, G. (1990), Psihoterapie, Bucuresti, Ed. Stiintifica
Mertens, W. (2003), Introducere in terapia analitica, vol. 1 si vol. 2 , Editura Trei, Bucuresti.
Minulescu, M. (2001), Introducere in analiza jungiana, Editura Trei, Bucuresti
Mitrofan, I. (coord.) (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltarii umane, Editura Polirom,
Bucuresti
Mitrofan, I. (coord.), (2000), Orientarea experientiala in psihoterapie, Editura Sper,
Bucuresti
Mitrofan, I., Vasile, D. (2001), Terapii de familie, Editura SPER, Bucuresti

64