TEOLOGIE MORALĂ

Teme alese de ecologia iubirii şi a

sexualităţii

Dată fiind situaţia particulară a prelungirii

ciclului de studii de la 3 ani (după Convenţia de la
Bologna – pe care ne-am repezit să o îmbrăţişăm
fără prea mult discernământ privitor la pregătirea
teologică a viitorilor potenţiali preoţi -) cursul de
Teologie Morală specială (concentrat în două
semestre) a mai primit un spaţiu pentru semestrul
VII de studii instituţionale.
Am găsit potrivit pentru viitorii preoţi
căsătoriţi sau şi profesori de religie, că este
potrivită o incursiune prin teme de bază legate de
„educaţia sexuală” care făcută cât se poate mai
decent va aduce un real folos acestora. De aceea
nu socotim exagerată dimensiunea ecologică a
sexualităţii care încearcă să echilibreze
cunoaşterea dinamismului dimensiunii sexuale a
omului între frumuseţea naturală şi cea creştină;
orice falsă pudoare într-o lume focalizată spre
sexualitate şi libertinaj nu ar face decât să pună
un văl asupra acestei problematici dar, în spatele
acestuia sunt şi se ştiu atâtea (mai mult sau mai
degrabă mai puţin ecologice).
Să rămânem aşadar în spatele unui toal
care ne permite să facem transparente sau să
ţinem în semiumbră anumite aspecte ale
sexualităţii umane, explicând sau aluzionând

1
aceste aspecte ce ţin de exprimarea (ecologică
şi/sau) neecologică a sexualităţii.
Ne pare rău că auditoriul nu poate fi sporit
numeric din mai multe raţiuni:
-de unde nu este nici Dumnezeu nu poate lua;
-nu putem anticipa (pentru studenţii din anii mai
mici) unele aspecte de morală specială peste cele
tratate în cursul de bază;
-un curs prezentat este mai interesant decât
notiţele luate la curs sau oferite ca suport de curs
de către profesor;
-„supravegherea” maturizării sexuale a viitorilor
preoţi nu o ia nimeni în atenţie lăsând totul la
marginea dintre secretul spovedaniei şi dreptul la
privacy care – din nefericire – face din studentul
teolog un oarecare tânăr care-şi „rezolvă singur
problemele”. Şi asta este destul de problematic
pentru direcţia pe care se mişcă pregătirea
teologilor pentru viaţă şi vocaţie.
Am putea adăuga mai multe „raţiuni” care
ne-au determinat să abordăm această tematică
sensibilă dar este de preferat să lăsăm opiniile
autorizate pe care le-am urmărit să se exprime şi
să ne spună câte ceva. Nu înainte de a „clarifica”
oarecum termenul şi sfera de cuprindere a
ecologiei sexualităţii.
În raport cu creatura umană, ecologia se
împarte în:
Ecologie naturală imperfectă. Ea priveşte
fiinţa umană marcată de păcatul original. Creaţia
iniţială a fost ca o clonare creată din armonia
divină, armonie coruptă de neascultarea
protopărinţilor noştri, prin care au fost despuiaţi
de comuniunea de prietenie cu Dumnezeu, de

2
darurile supranaturale şi de unele daruri de ordine
naturală (imortalitatea, dominarea instinctelor şi a
pasiunilor, etc.). I-a rămas omului doar
deschiderea inimii spre o relaţie de prietenie cu
Dumnezeu, relaţie la care El răspunde liber şi
gratuit. Cristos prin întrupare a intervenit în
această ecologie istorică sau nedeplină.
Ecologia deplină. Nostalgia după starea
primară a sa constituie o preocupare a omului,
prin tendinţa sa de a restabili armonia cu
Creatorul, aceasta o dovedesc atâtea şi atâtea
religii. Viaţa religioasă în sine arată calea de
recuperare parţială a ecologiei depline dintru
începuturi. Acceptarea şi primirea lui Cristos în
viaţa personală este de fapt drumul spre această
stare, drum în care omul nu este lipsit de
asistenţa Sfântului Spirit spre a dobândi un grad
mereu îmbunătăţit al perfecţiunii sale.
Putem vorbi şi de o ecologie perfectă
(cerească), atunci când, eliberat de trupul muritor,
sufletul omului se regăseşte în unire cu
Dumnezeu, urmând a culmina prin regăsirea
finală la Învierea de obşte a trupurilor.
În viaţa pământeană Cristos ne-a oferit un
model de ecologie împlinită perfecţionată (prin
absenţa păcatului strămoşesc şi a păcatelor
personale).
Să urmărim aşadar aspecte ale iubirii în
coordonatele ecologiei şi antropologiei prefigurate
de credinţa creştină.

3
4
 I. Ecologia sexualităţii şi a iubirii

Experienţa primordială a fiecărui individ,

percepe prezenţa unei identităţi fundamentale,
din care răzbate fiinţa sa şi entitatea. Aceasta
entitate se numeşte „Eu-l” sau „persoana”, un eu
personal. Din Eu-l personal izvorăşte identitatea
care îl face pe om responsabil al activităţilor sale.
Individul are însă două laturi: identitatea
proprie şi responsabilitatea faţă de un anume
eveniment. De aceea, când este întrebat el
răspunde: sunt / nu sunt eu cel care am făcut o
acţiune.
Individualitatea este irepetabilă, distinctă şi
deţine în sine caracteristicile personale ale
individului, izvor de inspiraţie individuală. Fiecare
individ, ca eu – personal, trăieşte, se realizează
prin două entităţi diferite: trup şi suflet (inima).
Folosim mai mult termenul de inimă, în loc de
spirit.

5
 1.1.Eu-l personal în globalitatea fiinţei şi a
expresivităţii

Eu-l personal (persoana) este subiectul,

realitatea profundă a entităţii umane. Inima este
centrul responsabil cu perfecţiunea oricărui individ
în parte. De aici rezultă caracteristicile şi însuşirile
comune şi particulare, în care se ascunde
imaginea divină care se reflecta în realitatea
naturală a individului (diferenţierea în gen
masculin şi feminin); este cuprinsă şi dimensiunea
iubirii, nevoia de completare cu un altul, ecologic,
complementar; în armonia dintre spirit şi trup se
realizează iubirea naturală.
Ne întrebăm care este identitatea Eu-lui
natural? O existenţă lipsită de iubire nu are sens şi
îşi pierde atractivitatea de a fi trăită. Bărbatul şi
femeia sunt pătrunşi de sentimentele iubirii,
izvorul oricărei realităţi umane naturale.
Iubirea presupune relaţia între două
persoane, cu capacitatea de a iubi, care devine
iubire în comuniune cu alte fiinţe, distincte de
sine. Persoana participă la iubire cu trup şi suflet
şi astfel se poate exprima, dând iubirii
frumuseţea.
Flacăra iubirii, o întăreşte ataşamentul faţă
de altul, diferit de sine, pentru a-l cunoaşte, care
răzbate din interiorul Eu-lui personal, le luminează
cu darurile sale, voinţa şi se regăseşte în trup,
care prin darurile sale, sentimente şi afecţiune, le
face pe aceste valenţe, luminoase, le dă o faţă
vizibilă, atrăgătoare, fascinantă.

6
 Prin trup, ne punem în legătură cu celălalt.
O iubire perfectă înseamnă respectul dintre Eu-l
personal, inimă şi trup. Această armonie se
numeşte ecologie. Ea este în mod deosebit
armonia întrupată în om, culmea realizării
sensibile. Trăim în prezent, o ameninţare din
partea abuzurilor edilitare a exploziei industriale,
care tulbură echilibrul naturii şi a vieţii umane.
Ecologia universală depinde de cea a fiinţei
umane şi ele se condiţionează, se pot distruge
reciproc.
Ecologia umană este o reflecţie a celei
divine pentru că în om, Dumnezeu a pus ordinea
şi armonia prezentă în El însuşi. Fiecare om este
identitatea lui Dumnezeu, inclusiv în trup. El este
un Dumnezeu în miniatură, coroana a naturii.
Această armonie s-a regăsit în acţiunea creatoare
a primilor oameni. Azi continuă o colaborare între
Creator şi soţi. Dumnezeu a creat Eu-l personal şi
sufletul, împlinind ordinea armonică.
Bărbatul şi femeia, transmit prin procesul de
reproducere, aceiaşi ordine de la începutul
timpurilor. Inima (spirit) este o entitate spirituală
în timp ce corpul este materie. Ele sunt
complementare în acţiunea personală. Separarea
lor fizică înseamnă moartea, inactivitatea.
Ne întrebăm care este mai importantă.
Fiecare are o valoare de ne-nlocuit şi nu putem să
avantajăm pe una faţa de cealaltă. Armonia
ecologiei umane, implică conservarea acesteia în
funcţia de interdependenţă în folos personal;
altfel, am fi în dezordine.
Cultura actuală insistă mult pe trup
îndepărtându-l de legătura cu sufletul, instrument

7
ca obiect de comerţ sau câştig. Consecinţele sunt
prostituţia, folosirea nudului ca promovare
comercială pentru un produs sau spectacol. Să
ţinem seama că în Eu se ascund şi tendinţe
negative cu dezordine ecologică în conţinuturile
spirituale şi culturale. E important sa avem
conştiinţa de sine, de propriile valenţe şi de
originalitatea sa.
Forţa persoanei este conştiinţa de sine şi
faţă de idealul pentru care trebuie folosit tot ce
este şi nu este fiinţa, conştiinţa de a fi şi de a
face. În gândirea globală şi a succesului economic,
Eu-l este îndreptat spre o valorificare a succesului
muncii şi a câştigului, a fascinaţiei trupeşti, ca
mijloace de dobândire socială.
Omul este preocupat să nu muncească, să
câştige, trăieşte în afara inimii şi a sentimentelor
de iubire. Cultura omenească a trupului reduce
realitatea la senzaţii, dar individul păstrează în
suflet realitatea unei iubiri autentice, care duce la
discordanţă şi stres.
Regăsirea entităţii personale, psihologică,
realizată în urma unei schimbări în propria
existenţă, nu doar a obişnuinţelor alimentare, ci
să facă o autoeducare, pentru iubire şi de
valorificare a componentelor pozitive a Eu-lui
personal.
Ecologia inimii dă valoare şi sens celei
trupeşti. Materialismul consumist lipseşte pe
individ de echilibrul interior şi sugerează doar
exerciţii de gimnastică şi alimente, distrugând
ordinea ecologică. Corpul are o formă expresivă în
ordinea interioară, Eu-l personal şi sufletul stând
la baza fiinţei, nu trupul.

8
 Omul de azi nu este conştient de valoarea
lui „tu” pentru nimeni. Aici se ascunde violenţa şi
căutarea puterii, care determină de regulă
raportul obişnuit între persoane. Se bazează mai
mult la reducerea celuilalt la dorinţa de a fi
posedat. Ori ecologie însemnează armonie trup–
suflet personal şi faptul de a restitui valoarea
celuilalt.
Experienţa pozitivă a Eu-lui personal se
rezumă în experienţa autentică de iubire prin ”tu”
prin care poate exista un ”eu”. Existenţa lui ”tu”
presupune un ”noi”, relaţie, deschidere de iubire
cu un ”tu” prin care se descoperă şi propria
individualitate, identitatea iubirii.
Omul nu poate exista singur ci doar în
relaţie cu altă persoană. El devine Cuvântul lui
Dumnezeu, revelator al identităţii sale, luând
seama la conştiinţa de sine, dăruită de istoria
fiinţei umane. Ea conţine o ecologie incompletă
care se deschide către lucrarea transformatoare a
lui Dumnezeu, pentru a ajunge la o ecologie
împlinită.

1.2. Umanitatea e o Biblie vie

Iubirea divină nu a creat oameni în serie, ci

unul câte unul. Puterea lui Dumnezeu pune o
strălucire particulară, o rază din infinita sa
frumuseţe. Fiecare capodoperă are o dimensiune
divină particulară. Adam şi Eva constituie
începutul realizării proiectului divin, iar la plinirea
timpului, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, expresie
a Cuvântului făcut trup. Fiecare om este o

9
expresie a identităţii divine, Cuvântul viu al lui
Dumnezeu se naşte, creşte, se realizează într-un
context cosmic cu semne şi vestigii ale măreţiei
divine. Dimensiunea profetică a acestei biblii, se
realizează în ecologia omului şi a lumii. Numai
omul ecologic constituie imaginea fidelă a lui
Dumnezeu, iar deteriorarea ecologică vizează
compoziţia cărţii vii şi revelată de Dumnezeu, care
este umanitatea.
Dumnezeu iubeşte cuvântul viu, ca pe
pupila ochilor Săi, iar neascultarea primilor
oameni, l-a obligat să transforme întruparea Fiului
în răscumpărare, să intervină din nou în creaţie,
pentru a da rigoare ”cuvântului divin-uman”.
Fiinţa umană răscumpărată e chemată să
conserve ecologia omului, roadă purificării
continue, ancorată în puterea divină şi de darurile
lui Dumnezeu.
Armonia dintre creştini este înnobilată şi
înălţată de darurile Sfântului Spirit, care fac din
om, fiul lui Dumnezeu. Cristos, prin acţiunea
răscumpărătoare, acţionează asupra naturii
umane, dându-i o strălucire asemănătoare cu cea
dumnezeiască. Sfântul Spirit intervine asupra
realităţilor umane pentru perfecţionarea şi
înălţarea acesteia. Omul răscumpără, se
regăseşte ca o capodoperă a creaţiei lui
Dumnezeu, asemănătoare celei divine. Omul este
astfel o miniatură a vieţii intime a lui Dumnezeu,
ecologia împlinită.
Revelaţia divină pozitivă, ne arată drumul
ecologiei progresive. Dumnezeu s-a revelat ca
modalitate de perfecţionare, în mod diferit, în
fiecare religie. Acestea încearcă să-l conducă pe

10
om pentru a recupera armonia pierdută pentru a
recupera dezordinea iniţială, a cărei consecinţe
sunt păcatele. Toate religiile încearcă să introducă
fiinţa umană în ecologia împlinită.

1.3. Revelaţia lui Dumnezeu

Mii de ani, Dumnezeu i-a stat aproape

omului, amintindu-i originea sa, căderea primilor
oameni şi păcatele. Păcatul aduce dezordinea.
Prin păcat s-a diminuat capacitatea revelatoare a
lui Dumnezeu, o dezordine mai mult sau mai puţin
intensă.
Dumnezeu a intervenit pentru a arăta din
nou omului armonia, prin profeţi, apoi prin
propriul Fiu, asemenea nouă, diferit totuşi prin
lipsa Sa de păcat. Prin înălţarea la cer, Isus a
închis orice revelaţie divină lăsând, încredinţând
aceasta, comunităţii (bisericii), fondată de El şi
protejată de Sfântul Spirit.
Biblia este o scrisoare de iubire, scrisă de
Dumnezeu oamenilor, pentru a le arăta mai
profund identitatea lor divină, iar în Cristos, pe
cea de fii. Biblia este menită să evidenţieze primul
Cuvânt al lui Dumnezeu, întrupat în ei.
Centralitatea Bibliei este cristică.
Sfântul Spirit lucrează în postura Creatorului
şi a Răscumpărătorului, deoarece cuprinde
expresia lui Cristos, şi darurile pentru om,
transformate într-o natură nouă, de fii a lui
Dumnezeu.
Ştiinţa umană este un ajutor exegetic în
interpretarea Cuvântului revelat. Diferitele
discipline ştiinţifice au ca scop cunoaşterea

11
omului şi trebuie să trateze o unică fiinţă vie în
sine, în armonie şi unitate.
În domeniul cercetării, disciplinele sunt
separate, de aceea omul este tratat, dobândind
rezultate diferite, uneori chiar opuse.

1. 4. Abordarea eronată a Eu-lui personal

Se întâmplă în timpurile de faţă a realităţilor

istorice, o ignoranţă începută în primul păcat şi
prezentă în firea umană. Curentele atribuie
tulburările psihologice ca fiind presiunile psihice
asupra individului, ale evenimentelor sociale,
familiale, petrecute în copilărie sau pubertate.
Unele evenimente sociale sau familiale, au
destabilizat persoana în drumul ei spre
personalizare. Analiza psihologică ajută pe indivizi
să-şi cunoască propriile slăbiciuni şi să facă în
aceleaşi timp, o influenţă negativă asupra
existenţei. Psihologul sau părintele spiritual
trebuie să lucreze cu pacientul său, mijloacele de
eliminare a elementelor negative, inoculând în
resursele proprii, pentru ca acestea să poată fi
controlate: acte de emancipare, de ieşire de sub
influenţa „rănilor” şi să-şi înţeleagă
comportamentele necontrolate, pentru a-şi scuza
ieşirile.
Păcatul strămoşesc va avea întotdeauna în
inima umană, efecte negative până la moarte. Vor
trebui depăşite idealismul psihologilor sau
mişcările ecleziale care cred că pot să ajute pe
individ să dobândească o individualitate lipsită de
stimuli negativi.

12
 Acţiunile negative trebuiesc analizate
personal sau cu ajutorul psihologului. Psihologul
constată cauzele destabilizării şi îi indică drumul
de însănătoşire, dar efortul de a ieşi dintr-o
anumită stare se face printr-o constantă educaţie.
Se dobândeşte o anume seninătate. Această
atitudine se distribuie prin mijloace de
comunicare. Nu se acceptă ca oamenii să fie răniţi
de o dezordine, o conştientizare a propriei
fragilităţi. Nu este bună o inoculare a unei false
iluzii, de eliminare a oricărei suferinţe creând în el
o atitudine de refuz, conştient de implicare, care
pretinde luptă, muncă, deci suferinţă.
La baza acestei metode de analiză şi
comportament, stă o analiză care exclude
tensiunea şi negativismul adevărat. Este o viziune
ireală a viziunii umane, practici de eliberare care
ignoră că individul este păcătos din naştere şi că
această situaţie este înrăutăţită de păcatele
personale. Numai cel care îmbrăţişează lupta şi
suferinţa pentru a-ţi conserva propria entitate
ecologică, poate avea progrese spre armonie, o
viziune asupra vieţii, izvor de seninătate pentru
întreaga omenire.

1.5. Diferitele stării ecologice

ale Eu-lui

Eu-l personal a fost sărăcit sau îmbogăţit de

istorie.
1. Ecologia naturală neîmplinită
(imperfectă) – experienţa celor din vechime, arată
că ordinea naturală a fost ciobită de păcatul
originar, el l-a lipsit pe om de prietenia şi

13
comunicarea cu Dumnezeu, eliminând darurile de
perfecţiune a omului: nemurirea, stăpânirea
perfectă a pasiunilor. Această existenţă istorică
cuprinde în sine, deschiderea spre Dumnezeu şi a
darurilor supranaturale, legate de aceasta.
Dumnezeu răspunde acestei năzuinţe umane.
Creştinismul – Cristos a făcut merituos pe fiecare
om, de acest răspuns divin.
Dezordinea ecologică a omului, a avut o
reflexie negativă, asupra creaţiei, iar omul
aşteaptă instaurarea ecologiei perfecte, pentru
realizarea armoniei perfecte.
Ecologia imperfectă este condiţia fiinţei
umane după dezordinea iniţială.

2. Ecologia împlinită. După creştinism,

aceasta este ecologia naturală perfectă şi
îmbunătăţită prin darul Spiritului Sfânt, prin
diferite sacramente, este o armonie care
constituie în sine perfecţiunea învierii trupeşti
care se împlineşte în mod divin, în toate timpurile.
Ecologia împlinită este acţiunea darurilor
răscumpărării, care se aseamănă cu situaţia
iniţială, un drum ascetic de purificare. Chiar şi
cultul actual cuprinde aceasta, pentru a realiza
fiinţa umană, cu ajutorul fiinţei. Societatea
laicizată cuprinde dorinţa realizării fiinţei umane,
printr-o ştiinţă perfectă.

3. Ecologia perfectă. Este un fel de a fi

ecologic, după crezul creştinismului care ajută la
învierea finală, începe cu intrarea sufletului în rai
şi se sfârşeşte cu învierea trupurilor şi unirea cu

14
sufletul în veşnicie, manifestarea sa făcându-se
prin revelaţia divină a lui Cristos. Este o ecologie
celestă, pentru că prin ea se poate ajunge în cer,
la gloria sfinţilor. Este cea pe care o propun toate
religiile. Putem spune că fiinţa umană în toate
timpurile a căutat să se perfecţioneze pentru a-şi
îmbunătăţii starea ecologică, căutând să se
realizeze în sine, într-un mod cât mai perfect.

15
 II. Structura naturală a iubirii

Realizarea Eu-lui personal depinde de iubire,

dacă vrea să se realizeze, trebuie să pună acea
capacitate pentru că este de cea mai mare
importanţă să înţeleagă autenticitatea ecologică a
iubirii. Izvorul oricărei iubiri generează o energie
care îl orientează spre un altul sau alta devenit
simpatic, pentru a intra ca un dar în inima sa.
Constituie şi puterea de a se duce spre celălalt,
pentru ca la rândul său să se constituie în propria
viaţă astfel încât să se stabilească un schimb de
daruri şi o unire, o comuniune profundă şi anume
unirea dintre două inimi, realizând iubirea.
Iubirea înseamnă a se da şi a se primi între
două persoane care stabilesc o unire profundă,
trup şi suflet, în funcţie de felul iubirii, instaurate
de ea. Nu poate fi separat a da, de a primi – a
accepta înseamnă a primi; totul se
experimentează. Persoana umană este un izvor
care face să curgă apă vie, prin noi relaţii de
îmbogăţire de bucurii şi devine purtătoare de
fericire.
Sfânta Tereza de Calcutta ne aduce în faţă
ştirea şi consideraţia pentru persoanele capabile
să iubească, conştientizând astfel pe oamenii care
îşi dau seama de o capacitate de a iubi cu
adevărat. Rezultă un raport interpersonal, o
realitate complexă, în relaţie cu altul, reiterarea

16
darului dintre iubiţi. Felul lor de a acţiona este
specific fiinţei umane.
Iubirea este o a treia realitate, inima trebuie
să se auto-educe pentru a fi sluga iubirii şi nu
stăpâna ei. Această auto-educare este
indispensabilă, omul pentru a trăi trebuie să
accepte intima ecologie; structura implică două
realităţi fundamentale: dăruirea şi primirea
darului. Acestea cuprind întreaga fiinţă a
persoanei în funcţie de trăirea iubirii.

II.1. Dăruirea

Pune în centrul atenţiei propriilor interese,

presupune depăşirea egoismului, egocentrismului
pentru că doar egoistul se vede pe sine în centrul
atenţiei. Contextul cultural actual, este şi el o
formă de egoism destul de generalizat, în care
fiecare se vrea în centrul atenţiei şi a cuiva şi
acela să fie la dispoziţia sa. Adesea, poftele fac
din celălalt un instrument al plăcerii, sub forme
particulare, când propriul eu este în centru, în
instrumentarea de sine a propriului corp
(masturbarea) şi a corpului celuilalt, în sens de
plăcere. Sexul este astfel denaturat, prostituat,
abătut de la misiunea de mijlocire a iubirii
spontane.
Educarea şi auto educarea pentru iubire
trebuie să insiste pe conştientizarea propriului
egoism şi nevoia de a-l depăşi, capacitatea iubirii
depinde de înlăturarea egoismului.
Mass-media din nefericire alimentează
această formă de egoism şi înfrânare a dezvoltării
propriei personalităţi. Egoismul se găseşte în

17
căutarea neostoită de a dobândi bunuri pentru a
se putea afirma pe sine; adeseori este
impurificată onestitatea proprie şi a celuilalt
pentru îndeplinirea scopului. Aceasta pretinde un
sacrificiu de timp şi energie, o sclavie a omului
modern, pentru că oamenii nu-şi mai găsesc timp
pentru realizarea unei valori, pentru sine şi
societate, doar recuperând valorile ecologice ale
existenţei, va fi ajutat să depăşească acest
egoism; individul atent observă că posedarea de
bunuri de consum limitată, poate acţiona
împotriva lui şi a bunurilor de consum, reducând
plăcerea la trup, pentru sine sau ceilalţi, inima
simţind că cel mai important este să afirme şi să
dezvolte valoarea fundamentală a propriei
existenţe, adică iubirea propriei existenţe.

II. 2. Primirea darurilor

Este caracteristică a inimii, pe măsura

capacităţii reale de a genera simpatie în propriile
confruntări, excluzând defectele care îi fac pe
oameni antipatici, ne-atrăgători. Individul poate fi
generos, stăpânindu-şi egoismul şi corectându-şi
defectele care ar face pe alţii să intre fără curaj în
viaţă. Insuficienta capacitate de a primi, este
adeseori condiţionată de carenţe afective. Ele au
la bază dezmembrarea familiei, divorţuri,
neînţelegeri şi altele. Ele produc situaţii
educaţionale nepotrivite să creeze caracteristici
afective, armonice şi mature, şi îi fac pe mulţi
tineri să nu poată iubi în mod autentic.
Educaţia armonică înseamnă alianţa unui
tată şi mamă, armonizaţi încă de la conceperea

18
copilului. Carenţa afectivă presupune o posedare,
o strângere exagerată la sine a celuilalt, care este
împiedicat să-şi exprime iubirea; suntem în
situaţia „modestiei actuale, care exaltă emoţiile
sexuale şi fac din dragoste un raport cu
activitatea sexuală intensă, care împiedică
dialogul autentic între iubiţi, dialog care constituie
singura modalitate de a-l cunoaşte pe celălalt.
Lipsa unei educaţii menite să modeleze
voinţa şi să dispună la acceptarea diversităţii,
produce adesea indivizi incapabili să-şi înţeleagă
propriile limite şi sugestii, care pun în discuţie
propria moralitate de a se adapta la realitate.
Când vorbim despre logodnicii zvăpăiaţi,
această stare este desfătuită dacă acest defect nu
poate fi depăşit sau necontrolat, pentru că astfel,
viaţa va deveni insuportabilă. Antipatia,
demonstrează că egoismul poate fi văzut în mai
multe feţe în relaţie cu alţii; personal cine îşi
spune că nu se poate schimba, dă dovadă de mult
orgoliu şi de o educaţie cu multe carenţe, care nu
a căutat să elimine propriile defecte.
Apoi, cine nu se apreciază pe sine, nu o
poate face nici pentru altul. Antipatia faţă de sine,
duce la pesimism şi tristeţe, şi nu dă şanse unei
împărtăşiri a vieţii cu celălalt. Sunt multe
persoane acceptate numai pentru aspectul fizic,
dar nu se simt iubite, se închid în sine sau au un
comportament refuzat de sine. Complexele fizice
stau adesea la baza anorexiei feminine şi a
simţului de inferioritate genitală masculină şi a
tuturor actelor corupte sexual.
Orice iubire autentică se sprijină, creşte şi
se hrăneşte dintr-o iubire sinceră faţă de sine, dar

19
cine se respectă, caută să dezvolte prin propriile
sale capacităţi, relaţiile cu alţii; cine se preţuieşte
pe sine, primeşte în mod optimist întreaga
realitate personală, chiar dacă are un handicap şi
nu poate trezi interesul şi iubirea faţă de celălalt.
Instaurarea armoniei iubirii este
împiedicată, dar cei maturi pentru iubire au
capacitatea de a lua decizii importante. Sunt în
lume acum atâţia tineri indecişi pentru o alegere
definitivă. Ei trebuie să reconsidere singuri trupul,
acceptând sincer defectele acestuia, pentru a-i da
o faţă optimistă şi să îmbrăţişeze întreaga
persoană. Numai după echilibrul de sine se poate
proceda la primirea celuilalt.
Educaţia sexuală pune accent pe dăruirea
de sine, lăsând pe locul doi consideraţia celorlalţi.
Antipatia faţă de sine, face dăruirea mai puţin
entuziastă, acesteia lipsindu-i forţa de atracţie şi
seducţie. A iubi ecologic, presupune o implicare
constantă pentru a pune şi a menţine în propria
fiinţă acest entuziasm, acţionând într-o ordine
ecologică mereu mai perfectă. Iubirea implică de
fapt în dinamismul său creşterea eu-lui personal,
ca suflet şi trup; întreaga fiinţă participă la
aceasta.

II 3. Structura profundă şi ultimă a

fiecărei iubiri
Există iubire maternă şi paternă, fraternă şi
de amiciţie, spontană şi de bunăvoinţă. Toate au
un element comun: de a se dărui şi de a primi; ele
constituie structura fundamentală a oricărui fel de
a iubi. Trebuie deci să fie descoperită şi
transfigurată, printr-un itinerariu de auto-educare,

20
pentru maturizarea iubirii, care înseamnă de fapt
armonizarea deplină între dar şi primirea darului;
se face cu întreaga fiinţă, trup şi suflet, cu
depăşirea obstacolelor. Mijloacele maturizării în
iubire, presupun o continuă implicare în creşterea
maximă a forţelor şi a fiinţei umane; majoritatea
muritorilor nu le ating, iar aventura iubirii continuă
până la sfârşitul existenţei. În timpul de faţă
această realitate ecologică a iubirii nu este
suficient susţinută, iar formele de iubire practicate
prin critică pot determina şi îndreptarea de la
consecinţele negative.

II 4 Formele culturale de iubire

Spunem cultural în sensul de mod de a

gândi, de a elabora şi a coordona mintea şi inima,
pentru înfruntarea diferitelor situaţii existenţiale;
în acest sens cultura are la bază valori asumate
din familie şi din mediul social. Cultura actuală în
privinţa iubirii, cunoaşte diferite modalităţi de a
iubi: întâi corporeitatea, următorul fiind spiritul iar
ultima modalitate este aceea de a susţine implicit
întreaga familie, Eu-l personal, cu trup şi suflet
după funcţia sa ecologică.
Primul mod pune în valoare mai ales partea
sensibilă a individului, dând iubirii o lipsă de
armonie pentru că exaltă trupul şi neglijează
sufletul. Acest mod de a iubi, reduce trăirea
aceasta la senzaţii şi emoţie care răzbat din
simţire: aspectul afectiv, sensibil şi pasional,

21
creează în bărbat şi femeie impresia că emoţiile
sensibile scurtează iubirea şi sfârşeşte odată ce
acestea încetează; celălalt este iubit pentru că,
creează senzaţie şi vrea să se înfrunte reciproc cu
el însuşi, iar când provocarea încetează se ajunge
la o indiferenţă faţă de celălalt.
Înţelegerea şi complexitatea care duce la
realizarea unui cuplu se sprijină pe echilibrul
sensibil, generat şi alimentat de o atracţie fizică
centrată pe trup şi unirea în iubire rămâne atât
cât durează acest schimb de sensibilitate afectivă
(fizică), iar când aceasta se sfârşeşte partenerii se
întreabă „De ce să mai rămână împreună, că nu
mai simt nimic unul faţă de celălalt” ? Aici intervin
separările din familie şi anume divorţul - adică
acele acte matrimoniale eşuate; oare atunci noi
vom mai putea crede oare în ceea ce simţurile ne
indică?
Al doilea mod de a iubi este centrat pe
dimensiunea spiritului lăsând în plan secund
dimensiunea corporală, şi legătura de această
senzaţie, emoţie şi interes, complexitatea care
realizează viaţa de cuplu sprijinindu-se în această
situaţie pe armonia de caracter dar şi pe atracţia
fizică susţinute fiind de dimensiuni interioare ale
persoanei iubite. Când nu este armonie ecologică
între trup şi suflet, legătura matrimonială este
fragilă şi adeseori insuficientă.
În sfârşit există conceptul de a iubi, care
cuprinde trupul şi sufletul, iubirea fiind generată
atât de atracţia reciprocă precum şi de
îngemănarea între caracterul şi corpul persoanei
iubite. Această modalitate de a iubi, dacă este
dezvoltată corespunzător are capacitatea de a

22
ţine în mod constant comuniunea dintre bărbat şi
femeie. Trebuie aprofundat ce este autentic
ecologic, în aceste moduri de a iubi în natura
umană, numai aşa vom ajunge la o iubire
autentică faţă de creaturi şi faţă de Dumnezeu.

a. - Modul de a iubi regăsit în corporeitate,

este diferit la bărbat faţă de femeie, şi are
împreună sensul întregului, de senzaţii şi emoţii.
Stilul masculin de a iubi - valorifică deplin
emoţiile şi senzaţiile pe care le stârneşte
activitatea sexuală, şi mai puţin cele ale
drăgălăşeniei şi a sentimentului. Acest stil se
alimentează din forme variate de pornografie şi
constituie un mod preponderent şi generalizat de
a iubi.
Mass-media a transferat pornografia în
mase expunând modul de a iubi prin „a face
dragoste”. În acest mod de a iubi, gesturile şi
cuvintele de drăgălăşenie şi sentimentele sunt
reduse la minimum, totul reducându-se la
activitatea sexuală, desigur se dezlănţuie forţele
sexului şi „performanţele sale pline de exaltare”,
se amplifică modalitatea de a face iubire, pentru a
da noutăţi raportului fizic, vocabularul fiind
adesea vulgar şi denaturat. Această „activitate
amoroasă” nu se centralizează pe persoana
celuilalt, ci trupul devine un izvor de plăcere, iar
trupul celuilalt un izvor de fantezii erotice; adesea
realizarea se face într-o unire virtuală susţinută de
fanteziile erotice inspirate din pornografie,
comunicarea rămânând departe iar în centru stă
obţinerea unui orgasm din ce în ce mai intens.
Acest mod de a iubi are succes pentru că

23
alimentează fiinţa omului decăzută din armonia
generală, care domină femeia şi o supune la
exaltarea propriei pasiuni. Bărbatul se orientează
să-i procure plăcere maximă femeii pentru a-şi
dovedi virilitatea, deci tot el rămâne în centrul
atenţiei.
Stilul feminin de a iubi - atribuie o valoare
preferenţială emoţiilor şi senzaţiilor care răzbat
din manifestarea afectivă de drăgălăşenie şi
sentimentalism. Activitatea sexuală e socotită
culmea acestor emoţii. Aşa este natura ecologică
a femeii şi o vedem adeseori în telenovele; în
ultima vreme această modalitate de a iubi este
denaturată de pornografie, care vrea să
convertească femeia şi modul său de a iubi, iar ea
prin accesarea internetului asimilează această
mentalitate, în consecinţă ajunge să intensifice
iubirea prin diferite raporturi sexuale unde
principalul actor este orgasmul masculin, riguros,
menit să-i procure o mare plăcere femeii. Ea nu
este conştientă că ei îi revine o plăcere minimă,
simţită numai local, această trecere a femeii spre
emoţia sexuală corupând sensibilitatea sa
ecologică şi deplasându-o de la sentimente la
provocarea genitală directă.
Bărbatul este făcut să ajungă la intimitatea
sexuală prin: priviri, atingeri şi stimulatori asupra
organului genital. Omul este stimulat de
contemplare şi modul de exprimare prin pipăire,
pe când femeia prin emoţiile provocate de corp, e
încărcată de tandreţe şi sentimente. Această
deteriorare a sensibilităţii interioare degradează
femeia şi interesul constând în a face sex, ea
pierzându-şi adesea atitudinea naturală de

24
primire, pentru a o accepta pe cea activă a
bărbatului, ceea ce machiază şi corupe ulterior
complementaritatea naturală a sexelor.

b. - Cultura creştină - două stiluri de iubire.

Conceptul de iubire prezent în cultura

creştinilor.

La început erau mai multe concepte de

iubire regăsite în cultura greco-romană, în care
domina pasiunea sexuală a celuilalt (Eros). Nu era
subliniată dăruirea ei ci posedarea celuilalt în
scopul plăcerilor. Dinamismul intern al acestui
mod de a iubi se concentra pe corporeitate
„carne”; se aseamănă stilului pe care societatea
contemporană îl cultivă în mass-media.
Creştinismul a sublimat acest mod cu cel
dezinteresat al iubirii, constând într-o dăruire a sa
celuilalt într-un mod gratuit având ca model
iubirea divină (Agapé); se exprimă astfel iubirea
faţă de celălalt în mod gratuit, punând în planul al
doilea dimensiunea corporală. Valorile corpului şi
mai ales valenţele corporale au fost subestimate
ajungându-se până la momentul de mortificare
pentru a nu împiedica iubirea autentică; există şi
în ziua de azi creştini care adoptă atitudinea de
coabitare trupească doar în scopul procreării.
Cauzele acestei concepţii la primii creştini
sunt determinate de lipsa evanghelizării care să
răspândească gândirea creştină autentică. S-a
încetăţenit apoi un limbaj al iubirii generatoare a
unei concepţii mai curând ca o dăruire, ca ajutor
material, în dinamismul iubirii cunoscut sub

25
termenul de caritate. Azi acest termen se
concentrează pe dăruirea de ajutoare materiale;
această situaţie culturală a creat confuzii asupra
iubirii, asupra vieţii adevărate în Cristos, în
Dumnezeu, cu înclinare spre conceptul
individualist, model ai cărui susţinători se
regăsesc şi în ziua de azi. Creştinii din ziua de azi
trebuie să depăşească, acest limbaj orientându-se
spre o ecologie autentică.

Adevăratul concept al iubirii

Conceptul creştin autentic al iubirii este

expresia şi întruparea conceptului antropologic
despre fiinţa umană exprimată de revelaţia Bibliei,
prin care fiinţa umană este prezentată ca
„icoana”, „imaginea divină”. La baza unei astfel
de reprezentări se află Isus Cristos atunci când
spunem „Dumnezeu este iubire”; aceasta
presupune Sfânta Treime în persoane distincte dar
deopotrivă divine şi care se dăruiesc, se doresc şi
se primesc în mod infinit. Persoanele Sfintei
Treimi dau expresia unicităţii divine. Iubirea în
Dumnezeu este un dar şi plinirea darului, - fiind
creată după imaginea în Dumnezeu - fiinţa umană
este imagine a iubirii care însufleţeşte viaţa
divină. Iubirea este deci structura profundă şi
globală a oamenilor şi se realizează în relaţiile de
iubire cu celălalt, iubirea umană în sine cuprinde
toate comportamentele fiinţei: Eul persoanei,
sufletul, inclusiv trupul, include dorinţa faţă de
celălalt, deoarece diferenţa sexuală tinde în mod
natural să completeze o persoană ecologică

26
complementară, pentru a deveni o icoană
complectă a lui Dumnezeu.
Această capacitate ecologică de a iubi, a
fost depăşită de păcatul original, dar pentru a
păstra acea pecete divină în sine, de aceea
iubirea umană fiind posibilă pentru purificare,
rămâne asemănătoare în structura sa cu cea
divină. Nu poate deci să se reducă la iubirea
pasională „Eros”, şi nici la cea caritativă.
Provenind în mod supranatural din partea lui
Cristos, iubirea umană cuprinde asemănarea
divină, toate fiinţele umane putând astfel să
recupereze identitatea lor, iar această forţă o dă
Dumnezeu pentru întreaga omenire de bună voie.
Ucenicii lui Cristos o regăsesc mai uşor prin
darurile răscumpărării, acestea de fapt fiind
destinate să cureţe şi să îmbogăţească fiinţa
ecologică a oamenilor în toată complexitatea sa.
Între acestea este urgentă graţia sfinţitoare care
constă într-o iubire creată întru totul
asemănătoare celei a lui Dumnezeu, pe care
o pătrunde Spiritul de iubire, mai ales prin
sacramente în inima credincioşilor pentru a
creşte, a purifica şi a îmbogăţi iubirea
prezentă în ei, - care este numită iubire
supranaturală -. Deci ea nu ţine de iubirea
ecologică, iubire creată perfect prin stilul de iubire
a lui Dumnezeu, dar este întru totul asemănătoare
celei divine şi celei ecologice destinată să
amelioreze şi să crească. Este o adevărată
medicină care curăţă şi transformă creatura în
filiaţie faţă de Dumnezeu. Creştinul are deci o
iubire ecologică pe cât se poate mai perfecţionată
întrucât priveşte asemănarea sa cu iubirea divină.

27
 Iubirea este reflectată în Biblie (Cântarea
cântărilor) prin care iubirea matrimonială este
impregnată de emoţii spirituale şi trupeşti.
Similitudinea emoţiilor care răzbat din această
iubire pleacă de la contemplarea imaginilor
naturii, care simbolizează părţile trupeşti ale
bărbatului şi cele ale femeii; doar cel care trăieşte
în armonie cu creaţia poate să înţeleagă
profunzimea exprimată în cartea Cântarea
cântărilor, unde trupul şi inima îşi menţin
funcţionalitatea primitivă şi naturală.
Dumnezeu prin simboluri ale naturii duce la
creşterea iubirii şi îmbrăţişează pe toţi cei care
încearcă să strălucească prin iubirea conjugală pe
care o cuprinde deplinătatea soţilor.
Această carte a Vechiului Testament poate
fi socotită ca model de iniţiere sexuală în iubirea
oferită de însuşi Dumnezeu oamenilor, pentru ca
să recupereze structura ecologică a iubirii şi să
reconsidere căsătoria, pe care au primit-o ca
imagine şi profeţie a vieţii sale intime şi a iubirii
sale faţă de omenire.
Adevărata şi autentica noţiune sau realitate
a iubirii creştine porneşte de la această carte,
care celebrează iubirea sponsală ca pe o flacără
divină.
Din aceste forme despre matrimoniul
fundamental comun oricărei iubiri, care coincide
deplin cu cea ecologică făcută deja, deducem că
aceasta este concepţia creştină a iubirii, pe care
omenirea trebuie să o descopere, să o asume şi să
practice învăţăturile acesteia. Este o restituire
informală a unei iubirii adevărate din care răzbate

28
libertatea şi pacea, pentru că numai cei drepţi pot
să trăiască ecologic iubirea.

II 5 Justiţia ecologică

Pretinde o realitate ordonată care dacă ar fi

răvăşită ar trebui restabilită, orice violare fiind o
nedreptate. Omul modern este sensibil la acest
concept de dreptate, de aceea s-au înmulţit
mişcările de protecţia animalelor şi a mediului; se
doreşte astfel restabilirea în creaţie a dreptăţii
înfrântă de egoismul omului.
Nu trebuie uitat că în culmea ecologică a
universului sensibil este fiinţa umană, cu nevoia
de a trăi armonia cea mai înaltă şi perfectă:
reproducerea în imagine pe cea a Creatorului;
numai această iubire armonioasă îl face pe om
asemenea lui Dumnezeu. Oamenii dacă vor să
trăiască dreptatea, trebuie mai întâi să cunoască,
să protejeze şi să apere fiinţa lor ecologică, adică
ordine internă a inimii, a trupului dar şi a relaţiei
dintre ele.
Realizarea acestei ordini conservă individul
în dreptate; dacă un individ se pune într-o situaţie
existenţială anti-ecologică se poate îmbolnăvi,
aceasta însemnând dezordine în trup şi o stare de
nedreptate. E sarcina ştiinţei de a furniza mijloace
pentru restabilirea în el a dreptăţii.
Dezordinea ecologică aparţine în mod direct
domeniului moralei atunci când persoana
acţionează în suflet şi trup, contra ordinii naturale
fireşti.
Individul acţionând contra ordinii naturale
intuită de conştiinţa dreaptă, tulbură ordinea în

29
sine, lipsindu-se în parte sau total de identitatea
sa ecologică şi se pune într-o stare de nedreptate
faţă de sine, de ceilalţi şi de Creator. Pe scurt,
păcătuieşte iar păcatul ruşinează persoana umană
şi îi micşorează capacitatea de a iubi,
îndepărtându-l de preţuirea Creatorului.
Astfel persoana ajunge la sărăcirea iubirii
sporind egoismul prin care se distruge raportul
armonic dintre Creator şi creaţia Sa.
Prin activitatea anti-ecologică a omului este
promovată nedreptatea nu doar faţă de sine ci şi
faţă de întreaga creaţie şi faţă de Creator.
Această situaţie existenţială ştirbeşte şi
libertatea omului sustrăgându-l de la finalitatea
sa internă de a alege şi a opta pentru binele
global şi total al persoanei. Numai cine este liber
poate să iubească cu adevărat şi libertatea este
reală şi autentică doar când acţionează în serviciul
realizării ecologice a persoanei.
Fiinţa umană hărţuită de egoism, de pofte
sau de alte pasiuni, poate uza de libertate şi în
mod anti-ecologic; în această situaţie abuzează de
ea punându-o în slujba nedreptăţii. Doar
dreptatea ecologică garantează o libertate
autentică.
Individul trebuie prin urmare să lupte pentru
a conserva libertatea şi a o creşte în sine,
punându-o în sprijinul ecologiei persoanei şi a
creaţiei.
Cristos îi invită pe învăţăceii săi la acţiuni
menite să conserve şi să crească şi să
perfecţioneze ordinea ecologică instaurată prin
răscumpărarea sa. Creştinul trăind şi crescând în

30
această asceză sau convertire devine drept şi îşi
păstrează astfel libertatea.
În prezent se vorbeşte mult de dreptatea
socială, dar se uită de protejarea ei, inima fiind
cea care ia parte la multe nedreptăţi; o
nedreptate generalizată se observă şi în folosirea
neordonată a sexului, raportul sexual fiind
considerat ca o căutare a plăcerii.
Instrumentalizarea sexului în scopuri
comerciale prin promovarea produselor şi pentru
a atrage spectatori la filme sau transmisiuni
televizate,… creşte corupţia ecologiei iubirii,
făcând din ea un instrument al plăcerii şi
transformând, mai cu seamă femeia în obiect de
desfătare.

II. 6. Mijloace de perfecţionare a iubirii

Iubirea este o realitate care pretinde o

creştere continuă şi o maturizare; aceasta se
reflectă în dialogul iubirii care începe cu intuiţia
unei simpatii pentru celălalt şi creşte în funcţie de
dialogul stabilit între cei doi iubiţi. Acest dialog
este înţeles diferit după modul în care se
împlinesc acele sentimente, în gingăşie,
sentimente şi tandreţe. Ea tinde spre o
cunoaştere mai profundă a celuilalt prin
instaurarea cu acela a unei comuniuni mai intime.
Nu e vorba doar de cunoaşterea minţii ci mai cu
seamă a inimii, cei ce se iubesc fiind cuprinşi
deplin în acest dialog.
Afectivitatea obligă pe cei ce se iubesc să se
deschidă cu o mai mare disponibilitate şi să se

31
primească cu mai multă disponibilitate în ciuda
slăbiciunilor lor reciproce.
Acest dialog presupune în sine o egalitate
între ei şi eliminarea progresivă a îndoielilor şi
smiorcăielile asupra trecutului rănit, pentru a trăi
cu bucurie situaţia prezentă datorată iubirii. Doar
în acest dialog iubirea creşte spre a dobândi
încrederea şi armonia între iubiţi.
Astăzi în general prietenii sunt săraci în
comunicare; iubiţii sunt cei care caută să realizeze
un raport de iubire.
Arta de a iubi nu este uşoară; ea cuprinde
în sine un specific al fiecăruia, o sensibilitate şi
ştie totodată să se adapteze la modul de a fi a
celuilalt pentru a putea să-i transmită bucuria de a
trăi şi fericirea. Rodul acestei comunicări va fi
cunoaşterea sexuală a celuilalt.

32
 II. 7. A face dragoste

Această expresie încorporează mentalitatea

amoroasă a lumii care reduce iubirea
heterosexuală, la un tot de senzaţii sensibile
generate de o activitate corporală centrată
prevalent pe activitatea sexuală unită cu o
manifestare mai mult sau mai puţin intensă a
valorilor trupeşti cu sentimentele şi cu tandreţea;
acest sens contrazice deplin adevărul intrinsec al
raportului fizic ecologic trăit.
A face – înseamnă a produce ceva nou, iar
în iubire înseamnă o activitate care o face să
crească, să aducă ceva nou în propria viaţă, şi
fiind vorba de iubirea heterosexuală, şi în viaţa
celuilalt.
Soţii trăind activitatea sexuală ecologică pot
înţelege sensul de a face dragoste, trupul
exprimând această dragoste; nu este însă o
expresie amorfă şi corpul o ajută să crească.
Raportul sexual trăit de soţii în mod ecologic
dezvoltă iubirea autentică, partea fizică implică
inima izvor şi apărător spre bine şi trupul ca mijloc
natural de expresie a iubirii.
Aceasta se realizează nu doar ca raport de
dăruire reciprocă pretinsă de pactul conjugal, ci ca
întâlnire reală de iubire întrupată şi exprimată prin
gesturi pregătitoare şi prin realizarea dorinţei
arzătoare de a fi una; mai mult, fiecare întâlnire
de iubire, naşte şi realizează capacitatea de a
seduce şi de a se constitui ca obiect al dorinţei
pentru celălalt. Aceasta pretinde sentimentul şi
gingăşia vie orientată de o autentică cunoaştere
sexuală.

33
 Raportul sexual trăit în dorinţă se poate
compara cu o simfonie alcătuită dintr-o serie de
armonii care dau şi antrenează auditoriul la emoţii
crescânde, concluse în plăcere. Această culme a
trăirii, poate fii ajunsă numai dacă arta de a iubii
este consfinţită de o autentică cunoaştere sexuală
a celuilalt şi alimentată de un delicat exerciţiu al
sentimentului şi tandreţii.
Intimitatea fizică, realizată şi trăită printr-o
autentică cunoaştere sexuală a celuilalt realizează
şi exprimă adevăratul sens al expresiei „a face
dragoste”. Acesta devine pentru soţi adevărata
viaţă, pentru fii şi pentru cei ce sunt în relaţie cu
ei. Adevărata viaţă este de fapt iubire, care cu
fiecare sporire face să crească viaţa. Numai când
a face dragoste este înţeles în sensul pe care îl dă
strada, atunci devine valabilă exprimarea aceasta:
căsătoria este mormântul iubirii.
Dacă viaţa de cuplu se reduce doar la
întâlniri intime reduse de focul iubirii, a tandreţei
şi seducţiei, pericolul destrămărilor devine
inevitabil.
Se cere soţilor să înveţe să crească
împreună chiar şi în dimensiunea sexuală, să
construiască o istorie cu capitole mai fericite sau
nu dar totdeauna surprinzătoare.
Soţii vor fi artizani ai vieţii de zi cu zi,
dimensiunea educativă pentru proprii copii, de
prietenie pentru cunoscuţi, cu momente de a
decide, de a fi părinţi, de a-şi creşte copiii, şi de a
se susţine în momentele dificile de viaţă.
Logodnicii se gândesc adeseori la această
cunoaştere, prin a avea raporturi intime înainte de
căsătorie. Este o decizie lipsită de maturitate care

34
nu dă sens profund şi nu trăieşte ecologic raportul
sexual în deplină plăcere şi comuniune. Cultura
actuală vrea să contrazică zadarnic această
realitate.
Suntem în faţa unui gest descoperit de
profunzime, de deplinătate şi de plăcerea
comuniunii. Este adevărat că se fac trimiteri la
aceste experienţe, logodnicii însă trebuie să fie
convinşi de modul ecologic decizând pentru viaţa
lor. Ei ştiu că neavând raporturi sexuale pretinde o
luptă, iar dacă trăiesc fidelitatea iubirii
neconsumând însoţirea vor avea o căsnicie
fericită. Pentru câţiva ani de reţinere îşi procură
pentru o viaţa o cultură fericită şi nu vor uita că
după căsătorie trebuie să lupte cu influenţele
mentalităţilor comune ale lumii de azi.

35
 III.- FUNCŢIA ECOLOGICĂ A TRUPULUI

Papa Ioan Paul al II- lea spune că fiinţa

umană a spiritului întrupat - spiritului nemuritor -
este chemată la iubire în această totalitate
unificată; iubirea cuprinde şi trupul omenesc, iar
trupul este făcut să participe la iubirea spiritului.
Biserica şi societatea se implică în ocrotirea
omului, a mediului înconjurător care are o
legătură strânsă cu ecologia omului; la această
ecologie existentă, persoanei trebuie să i se
adauge o ecologie morală (mesaj al Papei Ioan
Paul al II- lea de ziua bolnavului).

Trupul este o componentă fundamentală şi

necesară în dinamica iubirii. Doar prin el, individul
se oferă celuilalt şi îşi exprimă dorinţa de a iubi,
de a se dărui şi de a-l întâlni pe acela în fiinţa sa.
Această exteriorizare a iubirii influenţează
corporeitatea, în mod diferit după felul iubirii
trăite.
Experienţa autentică a iubirii îngemănează
întotdeauna lumea interioară cu corporeitatea, de
aceea iubirea umană este ecologică, atunci când
este trăită cu şi în trup.
Corpul are menirea naturală să manifeste
realităţi spirituale, în modul speciei, a iubirii pe
care o întrupează în sine.
Omul modern este conştient de această
misiune a trupului, făcând din această
dimensiune, corporeitatea mijlocitoare a
expresivităţii, a iubirii şi o consideră ca pe o
garanţie a succesului în viaţa socială.

36
 Exaltarea nudului, mai ales a celui genital,
în cultura actuală ascunde această „ nostalgie” de
a vrea să intre în legătura directă fără acoperire
prin intermediul trupului a identităţii celei mai
intime a celuilalt.
Această atitudine nu ţine seama de
prezenţa în fiinţa umană, a unei anumite corupţii
introdusă în el (în om), de dezordinea iniţială sau
originală, care a distrus armonia ecologică
(exaltarea actuală a nudiştilor pe plajă, vrea să
ignore această dezordine prezentă în sex, de
aceea se văd consecinţele acestei atitudini apoi,
în serile petrecute la hotel).
Această lipsă de armonie conţine o anume
solicitare necontrolată, mai ales la viaţa sexuală;
de aceea nudul poate să o favorizeze aruncând
individul în amalgamul unui erotism anti-ecologic.
În acest caz corporeitatea neajutată la
cunoaşterea celuilalt, îi desconsideră identitatea.
Trupul cuprinde şi exprimă caracterul
individului, ale persoanei, de aceea iubind se
exprimă şi se cunoaşte mai bine propria identitate
interioară cât şi identitatea Eu-lui personal şi a
capacităţi genetice, dar ţinând seama de
identitatea individului.
De fapt orice persoană are particularităţile
sale din care izvorăşte un mod şi un stil de a iubi
inconfundabil; trăind, iubirea trupului se face
vizibilă ajutând totodată la cunoaşterea de sine şi
a celuilalt.
De aceea se consideră indispensabilă
recuperarea finalităţii native şi ecologice a
corpului, mai ales a înzestrărilor sale care exprimă

37
iubirea şi prin aceasta îl ajută să-şi împlinească în
cel mai bun mod menirea lor.

3.1 Trupul mijloc de exprimare a iubirii

Realităţile spirituale se deduc din
componentele sensibile ale corporeităţii. Fiinţa
umană poate întrevedea spiritul, pe care îl poate
percepe şi experimenta doar prin intermediul
simţurilor.
Trupul este de fapt mijlocul prin care se
exprimă şi se dăruieşte chipul sensibil şi simpatic,
atrăgător al realităţilor interioare şi exterioare ale
unei persoane. El este organizat şi dotat pentru a
îndeplini această misiune.
Omul este înzestrat cu anumite calităţi
proprii, cum ar fi drăgălăşenia, tandreţea,
sentimentul şi sexul pentru a putea da un chip
uman şi atrăgător pentru realitatea spirituală şi
mai ales pentru a exprima focul invizibil al iubirii.
Această dimensiune ecologică a
corporeităţii, trebuie urgent redescoperită pentru
a fi învăţată, administrată şi educată. Cultura
actuală a corporeităţii a cam greşit căile acesteia,
atribuind trupului o funcţie care depăşeşte şi
contrazice identitatea sa ecologică.
Trupul de fapt e considerat ca izvor al iubirii
şi nu ca un mijloc de exprimare al acesteia.
Aceasta presupune dezordinea ecologică datorită
căreia este dinainte împiedicată atât educaţia faţă
de iubire, cât şi implicarea în perfecţionarea
darurilor trupeşti care exprimă iubirea.
Acest concept despre trup restrânge iubirea
mai ales pentru celălalt sex, la senzaţia mai mult
sau mai puţin intensă ducând la un divertisment

38
relaxant care nu trebuie să explice prin
consecinţele sale existenţa, această formă de a
iubi lipsind darurilor trupeşti şi transformând orice
formă de iubire într-un manierism dulceag lipsit
de suflet şi orientat spre excitarea simţurilor şi a
fanteziilor, pentru a schimba mai bine trupul spre
distrarea sexuală. Este o formă de iubire în care
se exclude în mare parte sufletul şi inima, trădând
funcţia aflându-se în faţa unei culturi bazate pe
individualism şi dualism în care celălalt este
instrument pentru realizarea propriilor inspiraţii.
Totul se raportează la aceasta, ştiinţa, banii,
divertismentul, statul şi altele, atâta vreme
contribuind la realizarea propriului Eu. Exigenţele
personale şi mai ales cele trupeşti şi ale
succesului devin unitate de măsură pentru
judecăţile morale, binele şi dreptatea şi tot ceea
ce serveşte şi satisface nevoile proprii actuale ne
conduc la ideea de relativism. Trupul într-o
asemenea cultură care exasperează sensibilitatea
a devenit noul zeu la care trebuie servit totul şi
îngropat: timpul şi energia, acestea dau succes
dar şi frânează o schimbare faţă de alţii şi în mod
special de celălalt sex. Nu este vorba de orice
corp ci de un corp frumos şi sexual propagandat
(scos la publicitate) de mijloacele de comunicare,
o frumuseţe a izvoarelor multor complexe care
frânează faţă de alţii şi în special faţă de celălalt
sex „această stare împinge la substanţa excitată,
ele se cred că pot înlocui carenţele sau dispoziţiile
naturale care au determinat desconsiderarea de
sine şi au activat o timiditate şi teamă în
confruntare cu alţii, mai cu seamă cu persoane de
celălalt sex.

39
 Stima faţă de sine poate fi recuperată doar
prin depăşirea acestei viziuni a frumuseţii
corporale şi prin descoperirea capacităţii de a o
face ecologic asupra sexualităţii, a frumosului trup
redând capacitatea unei legi ecologice a
corporeităţii, adică a finalităţii intrinseci care pot fi
luate dintr-o examinare corectă a naturii.
Dinamismul ecologic a trupului trebuie
examinat în globalitatea sa reuşind prin efort să
se înţeleagă dintre gestul realităţii umane care
întrerupe şi exprimă această expresie a
dinamismului. Se face prin efort pentru a înţelege
neantele dimensiuni fizice a trupului şi a ceea ce
întru el, în felul lui de a acţiona. Să înţelegem deci
că trupul are menirea de aşi exprima şi în special
de a iubi pentru că aspectul trupului este
modificat de sentimentul interior, chipul unui
mânios care diferă de acel chip al celui
îndrăgostit, de asemenea privirea celui luxurios
diferă de cea a unui îndrăgostit autentic.
Aceste experienţe ne ajută să înţelegem
cum trupul omenesc trece de aspectul fizic pentru
a îmbrăţişa armonia îmbrăcămintei interioare a E-
ului personal, în cele mai bune manifestări, este
important să recunoaştem conştiinţa acestor
experienţe deoarece ele ajută să înţeleagă
finalitatea trupului uman, care nu poate fi
descoperit printr-un singur studiu fiziologic, având
nevoie de ştiinţa teologică, filozofică şi a altor
ştiinţe umane, care au ca scop descoperirea E-ului
interior „ ochiul este oglinda sufletului”.
Deducem din cele spuse că trupul în
confruntare cu iubirea are o funcţie expresivă, şi
că iubirea îşi are originea în E-ul personal, un chip

40
care este transformat în propunere şi care este
acceptat, devine iubire. În trup, iubirea se
transformă în carne adică este vizibilă, capabilă
de seducţie şi strălucire, dacă cineva ar iubi în
mod pasional şi de ne-descris, dar nu poate să
expună şi să asume totodată răspunderea că în
trup iubirea riscă să nu se poată stabili nici un fel
de raport cu cealaltă persoană iubită.
Redescoperirea finalităţii trupeşti – ca mijloc
exprimat a iubirii este indispensabil contextul
cultural actual, pentru a recupera în mod practic
sensul ecologic al sexului, reţinut nu doar ca izvor
al iubirii ci doar ca iubire în însuşi modul propriu.
Această dimensiune a iubirii ecologice are
consecinţe grave, negative în arta de a iubi, se
pierde din vedere faptul că raportul fizic are o
funcţie ecologică dublă : aceea de unire şi
deschidere faţă de darul vieţii. Darul din punct de
vedere ecologic implică comuniunea dintre
persoane, înglobalizând în tot Eu-l lor personal
adică trupul şi sufletul, arta de a iubi ecologic
trebuie să înveţe trăirea în trup a existenţei
pentru a o putea prezenta prin gesturi şi cuvinte,
numai astfel gesturile corporale recuperează
funcţia nocivă şi nu se pierde în acel labirint al
corporeităţii care sărăceşte iubirea şi creşte
singurătatea inimii, această creştere trebuie să
descopere realitatea pentru a putea vedea
componenţa Întrupării.
Experienţa demonstrează că trupul
înglobează în mod activ, adică necontradictoriu,
făcând să strălucească darurile sale şi această
expresie, creşte şi face să crească iubirea.

41
Această iubire se realizează prin gesturi trupeşti,
care fac să sporească iubirea în legăturile trupeşti.

Pofta trupului
Exprimă în general, spre dispoziţia sau
înclinaţia în domeniul psihologic, de a avea bunuri
materiale, mai ales subliniază domeniul sexual.
Are rădăcinile în păcatul originar şi este amplificat
de dezordinile personale. Corupţia concupiscenţei,
solicită pe individ să transforme relaţia cu celălalt
sex într-o preocupare predominantă sexuală.
Impurificarea concupiscenţei se regăseşte
mai ales în impulsul şi în solicitarea raportului
sexual concentrat pe sexul care corupe baza pe
bază de consecinţă sau reflex, şi inima în
capacitatea ecologică de a iubi.
Concupiscenţa invalidează întreaga fiinţă
umană, inclusiv inima, izvorul apei vii a iubirii, ca
un venin, ea intră în inimă impurificându-o, de
aceea din ea ( cf. Mt 15,19), răbufnesc dorinţele şi
orice pornire sexuală dezordonată.
Puterea concupiscenţei face greoaie
stăpânirea, de sine asupra impulsurilor sexuale,
de fapt corupe sensul natural al dorinţei sexuale
„teren de asumare”, de apropiere în scop sexual.
Înzestrările corporale care exprimă iubirea
sub acţiunea concupiscenţei şi-au pierdut în parte
capacitatea de a trăi în expresia iubirii. Expresia
„în parte” vrea să scoată în evidenţă că darurile
trupeşti au fost într-un anumit sens impurificate,
slăbite şi rănite de concupiscenţă, păstrând încă şi
capacitatea de a dezvolta funcţia lor ecologică.

42
 Concupiscenţa a corupt, dar nu a lipsit
trupul de semnificaţia spontană şi capacitatea de
a o exprima, dar o ameninţă continuu.
Inima a devenit astfel locul de confruntare
între iubire şi poftă. Aceasta în sine nu e capabilă
să promoveze unirea ca pe o unire de persoane.
Singură ea nu uneşte şi apropie concupiscenţa,
transformând trupul celuilalt într-un raport de
însuşire, făcându-l în aceleaşi timp mijloc de
plăcere.
Posedarea celuilalt de fapt deschide calea
spre bucurie sau înveselire; un obiect posedat
capătă o anume semnificaţie, întrucât cel care
dispune, se poate folosi de el, de aceea
concupiscenţa îl îndeamnă spre celălalt, trăind
semnificaţia spontană a trupului.
Raportul darului se anulează astfel, în raport
cu posesiunea, logica concupiscenţei reduce şi
leagă raporturile personale ale bărbatului şi a
femeii, doar de corp şi de sex, făcându-le aproape
incapabile să primească dăruirea reciprocă a
persoanei.
Concupiscenţa trăită şi acceptată, implică
pierderea dăruirii, pe când, semnificaţia spontană
a trupului posedă această libertate. Fiinţa umană
este dăruire, astfel că bărbatul şi femeia pot să
existe în dăruire reciprocă, numai dacă fiecare
dintre ei este capabil să domine pornirile
concupiscenţei.
În acest caz, sexul devine chipul iubirii
spontane şi dorinţa sa, solicită inima să trăiască în
iubire, sacrament şi reactualizare. Inima omului
trebuie să vegheze prin auto dominare, asupra
dimensiunilor corupte a poftei trupului, educând

43
să fie servitoare credincioasă a flăcării interioare a
iubirii.
Auto dominarea poftei pretinde recuperarea
a două realităţi ecologice fundamentale, una
privitoare la sine, iar cealaltă la raportul cu
universul, adică cu lumea internă. Acestea sunt:
a. puterea – serviciu asupra realităţii
universale, pentru a ne perfecţiona,
şi a le pune în folosul omului;
b. dobândirea „stăpânirii dominării”
de sine, pentru a dezvolta şi a duce
la împlinirea propriei fiinţe
integrate (HV nr. 2, 21).
Puterea asupra creaţiei
Fiinţa umană trăind şi recuperând armonia
cu natura, percepe în confruntările sale, o
legătură de putere – servicii, adică este atentă la
chemarea de a folosii inteligenţa pentru a
perfecţiona şi a purifica creaţia, pentru ca să
poată să-i fie de folos în realizările personale.
Individul vede în univers, prezenţa
concupiscenţei generată de păcatul originar, de
aceea intuieşte „serviciul” care se aşteaptă de la
el, să reediteze în sine, cât e posibil, puritatea
(ecologia originilor). El poate îndeplini această
misiune, doar pătrunzând în tainele naturii, pentru
a-i descoperii secretele şi armonia generală. Doar
prin această cunoaştere, poate să constate o
perfecţionare, realizând evoluţia în favoarea
omenirii, ştiinţa va trebui să creeze, şi să activeze
dezvoltarea naturii, acesta este de fapt obiect al
perfecţiunii sale, dar sclav al ei.
Scopul cunoaşterii

44
 Nu este manipulare arbitrară a naturii şi
ameliorarea acesteia, adică dezvoltarea ordinii
sale interne pentru a o duce la o perfecţiune mai
mare. Aceasta presupune intervenţii inteligente şi
respectul asupra realităţii ecologice
fundamentale, care evită modificarea sau
suprimarea naturii, pentru a crea o nouă ordine
nocivă celei originare, a fiecărei realităţi în parte
şi a întregului cosmos.
Ştiinţa a realizat progrese extraordinare în
domeniul cunoaşterii forţelor naturii, dar nu a
recuperat însă sensul slujirii sau „fraternităţii” cu
aceasta, faţă de care adesea se organizează omul
în „creatorul său”.
Fiinţa umană trebuie să instaureze o
atitudine de servicii şi nu doar faţă de creaţie ci şi
în confruntare cu propria sa natură, sub aspectul
corporal, cât şi sub cel psihologic şi natural.
Trebuie recuperat respectul, atât faţă de ordinea
trupului, cât şi faţă de capacitatea de a iubii.
Asistăm la o manipularea corporală, care
influenţează sănătatea, pentru a-i da persoanei
posibilitatea satisfacerii instinctelor
concupiscenţei, aceasta se întâmplă cu (folosirea
anticoncepţionalelor). Ordinea iubirii este coruptă,
redusă la simplele emoţii fizice. Doar serviciul faţă
de natura prezentă, în sine şi în univers, poate
realiza o armonie a individului cu şi în univers.
Dobândirea stăpânirii de sine
Omul istoric influenţat de păcatul originar,
are în sine o dezordine, care ameninţă ordinea
armonică a fiinţei sale, de aceea are nevoie să
câştige stăpânirea de sine pentru a gestiona, a
câştiga propria armonie naturală, adică fiinţa sa

45
ecologică. Aceasta presupune o educare a voinţei
pentru a o propune în serviciul propriei identităţi
umane, nu este vorba în a manipula natura
umană ci de a o proteja, îmbunătăţind pe deplin
natura sa.
Fenomenele naturale sunt protejate şi
perfecte „ niciodată din raţiunii utilizate,
suprimate”. În această situaţie, fiinţa umană se
comportă ca stăpână, ci nu ca un slujitor al
structurii sale ecologice, distrugându-o sau
modificându-o . Fiecare individ are o inteligenţă
foarte bună în ceea ce priveşte cunoaşterea,
protejarea şi perfecţionarea, adică pentru aşi
actualiza propria realizare la creaţie supunându-se
sfinţeniei. Doar o cunoaştere profundă şi globală a
fiinţei umane, ajută însă să fie descoperită calea şi
modalitatea de împlinire a propriei realizări, acest
scop se va atinge în momentul în care se respectă
modelul( matriţa), fiinţei umane, adică
constituirea sa nativă de fiinţă inteligentă, făcută
în mod sigur pentru a iubi.
Fiinţa sa, de fapt este constituită dintr-o
triplă personalitate – eul personal, spirit, trup,
realitatea personală a fiecăruia arătând propria
destinaţie practică a individului, de eu-l personal,
făcându-l responsabil al întregii fiinţe umane.
Fiinţa profundă şi esenţială a e-ului personal
este capacitatea de a iubi, de aceea în creaţie
fiinţa umană este unica structură pentru care
persoana iubită trebuie să iubească la rândul ei,
aceasta nu poate trăi fără iubire (Redeptor
Honorius nr 10.).
Cunoaşterea ecologică a omului pretinde un
studiu complex care nu se epuizează în aspectul

46
fizic ci cuprinde realitatea interioară care dă sens
şi viaţă celei exterioare. Definiţia şi înţelegerea
cunoaşterii nu este rolul unei ştiinţe ci sinteza
armonică a lucrării care cuprinde raportul
revelaţiei divine, aceasta ajută la înţelegerea
interioară, aceasta întotdeauna scapă de
conştiinţa oricărei ştiinţe. Realitatea interioară
scapă oricărui control al ştiinţei, doar filozofia,
teologia şi psihologia pot să identifice şi să
înfăţişeze într-o anumită măsură armonia şi fiinţa
printr-o reflecţie sprijinită pe realitatea care
rezultă din acţiunea fizică.
Ecologia umană de fapt este rezultatul unei
iubirii armonice dintre aspectul fizic şi spirit, între
material şi spirit, de aceea fizicul lasă să se
înţeleagă că lasă să transpună spiritual fiinţa
umană. Aceasta este ignorată de o anumită ştiinţă
actuală, care pretinde că posedă secretul
confidenţial al fiinţei umane deoarece descoperă
maturitatea vitală a fiinţei fizice. Ştiinţa a ajuns să
descompună structura fundamentală a fiinţei
fizice, dar omul nu este doar capacitate ci şi spirit,
mai mult o fiinţă vie pentru că este dotat cu Spirit.
Omul de ştiinţă trebuie să ţină seama de
această definiţie complexă a omului, şi să nu îi
deosebească echilibrul care este deja fragil.
Dumnezeu este singurul care cunoaşte pe deplin
misterul omului în toată existenţa sa, de aceea
cuvântul Său este de un ajutor enorm pentru a-l
înţelege, orice persoană umană are de fapt o
identitate spirituală de ne conceput, ci în acelaşi
timp un simplu mister, bucuria constă în
descoperirea cea mai profundă a frumuseţii şi o
realizează ştiinţific, în acelaşi timp omul lipseşte

47
de la această bucurie deoarece reduce totul la
corporeitate.
Aici am rămas. Darul cel mai mare a
persoanei umane este libertatea, fiinţa umană
trăind şi folosind în mod ecologic acest dar primit
din partea spiritului, aceasta iubeşte doar
realizarea centrală a fiinţei şi a existenţei sale.
Ecologia fiinţei umane este complexă,
aceasta constă în mod esenţial în armonia nativă,
evidentă fiind între spirit si trup, care generează
iubirea autentică, doar iubirea realizează
persoana umană în întreaga sa bogăţie naturală,
aceasta este posibilă dacă fiinţa umană respectă
ecologia întregii creaţii, aceasta este destinată să
favorizeze creşterea şi dezvoltarea ecologică a
persoanei umane. Lumea creată este deci o
interacţiune armonică dintre realitatea existentă
scopului realizat dintre trup şi spirit care se
interceptează în corpul uman, de fapt după cum
trupul şi spiritul îşi găsesc unitatea lor în existenţa
eului personal, tot aşa şi creaţia îşi face apariţia
prin însăşi persoana umană.
Nimeni nu se îndoieşte că omul se află în
centrul creaţiei, dimpotrivă se ajunge la eliberarea
din lume a prezenţei unui singur „ creator”.
Pierzându-şi rădăcinile istorice acesta tinde să se
transforme în dominator destoinic al realităţi
create, toate acestea pretind omului să-şi domine
pasiunile, această stăpânire de sine în gândirea
creştină se numeşte „ castitate”.

Castitatea, mijloc indispensabil de a trăi realitatea

umană mai ales cea a trupului

48
 Castitatea - este un comportament de
respect faţă de ecologia globală a propriei
persoane dar şi a celuilalt. Ea presupune deci o
implicare constantă în cunoaşterea propriei fiinţe,
pentru ai grupa şi perfecţiona armonia .
Orice creatură umană are elemente de bază
specifice speciei, care îi dau acesteia o structură
personală, generând o personalitate irepetabilă,
care generează o ordine irepetibilă, fără să o
compromită, această individualizare exclude
orice individualism deoarece se sprijină pe o
orientare comună.
În prezent această căutare sau
redescoperire a propriei realităţi ecologice trebuie
să fie constantă pentru a depăşi viziunea
sugestivă şi relativistă a realităţi care este larg
răspândită în mass media şi în cultura generată
de aceasta.
Realitatea globală şi radicală a individului
constă aşa cum s-a expus pe larg într-o capacitate
de a iubi, care se expune în raport cu ceilalţi,
specific fiinţei umane îi este concretizată în iubire,
aceasta este iubirea care face parte din toate
componentele persoanei şi se realizează numai în
momentul în care se iubeşte reciproc.
Conştientizarea acestei identităţi ecologice
implică un efort foarte mare pentru a se putea
realiza punându-se în mod serios în serviciul său,
aceasta presupune dominarea propriilor pasiuni,
care derivă din ea, încercând să compromită fie
inima fie corporeitatea. Pasiunile cuprind o
anumită dezordine, adică o incitare de a nu
respecta ordinea ecologică a propriei fiinţe,
contrar la confruntarea efortului spiritual de a

49
exprima şi a se întrupa în limbaj trupul adevăratei
iubiri în toată bogăţia sexuală, pretinde trăirea
într-un mod armonic relaţia complementară dintre
trup şi spirit, aceasta este datoria „ castităţii”.
Aceasta nu constă doar în obţinerea de la gesturi
contrare adevăratei iubiri (aspect negativ), ci
pretinde mai cu seamă implicarea în a orienta şi
folosi toate capacităţile trupeşti, pentru a
concretiza o iubire autentică. Ea pretinde deci
respectarea legi armoniei prezentă în trup şi
suflet, doar în acest aspect se nasc manifestări
afective, respingătoare din partea iubiri trăite în
mod real .
Castitatea – o situaţie existentă care
îmbrăţişează persoana umană (Eul personal,
inima, trupul), transformând în adevăratul sens al
cuvântului, trupurile adevăratei ecologii, a
modului de a iubi, trăi în mod real.
Această condiţie existentă este
caracterizată de „o energie spirituală care ştie
să apere iubirea de pericolele egoismului şi ale
agresivităţii solicitându-o spre o deplină
realizare”(F.C. nr 33).
Castitatea se mai poate numi pe scut
ecologia iubirii în acţiune sau reafirmarea acesteia
la nivel de voinţă sau acţiune, armonia conjugală
este distrugerea păcatului originar.
Nu se poate vorbii de fapt de recuperarea
existenţială la nivel corporal, de această armonie
deoarece trupul cuprinde în sine o anumită
corupţie care implică practic concentric, în
concupişcenţă aceasta solicită adeseori la
dezordine sexuală, care trebuie tolerată dar
niciodată împlinită. În ecologia iniţială dintre om şi

50
femeie aceştia trăiau şi se iubeau reciproc fără
vălul pudorii, acesta de fapt este rolul dezordinii
iniţiale şi exprimă în ruşine de aşi arăta propria
goliciune.
Pudoarea are înţeles de: ameninţarea
trupului şi în acelaşi timp păstrează în întregime
aceiaşi valoare.
Fiinţa umană istorică, ieşită din păcatul
originar doreşte să trăiască ecologic, dacă vrea să
trăiască nu poate să nege realitatea pudorii, ea
face parte din natura sa şi se arată pătrunzătoare
când percepe valoarea trupului mai cu seamă în
partea subiectivă şi relativistă a realităţii, legătura
răspândită în realitate, mass-media, şi în cultul
ascetic, mai cu seamă în dimensiunea sa sexuală.
Castitatea comportă îndatorirea de a
perfecţiona înzestrând tot odată trupul în voinţa
sentimentului şi a bunătăţii destinate să
înglobalizeze iubirea şi să o manifeste. Munca în
mare parte neaşteptată, în prezenţa omului
(bărbat/femeie) este chemată să crească în mod
natural şi să perfecţioneze aceste daruri care
caracterizează feminitatea sa; omul istoric în
schimb este caracter împins să privilegieze
dimensiunea porţii şi a excităţii trupeşti. El trebuie
să se implice în aplanarea virilităţii sale, prin
căldura darurilor trupeşti, care fac în mod sporit
dorinţa şi simplificitatea manifestată. Doar aşa
manifestarea sa raportată la alţii în mod deosebit
la femeie îl va pierde caracterul dominând, iar
pentru a dobândii caracteristica unui sistem
puternic şi energetic, dar cu un respect faţă de
feminitate, implicându-se în aceasta pentru a o
face mai curajoasă.

51
 Omul devine adesea un număr în viaţa
socială, cât şi în cea de muncă, un element al unui
lanţ nevalorific în sine, deoarece adesea îşi varsă
această frustrare, prin violenţa anumitor stări
sexual puternice, a se simţi valorificat şi
valorificator în raportul său cu femeia, acesta îi
oferă forţă şi curaj, aceasta este valabil şi pentru
femeie în raport cu bărbatul.
Castitatea comportă şi o educaţie sexuală
potrivită pentru tineri şi adeseori pentru cei
căsătoriţi, în sexul care aproape exclusiv de
şcoală „ amoroasă”, a străzii care are drept ca,
carte cu texte în care pornografia este prezentată
în cele mai diferite forme. Se înţelege o educaţie
sexuală autentică, aceea educaţie care ar trebui
să arate o cunoaştere ecologică asupra
sexualităţi. Sexul uman de fapt nu este un simplu
instinct ca în lumea animală, ci o expresie a unei
persoane libere, care prin sex realizează pretenţia
de comuniune totală, cu un altul, adică realizează
fiinţei sale spontane.
Genealitatea de fapt trebuie citită în
dimensiuni ecologice făcute pentru un corp făcut
pentru a exprima iubirea în deplina sa realitate
psihologică şi ecologică. Iubirea fiinţei umane
există şi este reală în unirea dintre trup şi suflet.

Frumuseţea obiectivă
Armonia părţilor corpului propriei culturi.
Este o frumuseţe care sesizează mai cu seamă
exteriorul, pornind aproape deplin din lumea
interioară. Acest concept de frumuseţe nu
revelează deplin identitatea interioară a
persoanei, ci exprimă ceea ce trupul este destinat

52
în mod ecologic să arate şi să exprime. De acest
concept de frumuseţe se foloseşte şi inspiraţia
artistică.
Artiştii materializează intuiţia lor artistică în
acest model de frumuseţe. În lucrările de artă,
frumuseţea obiectivă devine capodoperă când
artistul ştie să pună să pună în el mesajul care
răzbate din persoana sa. Sculptorul sau pictorul
dă viaţă frumuseţii obiective, materializând o
intuiţie dau un univers personal.
Concursul de frumuseţe judecă frumuseţea
unui om, după canoanele frumuseţii obiective ale
propriei culturi. În această frumuseţe nu este pusă
în discuţie şi propria existenţă.
Cultura americană şi cea europeană se
sprijină pe conceptul de frumuseţe obiectivă,
având la bază canoanele romane, care pun în
evidenţă proporţionalitatea şi armonia părţilor
corporale care nu sunt grase, subliniind
musculatura omului şi dimensiunea sexy. Peste
veacuri acest concept de frumuseţe a suferit
schimbări care azi se verifică mai ales pentru
frumuseţea masculină. În prezent, se asistă
defapt, prin tipurile de modă masculină, la
trecerea de la o frumuseţe masculină obiectivă,
care arăta tipul frumuseţii bronzate di Riace, la o
frumuseţe a celui slab, la care muşchii nu sunt
evidenţiaţi în mod accentuat.
Conceptul de frumuseţe romană, prin
globalizarea creată de mass media, influenţează şi
absoarbe conceptul de frumuseţe al altor culturi,
multiplicând complexe psihologice deja prezente
în cultura occidentală şi americană.

53
 Mulţi defapt reţin că aceasta ar fi
determinată de frumosul obiectiv. Se explică
crizele atâtor căsătorii din ofilirea tinereţii. Mulţi
tineri, pentru diferite motive, chiar având un corp
destul de armonios, trăiesc cu impresia că ar fi
urâţi şi nearmonioşi. Confruntarea senină şi lipsită
de patimă, cu modele de frumuseţe obiectivă
prezentate, care stau la baza noţiunii de
frumuseţe în cultura noastră, poate să ajute pe
tineri să recupereze stima reală faţă de ei înşişi.

Frumuseţea subiectivă
Această frumuseţe reiese din globalitatea
persoanei: trup şi suflet, punând în evidenţă în
mod deosebit frumuseţea darurilor interioare
care se reflectă în corporeitate. Această
frumuseţe reiese întâi din identitatea spirituală şi
psihologică a inimii, întrupată în corp şi de aici,
iradiată spre exterior. Această frumuseţe reiese
din identitatea spirituală şi psihologică a inimii,
întrupată în corp şi de aici, iradiată spre exterior.
Ea este rezultatul conjugării armonice a frumuseţii
interioare (caracter şi daruri – calităţi) cu
corporeitatea.
Se poate întâmpla ca o persoană urâtă în
mod obiectiv să fie fascinantă şi frumuseţea
pentru o altă persoană frumoasă în mod obiectiv,
care este atrasă de splendoarea inimii întrupată şi
exprimată de acel corp, nefrumuseţea obiectivă,
redând un fior fascinantă şi încântată.
De aceea, se poate verifica şi alternativa ca
o persoană frumoasă obiectiv să nu fie simpatică
alteia, care este urâtă din punct de vedere
obiectiv. Frumuseţea subiectivă trece dincolo de

54
trup, subliniind posibilitatea armoniei între două
caractere, de aceea i se spune subiectivă. Se
sprijină şi e generată de latura armonică a
frumuseţii interioară cu cea trupească în timp ce
frumuseţea obiectivă se sprijină şi e generată
doar de armonia diferitelor părţi, după propria
cultură.
Frumuseţea subiectivă creşte proporţional
cu conştiinţa dimensiunea interioară a celui/celei
iubit/e, care creşte flacăra iubirii făcându-o mai
strălucitoare şi atrăgătoare, chiar şi pentru corp.
Cu cât creşte mai mult cunoaşterea amoroasă, cu
atât creşte mai mult frumuseţea obiectivă. De
aceea frumuseţea subiectivă nu cunoaşte
amurgul. Ea are o capacitate de creştere şi de
perenitate, netulburată de trecerea anilor.
Aceasta îşi susţine fiinţa pe dimensiunea
interioară a fiinţei, care ăi asigură frumuseţea
continuă. Frumuseţea interioară, orientată spre
corp, îl conservă splendid, chiar şi atunci când e
ridat de bătrâneţe. Aceasta determină frumuseţea
nepieritoare a căsătoriei. Fascinaţia sa, cuprinde
întregul circuit al existenţei, îmbogăţit cu
încrederea în sine, în cel sau în cea iubită. Doar
această frumuseţe generează iubirea, sanctuar al
frumuseţii. Ea este reevaluată deoarece singura
este singura care are perenitate. Timpul nu o
diminuează; iubirea este lumină şi strălucirea care
o face din ce în ce mai atrăgătoare.
Această frumuseţe este foarte puţin
prezentată de mass-media deoarece nu poate fi
fruct al unui produs comercial, deci se sustrage de
la bunătăţile economice pe care acestea le
tutelează.

55
 Este rodul unei implicaţii personale.
Individul defapt, conştient de propriile sale
capacităţi spirituale, de dotări de propriul
caracter, se forţează din întreaga sa fiinţă să le
îmbunătăţească, subliniind cu optimism lipsa de
frumuseţe a propriului trup.
Această frumuseţe stă la originea simpatiei
şi apoi a îndrăgostirii. Experienţa de fiecare zi o
confirmă. Se poate întâmpla ca un tânăr frumos,
să se îndrăgostească de o fată cu frumuseţea
interioară care fizic este mai puţin frumoasă.
Frumuseţea subiectivă, stă în propria
putere, nu este însă pe deplin frumuseţe
obiectivă, chiar dacă se caută o ameliorare prin
intervenţii chirurgicale şi sport.
Trebuie să reţinem însă, pentru a evita crize
în logodnă şi căsătorie, că persoana fascinată de
frumuseţea subiectivă, păstrează gustul pentru
frumuseţea obiectivă, mai mult, experienţa
amoroasă a frumuseţii subiective şi-o apropie.
Iubirea defapt generatoare de frumuseţe
subiectivă, creşte sensibilitatea interioară,
înrudindu-şi-o, de aceea, individul continuă să
exprime judecăţi despre frumuseţea sau urâţenia
obiectivă relativ la un bărbat sau femeie. Această
judecată nu implică lumea sa afectivă, deoarece
el continuă să considere frumoasă per se (în sine)
doar persoana iubită. Doar aceasta exercită o
încântare vitală şi practică pentru viaţa sa. E
fundamental să înţelegi această realitate pentru a
evita certuri în logodnă şi căsătorie. Neînţelegerile
acestei realităţi cauzează „cancer”, moartea iubiri
adevărate.

56
 Gelosul este în mod bolnăvicios stăpânit de
aceasta. Îi e teamă că o va pierde de aceea o ţine
ca un obiect propriu…Iubirea creşte însă doar în
stimă şi încredere reciprocă şi cu ea creşte şi
splendoarea frumuseţii subiective.
Fascinaţia frumuseţii subiective, cum s-a
mai spus, este conservată şi creşte cu iubirea, de
aceea cei logodiţi şi apoi preoţii trebuie să-şi
îngrijească propriul trup, dar mai cu seamă şi mai
intens, creşterea iubirii lor.
Puterea iubirii transformă inima celor ce se
iubesc şi o aprofundează mai mult pe unul în
relaţia unuia faţă de celălalt, conferind darurilor
trupeşti bucuria, sentimentul şi armonia unei
fascinaţii din ce în ce mai intensă care face
simpatice şi atrăgătoare chiar şi zbârciturile
bătrâneţii.
Mai este necesar să subliniem că în timpul
logodnei, frumuseţea subiectivă nu exclude în
mod necesar, confruntarea cu alte persoane care
în mod neprevăzut pot să apară, subiectiv, mai
frumoase ca persoana iubită. Adeseori, se pot
naşte în profunzimea inimii, confruntări mocnite
între frumuseţea celui/celei iubit/e, cu o altă
persoană care, în mod neprevăzut, iese în
evidenţă prin strălucirea frumuseţii sale, dar dacă
inima este cu adevărat îndrăgostită, imediat sau
progresiv, înţelege că persoana iubită este mult
mai atrăgătoare.
Aceste alegeri conferă şi fac să crească
convingerea că cel iubit/cea iubită este persoana
potrivită pentru întreaga viaţă. Ele conduc la
siguranţa morală că cel/cea iubit/ă este persoana

57
propriei căsătorii. Atins acest scop, încetează
pentru sine, dubiile şi confruntările mocnite.
Perechea sau cuplul, trebuie să protejeze cu
credincioşie starea dobândită. Sunt multe politici
externe spre infidelitate. Se poate întâmpla
dealtfel, ca la începutul unei relaţii amoroase,
frumuseţea fizică să fie de puţină stimă, dar
caracterul să atragă puternic.
A persevera în relaţii determină întreaga
splendoare şi frumuseţea subiectivă.
Durata (dăinuirea) şi creşte atracţiile fizice,
se sprijină pe frumuseţea subiectivă dar nu este
lipsită de ispita sexului. Aceasta va fi mereu
prezentă, de aceea trebuie apărată propria iubire,
de orice risc al infidelităţii. Seul defapt, în situaţia
sa istorică actuală, este o realitate trupească ce
conţine o anume anarhie. El este chinul, proba pe
care orice individ trebuie să o susţină în sine,
pentru a trăi adevărul iubirii.

Frumuseţea sexy
Cultura actuală confirmă o prea mare
importanţă fascinaţiei componentei sexy a
trupului. Aceasta nu constă doar în exaltarea, prin
goliciunea sau modul de îmbrăcare a părţilor
erotice ale trupului, ci mai curând în sublinierea
formei şi voluminităţii acesteia şi a modului de a
le prezenta pentru a trezi dorinţa de intimitate
fizică.
În bărbat, organele genitale dezvoltate sunt
garanţia succesului. O anume modă masculină,
mai ales a jeans–ilor, caută să sublinieze armonia
musculară a formei gambelor şi bazinului în acest
punct central, evidenţiindu-i volumul. Magazinele

58
porno, oferă clientelei corectoare, care se aplică
pe părţi genitale pentru ca să se prezinte cu
adevărat sexy. O mulţime de tineri sunt
complexaţi pentru că reţin că, dezvoltarea lor
genitală nu intră în aceste canoane de frumuseţe
de aceea exprimă această problemă în diferite
moduri:
- printr-o confruntare constantă cu
luminozitatea emergentă a exteriorului organelor
genitale ale altuia, în teama de a se expune în
costum, la mare.
- în confruntarea insistentă cu nudul
masculin, oferit de mass-media, mai ales pe
internet.
- în concursuri sau în confruntări între
bărbaţi, curioşi să determine cine are organele
genitale mai mari, pentru a realiza un joc
umoristic
- prin masturbare de grup sau cu
prieteni aleşi, pentru a se confrunta direct cu
aceştia – homosexualitatea pentru a exercita pe ei
înşişi eficacitatea organului său genital, considerat
mai dezvoltat şi apoi pentru a dovedi aceea a
propriei rezerve de inferioritate. Multiplicarea
acestor exemple, poate să conducă mai întâi la
teama de a fi homosexual pentru ca mai apoi să
sfârşească prin a crede că este.
- printr-o orientare a conversaţiei
adesea pe acest argument „Limba bate acolo
unde doare dintele”.
- prin controluri prelungite în faţa
oglinzii
- printr-o intensă activitate
masturbatorie sau raporturi sexuale cu femei,

59
realizate conştient sau inconştient ca gimnastică
pentru dezvoltarea organelor genitale
- prin controluri periodice a măsurii
organului genital
- prin imitarea a modalităţilor celor mai
ciudate de raport sexual
- prin vizite medicale copilăreşti în
speranţa că medicul va face remarca, spontan, a
normalităţii sau a eventualelor defecte genitale.
- În întrebarea insistentă făcută fetelor
după un raport sexual complet: ce cred ele despre
dezvoltarea lui genitală? Un răspuns eventual de
apreciere, îl linişteşte pentru moment, dar curând
este anulat de convingerea cp răspunsul lor nu
este sincer, deoarece naşte doar din interesul
pentru el.
Argumente, atitudini care adeseori nu
sunt luate în considerare de psihologi, pentru-
că nu intră în schema psihologică clasică.
Credem că o mai bună artă psihologică s-ar
naşte din contactul cu trăirea reală a tinerilor,
încercând cu empatie să se intre în problemele
lor, pentru a căuta soluţia potrivită, unicul
drum pentru a-i ajuta concret.
Amintitele complexe implică atenţia
asupra organelor genitale masculine,
generează în tânăr, teama de a fi homosexual,
cauzând adevărate cutremure psihologice
încărcate de suferinţă. Adeseori, nu înţeleg
problema, de aceea caută doar să îl ajute pe
tânăr să accepte o situaţie existenţială de
homosexualitate care defapt nu există în mod
real, care micşorează problema, neoferind
mijloace potrivite pentru a o depăşi.

60
 Tânărul trebuie să fie ajutat
corespunzător şi constant să-şi înţeleagă
normalitatea genitală. Aproape toţi aceşti tineri
sunt dotaţi sau foarte dotaţi, dar printr-un
fenomen provocat în mare arte de mijloacele
mass-media, asemănătoare anorexiei feminine,
se văd adesea puţin dezvoltaţi.
Femeia anorexică se crede mereu grasă
şi când e slabă, precum un manechin. În limbaj
ştiinţific actual, această problemă se numeşte:
sindromul dezbrăcării sau anorexie peniană.
În femei, conceptul de frumuseţe sexy,
evidenţiază sânii, care trebuie să fie destul de
dezvoltaţi. Fetele care nu sunt destul de
dezvoltate, îşi fac o mulţime de complexe,
nedepăşite nici chiar de asigurările logodnicilor
sau soţilor. Adeseori soţii, în preliminar, trebuie
să ignore aceste părţi, altfel femeia se inhibă,
devine frigidă.
De altfel experienţele sexuale ne
(umane) pot să cauzeze femeii lipsa parţială
sau totală de plăcere, trezind li suferinţa ei
fizică.
Raporturile sexuale sunt umane, când
respectă în derularea lor, parametrii fizic, ai
organului feminin excitat.
Această experienţă, lipsită de intimitate
fizica, în care femeia nu se bucură de plăcere,
sau doar o plăcere minimă, excitarea
clitorisului unită cu o anume suferinţă, poate să
dezlănţuie ăn ea, o căutare nestăpânită de
raporturi, pentru a depăşi şi problema şi a-şi
demonstra sieşi că nu e frigidă, sau teama de
raport sexual, trăită ca izvor de suferinţă psiho

61
– fizică. Complexele mai sus amintite, pot să fie
acoperite de o neautentică experienţă
religioasă, care solicită individului să le
ascundă în profunzimea eu-lui psihologic de
unde ele generează o atitudine inconştientă de
evaluare a sexului, „ o treabă murdară”; de
aceea evită să vorbească de acesta, chiar şi
atunci când este necesar, sau când aude
vorbindu-se despre aceasta, încearcă un
sentiment de panică şi ruşine.
Se cuvine să notăm necesitatea
(urgenţa) unui curent spiritualist care gândeşte
că rezolvă probleme legate de o presupusă
sexualitate, prin mijlocirea rugăciunii.
Rugăciunea este eficace, atunci când individul
a înţeles normalitatea propriei „genelităţi”.
Este greşită şi concepţia psihologică că în
faţa unei homosexualităţi decolorate, încep să
îl liniştească, căutând calea, chiar cu ajutorul
medicilor psihologi pentru a trăi din plin
diversitatea sa.
Una e să fi complexat, alta e să fi
homosexual. Homosexualitatea nu poate să fie
diagnosticată doar din comportamentele
exterioare, deoarece acestea pot fi asemenea
cu cele ale complexaţilor. Dacă educaţia
sexuală întârzie să sosească, complexatul
poate să se prăbuşească în homosexualitate.
Fetele cărora li se pare că sunt urâte,
adoptă mode moderne, care permit să
evidenţieze anumite părţi ale nudului feminin,
pe care ele le consideră sexy, pentru a
ascunde părţile care lise par mai puţin
atrăgătoare. Dacă însă cuceresc un tânăr prin

62
frumuseţea sexy şi prin aceasta se construieşte
o logodnă, căsătorie, aceasta va dăinui greu în
timp deoarece această frumuseţe se termină
repede.
Lista ar putea să continue în fiecare
individ, defapt cuprind o faţă personalizată,
care trebuie depistată pentru a reda echilibrul
persoanei.
Qvasicultura, reţine pozitivă expunerea
goliciunii nudului, pentru a elibera persoanele
de tabuurile trecutului, nedându-şi seama ce
creează altele mai rele, care nu doar că nu le
eliberează de cele din trecut ci şi le asumă
înrăutăţind situaţia.
Se nasc adeseori, din acest stil de viaţă
complexele masculine şi feminine mai sus
amintite. Copilul îşi formează, cu gândirea
infantilă, care vede totul mare, dezvoltarea
genitală a tatălui, iar feltel la sânii mamei.
În adolescenţă dacă băieţii descoperă că
organele sexuale nu s-au dezvoltat precum ale
tatălui iar fetele că sânii lor nu s-au dezvoltat
ca ale mamei, încep complexele mai sus
amintite.
La aceste situaţii se adaugă că băieţii
participă simt şi asistă, prefăcându-se că dorm,
la raportul sexual al părinţilor şi au senzaţia ca
mama suferă, pentru că totul se leagă de
dezvoltarea genitală a tatălui. De aici se nasc
alte complexe, care pot să genereze teroarea,
că propriile organe genitale se dezvoltă ca ale
tatălui, sau că ale propriului soţ, vor precum
acelea ale tatălui. Băieţii primesc de la situaţia
trăită în copilărie, tema de a nu fi suficient

63
dezvoltaţi, sau dezvoltaţi ca tata, făcând să
sufere femeia.
Părinţii trebuie să cultive în rândul fiilor
lor o prudenţă şi o pudoare senină. Aceasta îi
va face să crească senin şi echilibrat.
Frumuseţea lor ecologică subliniază
armonia globală, cu celelalte părţi ale corpului,
ţinând cont de funcţia naturală, la care sunt
destinate.
O realitate fundamentală nu este
niciodată ignorată sau uitată. Frumuseţea
ecologică a trupului are în centru şi în scopul
său, expresivitatea inimii. Ea poate adesea să
îşi exprime această misiune, când este educată
în acest scop. Iubirea transformă trupul,
conferindu-i o splendoare particulară, susţinută
de realitatea de a fi realizat.
Atracţia sexy nu se identifică cu cea
fizică, chiar dacă o cuprinde. Cultura actuală
trebuie să redescopere realitatea vitală a
frumuseţii subiective. Numai aşa va regăsi
baza pentru instaurarea unei logodne şi
căsătorii durabile.

64
 Cap. IV: Dimensiunile trupeşti
expresive care exprimă iubirea

Componentele trupeşti se concretizează

în sentiment, în suavitate şi bucurie şi chiar în
sexualitate. Primele trei fac radioasă orice
relaţie de iubire şi se exprimă prin diferitele
senzaţii trupeşti.
Vor fi analizate doar primele trei, duioşia,
sentimentul şi gingăşia, urmând ca în capitolul
următor să vorbim despre sex. Aceste daruri
trupeşti sunt comune oricărei fiinţe umane. Ele
includ şi sun acomodate caracteristicilor
personale, de aceea au particularităţi specifice
fiecărui individ, astfel personalitatea ta nu este
egală cu cea a prietenului tău.
Sentimentele umane tind prin natura lor,
ca toate celelalte componente ale corporeităţii,
la o dezvoltare care le face din ce în ce mai
puternice, capabile să-şi împlinească misiunea
ecologică.
Această sarcină de perfecţionare
pretinde cunoaşterea de către individ a naturii
lor şi posibilitatea de a se exprima în trup.

4.1. Sentimentul
Este o calitate trupească care iradiază de
la cel care iubeşte, senzaţii şi emoţii, către cel
pe care îl iubeşte, consimţind să fie parte a
vieţii acleuia: să fie în el şi cu el.
Aceasta se manifestă şi se exprimă ,mai
ales prin priviri care înrâuresc, prin căldura şi
afectivitatea lor voinţa şi dorinţa de a fi cu
celălalt.

65
 Ochii răspândesc o lumină caldă şi dulce.
Căutând să atragă pe celălalt, pentru a-l primii
în sine. Aceste senzaţii şi emoţii pot fi
impregnate de bucurie – plăcere, cât şi de
nelinişte chinuitoare, când nu este posibilă
primirea comuniunii sau posibilitatea de a o
putea ajuta în mod eficace, în situzaţia
existenţială în care se află.
În aceste situaţii, inima percepe emoţii
inexprimabile şi senzaţii de bucurie şi fericire.
Ele, sunt mai mult sau mai puţin intense,, în
funcţie de vârstă şi caracterele care se ivesc.
Aceste emoţii şi senzaţii trupeşti sunt
autentice dacă răbufnesc dintr-o iubire
adevărată şi reală sau dintr-o iubire sinceră. În
a doua situaţie existenţială, descrisă mai sus,
cel care iubeşte, trăieşte şi senzaţii, copleşite
de suferinţă, dar impregnate de o dorinţă de a
fi cu persoana iubită, pentru a împărţii
suferinţa sau dificultăţile acesteia. Este cazul
mamei care veghează la căpătâiul fiului
bolnav, Neputând să realizeze această dorinţă,
privirea sa emană unde de compasiune, care
exprimă neputinţa sa şi totodată transmit fiului
certitudinea că mama sa e cu el.
Această situaţie se realizează şi într-o
iubire neîmpărtăşită. Privirea celui care
iubeşte, răspândeşte emoţii înfocate care ar
vrea să câştige pe cel iubit, dar în acelaşi timp
privirea sa este copleşită de tristeţe pentru că
nu este privit şi înţeles.
Sentimentul răspândit de privire, este
adevărat, când răbufneşte dintr-o iubire
concretă, produs de o dorinţă autentică de

66
comuniune cu celălalt, şi nu este adevărat
atunci când este provocat de ispite senzoriale,
cum ar fi pofta de plăceri sexuale.
Sentimentul poate să materializeze şi
aspectele negative ale poftei. În aceste situaţii,
ochii emit priviri înfocate ale unei iubiri,
sprijinită doar de simţuri, impregnată de o
nestăpânită dorinţă de sex, care tind să seducă
pe celălalt, pentru a-şi satisface propria pornire
spre plăcere.
Ochii sunt o adevărată oglindă a
sufletului. În ei se manifestă o întreagă lume
interioară.
Sentimentele negative ale poftei trupeşti,
care îl încearcă pe individ, pot fi rodul unei
educaţii greşite sau chiar lipsa acesteia în
perioada de creştere. Individul însă, oricare ar
fi cauza care determină această „incapacitate”,
poate, prin autoeducare să trezească în sine,
capacitatea sentimentală, căutând să trăiască
cu adevărat iubirea şi forţându-se să o exprime
faţă de persoanele iubite, în special în direcţia
părinţilor.
Mulţi tineri se îngrozesc la gândul de a
începe să imprime, cu sentimente, relaţia cu
propriii părinţi, mai ales cu tatăl. Trebuie
subliniat că energia produsă de senzaţiile
sentimentale îl solicită pe cel iubit să-şi
deschidă inima şi să-l primească pe cel iubit „în
sine”.
Ochii iluminaţi de un sentiment autentic,
sunt ca soarele care încălzeşte şi iluminează
calea celor care îi întâlneşte în drumul său.

67
Educaţia pentru iubire implică dezvoltarea
acestei „laturi” coprorale.

68
 4. 2. Tandreţea
Este o componentă trupească care
emană senzaţii şi emoţii, menite să implice
afectiv, pe cel iubit, pentru a-l fascina şi a-l
seduce, pentru a intra în propria sa inimă. Ea
ţinteşte să solicite şi să se abandoneze în
istoria sa.
Tandreţea are o mare forţă de implicare,
de vigilenţă pentru a o păstra în ordinea
ecologică pe care o materializează şi o
exprimă. Ea materializează dorinţa puternică a
celui care iubeşte şi care, prin forţa de iubire a
tandreţei, îl solicită pe cel iubit, să intre în
istoria sa.
În tandreţe, începe o mişcare mai
centripedă, o instanţă de mişcare a celuilalt
fără de care nu se pot împlini acele senzaţii, pe
care doar cu şi prin el le aşează în normalitatea
precisă. Tandreţea comportă o tulburare mai
mult la nivel fizic: senzaţii care pot avea cu
acel subiect determinat şi pe care nu le avea
cu alţii. E vorba de o senzaţie fizică, pe care
doar un anume altul ni le poate da, tandreţea,
care exprimă un sentiment deja de
apartenenţă.
Tandreţea nu se exprimă în mod generic.
Se forţează să capteze sensibilitatea celuilalt
pentru a-l determina la un răspuns satisfăcător.
E ca un magnet care se apropie de un altul,
pentru a-l atrage la sine şi a-l determina la o
comuniune de iubire sau la intensificarea celei
existenta.
Tandreţea este o contemplare sensibilă,
uneori tactilă a celui iubit. Ea are o puternică forţă

69
de acţiune. Întrepătrunderea senzaţiilor poate să
mişte în mod involuntar sexul, iar dacă apoi,
tandreţea se extinde la gesturi, care sunt
preliminare raportului sexual, pofta împreunării se
exprimă puternic, implicând pe logodnici la emoţii
foarte puternice şi greu de stăpânit.
Tandreţea atunci când este menţinută în
limitele iubirii dintre logodnici, conferă acestei
stări, un chip luminos, garanţie de deschidere şi
de primire, favorizând trecerea de la eu la noi,
esenţială pentru a se ajunge la decizia de a
deveni unul pentru totdeauna. Dacă însă
tandreţea nu respectă în exprimarea sa,
exigenţele ecologice ale iubirii, trăită real
impurifică iubirea, implică în experienţe de emoţii
sexuale egoiste, care împiedică cunoaşterea
profundă a celuilalt şi creşterea constantă a iubirii.
În mod practic, atenţia iubitoarea reciprocă
dă rod unei autentice cunoaşteri sexuale, a
celuilalt, adică a sensibilităţii sale, generate de
sexualitate, păstrează tandreţei întreaga putere
emotivă de solicitare la o abandonare din ce în ce
mai intensă şi profundă, esenţială pentru a ajunge
la cunoaşterea profunzimii celuilalt, esenţială
pentru creşterea în iubire.
Cunoaşterea sexuală a celuilalt nu este cea
răspândită de cultura sexuală a străzii care se
reduce la cunoaşterea celui iubit, prin diferite
modalităţi de cate, de îmbrăţişări fizice. E vorba
de o cunoaştere a sensibilităţii celui iubit, în
totalitatea sa de inimă şi de trup, care răbufneşte
şi particularizează sexualitatea. Nu numai sub
aspect pozitiv, dar şi în cele negative şi pasionale,
care privesc şi sexul.

70
 Cunoaşterea sexuală a celuilalt/celeilalte,
produce şi atenţie a iubirii, asupra celui /celei
iubite, adică în înţelegerea acestuia, de aceea cel
care iubeşte, învaţă modalităţile progresive de a-l
ajuta /a o ajuta, în mod eficient, în anumite situaţii
critice, pentru a evita scăderea în pericole şi în
caz de îndepărtare, cunoaşte maniera de a se
apropia, astfel încât iubirea lor să crească şi să
evite pericolul infidelităţii, atât de mult lăudată de
cultura actuală.
Atenţia iubitoare nu este gelozie. Aceasta
defapt nu are încrederea în cea iubită, de aceea
sfârşeşte prin a o trata ca un obiect preţios, la
care îşi limitează şi activitatea de acţiune.
Tandreţea conferă oricărui gest, oricărei
acţiuni, oricărui dar, cadou, o căldură şi o bogăţie
de senzaţii, menite să atragă pe cel iubit, sau spre
sine, conferindu-i siguranţa de a fi mereu cu el/ea
şi apropiat lui/ei. Aceasta e posibil de realizat
deoarece atenţia iubitoare conferă un chip
personalizat la senzaţii, adică întrupând în ele
particularităţile propriei sensibilităţi şi se forţează
să le comunice celei/celui iubit/e, respectând
sensibilitate sa: o operă autentică de artă de a
iubi!
Sunt defapt două sensibilităţi diferite, care
se întâlnesc pentru a se contopi sub acţiunea
iubirii, exprimate şi materializate în senzaţia
tandreţii.
Arat de a iubi, trebuie să aprofundeze
aceste senzaţii, legate de corporeitate şi modul
spus de a o exprima, pentru a înţelege valoarea
insustibilă şi de a o emancipa, dacă este necesar,
de la instrumentarea dorinţei sexuale, pentru a o

71
reconduce la funcţia naturală. Este indispensabilă
o purificare a lor. Ele pot să fie întinate de
obiceiurile sexuale. Castitatea este mijlocul de
realizare a acestei purificări şi purtarea inimii şi a
trupului la păstrare de virginitatea recuperată, la
redescoperirea frumuseţii, emoţii şi senzaţii libere,
de întinare sexuală pentru a o savura în întreaga
lor emoţie intrinsecă. A se obişnui să guste
mângâierea prin mângâiere, prin gustarea căldurii
şi a emoţiilor pe care aceasta le generează.
Aceasta ajută în mod deosebit la pătrunderea în
intimitatea celui/celei iubite. Practica stării de
castitate îi va ajuta pe logodnici să redescopere
semnificaţia autentică şi ecologică a unui gest de
tandreţe ca scop în sine. Va face să vibreze,
întreaga lor fiinţă de senzaţii dulci, care îi fac să
preguste bucuria de a fi unul pentru altul, un „noi”
în construcţie. Puritatea senzaţiilor care
maturizează voinţa faţă de fidelitate şi o învaţă
arta de a se bucura, printr-o reciprocă
apartenenţă.
Pentru logodnici, influenţaţi de educaţia de
a simţi a culturii actuale, purificarea acestor
sentimente poate diminua practicarea castităţii.
Nu e vorba de a distruge simţirea, ci de a o
educa, pentru a o pune în serviciul iubirii
autentice. Într-un capitol viitor, vor fi abordate
experienţele iubirii prematrimoniale, de aceea se
va înţelege validitatea a ceea ce este acum
propus ca drum spre iubire. Doar aşteptarea
răbdătoare a nunţii păstrează tandreţea în forţa
explozivă şi mişcătoare a senzaţiilor, obişnuindu-
ne să le gustăm în întreaga lor încărcătură
afectivă.

72
 Tandreţea exercitată ecologic, răbufneşte în
seducerea fericită şi de reciprocă împărtăşire,
care doar în căsătorie va duce în mod natural la
preliminariile împreunării fizice.
Tandreţea marchează liniile nu doar a iubirii
logodnicilor şi a căsătoriţilor ci, în mod diferit şi
linia de separare de orice iubire autentică şi
ecologică. Ea conferă o luminozitate fascinantă
care produce simpatie în persoanele care le
întâlneşte.
Tandreţea este ca o simfonie plină de emoţii
şi senzaţii care răbufnesc din chipul persoanei, din
faţă şi din pipăit, care atrage şi seduce pe
ascultător, determinându-l să se abandoneze
izvorului de unde ţâşnesc acestea.
Perfecţionarea sa stabileşte înainte de
toate, ştiinţa de a îl pune pe celălalt în centrul
propriilor interese, pentru a-i cunoaşte
sensibilitatea şi pentru a învăţa să aprecieze
propria sensibilitate tactilă, la sensibilitatea sa.
Tandreţea este autentică şi adevărată dacă
materializează sentimentul unei inimi, deschis
faţă de laţii şi care uită de sine. Puterea sa de
atracţie şi cucerire, depinde de flacăra iubirii pe
care o înglobează şi o iradiază.
Fiecare persoană caută iubirea şi este în
iubire, atât cât poate să o întâlnească lejer sub
forma tandreţe, în chipul persoanelor, cu care îşi
întretaie drumurile.
Adesea defapt, tandreţea este redusă la un
manierism predominant trupesc, lipsit de suflet.
Ea comunică emoţii şi vibraţii predominant
sensibile încălzite de cele mai multe ori doar de
dorinţa de sex. Trebuie educată această dorinţă a

73
trupului pentru a o readuce în ambianţa trupului.
Ea va reda bucuria de a trăi şi iubirea de viaţă. Va
comunica din nou trupului capacitatea sa dea
înţelege comuniunea cu alţii şi de a-l îndepărta pe
individ de singurătate.

4. 3. Delicateţea

Cuprinde atitudini bogate în seducţie,

destinate să îmbogăţească sentimentul şi gestul
de tandreţe.
Ea e alimentul şi capacitatea de a se lăsa
cucerit de uimire, de emoţie, de stimă din partea
iubirii pentru persoana iubită.
Delicateţea accentuată în mod deosebit
atitudinea oblativă (vreau să fiu cu tine), trezind în
celălalt simpatie, element fundamental pentru a
se pune în legătură cu el.
Această expresie corporală, maturizează şi
perfecţionează printr-o atitudine din ce în ce mai
intensă de sine, de dăruire de sine, capabilă să
creeze atitudinea de a pune pe celălalt în centrul
propriilor interese, depăşindu-şi propriul egoism,
răspândind raze de bunătate menite să nască în
alţii simpatie şi bunăvoinţa.
O faţă lipsită de această atitudine, e ca o zi
ploioasă, încărcată de tristeţe. Instaurarea în
individ a delicateţei, e semnul sfinţenie.
Delicateţea prefigurează un domeniu
constant de sine şi o atitudine de dăruire către
alţii, pe care doar cine e matur, în profunzimea
gândirii poate să o aibă.

74
 4.4.- O precizare necesară
Acţiunea care implică emoţii şi senzaţii,
generată de emoţii şi senzaţii angrenate în
acţiunea lor, mai cu seamă în iubirea dintre
logodnici.
Tandreţea de fapt este o contemplare
sensibilă câteodată tactilă a celui iubit, generează
senzaţii de iubire a logodnicilor în totalitatea
fiinţei lor.
Are o forţă de convingere foarte puternică
care pentru a o menţine în realitate, îndrăgostiţii
trebuie să o aibă în expresivitatea sa, în zonele
corporale neerotice, pentru a nu dezlănţui pofta
sexuală.
În drumul logodnicilor, drăgălăşenia are o
funcţie enormă de neînlocuit. Sunt conservate în
ambianţa dintre adevăr şi iubire, trăită în mod
real, în starea de logodnici.
Normă practică: mângâierea piele pe piele,
nu trebuie să coboare din jos de gât. A depăşi
această limită, înseamnă a intra în aria rezervată
actelor pregătitoare pentru actul sexual.
E logică o mângâiere făcută dintr-un impuls
dat de frumuseţe, pe spate, pe coloană sau pe
braţe, niciodată pe părţile intime.
Contactul piele pe piele se poate întâlni
între logodnici. De la gât în sus sunt de evitat
anumite stări afective (ex. linsul), propagandate
(promovate) de pornografii, care sunt preliminare
de raportul sexual. Orice fel de iubire, în mod
diferit se exprimă cu gesturi care se concentrează
de la gât în sus. Se exprimă iubirea fraternă, de
prietenie, paternă etc.

75
 Atunci când gesturile afective, coboară sub
zonele respective, exprimă pregătirea pentru un
raport sexual. Intenţia cu care se fac mângâieri nu
schimbă natura iubirii erotice. Ele răspund cu
stimuli sexuali care dezvoltă excitarea sexului,
crescând dorinţa de sex.
Ele, în modalitate şi densitatea diferită,
generează spirala emoţiilor sexuale, care suscită
dorinţa de raport sexual, deci pervertesc
împlinirea finalităţii.
Frenezia sexuală, înglobează în sine, în mod
progresiv, toate facultăţile individului, aruncându-
le în dorinţa de a face dragoste. Sinceritatea este
o caracteristică fundamentală în toate aspectele
amoroase, inclusiv în a nu nega niciodată
evidentele fapte, pentru că aşa e mai simplu.
Este inutil că vor să se ascundă de ei înşişi.
Adevărul ne face liberi. Libertatea este
fundamentul pentru creşterea autentică a iubirii.
Logodnicii se autoeducă la această libertate
esenţială şi pentru viaţa de familie. Ea postulează
activitatea de viaţă şi nu pe modul individual de a
distinge lucruri care distrug ordinea ecologică
naturală.

4. 5. Concluzie

Din cele spus, se poate identifica ecologia

delicateţei, tandreţei şi sentimentului. Ele sunt
daruri trupeşti, destinate să exprime iubirea,
dându-i o faţă, chip deosebit de atrăgător.
Activitatea fiecăruia dintre aceste daruri
trupeşti se încrucişează cu altele şi foarte rar una
acţionează independent de celelalte. Întreaga

76
acţiune încorporată dinamismului vital al iubirii: a
se dărui şi a se accepta.
Sentimentul este expresia dăruirii, a voinţei
de a fi cu celălalt, pentru a intra în inima sa şi a
participa la viaţa sa.
Tandreţea întrupează în schimb dorinţa
arzătoare ca celălalt să răspundă propriei dăruiri,
să facă parte din propria existenţă, unindu-se din
ce în ce mai profund împreună. Este expresia
privirii, acceptării celuilalt.
Delicateţea, cu emoţiile sale specifice, ajută
pe celelalte două daruri trupeşti să îşi ajungă
scopul lor.
Sentimentul şi tandreţea ajutate şi
favorizate de delicateţe, transformă flacăra
invizibilă a iubirii născânde, sau cea deja
existente, favorizând şi sporind comuniunea între
persoane. Iubirea se face cu adevărat trup, vizibil
atrăgător.
Aceste calităţi trupeşti subliniază cum este
alcătuit trupul pentru a iubi, expresia sensibilă a
iubirii.
Doar cu o autoeducare în a trăi coerent în
adevărata ecologie, orice fel de iubire, poate să
recupereze strălucirea acestor daruri trupeşti.
În măsura dezvoltării şi perfecţionării
acestor daruri trupeşti, se manifestă în mod
extern, gradul de realizare al propriei fiinţe. Mulţi
se gândesc să tindă spre perfecţiunea umană sau
creştină, fără să se implice deplin în
perfecţionarea darurilor mai sus amintite.
Însă o identitate autentică, are obligaţia de
a îngloba sentimente de tandreţe şi delicateţe,

77
pentru a da cu adevărat sens iubirii dintre doi
îndrăgostiţi.
Fără de ele, iubirea devine dură, iar o
persoană lipsită de iubire adevărată este o
persoană care are tendinţa să fie mereu
pesimistă, mereu anxioasă, mereu îndreptată spre
interesele sociale şi spre aspectele exterioare ale
vieţii.
Fără de iubire, un partener devine doar un
simplu element de satisfacere a simţurilor, fără de
iubire relaţiile umane devin reci, îndepărtate şi
centrate doar pe un interes propriu.

78
 CAPITOLUL VI: PRIVIREA

Fiinţa umană are o armonia internă

independente de lumea esterioară. Este o fiinţă
armonică, care trebuie deci să descopere
identitatea sa prin intermediul exerciţiuşui
propriei inteligenţe. Aceasta este solicitată,
deprinsă şi dezvoltată din lumea sensibilă
externă, adică prin lucrurile vizibile fiinţa umană
se cunoaşte mai bine pe sine şi universul care o
înconjoară.
Persoana umană de fapt ajunge la
cunoaşterea propriei identităţi prin realităţile
vizibile care cuprind o armonie asemănătoare cu a
sa; mai mult, în această confruntare descopere în
confruntare cu aceasta superioritatea sa şi în
acelaşi timp rolul său de administratoare menită
să-i amelioreze existenţa.
În această activitate privirea, adică vederea
are o funcţiune fundamentală şi insostituibilă.
Aceasta corespunde mai ales în contextul culturii
actuale structurată asupra imaginii.
Armonia naturală redescoperită şi
respectată ajută pe om să se perfecţioneze şi să
perfecţioneze creaţia. Se întâmplă însă adesea că
realităţile văzute sunt folosite de om pentru a le
reîmbrăca cu semnificaţii şi mesaje, adesea in
contradicţie cu ecologia lor originară, adică cu
ordinea lor interioară, care include un mesaj
natural original. În acest caz creaţia omenescul
merge împotriva ecologiei inimii corupându-o şi
antrenând-o spre scopuri potrivnice care
impurifică armonia sa ecologică. Aceasta poate să
se întîmple prin creaţia artistică, arta fotografica,

79
şi în orice reprezentări de mass-media actuale.
Asemenea producţii sunt autentice doar dacă
respectă ecologia inoculată în om şi în creaţie.
Doar astfel ele sunt în folosul dezvoltării integrale
umane şi a creaţiei.
Aceste norme ecologice trebuie respectate
mai ales în reprezentarea trupului omenesc în
goliciunea sa şi în funcţiile sale sexuale.
Această dimensiune ecologică a trupului
menesc e puţin respectată, dimpotrivă este
coruptă şi aservită instinctului dezordonat de
pasiunea sexuală.
Pornografia în toate formele sale este
antiecologică întrucât nu respectă funcţiunea şi
semnificaţia naturală legată de corporeitatea
umană şi de activitatea sa sexuală.
Ecologia trupului are un element
fundamental de neatins dovedită de experienţa
umană universală: corporeitatea este destinată în
mod nativ să exprimere realităţile invizibile ale
inimii, mai ales iubirea, şi exprimându-le conferă
acestora o înfăţişare simpatică, care atrage şi
cucereşte.
Când cotrazice sau corupe această
finalitate, denaturează armonia intrinsecă a fiinţei
umane, adică ordinea armonică firească între
inimă şi trup care trebuie respectată.
Efectele acestei dezordini se repercutează
în mod cu totul particular asupra iubirii mai cu
seamă în expresiile sale sexuale.
Fiinţa umană este o unitate de nedespărţit
stabilită şi susţinută de persoana sa, element
individualizant, specific şi valorizant al întregii
fiinţe şi acţiuni. Corporeitatea are de aceia o

80
finalitate intrinsecă de a pune persoana în relaţie
cu realităţile externe.
Centrul propulsor al acestei relaţii, de fapt,
este persoana cuprinsă în trup.
Corpul este şi pentru a stabili
comunicativitatea şi schimburile între persoane.
Valoarea acestei intercomunicabilităţi între
persoane capătă valoare din sentimente trăite în
mod autentic de persoană în propria realitate
interioară şi nu invers. Nu este deci trupul prin
capacităţile sale relaţionale şi suavitatea,
sentiment, tandreţe şi sex cel care dă sens
acţiunilor şi gesturilor care să concretizeze
relaţiile fiinţelor umane, ci iubirea şi sentimentele
interioare. De aici urmează că şi trupul nud este în
mod ecologic mijlocul expresiv al persoanei şi
păstrează misiunea de a stabili unirea, relaţiile
autentice între persoane. Mai ales nudul genital
trimite din punct de vedere anatomic la o relaţie
care se realizează printr-o întrepătrundere fizică
cu o fiinţă ecologic complementară: două trupuri
devin unul pentru a exprima funcţia unită, prin
iubirea inimii.
În limbajul natural uman această unire se
numeşte în deobşte alianţa sponsală, de aceea
nudul genital întrupează şi exprimă anatomic
valenţa conjugală a trupului omenesc. Rezultă, de
fapt, să amintim că şi nuditatea genitală este
parte integrantă a persoanei şi mijlocul său
expresiv, deci şi ea trebuie să respecte rolul
inspirator şi calificativ.
Nudul în general şi în particular cel genital
este deci ecologic doar când exprimă şi

81
întrupează realităţi care în mod obiectiv respectă
ordinea armonică ecologică a persoanei.
Arta fotografică şi cea narativă a nudului
este deci astfel dacă respectă adevărătatea
intrinsecă a structurii ecologice a corpului.
Reproducerea artistică a nudului este cu
adevărat artă când artistul, chiar folosid nudul ca
simplă entitate fizică îl face să trăiască prin
sensibilitatea sa imprimându-i un mesaj ecologic
valid. Această transformare, respectuoasă a
ecologiei fiinţei umane, realizează aproape o nouă
creaţie.
Fiecare formă artistică de fapt este autentic
umană când respectă finalităţile ecologice
obiectiv intrinseci ale fiecărui corp, adică
stabilirea, suscitarea emoţiilor care aneliorează
relaţiile cu alţii, şi niciodată nu le tulbură. Frumosu
înalţă pe om, şi nu trebuie să-l încline spre
machierea fiinţei sale integrale.
Orice reprezentare artistică trebuie deci să
respecte ordinea morală întrupată în spirit şi trup
şi cea regulatoare a dependenţei reciprocă, mai
ales nu trebuie niciodată să impurifice ecologia
iubirii.
Ecologia decide deci asupra validităţii
morale a reprezentării nudului în operele artistice.
Şi arta fotografică în toate formele sale este
reglată de ecologie. Tehnicile sale ar trebui să
sublinieze şi să facă să rezulte dimensiunea
relaţionale ecologică a trupului şi mai ales a
nudului, niciodată, cum se întâmplă de obicei,
transformând nudul ca solicitare la un raport
sexual trăit ca dschidere sau ca izvor de plăcere,
şi nu ca expresie a unei sponsalităţi realizate.

82
 Se cere să mai subliniem că: raportul sexual
este expresia cea mai înaltă şi personalizată a
iubirii heterosexuale, încorporează sentimente
profunde, foarte personale pe care persoane
doreşte să le păstreze în intimitate cu persoana
iubită.
Tuturor popoarelor le place să trăiască
acest moment de intimitate, departe de privirile
indiscrete … prezenţa altora având sensul unei
profanări ale unui gest exprimând o lume
individuală de sentimente de neatins.
Această percepţie ecologică rpofundă
generează pudoarea care vrea să protejeze şi să
apere nuditatea ca expreie a unei comuniuni de
iubire foarte personală.
Pudoarea, de fapt , cuprinde nu doar gestul
intimităţii, dar ci şi părţile trupului pe care acesta
le implică. Ele, prin natura lor * persoanei o
realitate intimă, inviolabilă, de aceea în mod
instictual nedespărţită, începând de la prima
pubertate îi place să le acopere şi simte ruşine să
le expună la priviri din partea altora1.
1
Tendinţă esenţiala de a ascunde valorile sexuale se
manifestă mai cu seama în măsura în care constituie în
conştiinţă o persoană ca pe un posibil obiect, un mijloc de
desfătare. De aceea nu observăm un asemenea fenomen la
copii pentru care domeniul valorilor sexuale nu există,
deoarece nu este încă accesibil. Simt iubirea şi devin
conştienţi, încep să trăiască pudoarea sexuală şi, în acel
moment, ea nu este pentru ei un oarecare lucru impus, ci o
exigenţă interioară a personalităţii lor în devenire.
(Karol WOJTILA Amore e responsabilità, morale sessuale e
vita interpersonale, trad. ital. Moretti, Torino, 1978 p.163.)
Şi la popoarele primitive din Africa începutul
pubertăţii însemna încolţirea pudorii şi a ruşinii, de aceea
acopereau părţile intime ale trupului implicate în raportul

83
 Nici o parte a trupului nu este nepudică.
Impudic poate fi privirea celui care
instrumentaliyează părţile trupului omenesc,
sepaându-le de persoană. Pudoarea apare ca
apărare împotriva acestor posivile
instrumentalizări. Persoana nu vrea să devină,
prin nuditatea sa personalizată, un obiect de
plăcere pentru alţii şi refuză în acelaşi mod să
transforme pentru sine pe celălalt2.
Pudoarea este o apărare naturală a fiinţei
umane. Datoria sa este de a menţine atenţia
celorlalţi asupra valorii inviolabile a persoanei,
împiedicând ca ea să fie absorbită de exaltarea
trupului, care l-ar transforma în obiect de care să
se folosească fără a-l iubi. Pudoarea înglobează
înclinaţia ecologică a persoanei să se apere. Ea nu
poate permite să fie redusă la un instrument
sexual şi îşi apără sexul, pentru ca să-şi păstreze
funcţia naturală de mijloc expresiv al iubirii
sopnsale.

sexual. În prezent pornografia implicită sau explicită a

mass-media, mai ales a televizorului, anticipă în copii
sensul pudorii. Expunerea explicită a acestora mesaje
anticipă în ei intuiţia sexului ca mijloc de plăcere.
2
Pudoarea păstrează intimitatea persoanei. Controlează
privirile şi gesturile în conformitate cu demnitatea
persoanelor şi a unirii lor … ea păstrează şi misterul
persoanelor şi a iubirii lor. Sugerează răbdarea şi măsura în
relaţia amoroasă; pretinde ca să fie respectate condiţiile
darului şi a îndatoririi definitive a omului şi a femeii între ei.
Pudoarea este modestia. Inspiră alegerea îmbrăcăminţii.
Păstrează tăcerea sau reţinerea acolo unde transpare riscul
unei curiozităţi bolnăvicioasă. Devine discreţie … care
cuprinde trupul şi sentimentele.
(Catehismul Bisericii Catolice,nn.2521-2522).

84
 Raportul sexual implică pudoarea, adică
trebuie să fie dezvoltat în intimitate a două
persoane, care se întâlnesc pentru a-şi spune prin
acesta adevărata lor iubire. Expus la privirea
străinilor el îşi pierde dimensiunea relaţională a
persoanelor, pentru a-şi asuma o valoare doar de
plăcere sexuală, şi ca atare solicită la
instrumentalizarea persoanelor în scop de
plăcere3.
Tehnicile fotografice, dacă vor să fie
constructive, trebuie să recupereze aşa cum a
fost subliniat mai sus, sensul ecologic al nudului,
doar aşa pot creşte nivelurile artei adevărate.
Armonia frumosului de fapt, rezultă din ordinea
armonică prezentă în subiectul fotografiat şi de
sentimentele autentice care izvorăsc din ea.
Fotografia este artă adevărată când reia şi
întrupează valori naturale autentice personificate
de subiectul fotgrafiat.

3
Există şi o ruşine a iubirii fizice şi conştient se vorbeşte
despre aceasta ca intimitate. Bărbatul şi femeia în
momentul actului trupesc se feresc de privirea altora, şi
orice persoană moralmente sănătoasă va găsi indecent să
nu o facă … iubirea este o unire a persoanelor care
c’presupune apropierea lor fizică în raporturile sexuale.
Acest act sexual poate fi în mod esenţial legat de iubire.
Gaseşte atunci în el propria raţiune şi justificare obiectivă …
dar acele două persoane sunt singurele determinate să aibă
cunoştinţă de această raţiune şi această justificare; doar
pentru ei iubirea lor este o problemă , interioritate a
sufletelor şi nu doar a trupurilor. Pentru orice om care se
menţine la exteriorul acestui act, sunt doar manifestări
exterioare ale acestuia, în timp ce unirea persoanelor,
esenţă obiectivă a iubirii, rămâne pentru el inaccesibilă.
(Karol WOJTILA, Amore e responsabilità – morale
sessuale e vita interpersonale, op.cit. , p.167).

85
 Abilitatea fotografică poate, prin tehnicile
sale, să reîmbrace nudul cu semnificaţii diferite de
cele care rezultă din globalitatea sa. Ajunge acest
scop prin expunerea în lumină a unei anumite
trăsături particulare a trupului şi nu a uneia
diferite. Aceasta se verifică în pornografie.
Aceasta de fapt, voind să inoculeze în om ideea că
doar un organ genital forate dezvoltat este
semnul puterii virile şi izvor de plăcere pentru
femeie, evidenţiază totdeauna raporturi sexuale,
prin intermediul jocurilor fotografice, cu penis-uri
groase şi lungi. Acestea trezesc în cei care le
privesc diferite complexe.
Nudul pornografic violează orice pudoare ;
distruge orice legătură cu dimensiunea personală
referitoare la sex ; exaltă goliciunea părţilor
erotice ale trupului ca mijloc pentru a solicita la un
raport sexual consumat ca sursă de plăcere şi de
emoţii sensibile, schimbate pentru iubire.
Activitatea sexuală pornografică nu
întrupează sentimente interne ale iubirii, ci emoţii
sensibile. Aceste devin factorii stimulatori şi valori
care le justifică .
Vederea sexului exprimat în pornografie,
bulversează deplin ordinea ecologică, distruge în
acelaşi timp şi pudoarea, înlcuindu-o cu ruşinea
de a arăta o nuditate reputată lipsită de sexy.
Cultura amoroasă generată de pornografie exaltă
calitatea şi cantitatea raporturilor sexuale ca
valoare fundamentală, care dă un sens inimii şi
iubirii şi califică relaţia cu celălalt sex … şi adesea
şi cu acelaşi sex!
Recuperarea ecologiei iubirii implică deci o
aprofundare a susmenţionatei culturi.

86
 6.1.- Pornografia

Mare parte din cunoştinţele sexuale ale

tinerilor sunt produse de clarificările asupra
sexului produse de pornografia prin intermediul
diferitelor forme de exprimare. Mai mult, se poate
spune că ea este şcoala fundamentală, în mod
direct şi indirect de iniţiere sexuală pentru
aproape toţi adolescenţii, tinerii şi mare parte a
adulţilor. Adesea activitatea sa didactică începe în
copilărie.
Pornografia educă şi formează deci
mentalitatea tinerilor transmiţându-le valorile
sale, ca fundament a unei vieţi heterosexuale
fericite.
Producţia pornografică în grade diferite a
existat întotdeauna. Dar în prezent a devenit un
fenomen de masă, global; este o componentă
semnificativă a culturii moderne.

6.2.- Realitatea (valorii !) exaltate şi

inoculate de pornografie.
Reproducerea pornografică se confruntă şi
materializează tendinţele fizice şi psihologice
sexuale, în toate valenţele lor negative derivate
din poftă, prezente concret în persoană pentru a o
solicita spre o intensă activitate sexuală, adeseori
nerespectuoasă, aşa cum a fost evidenţiat în
capitolul precedent asupra exigenţelor naturale
ale corporeităţii feminine şi a ritmurilor naturale
de producere a spermei. Efectul antiecologic al
dezordinei iniţiale «păcatul original» aprofundat la

87
primul capitol a marcat, de fapt, mai ales
componenta sexuală a persoanei umane
producând pofta, adică o pornire dezordonată şi
scop in sine al activităţii sexuale, aşa cum a fost
tratată în capitolul trei.
Pornografia incită deci pofta, mai ales pe
cea masculină în forţele sale cele mai obscure şi
descătuşate şi sălbăticite ale finalităţii naturale a
sexului.
Ea, de fapt:
-obiectivează sexul, adică îl goleşte de
referirea sa orientată spre persoană şi misiunea
sa nativă intruparea şi exprimarea iubirii sponsale.
Structura genitală feminină şi masculină, aşa cum
am arătat deja, pretinde o unire sexuală care să
fie expresia relaţiei, aspiraţiilor sponsale întrupate
în sexualitate: componente fundamentale
specificatoare, actualizate ale persoanei omeneşti
în dimensiunea sa cea mai intimă a capacităţii de
a iubi. Sexul prin natura sa este întruparea
sexualităţii. El păstrează legătura cu persoana pe
care o exprimă realizând activitatea sa în
coerenţă şi armonie cu exigenţele sexualităţii.
Activitatea sexuală prezentată de pornografie
scoate aceste semnificaţii pentru a propaga un
raport sexual centrat aproape exclusiv pe emoţii
ale trupului şi ale plăcerii. Bucuria (plăcerea)
sexuală, de fapt, cum va fi prezentat în continuare
în alt capitol devine un criteriu antropologic, moral
pentru a justifica activitatea sexuală în general şi
chiar în particular prin anumite expresii sigure
implicând o răvăşire a ordinii ecologice naturale;
-răvăşeşte ordinea ecologică a fiinţei
umane. Fiecare experimentează cum trupul este

88
mijlocul natural pentru a exprima în mod sincer4 şi
în adevăr realităţile interioare în mod special
iubirea. Corporeitatea face, de fapt, vizibilă flacăra
invizibilă a iubirii reîmbrăcându-o cu emoţiile
capacităţii sale expresive a iubirii, adică a
suavităţii, a tandreţei, a sentimentelor şi a
sexului, făcându-o în mare măsură atrăgătoare şi
fascinantă. Activitatea sexuală are deci funcţia
naturală de a exprima iubirea, nu este
iubirea, aşa cum a fost demonstrat pe larg în
cap.II.2, şi ca atare trebuie să materializeze şi să
exprime iubirea care corespunde la semnificaţia
materializată în gesturile sale. Dacă unul salută pe
altul cu un gest al mâinii înţelege să-i exprime
ecologic sentimentele sale de iubire şi de
bunăvoinţă, dacă dumpotrivă ar fi folosit acest
gest materializând în el ură şi respingere, toţi ar
percepe trădarea săvârşită faţă de un gest care
omeneşte are cu totul altă semnificaţie.
Pornografia exaltă emoţiile şi senzaţiile fizice
răbufnind din activitatea sexuală ca valori
autentice în sine suficiente să dea un sens
comuniunii cuplului arătând moduri şi limbaje noi
pentru a o realiza. Prin ea iubirea, de fapt, este
constituită de emoţii immediate, spontane,
generate de un erotism care scapă oricărei logici
de control, şi care se abandonează instinctelor
4
Sinceritatea şi adevărul nu sunt întotdeauna în
armonie între ele. Se poate reţine că persoana poate
fi sinceră în a exprima sau a spune o realitate.
Aceasta însă adesea nu corespunde adevărului
ecologic obiectiv fie câte odată a celui personal.
Aceasta trebuie ştiut de toţi în mod special de tineri
când îşi deschid inima faţă de un expert sau un
educator.

89
momentului. Această spontaneitate generează
schimbul profund relaţional între persoane … este
iubire5. ! Limbajul pornografic a generat pe acela
al noilor generaţii care se exprimă prin diferitele
părţi ale organelor genitale, prin ea tinerii se simt
mai spontani şi autentici. Acest mod prezentat de
a interpreta realitatea sexuală se extinde tot
restul vieţii de aceea este valid nu numai ceea ce
în mod obiectiv corespunde ecologiei, ci ceeace în
mod nedespărţit în acel moment reţine ca
autentic pentru el … suntem în subiectivism mai
mult absolut, adică un mod de a vede şi înfrunta
realităţi create neinspirându-se de realitatea
ecologiei lor, obiectivă dar precum individual sunt
văzute în acel moment. Realitatea în sine nu
contează, este valabil ceea ce individul în acel
moment pune în sine … …şi o îmbracă.
Această logică înglobată în producţia
pornografică devine regulă de viaţă;
-plăcerea este crescută la valoarea capabilă
să justifice singură activitatea sexuală.
Nu contează dacă ea se află în logica
ecologiei integrale a trupului; important este ca
individul să fie cuprins de emoţii ale plăcerii
trupeşti de care simte nevoia şi pe care fantezia
sa o doreşte6. Această viziune a vieţii sexuale
descătuşează o voinţă, uneori necontrolabilă, de
5
A se citi şi a medita, pentru a înţelege mai bine această
afirmaţie, ceea ce a fost aprofundat în cap.II nr.2 din
această carte şi de asemenea părţile 3 – 4 – 5 - 6 ale
Enciclicei lui Benedict al XVI-lea „Dumnezeu este iubire”
(op.cit. pp. 10-18).
6
Se înţelege mai bine această realitate citind cu atenţie
nr.1, 2 şi 3 din cap. XII care evidenţiază consecinţele
generate de ea.,

90
emoţii sexuale mereu noi şi adesea
nerespectuoase faţă de maturitatea sexuală a
persoanelor şi a identităţii lor ecologice naturale
masculină sau feminină. Pornografia crează
această mentalitate prin intermediul prestării
explicite sau implicite în miile de feluri de a face
iubire. Acest fel de a face sex nu ţine seama de
raportul personal dintre parteneri ci de
intensitatea emoţiilor pe care el le produce.
Această viziune a vieţii generează o mentalitate
care respinge orice renunţare neplăcută în măsura
în care pretinde o depăşire sigură a propriului fel
de a interpreta realitatea, deci sacrificiul ; de
aceea naşte deziluzia, frustaţia în faţa renunţării
la propriul fel de a vedea lucrurile; se caută deci
adeseori să se iese din această inevitabilă
suferinţă cotidiană în paradisuri artificiale …
oferite de societatea modernă: drogurile,
alcoolismul, sexul virtual prin internet, etc.;
-exaltarea potenţei şi a dezvoltării fizic-
corporal, şi mai ales a organelor genitale
masculine, ca garanţie a succesului şi a afirmării
de sine în relaţiile cu celălalt sex, mai ales în
raportul sexual. Pornografia prezintă întotdeauna
modele ideale de oameni musculoşi şi armonici
dotaţi cu organe genitale masculine super,
insinuând cu viclenie convingerea că doar acestea
organe ar fi garanţia plăcerii şi atracţiei pentru
femei în intimitatea sexuală. Această provocare
implicită sau explicită crează nesiguranţe şi
complexe în om, pentrucă organele sale genitale
sunt externe. Mai bine de jumătate din bărbaţi, în
diferite feluri şi cu intensitate diferită, este
preocupată de aceste probleme. Aceasta se

91
întâmplă deoarece în ei s-a creat prin intermediul
culturii pornografice răspândite o stare prihologică
menită să-i facă incapabili să-şi evalueze în mod
precis, cu privirea, voluminoziatea organului
genital, de aceea îl văd întotdeauna mic,
neconform canoanelor sexy, chiar şi atunci când
este în mod real mare. Condiţia susmenţionată
cauzează, aşa cum s-a explicat deja, … , în lumea
bărbaţilor complexe legate de dezvoltarea
fiziologică a dimensiunilor organelor genitale sau
de funcţionalitatea sau prestaţia acestora7.
Cultura pornografică crează în bărbat şi alte
nenumărate probleme şi complexe legate şi de
frumuseţea trupului: puţin musculos, etc.; pentru
a le înţelege mai bine şi a învăţa trebuie să fie
citite cu atenţie aşa cum a fost deja aprofundat.
Pornografia, crează în sfârşit complexe şi
probleme şi femeii, cum s-a subliniat,…, privind
voluminozitatea sânilor şi asupra frumuseţii sexy

7
Pentru a uşura înţelegerea realităţii prezentate mai sus, se
reaminteşte în sinteză ceea ce s-a explicat deja … adică
faptul că sexologia şi andrologia demonstrează că vaginul
excitat are o lungime medie de 7,5 – 10 cm. Prima cifră se
referă la peretele anterior, care merge până la porţiunea
vaginală, iar a doua la partea posterioară. Profunzimea
canalului care serveşte împerecherii este deci de 10 cm. Dr.
TH. WAN WELDE, Il matrimonio perfetto, Editura Mediterane,
1984, p.193.
Cf. MASTER e GIONSON, Atto sessuale nell’uomo e
nella dona, Editura Feltrinelli, 1978, pp.79-82. Porţiunea de
penis necesară pentru un raport ecologic şi uman este în
mod obişnuit de 10 cm. Însemnează că un penis lung de 11
sau 12 cm în erecţie este fiziologic normal şi capabil să
împlinească un raport sexual perfect. Grosimea penisului nu
constituie niciodată o problemă întrucât vaginul excitat fiind
foarte elastic, asumă orice diametru.

92
a celorlalte părţi ale corpului, determinând analiza
de sine sau un impuls de a-şi expune prin mode
fanteziste a părţilor sexy considerate frumoase
sau atrăgătoare sau de a se abandona uşor la
raportul sexual. Pentru a înţelege consecinţele
dezastruoase din punct de vedere al raportului
heterosexual al acestor ultime comportamente
femenine, trebuie citit cu atenţie despre
(Funcţiunea ecologică a trupului şi Frumuseţea
sexy).
Pornografia prin motivaţiile amintite
exercită o influenţă devastatoare, mai ales prin
intermediul privirii, asupra dimensiunii psihologice
a individului atingând echilibrul ecologic,
aruncându-l adesea într-o stare de nesiguranţă,
care împiedică un raport relaţional normal cu sine
şi mai ales cu celălalt sex, mai ales când apare o
îndrăgostire.
Se stabileşte în individ o atitudine
asemămătoare timidităţii, greu de depăşit, dacă
nu printr-o redescopeire autentică de sine.
Gradul de poluare produs de pornografie nu
este cuantificabil, deoarece a devenit un fenomen
de masă prin intermediul mass-media, se poate
reţine de fapt că rudimentele de cunoştinţe
sexuale se sprijină la aproape toate personele pe
viziunea sexului transmisă de ea.
Difuzarea extinsă a zvonurilor exagerate cu
diferitele funcţii excitatoare sau inhibitoare a
frânelor, a complexelor, îşi bazează succesul pe
diferitele complexe produse de pornografie. Doar
recuperarea unei educaţii sexuale ecologice va
ajuta pe tineri şi mai puţin tineri să redescopere
frumuseţea sexului şi a funcţionalităţii sale în

93
dimensiunea relaţională, redând privirii
capacitatea de a şti să citească în corporeitate
mesajele şi semnificaţia care pornesc din lumea
interioară.
Acesta este drumul de urmat pentru a
reduce producţia pornografică şi a limita în mod
progresiv influenţele ei negative. Sunt inutile
cruciadele morale sau scandaoase când nu se
caută să se elimine impurificarea inimii: unicul
tratament capabil să elimine din mediu şi din
cultură orice element impurificator.
Pornografia, pe de altă parte, prin povestiri
reproduse cu figuri stil «fumetti», prezintă
raporturi sexuale ale oamenilor cu femei orientale
reprezentate astfel încât par adolescente ! Se
poate inocula progresiv şi dorinţa experienţei
pedofile.
De fapt într-un context cultural încărcat de
dorinţe bolnăvicioase, de noi şi prohibite plăceri
sexuale, mai ales când e vorba de «pedofilie», cu
atât mai mult se va răspâdi dorinţa de a
experimenta emoţiile, cel puţin la nivel fantastic.
Aici nici tăcerea nu este binevenită. Trebuie ca
atare ajutate persoanele să recupereze sensul
estetic, ecologic al artei imaginii fotografice sau
similare, şi să redescopere legătura dintre nudul
corporal, mai ales a organelor genitale şi a plăcerii
produse de acestea, cu persoana, ale cărei
expresie sunt.
Această educaţie ajută pe individ să
redescopere valori umane legate de nud, în toate
formele sale purificând sensul estetic al
frumuseţii.

94
 Cel care este obişnuit cu aerul poluat al
oraşelor industriale, respirând aerul curat,
oxigenat al munţilor, încearcă o senzaţie de
bunăstarea care invadează întregul său corp
conferindu-i un sens al eliberării, al puruficării
care dă vigoare trupului şi-i refac să guste
frumuseţile mediului în care se simte cuprins, de
aceea este îndemnat să dorească această
experienţă să fie perpetuă în viaţa sa.
Dacă însă trăieşte această expeienţă cu
ţigara în gură sau într-o stare de poluare, de
stress, de divertisment sau ameţit de alte
substanţe: alcool, etc.; desigur nu gustă şi nu
valorifică ceea ce muntele poate să-i ofere pentru
a dezintoxica propriul trup … va trăi cu muntele
un contact consumistic precum în oricare alt loc
de divertisment.
Doar omul ecologic gustă şi valorifică
efectele şi valorile care izvorăsc dintr-o natură
armonică şi nepoluată. Simţurile sale şi privirea sa
sunt deschise deplin, ca un burete în contact cu
apa, să fie impregnate de emoţii fizice şi spirituale
care izvorăsc dintr-ânsa.
În aşteptarea acestei finalităţi se întâmplă
ca individul să iniţieze o autoeducaţie mai ales a
privirii.

6.3. Educaţia ecologică a privirii.

Reproducerea pornografică pentru a-şi
atinge adeseori scopurile sale, cum s-a subliniat
mai sus, exploatează şi materializează în imagini
tendinţele psihologice negative prezente în inima
omului şi a femeii concrete, adică a omenirii

95
poluată de dezordinea iniţială şi de dezordinile
personale şi sociale.
Multiplicarea păcatelor introduce în omenire
de fapt o dezordine internă mereu mai intensă şi
câte odată chiar fizică şi se concretizează în bolile
ereditare; SIDA este o dovadă în acest sens.
Omul istoric, adică omul concret este
solicitat de poftă spre o activitate sexuală,
orientată aproape exclusiv asupra părţilor genitale
sau similare. Pentru aceasta în preambulul sau
preludiul raportului sexual limitează la minimum
gesturile de afectivitate şi tandreţe, trecând
imediat la stimulările directe genitale sau a
părţilor predominat erotice. El, de fapt se excită,
cum s-a menţionat adesea, mai ales prin privire
şi pipăit. Femeia dimpotrivă, în mod obişnuit se
excită prin manifestări intime, de tandreţe, bogate
în sentimente şi suavitate.
Pornografii cunosc bine aceste structuri
psihologice, mai ales cele masculine, de aceea
caută să le mterializeze în secvenţe de imagini.
Producţia pornografică este bărbătească,
adică vrea să exalte pe bărbatul super şi
dominator. Femeia are o funcţie psihologic pasivă,
chiar dacă în scenele pornografice pare activă şi
în centrul raportului. Este un element activ în
serviciul omului. Omul este în centru raportului. El
de fapt este solicitat la atitudini şi acţiuni capabile
să demonstreze femeii capacitatea sa de a o face
fericită.
În fine, în centrul raportului nu este altceva
şi nici propriul eu, ci plăcerea. De aceea
pornografia practicată produce emoţii puternice,
niciodată relaţii afective capabile să învingă

96
singurătatea. Dacă se examinează, de fapt, cu
atenţie secvenţele aventurilor ponografice în
centrul lor este o singură realitate: plăcerea!
Omul şi femeia sunt actori cu funcţii diferite,
dar mereu depersonalizate.
Doar ardoarea desfrâului orbeşte şi îi face
incapabili să descopere această corupţie a
pornografiei.
Răzbate spontan o întrebare: cum poate
individul să se cureţe de influenţele sale şi să
evite să fie din nou contaminat?
Mijlocul excelent de combatere este
educaţia ecologică a privirii.
Analiza precedentă a evidenţiat cum
transmite pornografia mesajul său şi învăţătura
mai cu seamă prin fotografii. Individul, mai ales
omul, asimilează prin imagini sau scene erotice
mesaje sau invăţături, care adeseori sunt
transmise în acest scop şi subliminal care în mod
progresiv acţionează asupra individului în mod
inconştient.
Pornografia adaugă acest scop evidenţiind
în secvenţele sale asupra unui raport sexual,
anumite particularităţi, subliniindu-i frumuseţea în
. . . faţă de alţii care în mod aparent sunt în
centrul dezvoltării. Succesiunea de imagini de
exemplu poate arăta un raport anal cu o femeie
dar alături de aceasta este evidenţiată în diferite
moduri prezenţa unui fund bărbătesc mult mai
frumos şi armonios decât cel al femeii… fantezia
este atrasă şi asimilează în mod inconştient
frumuseţea unui asemenea fund bărbătesc şi
posibilitatea de a găsi în el aceleaşi emoţii şi
plăceri. Este acesta mesajul homosexualităţii care

97
în mod progresiv intră în individ pe furiş. Fiinţa
umană de fapt privind o realitate multiplă e
câştigată instinctiv de imaginea cea mai
frumoasă.
Trebuie deci educată privirea pentru gustul
unei frumuseţi autentice şi aceasta este aşa
atunci când este ecologică, cu alte cuvinte
întruparea unei valori sau a unui mesaj care este
în armonia cu spiritul se identifică cu iubirea
autentică. Şi organul genital este frumos când
face să se exprime valoarea sa unitivă intrinsecă
şi procreativă legată de persoana care trăieşte
aceasta.
Deci este indispensabil ca individul să
redobândească sensul pudorii autentice,
apărătoare a susnumitelor valori. Pudoarea nu
este un tabu, nici ruşinea faţă de trupul gol ca şi
când ar fi ceva «murdar», ci este păstrătoarea aşa
cum a fost demonstrat deja, a valorilor legate de
sex şi de intimitatea cea mai profundă a
persoanei.
Individul animat de valori autentic ecologice
va şti să-şi coordoneze privirea. Va învăţa să vadă
dar să nu privească.
În contextul culturii actuale privirea
întâlneşte adesea imagini care impurifică nudul în
toate formele sale, se cade a fi convins de valorile
suamintite, şi aşa va trece imediat dincolo cu
proprii săi ochi şi inima îi va rămâne intactă, ba
chiar fortificată în voirea binelui (vezi) !
Oprirea voită asupra mesajelor pornorafice,
adică fixarea şi privirea imaginilor sau secvenţelor
însemnează introducerea voită în inimă a mizeriei
şi a corupţiei. Priveşte !

98
 Dacă cineva cunoaşte realitatea foarte
poluată şi iubeşte sănătatea sa, ne avertizează să
nu ne introducem în ea, chiar dacă simţurile pot
să ne procure plăcerea. Aceasta s-ar realiza prin
droguri. Dar dacă individul ţinteşte doar spre
plăcerea şi uită de sănătatea sa, primeşte
drogurile ca element pozitiv şi exaltant al vieţii.
În contextul culturii actuale rezultă că avem
idei clare asupra adevăratelor valori ale vieţii şi
deci este posibil să ni le păstrăm doar prin
intetmediul recuperării sensului ecologic al
persoanei umane şi a universului care o
înconjoară. Din păcate în timpul prezent se asistă
la o recuperare parţială a ecologiei creaţiei, de
aceea pe de o parte se vrea resanarea
ecosistemului naturii, în care trăim, se continuă ba
chiar se caută mereu noi mijloace pentru a
deprava trupul fiinţelor umane, mai ales în
vederea unui sex mai liber, trăit fără nici o
referire la ecologia trupului.

Sărutul.
Sărutul este unul din atâtea modalităţi
oemneşti de a exprima iubirea. El nu aparţine
ecologiei naturale a trupului, cum este raportul
sexual, dar e rodul culturii noastre, care este
îmboldită de dorinţa inimii de a întrupa în cuvinte
şi gesturi voinţa sa de a spune iubirea, a ales
această atitudine trupească pentru a se manifesta
încorporând în ea continenţa, suavitatea şi
sentimentul.
Diferitele sale modalităţi de a se exprima
înglobează diferitele feluri de a iubi ale fiinţelor
umane. Alegerea sărutului de către cultura

99
noastră se pierde în negura timpului. Această
repetare din generaţie în generaţie a sărutului a
întrupat în inima omenească semnificaţiile sale
amoroase, transformând modalităţile sale
adevărate de a se exprima într-un model natural-
cultural. Astfel orice formă de sărut înglobează în
sine o semnificaţie afectivă pe care individul nu
poate personal să o schimbe pentru că experienţa
emoţiilor şi a semnificaţiilor legate de acesta s-au
imprimat în el nu doar la naşterea sa, ci din sânul
matern.
Respectul diferitelor forme de sărut şi a
felurilor de a iubi pe care cultura milenară le-a
întrupat în ele, conservă aceste manifestări cu
adevărat afective, favorizând creşterea şi
perfecţionarea iubirii.
Plăcerea şi emoţiile sensibile produse de
sărut au de fapt funcţie în ecologia globală de a
favoriza, a solicita, a da mai mare fluenţă iubitei/
sau să se deschidă faţă de iubit, pentru ca să
poată mai uşor să pătrundă inepuizabilul mister al
inimii sale de care se simte atrasă.
Sărutul, după unii psihologi, cuprinde în sine
experienţa primordială a plăcerii produsă de
comuniunea cu suptul laptelui matern8 asumând
8
După Freud gestul fiziologic al alăptării, în sine destinat
hrănirii sexualizează toată zona exogenă a gurii pentru
plăcerea şi bucuria care însoţeşte satisfacţia nevoii de
hrănire, cu sens de saţietate, de plinătate, de fericire, de
intimitate pe care suptul le comportă. Această experienţă a
alăptării, mai ales maternă, constituie pentru Freud primul
gest de relaţie interpersonală şi de iubire, primul sărut şi
care, pentru a fi mai puternic „scena primară” trăită, o va
condiţiona pentru întreaga viaţă … Dată fiind legătura
strânsă şi semnificaţia sărutului adultului cu cel infantil va fi

100
însă diferite forme în funcţie de cultura şi de
sentimentele pe care vrea să le exprime9. Aici prin
cultură înţelegem modul de a acţiona şi de a se
exprima care în mod progresiv s-a instaurat şi
înrădăcinat într-o anumită aglomerare umană,
devenind obişnuit, cu alte cuvinte, intrat în
obişnuinţa curentă, de aceea prin trecerea
secolelor este asimilabilă ecologicului natural.
Sărutul este prin urmare o manifestare
afectivă care îţi adânceşte rădăcinile naturale în
mod ecologic şi în acelaşi timp se exprimă concret

util pentru a i se stabili valorile … primul gest pe care copilul

îl împlineşte abia născut este cel de a deschide gura şi de a
căuta cu ea acel obiect specific, sânul, care îi permite să
restabilească acea legătură şi acea unitate originară
pierdută… Gesturile obişnuite de a prinde cu buzele
mamelonul, obiceiul de a-l linge, de a-l mângâia, cu limba
fără a suge, cât şi de a-l muşca, de a-l ambutisa, apropierea
de sân, sunt elemente nu atât cerute de nevoia de a-şi
procura laptele cât de a experimenta şi a gusta o intimitate
asigurătoare şi generoasă oferită de trupul disponibil al
propriei mame, ca garanţie a unei iubiri prezente şi
persistente. Revista, Familia tânără, anul XIV, n.2-2001,
Pavia, Bonomi Editore, pp.17-18.
9
În cultura centro-aricană forma de sărut predominantă o
constituie suflatul pe care buzele îl emit direct spre o parte a
trupului … în Orient frecarea nasurilor ... care implică şi pe
aceea a buzelor. Cf. BARDELLI R; Il volto dell’amore ,
ELLEDICI, Leumann (Torino),2000, pp.64-67.
Pare destul de greu să adaptăm explicaţia
freudiană, din nota precedentă, la modul de a se
săruta în aceste culturi !!! Poate este o explicaţie
validă doar pentru cultura occidentală?! Rezultă un
adevăr incomod: nu se pot generaliza tuturor culturi
anumite realităţi deduse de diferitele sisteme
psihologice legate de o cultură determinată. Aceasta
va fi resimţită şi în Occident prin amestecare
culturilor.

101
în forme alese ale sensibilităţii unui popor
«cultura», de aceea, precum s-a arătat se poate
numi un gest ecologic-cultural. Acesta nu trebuie
însă uitat. A denatura sau a corupe modalităţile şi
sensul cultural încetăţenit în sărut, însemnează a
crea dezordine în străfundul fiinţei umane deci a
nu favoriza atingerea scopului.
Scopul sărutului este acela de a exprima şi a
exterioriza o dorinţă de unire, în alte cuvinte,
manifestă dorinţa celui care iubeşte de a stabili o
comuniune cu persoana iubită.
Expresia cea mai înaltă şi intimă a sărutului,
în culturile inspirate şi înrădăcinată în cea greco-
comană, o constituie sărutul profund, gură-la-gură
a iubiţilor. În acesta limba iese din gura iubitului şi
intră în gura iubitei/iubitului. Acesta primindu-o o
mângâie suav cu limba sa. Prin aceasta exprimă
acceptarea în sine şi solicitarea prin senzaţii şi
emoţii, de a fi acceptat la rândul său în el.
Această formă de sărut este destinată în
cultura noastră să exprime un drum ecologico-
cultural al iubirii (logodnei) în care cei doi iubiţi
vor să se confrunte sincer privitor la posibiliatea
de a putea instaura între ei prin dăruire totală
reciprocă, a unei comuniuni totale profunde a
fiinţei lor întregi.
Aceasta este experienţa cea mai solicitantă
care ajută să se înţeleagă posibila unire totală a
persoanelor şi fuziunea armonică a înzestrării
trupului şi a spiritului.
Emoţiile care prin acesta produc plăcerea,
de fapt starea de abandon şi dăruire totală
reciprocă mereu mai intensă verifică prin aceasta

102
dacă într-o zi pot să se implice în deplina dăruire a
iubirii sponsale: aspiraţia profundă a sexualităţii.
Iubiţii pun în practică în acest sărut ceea ce
savanţii spun când fac analiza a două metale
preţioase pentru a confirma teoretic posibila lor
misiune în vederea producţiei unui aliaj puternic şi
rezistent la uzura timpului.
Acest drum ecologic de iubire, cerut de
sexualitate deţine în cultura noastră numele de
logodnă. Aceasta, de fapt este destinată să
pregătească răspunsul adecvat şi definitiv faţă de
exigenţa naturală de completare prezentă în orice
fiinţă umană de la concepere, explicată pe larg în
altă parte. Ecologic vorbind, logodna este
convingerea progresivă deci provizorie, a
posibilităţii unui abandon total între iubiţi. Această
fuziune ecologică totală a iubiţilor o are
dominanta culturală: căsătoria. Logodna şi
căsătoria sunt deci două stadii ecologice diferite şi
orientate unul spre celălalt. Unul îl produce pe
celălalt.
Pentru o realizare ecologică armonică se
cere să fie respectate şi trăite în fidelitate faţă de
semnele proprii şi gesturi de iubire.
Sărutul profund tradiţional mai sus descris
trebuie să fie păstrat de logodnici în felul şi cu
finalitatea natural-culturală iniţială, care peste
veacuri s-a înrădăcinat în cultura trăită de ei în
mod spontan ca un fenomen ecologic natural. În
situaţia concretă istorică actuală a păstra
semnificaţia sa originală implică obligaţie şi iubire
pasionată faţă de adevărul ecologic al iubirii,
adică faţă de castitate.

103
 Corupţia păcatului original, de fapt
amplificată de mass-media şi de experienţele
negative personale, face anevoios dar posibil
acest drum, cu condiţia să se iubească natura
proprie şi armonia ecologică prezente în aceasta.
Desigur că experienţa de unire realizată de
sărutul profund, datorită mentalităţii amintite,
tinde, sub imboldul dezordinii ecologice să devină
«concupiscenţa impregnată de luxurie» prezentă
în inima omului, să împingă pe logodnici spre
împreunarea fizică: expresie sensibilă a fuziunii
totale a inimilor şi a trupurilor. De aceea mulţi
logodnici trăiesc acest sărut ca un preludiu al
raportului fizic «a face dragoste», alţii o trăiesc cu
perplexitate sau chiar o evită ca şi cum ar fi
acelaşi lucru cu raportul fizic.
Se întâmplă însă ca redescoperirea
valorii de neînlocuit a sărutului profund
pentru logodnă realizat ca durată şi
intensitate cu progresivitate să-i
obişnuiască să stăpânească emoţiile după
logica ecologică a sărutului, evitând astfel
formele moderne cele mai apropiate de
preliminarele raportului sexual, care
exprimă iubirea logodnicilor.10
În situaţia istorică actuală trebuie prudenţă,
dar în acelaşi timp şi curaj pentru a retrăi armonia
ecologică şi culturală a gesturilor proprii de iubire.

10
Aşa zisul „sărut franţuzesc”, caracterizat de mângâierea
reciprocă şi în acelaşi timp pasională a limbilor este mai
potrivit pregătirii, care într-o manifestare afectivă tind să
solicite iubiţilor o cunoaştere reciprocă mai profundă.
Intensitatea emoţiilor care se trezesc tind să pătrundă şi să
incite pe logodnici spre o intimitate sexuală.

104
Sărutul profund conţine şi exercită în felul său
ecologic cultural bogăţia suavităţii, a candorii şi
sentimentului, care pregăteşte la cea mai intimă a
matrimoniului.
Exerciţiul expresiilor trupeşti ale iubirii în
timpul logodnei este indispensabil pentru a duce
la o cunoaştere reciprocă profundă şi totală a
iubiţilor. Numai exerciţiul lor, în deplin respect
faţă de adevărul ecologic intrinsec acestuia,
conduce progresic pe individ să experimenteze
psihologic prezenţa celuilalt în sine şi să intuiască
prin «empatie» stările de suflet, şi să participe la
ele fără cuvinte, daar prin mesaje de senzaţii şi
emoţii.
Logodna lipsită de acest sărut este ca o zi
fără soare ! Soarele însă iluminează şi încălzeşte
când nu e acoperit de nori. Tot aşal şi acest sărut
numai când este materializarea strîlucirii
ecologico-culturale iluminează şi încălzeşte inimile
logodnicilor.
Iubirea unamă trăieşte şi creşte prin
prticiparea şi senzaţiil eproduse de înzestrările
trupeşti expresive ale iubirii, care conferă acestuia
fascinaţie şi frumuseţe.
Creatorul însuşi în cartea sa de iniţiere la
iubire pentru soţi «Cântarea Cântărilor» celebra
valoarea sărutului profund dintre soţi ca mijloc de
introducere în intimitatea fizică trăită ca izvor şi
întrupare a iubirii.11 O elebrează prin imagini ale

11
„Mă săruţi cu sărutul gurii” (Cânt.Cântărilor 1,1), „Buzele
tale, roşu din fuior şi graiul tău, frumos, obrajii tăi o rodie în
două, sub vălul tău de nuntă” (C.Cânt.4,3), „Ţi-s buzele de
fagure prelins, mireasa mea; sub limbă, miere, lapte;
balsamul ce te-nvăluie din straie e ca balsamul din Liban”

105
naturii. Cu aceasta vrea să readucă în inima
omului ca respect al ordinii ecologice naturale ca
unic mijloc de a trăi şi de a gusta adevăratele
bucurii şi emoţiile transformatoare de plăcere
legate de orice expresie dreaptă sensibilă proprie
oricărui fel de iubire.
Tinerii trebuie deci să redescopere şi
să revalorizeze gestul sărutului profund ca
semn ecologic al unei dorinţe sincere de a
vrea să înceapă şi să continue o relaţie
serioasă de iubire finaşizată într-o eventuală
căsătorie ; să nu o folosească şi să o
trăiască niciodată ca simplu mijloc pasional
pentru a înlesni raporturile sexuale
sporadice sau doar ca simple obişnuinţe,
cum din păcate este răspândit şi învăţat de
producţia cinematografică în toate formele
sale.
În aceste cazuri este ştirbit în semnificaţia
sa intimă şi vulgarizat un gest de iubire esenţial
pentru viaţa logodnicilor şi apoi a soţilor.

(C.Cânt.4,11) „Iar ochii lui ca două porumbiţe pe o margine

de apă scăldându-se în lapte şi stând apoi pe margini de
rotund. Gropiţele, căuşuri aromate ce odrăslesc miresme; iar
buzele-i sunt crini înrouraţi cu arome moi de smirnă”
(C.Cânt.5,12-13) „Rostirea lui e toată, doar dulceaţă şi totu-
n el plăcut. Acesta este frăţiorul meu, acesta este el, iubitul
meu, o, fete ale Ierusalimului!” (C-Cânt.5,16) „Iubitul meu, e
al meu, eu sunt a lui, dorinţa lui spre mine se îndreaptă. Hai,
vino, tu, iubitul meu, hai să ieşim la câmp, să înnoptăm prin
sate” (C.Cînt.7,10-11).

106