UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

Facultatea de Psihologie

Filosofia minții:
”Intenționalitatea ca semn al mentalului”

Anul 1 Iliuță Floris-Petru

2021
 Ce ar trebui să cred despre intenționalitate astfel încât să cred că este semn al
mentalului?
Pentru un necunoscător al limbajului specific filosofiei minții, cuvintele intenționalitate și
semn al mentalului nu înseamnă nimic; fără a investiga mai departe aceste noțiuni, nu vom putea
să argumentăm sau să combatem ideea că intenționalitatea reprezintă o condiție necesară și/sau
suficientă pentru a fi semn al mentalului.

Intenționalitatea este puterea minților de a se referi la ceva: de a reprezenta lucruri,

proprietăți și stări de lucruri. Intenționalitatea este atribuită în primul rând stărilor
mentale, cum ar fi percepțiile, credințele sau dorințele, motiv pentru care a fost
considerată de mulți filozofi ca marca caracteristică a mentalului .
Semn al mentalului este o trăsătură care să permită demarcarea stărilor mentale de orice
altceva, în primul rând de stările și fenomenele fizicale.
Mentalul este o noțiune ce se referă la minte, stări mentale, procese mentale. Definiția acestui
concept variază, deci, în timp și în funcție de inițiator și scopurile acestuia.
Având în vedere cele de mai sus, vreau să expun ce anume este esențial pentru fenomenul
mental.
În primul rând, comportamentul cu scop: o anume țintă care justifică gândurile, dorințele
și acțiunile noastre.
În al doilea rând intenționalitatea, care este foarte importantă în explicarea noțiunii, se
dovedește problematică în a fi esența mentalului; voi dezbate mai detaliat ce se înțelege despre
intenționalitate pe parcursul acestui referat;
În al treilea rând experiența subiectivă: ea există doar prin introspecție, și în lumina
teoriilor contemporane ar putea caracteriza mai bine esența mentalului. Absența conștiinței
reflexive în prima fază a copilăriei, înseamnă și absența conștiinței intenționale, deoarece
reflexivitatea și intenționalitatea se presupun reciproc.
Intenționalitatea este definită ca fiind trăsătura stărilor mentale de a fi despre ceva
dincolo de ele însele sau, mai general spus, de a fi direcționate sau îndreptate către ceva
dincolo de ele însele.1
Cum s-a ajuns la intenționalitate?
La o primă vedere, diferența dintre trăsăturile stărilor mentale (dureri, depresii, opinii, dorințe,
speranțe, intenții, gânduri, amintiri) și fenomenelor fizicale (scaun, Rio de Janeiro, oxigen,
corpuri umane, electricitate, Milano, greutate) este ușor de găsit. La o analiză mai detaliată,
realizăm că nu este foarte clar care sunt acele trăsături care permit o demarcare clară între cele
două noțiuni. Căutarea unei asemenea trăsături, a fost echivalentă cu identificarea semnului
mentalului, și în istoria filosofiei minții, această trăsătură care caracterizează cel mai bine
fenomenele mentale avea să fie cunoscută sub denumirea de intenționalitate.

1
Dumitru Gheorghiu, Introducere în filosofia minții, Ed Trei, 2015

2
Dificultatea tratării acestui subiect apare în primul rând datorită lipsei unui consens în ceea ce
privește definirea stărilor mentale, și mai apoi datorită inexistenței unui răspuns unanim acceptat
la întrebarea: Toate stările mentale și numai stările mentale prezintă intenționalitate?
În încercarea de a răspunde la întrebarea cu care am început, dacă înțeleg ce presupune a fi
semn al mentalului și dacă înțeleg la ce se referă intenționalitatea voi putea să fac presupuneri cu
privire la relațiile dintre cele două. Dacă ar fi să susțin teoria elaborată de Brentano cum
propunea ca semn al mentalului intenționalitatea: trăsătura stărilor mentale de a fi despre ceva
din afara lor însele, ce ar trebui să cred despre intenționalitate pentru a putea argumenta că este
semn al mentalului? Ar trebui să accept fără că intenționalitatea este trăsătura de a fi ”despre
ceva” și ar trebui să susțin două teze:
(A) Toate stările mentale prezintă intenționalitate, sunt despre ceva
(B) Orice prezintă intenționalitate este o stare mentală, este despre ceva
Este important de subliniat, că cele două teze de mai sus nu reprezintă definiții ale stărilor
mentale, deoarece intenționalitatea este o trăsătură a stărilor mentale de a fi despre ceva dincolo
de ele însele deci intenționalitatea depășește sfera noțiunii de stare mentală.
Teza (A), prin faptul că susține că ceva nu poate fi o stare mentală dacă nu prezintă
intenționalitate, este o condiție necesară iar teza (B) este o condiție suficientă: nu se poate ca
ceva să prezinte intenționalitate și să nu fie o stare mentală.
Înainte de a ridica întrebări care vin în ajutorul contestării pretențiilor de mai sus, voi expune
câteva aspecte care m-au ajutat să am o imagine de ansamblu asupra noțiunilor dezbătute aici.
O stare mentală este o trăsătură a unui sistem de neuroni, nefiind o trăsătură a unui singur
neuron. Așa cum ar spune ”gestaltiștii”: întregul este mai mult decât suma părților. De aceea, nu
putem reduce evenimentele mentale la evenimente cerebrale. Într-adevăr, viața mentală este
condiționată de buna funcționare a creierului, doar că nu putem sa reducem complexitatea
evenimentelor mentale la acest lucru.
A avea noțiunea unui obiect înseamnă a avea o reprezentare mentală a acelui obiect. Chiar dacă
unor noțiuni le putem asocia o imagine (canapea), noțiunea în sine nu este doar o imagine, ci
poate fi o sumă de judecăți despre obiectul dat (număr, inconștient). Reiese, deci, că a avea un
concept nu înseamnă a avea o imagine.
Revenind la tezele (A) și (B) mi s-a părut util să trec afirmațiile respective prin cele patru
cadrane carteziene, și să observ posibile scenarii. Cadranul I: A B; Cadranul II (non)A B;
Cadranul III A (non)B; Cadranul IV (non)A (non)B.
III I
A (non)B AB

(non)A (non)B (non)A B

3
 IV II
Acest exercițiu nu oferă nici pe departe un răspuns, ci mai degrabă ridică noi întrebări:
Sunt stări mentale care au și elemente non-intenționale?
Există intenționalitate și în altceva decât în stările mentale?
Toate stările mentale prezintă intenționalitate?
Nu îmi propun să răspund la aceste întrebări, însă am observat că răspunsurile pot fi foarte
diferite în funcție de punctul de referință ales și de obiectivul urmărit (de exemplu susținerea sau
contestarea tezei)
Cei care contestă teoria lui Brentano presupun a fi evident faptul că există atât stări mentale
intenționale, cât și stări mentale non-intenționale, și apelează cel mai des la exemplul senzațiilor
(durerile) care aparent sunt stări mentale non-intenționale; în plus luând în calcul și stările
emoționale cum ar fi anxietatea - care este privită ca o stare fără intenționalitate (ea doar există,
fără a fi ”despre ceva”) atunci apare întrebarea ridicată de Angela Botez: ”Reprezintă
intenționalitatea o condiție suficientă pentru contextele mentale?”2
Pe de altă parte, intenționaliștii moderni, ne îndeamnă să ne gândim la distincția dintre senzația
de durere și senzația de căldură, răceală, apăsare, oboseală, și la faptul că pot fi încadrate în
categoria intențională de a fi despre ceva: temperatură, presiune, etc.
Noțiunea de intenționalitate se găsește între granițele impuse de paradigma mental/fizical,
menal/non-mental, fizical/non-fizical. Mai concret, complexitatea apare din nereușita plasării
intenționalității în întregime de o parte sau alta, și ajunge mai departe să își găsească rădăcinile în
problema minte-corp inițiată de Descartes.
Teza lui Brentano a avut o importanță centrală pentru mișcarea fenomenologică, precum și
pentru filosofia analitică, mai întâi asupra reformulării logico-lingvistice a lui Chisholm, iar apoi
ulterior în cadrul tradiției fizicale, care provine de la Place și Smart. Este, probabil, inevitabil ca
interpretarea sa să sufere modificări în timp a tradițiilor. Cu toate acestea, se pune încă întrebarea
în ce măsură pretenția inițială a lui Brentano potrivit căreia intenționalitatea ("inexistența
intenționată") este semnul mentalității ("este exclusiv specific fenomenelor psihice") se referă la
poziția pe care intenționaliștii contemporani o au în minte.
Filozofii contemporani se referă la intenționalitate prin invocarea ideii unor stări mentale care
posedă "dirijabilitate" (de la direcția lui Brentano către un obiect) sau posedă calitatea de a fi
despre ceva. Astfel, de exemplu, gândindu-mă la Italia, gândurile mele sunt îndreptate spre sau
sunt în legătură cu Italia. Această concepție de intenționalitate generează o problemă intuitivă
clară pentru fizicaliști: și anume problema înțelegerii modului în care stările creierului pot
"ajunge" la acele ”stări de fapt” externe pe care le reprezintă. Înțelegem dilema parafranzându-l
pe McGill: "Conștiința pare să extindă o mână invizibilă în lumea pe care o reprezintă ... cum ar

2
Angela Botez, Filosofia mentalului. Intentionalitate si experiment, Ed Știintificã, 1996

4
putea creierul meu să facă acest lucru posibil? Nici un organ eteric de prehensiune nu iese din
craniul meu! "
Spre deosebire de McGinn, marea majoritate a fizicaliștilor consideră că perspectivele unui
context naturalist al intenționalității sunt foarte bune. De aceea intenționalismul a ajuns să pară
atât de atractiv pentru ei, raționamentul fiind că, dacă toate stările mentale sunt intenționale, iar
intenționalitatea poate fi naturalizată, atunci ar trebui să fie posibilă unificarea și naturalizarea
minții într-o singură lovitură. În consecință, multă muncă a fost îndreptată către cele două teme
gemene cu scopul de a oferi o analiză intenționalistă a stărilor mentale aparent neintenționale și o
descriere naturalistă a conținutului pentru a explica modul în care stările creierului pot fi
îndreptate asupra stărilor de fapt externe.
Odată ce concepția lui Brentano despre intenționalitate ca o caracteristică a manifestării
fenomenologice a fost abandonată în favoarea unei concepții obiective a intenționalității,
intenționalitatea nu mai era potrivită pentru a servi ca marcă a mentalului. Dacă nu am putea
spune niciodată că unele stări sunt intenționale fără existența unei teorii a intenționalității, atunci
nu putem grupa toate stările pe care le clasificăm intuitiv ca fiind "mentale" doar datorită
intenției lor comune. Intenționalismul este mai degrabă teoretic decât motivat fenomenologic:
oferă analize intenționale ale stărilor care nu par să fie intenționale, pentru a-și atinge scopurile
teoretice de a folosi intenționalitatea pentru a unifica și a naturaliza mintea. Cu toate acestea, stă
în însăși natura acestui proiect să ”iau de bun” conceptul de minte și să nu îl explic, deoarece,
dacă anumite stări nu par a fi intenționale, atunci recunoașterea intenționalității lor nu poate
explica clasificarea lor ca fiind mentală.
Luând în calcul și obiecțiile aduse teoriei lui Brentano, nu pot să nu aduc în discuție
legătura dintre intenționalitate ca semn al mentalului și conștiință – care spre deosebire de psihic
are o sferă mai restrânsă (se aplică doar la om) însă are un conținut mult mai bogat și mai plin de
înțelesuri. Nu toate stările intenționale sunt și conștiente; totuși, legătura nu pare corect să
fie privită drept întâmplătoare.
Etimologia cuvântului conștiință (con-știință; con-scientia; con-science) arată că procesarea
conștientă este o procesare cu știință. Este procesarea în care individul dispune de informații pe
care le poate utiliza în vederea înțelegerii și interpretării unui obiect sau fenomen întâlnit. În sens
mai uzual, omul ”își dă seama” de ceva și îl reproduce in subiectivitatea sa sub formă de imagini,
noțiuni, impresii. În baza experienței anterioare obiectul întâlnit are ecou informațional: individul
își dă seama ce anume reprezintă. Când obiectul este nou, ca urmare a mobilizării resurselor
activităților psihice (comparare, disecare, discernere) individul reușește să îl conștientizeze.
Procesarea conștientă presupune includerea particularului în general și identificarea
generalului în particular.
Prezența scopului în plan mental este esențială în procesarea conștientă care este o procesare cu
scop sau orientată spre scop. Scopurile izvorăsc din realitate, din interacțiunea omului cu
mediul, nu din propria conștiință; calitatea scopurilor, claritatea, precizia lor depind însă de unele
particularități ale omului, de experiența sa, de necesitățile sale.

5
Scopurile nu se stabilesc chiar în momentul desfășurării procesului, ci înainte de realizarea lor
concretă. Omul prin conștiință are capacitatea unică de a anticipa rezultatul acțiunilor sale, de a-l
stabili în plan mental înainte de a-l realiza în forma sa concretă. Conștiința este o procesare
anticipativă a realități, prin aceasta, deosebirea dintre om și animal fiind esențială.
Chiar dacă particularitățile procesării conștiente demonstrează complexitatea acesteia, legătura
dintre cogniție și conștienta nu a fost suficient explorată. În realizarea acestor particularități
intervin aproape toate procesele cognitive: scopurile exprimă dorințele, necesitățile, antrenând
planul afectiv-emoțional; imaginația este evidențiată de caracterul anticipativ; gândirea este și ea
reliefată de caracterul planificat.
Așa cum în drept interpretarea se face atât în litera cât și în spiritul legii, cred ca ar fi mult
mai de folos dacă am privi validitatea teoriei intenționalității mai mult prin ”spiritul” său decât
prin prisma sensului filosofic (restrictiv după părerea mea).
Privită în sensul mult mai larg al unei trăsături specific umane, care are un scop, este îndreptată
către a satisface o dorință, atunci intenționalitatea este deci semn al mentalului.
Percepțiile, senzațiile, chiar dacă par a nu fi ”despre ceva”, nu există doar ca acte reflexe în
mintea și corpul nostru, ci suntem capabili să le conștientizăm existența și de cele mai multe ori
chiar să reflectăm asupra lor. Aceasta este o caracteristică care face distincția dintre stările
mentale specific umane și alte stări intenționale. De exemplu: în cazul unui computer care joacă
șah, putem să recunoaștem intenția de a câștiga jocul. Diferența dintre ”intenția” unui computer
și intenția unui om este totuși de luat în calcul: cât de îi pasă unui computer dacă câștigă sau
pierde? Acest lucru ne ajută să diferențiem scopurile naturale de scopurile artificiale.
Fenomenele intenționale sunt în mod esențial pline de conținut din punct de vedere conceptual.
Ele implică o caracterizare a obiectului prin ceea ce intenționează. Trăsăturile atribuirii de
context intențional există și în afara domeniului psihologiei, dar oare ele implică intenționalitatea
în sensul obișnuit, rezervat pentru reprezentarea mentală?
Un gând este tocmai ”acel ceva” despre care el este, și ”acel ceva”- despre care el este- poate
chiar să nu existe în realitate (Moș Crăciun; Zâna Măseluță).
În plus, pentru a te gândi la ceva e necesar să ai conceptul acelui ceva, adică să poți distinge acel
ceva de alte ceva-uri. Doar că nu doar oamenii au capacitatea de a distinge lucrurile din jurul lor:
un câine poate distinge bolul de mâncare de scaun sau de masă; floarea-soarelui distinge soarele
și își ghidează existența după el (își schimbă poziția după mișcarea acestuia pe cer) însă nu poate
face față unei umbrele: nu poate anticipa reapariția soarelui la un moment ulterior. Câinele are
această abilitate: el se poate adăposti la umbră, anticipând mișcarea soarelui. Dar noi oamenii, nu
doar urmărim soarele, ci facem o descoperire ontologică: Este chiar soarele!
Această argumentare nu este doar despre capacitatea noastră de a percepe lucrurile, ci despre
faptul că le putem exprima și interpreta. Intenționalitatea (calitatea de a fi despre ceva) este
astfel interpretată mai departe ca un act cu însemnătate: când văd cerul albastru, în primul rând
este despre ”cer”, și mai mult decât atât este despre alegerea mea de a mă gândi în sinea mea:
cerul albastru este frumos, sau de a exprima cu voce tare acest gând.

6
După cum am spus anterior, întrucât acest proces este complex, și specific stărilor mentale
umane, el se diferențiază profund de alte stări mentale care ar putea fi caracterizate cu
intenționalitate. De ceea Husserl spune: ”Problema de căpetenie care cuprinde întreaga
fenomenologie, se numește intenționalitate. Ea exprimă întocmai însușirea de bază a conștiinței”.
Nu îmi este clar dacă este un argument circular sau nu, însă noțiunea de intenționalitate
cred că se referă la o ”stare” intențională sau ”trăire” intențională, fără a se limita la sensul strict
de a fi direcționată ceva.
Trăirea intențională în această interpretare, devine o caracteristică proprie a unei ființe
conștiente, deci în opinia mea este un semn al mentalului.

7
BIBLIOGRAFIE
Angela Botez, Filosofia mentalului. Intenționalitate si experiment, Ed Știintificã, 1996
Dumitru Gheorghiu, Introducere în filosofia minții, Ed Trei, 2015
Dermont Moran, Heidegger’s Critique of Husserl’s and Brentano Accounts of Intentionality,
University College Dublin
P.M.S. Hacker, An orrery of Intentionality
Anthony O’Hear, Contemporary Issues in the Philosophy of Mind, 1998
Daniel C. Dennett, Kinds of Minds. Toward an Understanding of Consciousness, 1996