Psihicul

In primul rând, psihicul permite adaptarea individului la solicitările şi schimbările mediului înconjurător.

Ipostazele psihicului

Constiinta

Subconstientul Inconstientul

Psihicul este considerat a fi un produs a ceva material, al creierului. Astfel, existența sa este posibilă
doar cu condiția prezenţei creierului.

Acest lucru poate fi observat la persoanele care se nase fără anumite părți ale creierului sau care suferă
leziuni ale creierului, pierzându-şi în acest mod şi unele procese şi sensibilități psihice. De exemplu,
pierderea memoriei, incapacitatea de a simți durere etc.

De asemenea, prin intermediul psihicului sunt asigurate relațiile individului cu mediul și cu sine însuşi.
Atât din partea mediului, cât şi dispre propriul organism sunt primite informații importante care ne ajută
să ne raportăm la lume şi la propria persoană. Acestea sunt prelucrate şi integrate în viața psihică,
conducând la funcționarea şi dezvoltarea personală.

Astfel, reiese şi o altă caracteristică a psihicului, şi anume, subiectivitatea. Aceasta se referă la faptul că
toate informațiile provedite din exterior sau din interior sunt prelucrate şi li se acordă semnificații
subiective de către fiecare individ în parte. În plus, deși creierul reprezintă o preconditie obligatorie
pentru manifestarea psihismului, şi mediul exterior exercită

influente majore asupra funcționării psihicului. Toate informațiile care îi sunt furnizate creierului provin
dintr-un mediu

aflat anumit context social, politic, cultural, economic.

Aşadar ideile politice, filosofice etc. după care ne ghidăm existenţa ca societate au o influență
convârşitoare asupra psihicului. Deoarece acestea limitează tipul, forma informatiilor care se îndreaptă
înspre noi, putem să fim îngrădiți sau potențați psihic. De exemplu, faptul că s-a produs revoluția
industrială a contribui esențial la compartimentalizarea şi specializarea muncii şi implicit la sporirea
necesității învățării specializate, de nişă şi astfel la perfecționarea unor abilități specifice şi neglijarea
altora.

Ipostazele psihicului

În încercarea de a înțelege omul şi modul în care acesta funcționează, s-a încercat delimitarea psihicului
acestuia. Astfel, s-a ajuns la concluzia că psihicul uman este alcătuit din trei instanţe:

1. conştient, 2. subconştient

3. inconştient.

Termenul de inconştient apare prima oară în domeniul filosofiei, cu mult timp înainte de a fi preluat în
psihologie. Însă, aceaste delimitări sunt cunoscute mai ales datorită lui Sigmund Freud, delimitări pe
care le-a realizat în urma practicii sale directe cu pacienții.
Acesta a operat cu cele trei instanțe pe parcursul experienței sale clinice şi terapeutice. Aşadar, din
punct de vedere psihologic, termenii de conştient, subconştient şi inconştient au fost definiți și
caracterizați prima oară de către Sigmund Freud, acesta dezvoltându-și pe aceste fundamente metoda
sa trapeutică, psihanaliza.

Însă aceste delimitări sunt mai degrabă utile în teoretizarea şi cunoaşterea lor de către psihologi,
deoarece în practică ele se află într- o strânsă relaţie.

Subconstientul

Inconştientul

Conştiinţa

Conştiinţa

Forma superioară a psihicului o reprezintă conştiinţa.

Prin intermediul conştiinţei putem cunoaşte lumea exterioară şi ne putem raporta la ea. De asemenea,
conştiinţa face posibilă şi cunoaşterea lumii noastre interioare.

Conştiinţa este considerată a fi produsul obţinut în urma funcționării unitare, împreună, a tuturor
proceselor psihice. Însă acest produs este mai mult decât fiecare proces psihic în parte şi capătă valente
superioare acestora. Psihicul conştient este cel ce operează cu informatii despre care individul ştie, pe
care le poate identifica, recunoaşte şi cărora le poate înțelege sensul. Aceste informatii din prezent sunt
raportate la trecut şi la viitor.

Fiindcă are in alcătuirea sa informații care au un sens, toate acestea sunt prelucrate şi uilizate pentru a
îndeplini un scop. Scopul a fost anticipat anterior Inceperii proceslirii informațiilor în vederea îndeplinirii
sale. De asemenea, există un plan psihic după care scopul este îndeplinit, informațiile nu sunt utilizate la
întâmplare pentru a îndeplini scopul stabilit.

Spre exemplu, ştim, suntem conştienţi de faptul că ne descurcăm bine la matematică şi utilizăm aceste
informații pentru a ne îndeplini scopul de a participa la olimpiada de matematică. A utiliza aceste
informații presupune o anumită ordine, un plan, spre exemplu, rezolvăm mai multe tipuri de probleme
care s-au dat în trecut la olimpiadă. De asemenea, acest scop a fost stabilit înainte de a ne gândi cum
anume o să îl îndeplinim, cum o să rezolvăm problemele care apar la olimpiadă. Deci, el a fost anticipat.

De asemenea, la nivel conştient se poate opera cu un nivel limitat de informații. Spre deosebire de
inconştient, care poate opera cu un număr mult mai mare de informații.

În plus, în dezvoltarea conștiinței un rol covârsitor l-a avut limbajul, care a permis comunicarea cu sine
(conştiinţa propriei persoane) şi cu ceilalți (conştiinţa prezenței celorlalți) precum şi dezvoltarea gândirii.
Astfel, putem să vorbim despre stările noastre interioare, despre cum îi vedem pe ceilalți etc.

Conştienţa

Conştiinţa a fost definită în nenumărate moduri. Uneori acesta a fost confundată cu conştienţa. Însă, din
punct de vedere psihologic, există diferețe între conştiinţă şi conştienţă: Conştienţa reprezintă un
anumit nivel de prezență în moment, de atenție și de vigilență asupra stimulilor, ce nu implică
verbalizare.

De exemplu:
Suntem conştienţi de intensitatea muzicii dintr-o încăpere.

Însă, se poate spune că avem conștiința acestui fapt dacă ne raportăm şi la experiențele noastre
anterioare legate de intensitatea unui sunet, dacă putem să înțelegem şi să verbalizăm ceea ce se
întâmplă etc.

Subconştientul

Parcurgând această pagină vei putea înțelege mai exact la ce se referă subconştientul în psihologie.

Subconştientul psihologic diferă de conştient și de inconştient, reprezentând o ipostază a psihicului în

sine. Acesta cuprinde:

comportamentele automatizate (spre exemplu, răspunsul la telefon cu "da"), deprinderile (spre

exemplu, mersul pe bicicletă)

cunoştinţele (amintirile)

Acestea sunt elemente pentru a căror îndeplinire sau accesare nu mai este necesar ca individul să fie
conştient. Ele au fost conştiente înainte de a ajunge în subconştient.

Toate aceste informații pot fi accesate, readuse în conștiință cu ușurință. Spre deosebire de informatiile
din inconştient.

Spre exemplu, reuşim să mergem pe bicicletă deși nu suntem vigilenți asupra mişcărilor pe care le facem
în acest timp, deoarece

toate aceste comportamente au fost deja învățate şi au devenit deprinderi, depozitate în subconştient.

Subconştientul serveşte drept punct de trecere a informațiilor dinspre conştiinţă înspre inconştient şi
dinspre inconştient înspre conștiință. Astfel, pentru ca o informație să devină din conştientă
inconştientă, şi invers, trebuie să treacă prin subconştient.

Inconstientul

Informațiile regăsite în subconștient pot suferi modificări. Spre exemplu, dacă a trecut foarte mult timp
de la ultima vizionare a filmului preferat este mai puțin probabil să ne amintim cu exactitate ce s-a
întâmplat în timpul filmului.

Cunoaşterea inconştientului, general. una dintre cele trei ipostaze ale psihicului, contribuie la
intelegerea psihicului in

Din câte se cunoaşte până acum, inconstientul cuprinde şi acele informații care au fost expulzate din
conștiință deoarece au fost considerate ca fiind neacceptabile din punct de vedere social sau au avut o
încărcătură afectivă prea mare pentru individ. Ele se referă la dorințe ascunse ale individului,
neacceptate social sau nerecunoscute de acesta.

De asemenea, pe lângă acest conținut negativ şi obscur, se consideră că inconstientul este un rezervor şi
pentru procesele psihice. De exemplu, cele ale gândirii, afectivității sau ale creativității, de exemplu. În
plus, el mai conţine şi informații care au scăpat procesării conştiente. De exemplu, informațiile
subliminale, cele aflate sub capacitatea nostră de a le percepe, precum sunetele foarte joase.
Informațiile sunt depozitate şi procesate la nivel inconştient şi pot fi readuse în câmpul conştiinţei prin
1. Vise

2. simptome de boală fără o bază fiziologică (precum durerile gastrice atunci când initial nu au existat
probleme

fizice la nivelul stomacului, iar cauza lor e una pur psihologică - stresul, de exemplu)

3. acte ratate (comportamente, gânduri pe care le manifestăm fără să fim conştienţi de asta, care "ne
scapă"- de exemplu,atunci când spunem că nu vrem să ne facem tema, deşi doream să spunem că vrem
să o facem)

Astfel, inconstientul poate fi privit şi ca un motor energetic pentru viața psihică, în cadrul său realizându-
se o

recombinare şi transformare a informațiilor primite.

Se consideră că inconstientul nu poate fi cunoscut în totalitate, deoarece el se află într-un proces

dinamic perpetuu, într-o continuă modificare. Acest proces presupune faptul că în inconştient sunt
aduse mereu noi

şi noi informații dinspre conştient.

Unele informații se reîntorc în conştient din inconştient, iar altele nu.

Spre exemplu, în urma trăirii unei traume psihice, e posibil să nu putem suporta din punct de vedere
psihologic ce ni s-a întâmplat şi să uităm o mare parte din trăirile sau gândurile avute atunci. Toate
aceste trăiri sau gânduri nu vor mai rămâne la nivel conştient, ci le trimitem în inconştient. Uneori se
întâmplă ca ele să fie readuse în conştiinţă (când visam momentul respectiv, de exemplu), dar se poate
întâmpla ca o parte din ele să rămână în inconştient toată viaţa şi să nu mai ştim de ele.

Procesele psihice

Procesele psihice pot fi clasificate sub mai multe forme. O formă des întâlnită de clasificare a acestora
este

următoarea:

procese cognitiv-senzoriale: senzaţii, percepții, reprezentări

procese cognitive superioare: gândire, memorie, limbaj, imaginație procese reglatorii: voință, motivație,
afectivitate, atenţie.

Procesele cognitive-senzoriale asigură identificarea, primirea și prelucrarea informațiilor elementare

despre lume. Prin intermediul lor ne este posibilă informarea cu privire la mediul inconjurător şi la
propria persoană.

Prin intermediul proceselor cognitive superioare se realizează o prelucrare şi interpretare mai avansată
a informațiilor acumulate prin intermediul proceselor cognitive-senzoriale. Astfel, informatiile
elementare obtinute prin senzaţi, percepţii şi reprezentări sunt valorificate la un nivel superior, la nivelul
proceselor cognitive superioare.

Procesele reglatorii se află în strânsă legătură cu celelalte procese psihice, dar şi cu elementele
personalității, și se consideră că au un rol definitoriu în buna funcționare a individului. Prin intermediul
lor este reglată, coordonată și controlată, conduita umană.
Senzatiile

Din punct de vedere psihologic, senzațiile au o serie de legături cu restul proceselor psihice. Parcurge
pagina "Senzațiile" şi învață caracteristicile şi tupurile senzațiilor în psihologie! Definiție: Senzațiile sunt
procese psihice elementare, simple, prin intermediul cărora putem cunoaşte însuşirile separate ale unui

obiect sau ale unui fenomen care acţionează direct asupra noastră.

Aşadar, doar prin intermediul senzațiilor nu am putea recunoaşte un obiect anume, deoarece
informatiile pe care le avem despre acel obiect nu sunt legate între ele. Spre exemplu, atunci când
vedem cu câine, prin intermediul senzațiilor vom putea ştii ce culoare are blana lui, ce dimensiuni are
câinele etc., dar nu vom putea să ştim că ceea ce vedem este un câine. Imaginea inchegată a unui câine
se realizează cu ajutor altor procese psihice, superioare senzațiilor (percepții şi reprezentări).

La nivelul senzațiilor, informațiile care vin înspre noi duc la formarea unei imagini senzoriale simple,
primare. În cadrul imaginii primare însuşirile ce constituie un obiect nu sunt închegate, ci separate.
Senzațiile intră în alcătuirea altor procese psihice mai complexe. Spre exemplu, percepțiile şi
reprezentările.

Fără senzații nu putem cunoaşte mediul înconjurător, precum nici activitățile propriului organism. Spre
exemplu, nu

am putea simți durerea. Dintre toate procesele cognitive senzoriale, după naştere, senzațiile se produc
primele. Există studii ştiinţifice care atestă prezența senzațiilor încă din timpul vieții intrauterine a
fetusului, înainte de naşterea sa (spre exemplu, văzul sau auzul).

Neurofiziologie

Din punct de vedere neurofiziologic, avem un stimul, un analizator şi un receptor care fac posibile
senzaţiile:

Stimulul este reprezentat de acțiunea pe care un obiect sau un fenomen o exercită asupra unui individ.
Analizatorul este organul de simt prin care se realizează senzația.

Receptorul este o componentă a anlizatorului, care preia informațiile provenite de la stimul şi le trimite
mai departe către creier pentru a permite realizarea senzației de către analizator.

Spre exemplu, atunci când vedem un pahar, stimulul este paharul, analizatorul este ochiul, iar
receptorul face posibilă recunoaşterea paharului prin conducerea informațiilor despre însuşirile
paharului către creier.

Tipuri | Calităţi

Există trei categorii de senzații:

1. exteroceptive - informații venite din exteriorul nostru (mirosuri, sunete etc.) interoceptive - informații
provenite din propriul corp (dureri gastrice, oboseală, greață etc.)

2.

3.

proprioceptive - informații privind poziția propriului trup (a capului, a membrelor - în ce poziție stăm cu
acestea)
Indiferent de categoria din care fac parte, calitățile senzațiilor sunt următoarele:

modalitatea/calitatea - în funcție de organul de simţ asupra căruia se acționează (senzații vizuale,

auditive, olfactive, cutanate, gustative etc.); spre exemplu, sunetele acționează asupra urechii, iar
senzațiile produse sunt senzaţii auditive intensitatea - depinde în general de intensitatea cu care se
acționează asupra organelor de simț, de intensitatea

stimulului; spre exemplu, putem asculta muzică foarte tare durata - este perioada de timp în care
stimulul acționează asupra receptorului unui organ de simt; de exemplu, putem fi

expuşi la zgomot puternic timp de câteva secunde tonalitatea afectivă - reprezintă încărcătura, trăirea
pe care o are o senzație (plăcută, neplăcută, tensionată etc.); de exemplu, o senzație plăcută poate fi
căldura soarelui

Legile sensibilității

Există următoarele 7 legi ale sensibilității sau legi ale senzatiilor:

Legea proporționalității inverse

O sensibilitate mare a unui organ de simt va avea nevoie de un stimul cu intensitatea mică şi invers.

Legea pragurilor absolute

Există anumite limite în afara cărărora o senzație nu mai poate fi percepută; astfel pragul absolut
inferior este intensitatea minimă la care un stimul poate fi perceput, şi pragul absolut superior este
intensitatea maximă la care se mai poate percepe un stimul.

Legea pragurilor diferențiale

Pentru a discrimina variația intensității unui stimul, e necesară adăugarea unei anumite intensități din
cea inițială (1/100 pentru

cea vizuală, 1/30 pentru cea tactilă, 1/10 pentru cea auditivă).

Legea adaptării

Sensibilitatea poate fi în sens ascendent (stimuli frecvenţi de intensitate mică) sau sens descendent
(stimuli frecvenţi cu intensitate mare).

Legea contrastului senzorial

Reprezintă efectul pe care îl cauzează doi stimuli ce acționează în acelaşi timp. În funcție de organul
perceptiv, contrastul poate fi succesiv sau simultan.

Legea semnificației

Reprezintă raportul dintre sensibilitatea unui stimul şi nevoia de moment (necesitatea) pentru acest
stimul. Astfel există o relație de

concordanţă (când un stimul este dorit) şi de discordanță (când persistă indiferența sau un stimul este
indezirabil).
Legea sinesteziei

Reprezintă interacțiunea dintre diverse organe de simt- un stimul destul de puternic aplicat asupra unui
singur receptor va determina modificări şi în alt organ.

Spre exemplu, o lumină puternică (precum cca solară) va determina atât senzații vizuale, cât şi tactile
(bronzare).

Percepţiile

Accesează acest subcapitol şi învață mai multe despre una dintre temele fundamentale din psihologie:
percepțiile. Aici vei putea citi o serie de informații cu privire la percepții, printre care caracteristicile
percepțiilor.

Definiție: Percepțiile reprezintă procese senzoriale complexe prin care putem cunoaşte însuşirile
concrete ale unui obiect sau

fenomen ce acţionează direct asupra noastră. Percepțiile sunt procese psihice mai complexe decât
senzațiile. Ele se bazează pe senzații în construcția imaginii perceptive, în

plus ţinând cont:

de semnificația ficărei informații transmisă prin intermediul senzațiilor şi de experiența anterioară a

individului.

Deoarece prin intermediul percepției se realizează integrarea informatiilor primite în urma senzațiilor,
percepțiile fac parte din procesele cognitive. Ele nu furnizează direct informațiile închegate ce vin dinspe
senzații, ci le interpretează.

Prelucrarea informațiilor venite de la senzații conduce la formarea unei imagini perceptive.

Imaginea perceptivă și iluziile

Imaginea perceptivă este rezultatul perceptici, şi, spre deosebire de imaginea senzorială, este mai
complexă şi înfăţişează

însuşirile obiectelor sau fenomenelor într-un mod închegat, unitar.

Ea este bogată, cuprinde atât informatiile importante, cât şi pe cele neimportante. Este alcătuită din
diverse informații primite în urma senzațiilor, pe care le aranjează, le combină şi le redă în funcție de
semnificația lor şi ţinând cont de experiența anterioară a individului.

Cu alte cuvinte, interpretează informațiile ținând cont de semnificaţia lor şi de experienta anterioară
personală. Astfel, percepția are caracter intuitiv.

De exemplu, avem imaginea perceptivă a unui caiet albastru, care este alcătuită din senzația culorii
albastre, din senzația de material solid şi din alte senzații relevante despre acest obiect, dar care ține
seama şi de experiența noastră anterioară în legătură cu obiecte similare. Altfel, fără imaginea
perceptivă, am avea doar senzații disparate legate de acel caiet albastru, şi nu l-am putea percepe în

completitudinea şi integralitatea sa.

Imaginea perceptivă mai este numită imagine primară deoarece:

depinde de obiectul pe care il reflectă (spre exemplu, depinde de claritatea sau vizibilitatea acestuia,
deoarece atunci când un obiect este neclar şi imaginea perceptivă va fi neclară)

şi nu se poate realiza în lipsa acestuia (de exemplu, nu va exista imaginea perceptivă a unui copac dacă
nu am văzut un

copac vreodată).

Drept urmare, percepția e catalogată ca fiind “aici şi acum”.

În plus, ca nu poate suferi modificări chiar dacă individul îşi dorește acest lucru. Este stabilă, nefiind
influențată de voinţa noastră, ca se produce direct în urma primirii informațiilor prin senzații.

Iluziile perceptive

Iluziile perceptive reprezintă denaturări, deformări ale percepției.

Ele se realizează doar atunci când stimulul este prezent. De exemplu, putem avea o iluzie referitoare la
un câine doar dacă am văzut acel câine.

Ele pot apărea atât la persoanele cu probleme psihice, cât şi la cele fără probleme psihice. Pot fi întâlnite
deseori oboseala, lipsa atenției etc.

Printre cele mai frecvente iluzii perceptive sunt:

Iluziile optico-geometrice - uncle figuri par mai mici sau mai mari decât sunt în realitate Iluziile de
mişcare - impresia mişcării în situația în care individul stă pe loc (de exemplu, impresia că a plecat trenul
din gară)

Fazele procesului perceptiv

Fazele procesului perceptiv sunt următoarele:

Detecția - individul ştie că stimulul este prezent; însă, nu sunt observate însuşirile precise care îl
deosebesc de ceilalţi stimuli; astfel, stimulul apare ca într-o "mare de stimuli", dar individul ştie că el se
află acolo, are conştiinţa prezenței sale, fără a-l putea diferenția de ceilalți stimuli însă. Discriminarea -
individul observă însuşirile specifice ale stimulului şi astfel îl poate diferenția faţă de ceilalți stimuli;
acum stimulul este evidențiat pentru individ. 2.

1.

3. Identificarea - formarea unei imagini închegate referitoare la stimul şi compararea acesteia cu

modelul perceptiv format în urma experienţelor anterioare, astfel realizându-se recunoaşterea
obiectului perceput; cu alte cuvinte, individul

4. percepe obiectul ca un întreg şi astfel il poate recunoaşte Interpretarea - stabilirea semnificației

obiectului perceput, a rolului pe care acesta îl poate avea în lume sau pentru individ.

Reprezentările
Accesează acest subcapitol şi familiarizează-te cu una dintre temele de bază din psihologie:
reprezentările. Din punct de vedere psihologic, reprezentările au o serie de caracteristici. De asemenea,
în psihologie, despre reprezentări s-a dicutat destul de mult, în special datorită rolului lor deosebit de
important.

Definiție: Reprezentările sunt procese senzoriale de semnalizare, sub forma unor imagini închegate, dar
schematice, ce se

formează în lipsa acțiunii directe a obiectelor sau fenomenelor asupra noastră.

Ele sunt procese superioare percepției. Reprezentarea se poate realiza chiar şi în condițiile în care
informația primită prin intermediul senzaţiilor este

foarte deficitară sau nu există. Din acest motiv, se poate spune despre reprezentări că sunt intuitive.
Spre exemplu, se poate forma reprezentarea unui animal, în timpul nopții, atunci când informațiile
primite prin intermediul văzului

şi auzului sunt foarte reduse.

De asemenea, reprezentările se află în strânsă legătură cu voința noastră. Această relație e evidențiată
de faptul că ele pot fi evocate sau eliminate din minte în mod voluntar. Deoarece reprezentarea unui
obiect se poate produce chiar şi în absenţa totală a obiectului, rezultatul

reprezentărilor este numit imagine secundară.

Imaginea secundară

Imaginea secundară se formează prin prelucrarea şi intepretarea informațiilor primite prin senzaţii şi
percepții, urmate de eliminarea sau păstrarea acestora.

În cazul păstrării, intensitatea informațiile este fie crescută, fie diminuată. Astfel, imaginea perceptivă va
cuprinde:

informații semnificative, reprezentative despre un obiect sau fenomen,

şi care vor fi mai nuanțate.

Informațiile mai puțin reprezentative sunt mai şterse, iar cele neimportante sunt eliminate. Drept
urmare, reprezentările sunt catalogate ca fiind schematice. Acest proces de formare a reprezentărilor,
superior celui de formare al percepțiilor, apropie reprezentările de procesele cognitive

superioare (natura operational-intelectivă a reprezentărilor).

Nivelul calitativ al reprezentărilor (al imaginii secundare) este în strânsă relaţie cu:

nivelul calitativ al percepțiilor

şi cu numărul dăților în care a fost perceput obiectul sau fenomenul.

Spre exemplu, pentru un obiect perceput difuz, neclar sau nu de suficiente ori, se va forma o
reprezentare incompletă şi din care pot lipsi însuşiri esențiale. Această apropiere dintre conținutul unor
percepții și cel al unor reprezentări se traduce prin latura intuitiv-figurativă a

reprezentărilor, atât percepțiile, cât şi reprezentările fiind intuitive.

Proprietăți și clasificare

Reprezentările se evidențiază prin următoarele proprietăți:

Figurativitatea - reprezentarea e alcătuită din însuşirile comune, tipice, schematice ale unui obiect sau
grup de obiecte (de exemplu, un măr va fi reprezentat drept rotund şi roşu)

Operativitatea - reprezentarea redă însuşirile schematice ale obiectelor, facilitând operațiile mentale cu
obiectul reprezentat; ea face posibilă redarea simultană a unor evenimente care se succed, precum şi
redarea pe rând a unor evenimente care ne apar simultan (de exemplu, putem să fim bombardați
simultan cu mai multe informaţii în timpul unei furtuni, dar ne putem reprezenta separat copacii căzuți
la pământ, ploaia torențială etc.)

Panoramizarea prin reprezentare pot fi cuprinse insusiri complexe ale obiectelor şi care nu ar putea fi
percepute decât succesiv (de exemplu, prin intermediul reprezentării putem întelege cum arată o
maşină atât în exterior, cât şi în interior, pe când prin percepție am fi putut vedea doar un singur unghi
al maşinii, o singură parte)

Reprezentările pot fi clasificate în mai multe tipuri:

Vizuale - bidimensionale (desenul unui copac) şi tridimensionale (feţele unui cub) Auditive- reprezentări
ale sunetelor; spre exemplu, o melodie este redată în funcție de ritmul, de melodicitatea ei, și nu

în funcţie de uncle mici detalii

Chinestezice - reprezentări ale mişcărilor; de exemplu, imagini ale mişcării bratelor Individuale - se
referă la însuşirile unor persoane, obiecte sau fenomene reale şi specifice; de exemplu,

reprezentarea părinților, a primei zi de şcoală etc. Generale - vizează însuşirile unei categorii, a unui grup
de obiecte sau fenomene; de exemplu, reprezentări ale clădirilor

din secolul al XIX-lea

Gândirea

Definiţie: Gândirea este un proces cognitiv superior:

prin care se realizează prelucrarea informațiilor obţinute în urma percepțiilor şi a reprezentărilor

(caracterul mijlocit al gândirii, adică depinde de percepții şi reprezentări, dar şi de memorie şi limbaj),
general-abstract

cu tendinţa de a sublinia însuşirile generale, importante ale obiectelor şi ale fenomenelor (caracterul al
gândirii).

Pe lângă caracterul mijlocit şi caracterul abstract-general, există şi următoarele caractere ale gândirii:

caracterul procesual - gândirea utilizeză informațiile obținute în urma percepției și reprezentării pe o axă
a timpului, adică face legături între trecut, prezent şi viitor. De exemplu, se foloseşte de informația
obținută în trecut despre forma unei mese pentru a stabili în viitor în ce loc ar putea fi aşezată masa
respectivă.

De asemenea, se referă şi la o axă a cunoaşterii, gândirea putând fi:

ascendentă (de la particular la general - spre exemplu, atunci când descoperim însuşiri noi ale unui
obiect, putem concluziona că întreaga categorie din care face parte poate avea acele însuşiri)
descendentă (de la general la particular - de exemplu, atunci când presupunem, deducem că un obiect
are anumite 2.

caracteristici pentru că face parte dintr-o anumită categorie de obiecte cu însuşiri specifice). caracterul
finalist - scopul final al gândirii este de a identifica soluții pentru probleme, precum şi de a anticipa
apariţia

unor eventuale probleme noi.

Noţiuni | Judecăţi | Raționamente

Dintre toate procesele psihice, gândirea este cel mai ridicat nivel de prelucrare și integrare a
informațiilor Prin intermediul său, putem să analizăm, să interpretăm, să privim critic informațiile care
au venit înspre noi. Gândirea se realizează prin intermediul noțiunilor, judecăţilor şi raționamentelor.

Noţiunile sunt constructe mintale de bază în gândire, ce cuprind informațiile generale, abstracte și
comune privind obiectele şi

fenomenele. De exemplu, noțiunea de lumină lunară, numere prime etc. Judecata este mai complexă
decât noțiunea, lar prin intermediul său se evidențiază şi legăturile dintre diverse obiecte. Spre

exemplu: noaptea se vede lumina lunii; ziua avem lumina de la soare etc.

Raţionamentul este o operație a gândirii, ce presupune trasarea unor concluzii pornind de la Informațiile
avute prin intermediul judecăţilor, de exemplu. Spre exemplu, având în vedere judecăţile exemplificate
mai sus, putem enunța următorul raționament: în fiecare zi suntem martorii unui ciclu zi-noapte.

Operații ale gândirii

Operațiile gândirii sunt următoarele:

formarea unei reprezentări mintale a problemei (deci implicit clarificarea problemei pentru sine)

şi propunerea, aplicarea şi verificarea unor variante de rezolvarea a acesteia.

Rezolvarea se încheie cu găsirea unei soluții pentru problema dată.

Strategii de rezolvare a problemelor

1. Strategia algoritmică se asemănă cu rezolvarea matematică a unei probleme, ce presupune existenta

unor cerinte şi Intrebări clare, dar şi a unei modalități de rezolvare deja testată şi eficientă, a unei soluţii
a cărei aplicare duce fără echivoc la rezolvarea probemei; se aplică de obicei problemelor simple din
viaţă. Strategia euristică - de Incercare a mai multor soluții până când este identificată cea potrività;
problema nu este atât de clar formulată precum în cazul strategiei algoritmice; este fecvent întâlnită în
viaţa reală. 2.

Memoria

Accesează acest subcapitol şi află mai multe despre memoric. Memoria reprezintă un proces psihic
cognitiv superior, a cărei activitate este esențială pentru funcționarea armonioasă a psihicului uman.
Parcurge acest subcapitol şi acumulează şi întelege mai multe informații despre memorie! Definiție:
Memoria este un proces psihic cognitiv superior ce presupune fixarea, stocarea şi reactualizarea
informaţiilor.

Fără de memorie, nu am putea avea informatii despre experiențele noastre trecute, nu am putea avea
amintiri. De asemenea,

memoria are un rol important şi în desfăşurarea celorlalte procese psihice precum gândirea, imaginația
sau limbajul, asigurând in acest mod funcționarea noastră psihică armonioasă.

Trăsăturile principale ale memoriei sunt:

activă - informațiile ce vin în memorie sunt supuse unor procese transformatorii (de exemplu, sunt
prelucrate și apoi memorate)

selectivă - putem memora sau aduce din memorie informații în mod selectiv, adică doar pe acelea de
care avem nevoie intr-un anumit moment sau pe care le dorim; capacitatea noastră de memorare este
redusă, aşadar nu ne putem permite să memorăm toate informatiile care vin înspre noi, precum nici nu
am putea să aducem din memorie, så reactualizăm, deodată toate informațiile pe care le-am memorat

inteligibilă - se referă la memorarea informatiilor pe care le întelegem, care semnifică ceva, care au sens

situațională/contextuală - memorăm informațiile ţinând cont de spațiul şi de momentul în care se

realizează memorarea, precum şi de starea noastră afectivă din momentul memorării; de asemenea,
studiile arată că şi amintirea informațiilor memorate într-un anumit spațiu, moment sau intr-o anumită
stare de spirit se face mai acurat dacă ne plasăm în aceleaşi condiții precum în timpul memorării (spre
exemplu, este mai probabil să ne amintim mai acurat informații memorate pe plajă decă ne aflăm tot pe
plajă)

mijlocită - se realizează făcând uz de tehnici de memorare (memotehnici), precum sublinierea sau

repetitia organizată logic şi sistemic - încercăm să dăm un sens informatiilor memorate, stabilim legături
între ele

Calităţile memoriei sunt:

Volumul - în memorie pot fi stocate un număr mare de informații (în special dacă există legături între
acele informatii)

Mobilitatea - operează cu un număr mare de informații, pe care le organizează Rapiditatea fixării -

informațiile sunt fixate, memorate, stocate într-un timp foarte scurt

Stabilitatea fixării - informațiile odată memorate pot persista în timp fără a suferi modificări Fidelitatea
reactualizării - informațiile pot fi aduse în memorie fără a fi denaturate, ne puteam aminti exact ceca ce

am memorat

Promptitudinea reactualizării - aducerea în memoria a informatiilor se realizează repede, prompt (de

exemplu, dacă trebuie să ne amintim ce fel de proces psihic este memoria, ne putem reactualiza această
informație cu rapiditate dacă a fost repetată suficient)

Memorarea, stocarea şi reactualizarea

Memoria are trei procese: memorarea, stocarea şi reactualizarea.

Analiza și sinteza:

analiza unui obiect sau fenomen presupune ordonarea, clasificarea, separarea însuşirilor sale în minte;
sinteza presupune reasamblarea acelor însuşiri analizate încât să se obțină obiectul cu însuşirile sale
esențiale.

Comparatia - presupune sublinierea asemănărilor şi deosebirilor unui obiect sau fenomen pe baza a cel
puțin unui criteriu. De exemplu, putem compara două piese muzicale în funcție de versuri.

Abstractizarea şi generalizarea - reprezintă cele mai complexe operații ale gândirii.

abstractizarea presupune păstrarea însuşirilor importante ale unui obiect sau fenomen şi renunțarea la
cele neimportante; de exemplu, după ce vedem un mår vom reține că are o formă rotundă.

generalizarea presupune extrapolarea însuşirilor importante ale unui obiect la intreaga categorie din
care face parte obiectul, aşadar ca se bazează pe abstractizare; de exemplu, după ce vedem un mar,
vom generaliza că toate merele sunt rotunde.

Inducția și deducția:

Prin inducție se extrag însuşirile importante şi prezente în mod constant pentru mai multe obiecte sau
fenomene în parte şi se formulează concluzii plecând de la acele însuşiri; de exemplu, dacă vom observa
că un grup de suporteri ai unci echipe de fotbal se comportă într-un anumit mod in mod constant, vom
concluziona prin inducție că toți suporterii respectivei echipe de fotbal se comportă în acelaşi mod.

Prin deducție se analizează cazurile generale iar mai apoi, pe baza acestora, se formulează însuşiri
pentru cazuri

particulare; spre exemplu, dacă în general persoanele cu studii universitare au posturi satisfăcătoare,
vom putea deduce că

fiecare persoană cu studii superioare este satisfăcută de locul său de muncă.

Fiecare dintre aceste două operații ale gândirii (inducția și deducţia) pot fi atât utile, cât ne şi pot
conduce înspre erori de gândire (spre exemplu, prejudecăţi).

Tipuri

Tipuri de gândire:

Analitică - acest tip de gândire presupune analiza, disecarca în amănunt a informațiilor cu privire la
anumite obiecte sau fenomene (de exemplu, analizăm corectitudinea unei decizii luate de cineva luând
în calcul mai mulți factori, precum momentul şi contextul în care a fost luată decizia, ce persoane
afectează și în ce mod etc.) Sintetică - presupune realizarea unei sinteze, a unei variante scrute şi
cuprinzătoare, ce surprinde generalul privind unele informații despre anumite obiecte sau fenomene
(spre exemplu, sintetizăm informațiile despre un număr mare de 2.

1.

oameni plasându-i în tipologii umane)

3. Intuitiv-concretă - se bazează pe senzații, percepții și reprezentări pentru realizarea sarcinilor

concrete; se poate realiza
fără ca informațiile să provină neapărat direct de la obiect, aşadar se poate realiza în lipsa obiectului şi
doar pe baza imaginilor despre obiect create în urma percepțiilor şi reprezentărilor (de exemplu, ne
putem gândi la comportamentul unui câine fără ca acesta să fie prezent) 4. Abstract-formală - se poate
realiza fără suportul unor imagini perceptive sau obținute în urma reprezentărilor;

5.

operează cu concepte abstracte, pentru care nu există un echivalent în realitate şi care nu pot fi
imaginate (spre exemplu, numerele) Divergentă - este îndreptată înspre mai multe domenii de
activitate, are deschidere mai largă către soluții noi, include

creativitatea (spre exemplu, copiii care experimentează lucruri noi cu jucăriile lor sau cu creioanele de
colorat, reansamblându-le sub noi forme)

6. Convergentă - este concentrată pe ce s-a mai făcut deja, reiterează soluțiile deja propuse de către alţii
şi care s-au dovedit eficiente (de exemplu, un arhitect care preferă tehnicile cele mai uzuale din
arhitectură şi are nu propune o tehnică inovatoare)

Înțelegerea presupune:

Înţelegerea şi rezolvarea problemelor

Prin problemă înţelegem o situație pentru care nu avem soluții.

Rezolvarea problemelor presupune:

gruparea unor informații acumulate în timp într-un concept (de exemplu, vom grupa toate informațiile
despre gândire In conceptul "gândire")

şi acumularea unor informații deja grupate în concepte (de exemplu, acumularea unor informații
transmise la şcoală despre "gândire").

formarea unei reprezentări mintale a problemei (deci implicit clarificarea problemei pentru sine)

şi propunerea, aplicarea şi verificarea unor variante de rezolvarea a acesteia.

Rezolvarea se încheie cu găsirea unei soluții pentru problema dată.

Strategii de rezolvare a problemelor

1. Strategia algoritmică se asemănă cu rezolvarea matematică a unei probleme, ce presupune existenta

unor cerinte şi Intrebări clare, dar şi a unei modalități de rezolvare deja testată şi eficientă, a unei soluţii
a cărei aplicare duce fără echivoc la rezolvarea probemei; se aplică de obicei problemelor simple din
viaţă. Strategia euristică - de Incercare a mai multor soluții până când este identificată cea potrività;
problema nu este atât de clar formulată precum în cazul strategiei algoritmice; este fecvent întâlnită în
viaţa reală. 2.

Memoria

Accesează acest subcapitol şi află mai multe despre memoric. Memoria reprezintă un proces psihic
cognitiv superior, a cărei activitate este esențială pentru funcționarea armonioasă a psihicului uman.
Parcurge acest subcapitol şi acumulează şi întelege mai multe informații despre memorie! Definiție:
Memoria este un proces psihic cognitiv superior ce presupune fixarea, stocarea şi reactualizarea
informaţiilor.

Fără de memorie, nu am putea avea informatii despre experiențele noastre trecute, nu am putea avea
amintiri. De asemenea,

memoria are un rol important şi în desfăşurarea celorlalte procese psihice precum gândirea, imaginația
sau limbajul, asigurând in acest mod funcționarea noastră psihică armonioasă.

Trăsăturile principale ale memoriei sunt:

activă - informațiile ce vin în memorie sunt supuse unor procese transformatorii (de exemplu, sunt
prelucrate și apoi memorate)

selectivă - putem memora sau aduce din memorie informații în mod selectiv, adică doar pe acelea de
care avem nevoie intr-un anumit moment sau pe care le dorim; capacitatea noastră de memorare este
redusă, aşadar nu ne putem permite să memorăm toate informatiile care vin înspre noi, precum nici nu
am putea să aducem din memorie, så reactualizăm, deodată toate informațiile pe care le-am memorat

inteligibilă - se referă la memorarea informatiilor pe care le întelegem, care semnifică ceva, care au sens

situațională/contextuală - memorăm informațiile ţinând cont de spațiul şi de momentul în care se

realizează memorarea, precum şi de starea noastră afectivă din momentul memorării; de asemenea,
studiile arată că şi amintirea informațiilor memorate într-un anumit spațiu, moment sau intr-o anumită
stare de spirit se face mai acurat dacă ne plasăm în aceleaşi condiții precum în timpul memorării (spre
exemplu, este mai probabil să ne amintim mai acurat informații memorate pe plajă decă ne aflăm tot pe
plajă)

mijlocită - se realizează făcând uz de tehnici de memorare (memotehnici), precum sublinierea sau

repetitia organizată logic şi sistemic - încercăm să dăm un sens informatiilor memorate, stabilim legături
între ele

Calităţile memoriei sunt:

Volumul - în memorie pot fi stocate un număr mare de informații (în special dacă există legături între
acele informatii)

Mobilitatea - operează cu un număr mare de informații, pe care le organizează Rapiditatea fixării -

informațiile sunt fixate, memorate, stocate într-un timp foarte scurt

Stabilitatea fixării - informațiile odată memorate pot persista în timp fără a suferi modificări Fidelitatea
reactualizării - informațiile pot fi aduse în memorie fără a fi denaturate, ne puteam aminti exact ceca ce

am memorat

Promptitudinea reactualizării - aducerea în memoria a informatiilor se realizează repede, prompt (de

exemplu, dacă trebuie să ne amintim ce fel de proces psihic este memoria, ne putem reactualiza această
informație cu rapiditate dacă a fost repetată suficient)

Memorarea, stocarea şi reactualizarea

Memoria are trei procese: memorarea, stocarea şi reactualizarea.

Memorarea

Memorarea (fixarea, întipărirea, engramarea) este primul proces al memoriei şi presupune:

introducerea informatiilor în memorie

şi transformarea acestora in coduri cu care să se poată opera mai apoi (în timpul stocării şi reactualizării)

Tipuri ale memorării:

voluntară - introducerea informațiilor are loc conştient, voit (de exemplu, un elev doreşte să memoreze
o poezie) involuntară - introducerea informatiilor nu are loc conştient, voit (de exemplu, memorăm o
piesă muzicală pe care am auzit-o în autobuz şi pe care nu doream să o reținem

sau

mecanică - atunci când memorăm informații fără să le înțelegem logică - atunci când informațiile
memorate sunt înțelese, au un sens pentru noi

Stocarea

Stocarea este procesul memoriei care se referă la păstrarea informațiilor în memorie.

Principalele tipuri ale memoriei în funcție de procesul de stocare:

Memorie de scurtă durată - când informatiile sunt păstrate în memorie pentru puțin timp (de la câteva
secunde la câteva minute); spre exemplu, numelor persoanelor cu care numai ce am făcut cunoştinţă şi
se întâmplă să le uităm la

scurt timp după Memorie de lungă durată - când informațiile sunt păstrate în memorie pentru o
perioadă mai lungă de timp (de la câteva minute la ani de zile); de exemplu, numele persoanelor
apropiate, la care liceu am fost elevi etc.

Reactualizarea

Reactualizarea este procesul memoriei care presupune aducerea la suprafață a informațiilor stocate și
operarea cu acestea, folosirea

lor.

Reactualizarea se realizează prin:

recunoaştere (atunci când recunoaştem un text pe care l-am citit mai demult) reproducere (recitarea
unei poezii pe care am învăţat-o).

Îmbunătățirea memoriei şi uitarea

Îmbunătățirea, optimizarea memoriei depinde de două categorii de factori: factori subiectivi şi factori
obiectivi.

Dintre factorii subiectivi fac parte:

starea noastră psihică (dispozițiile proaste sau oboseala, de exemplu)

afecțiunile organice (boli sau simptome fizice)

Factori obiectivi:

interesul pe care îl avem pentru informația ce trebuie memorată etc.

cantitatea mare de informații

noutatea informațiilor

structurarea informațiilor - informațiile nu sunt ordonate logic, nu au legătură între ele timp insuficient
alocat pentru memorare

prezenta factorilor perturbatori din mediu (de exemplu, în proximitatea spațiului unde înveți se produce
gălăgie) etc.

gradul de dificultate al informațiilor - informațiile sunt prea dificile pentru a fi înțelese

Uitare este un fenomen normal şi necesar unei bune funcționări a întregului sistem cognitiv.

Este beneficà atunci când informatiile inutile sunt şterse din memorie şi se face loc acumulării de noi
informații, mai utile. Însă ne afectează atunci când uităm informații importante.

Uitarea se poate produce:

instant (spre exemplu, uitarea numelui unei persoane cu care numai ce ai făcut cunoştinţă) sau pe o
perioadă mai îndelungată de timp (de exemplu, din lectia învățată luna trecută la geografie îți mai poţi
aminti

câte aceva acum, dar peste încă o lună sunt şanse foarte mari să îţi aminteşti şi mai puțin).

Uitarea are loc datorită:

trecerii timpului,

caracterului puternic afectiv al amintirilor (de exemplu, sunt uitate evenimentele puternic neplăcute),
impactului pe care noile informații le au asupra celor vechi,

nereactualizării informațiilor o perioadă îndelungată de timp, oboselii sau a unei stocări fragile a
informațiilor.

Imaginatia

Definiție: Imaginația este un proces cognitiv superior ce presupune formarea unor imagini şi proiecte noi
pe baza

experienței anterioare. Aşadar, este nevoie să avem experienţa unor obiecte sau fenomene pentru a
putea să ni le imagină atunci când ele nu sunt sau nu se întâmplă în prezent. De exemplu, ne putem
imagina un vapor pentru că în trecut am văzut un vaport într- un port, aşadar avem experiența lui, fi
cunoaştem însuşirile.
De asemenea, ne putem imagina chiar şi obiecte sau fenomene pe care nu le-am cunoscut sau care nu
există în

realitate. Acest lucru este posibil deoarece diferite însuşiri ale unor obiecte sau fenomene
experimentate de noi în trecut

sunt acum recombinate astfel încât avem un produs nou, nemaiîntâlnit sub această formă, original.

Imaginația, în psihologie, este considerată a avea un rol deosebit de important în cadrul psihicului uman.
Accesează

acest subcapitol şi află mai multe despre una dintre temele majore din psihologie: imaginația.

Principalele procedee şi însuşiri

Aglutinarea - crearea unei imagini prin combinarea mai multor părţi ale unor obiecte (de exemplu,
sirena, care este

alcătuită din trup de femeie și coada unui peşte) Amplificarea şi diminuarea - crearea de imagini noi prin
mărirea sau scăderea dimenisunilor unor diferite

exemplu, uriaşii din poveşti)

Multiplicarea şi omisiunea - creşterea sau scăderea caracteristicilor unor obiecte (de exemplu, ciclopul)

obiecte (de

Adaptarea - manifestarea imaginației în situații noi (de exemplu, desenarea într-o manieră imaginativă,
nouă, a unui peisaj)

Tipizarea - surprinderea însuşirilor esențiale şi constante ale unui obiect sau fenomen (de exemplu, tipul
martirului - Ioana d'Arc)

Analogia - identificarea relațiilor dintre diverse obiecte sau fenomene şi, pe baza acestei relații,
considerarea faptului că dacă o însuşire suplimentară apare la un obiect anume, atunci va apărea şi la
celălalt (de exemplu, în cinematografic specialiştii s-au bazat pe informațiile despre aparatul de
fotografiat în dezvoltarea domeniului lor). Empatia capacitatea de a te imagini în situația altei persoane
(de exemplu, empatizăm cu persoanele care sunt triste, înțelegându-le sentimentele)

Principalele forme

1. Visul din timpul somnului - o serie de imagini, coerente sau haotice, care apar în timpul somnului. Pot
avea şi diverse încărcături afective (de exemplu, vise plăcute sau terifiante).

2. Reveria - formarea unor imagini în timpul stării de veghe (când individul e treaz), ce includ dorințele
nerealizate ale individului. Imaginația reproductivă - formarea unor imagini cu ajutorul unor informații
din realitate, însă obiectele imaginate 3.

4.

5.

nefiind experimentate de individ în mod direct (de exemplu, ne putem imagina cum arătau vikingii fără
să fi văzut unul
vreodată, însă având informatii despre cum arată oamenii în general)

Imaginația creatoare - formarea unor imagini noi prin combinarea originală a informațiilor deja avute, şi
care nu se

aseamănă cu nimic din realitate (de exemplu, noile invenții sau obiecte de artă originale) Visul de
perspectivă - construirea propriilor aspirații în viață, a propriului drum profesional, de exemplu.

Limbajul

In psihologie, limbajul a fost teoretizat şi cercetat în multiple rânduri. Parcurgând acest subcapitol, vei
putea înțelege mau bine la ce se referă limbajul in psihologie.

Exită diferențe între limbaj, limbă şi comunicare:

. Comunicarea reprezintă procesul prin care se transmit mesaje între cel puțin doi interlocutori Limba,
pe da altă parte, reprezintă mijlocul prin care se realizează comunicarea, prin care sunt transmise
mesajele de la

emiţător la receptor. Ea presupune o exprimare verbală. Limbajul face posibilă transmiterea mesajelor,
deoarece reprezintă limba in activitate.

Limbajul e propriu fiecărui individ în parte, este individualizat.

Reprezintă o activitate psihică internă în primul rând. Printr-un proces intern este prelucrată limba astfel
încât aceasta e

adaptată de către fiecare individ în parte.

Limbajul devine astfel particular fiecărui individ. Prin limbaj se realizează structurarea psihică a
individului

şi dezvoltarea psihismului său.

Prin urmare, există o limbă comună unei comunități umane, care este particularizată de fiecare individ
în parte în interiorul

propriului psihism, dând astfel naştere limbajului, care permite realizarca comunicării.

Toate aceste trasări de limite pentru cele trei concepte sunt teoretice, deoarece în practică fiecare
reprezintă o arie mai extinsă. De exemplu, limbajul nu există doar în limita comunicării verbale, existând
şi un limbaj de comunicare cu propria persoană, şi anume, limbajul interior.

Funcţii şi forme

Limbajul are următoarele funcții:

de comunicare de transmitere a informațiilor de la noi înspre ceilalţi

de cunoaştere - de asimilare de noi informații, de cunoaştere a unor obiecte sau fenomene noi
simbolică de reprezentare - prin intermediul său sunt înlocuite obiectele concrete cu cuvinte sau cu alte
elemente ale limbajului (de exemplu, putem să vorbim despre un câine și să înțelegem că vorbim despre
un câine fără ca acesta să fie

prezent)

expresivă sau afectivă - prin limbaj putem să ne facem cunoscute trăirile celorlaltora, să le exteriorizăm
persuasivă sau de convingere - prin intermediul limbajului fi putem contamina pe ceilalți cu ideile sau
trăirile noastre transmite feedback asupra conduitei celuilalt)

de reglare sau de determinare - a comportamentului propriu sau al altora (de exemplu, prin limbaj se
poate

ludică sau de joc - formulări creative (spre exemplu, licențele poetice) dialectică - prin intermediul
limbajului se pot prezenta argumente pro sau contra unei idei, în cadrul unei dezbateri, spre

exemplu

de detensionare nervoasă, cathartică prin limbaj ne putem elibera de stări neplăcute (de exemplu,
verbalizarea nemulţumirilor poate conduce la o stare de bine)

In ceea ce privește formele limbajului, putem distinge între limbajul extern şi limbajul intern.

Limbajul extern este de două forme: limbaj oral şi limbaj scris.

Limbajul oral - poate fi sub formă de monolog (implică o singură persoană şi poate fi verbal sau sub
forma gândurilor interioare) sau de dialog (implică două sau mai multe persoane) Limbajul scris - se
dezvoltă ulterior limbajului oral şi cuprinde toate mesajele sub formă scrisă

Limbaj intern - acest tip de limbaj se realizează după consolidarea limbajul verbal şi a operațiilor gândirii
şi se referă la "vorbirea în gând", la "vorbirea cu sine"; are un rol extrem de important în activitatea
cerebrală (spre exemplu, în procesul de introspecție, de cercetare psihologică a propriei fiinţe)

Comunicarea

Comunicarea implică un număr foarte mare de situații din viata de zi cu zi. Intențiile, dorințele şi
acţiunile sunt reflectate prin gesturi, mimică, emoții, machiaj, vestimentatie, limbaj, atitudine, dar şi
desene, picturi, texte scrise. În ultima vreme, o atenție din ce în ce mai mare se acordă limbajului non-
verbal, adică gesturi, mimică şi pantomimică. Acest

lucru se întâmplă pentru că limbajul non-verbal este sincer, şi trădează informațiile false obținute verbal.

Comunicarea se realizează în felul următor:

emițătorul (persoana care produce informația) transmite un mesaj receptorului (persoana care
recepționează mesajul);

în urma unui proces de codificare (un sistem de semne cu semnificație);

mesajul este transmis pe un canal de comunicare (vizual, în scris, la telefon etc.); și este necesar ca
emițătorii și receptorii să folosească un sistem comun de semne, simboluri, limbaj pentru ca acea

comunicare să fie eficientă.

Totodată, comunicarea poate fi analizată din perspectiva a trei indicatori:

1. 2. promptitudine, fidelitate,

3. completitudine.

O comunicare eficientă presupune ca mesajul să fie transmis sau recepționat prompt, corect şi întreg, cu
toate detaliile. În

plus, gradul de implicare a emiţătorului și a receptorului joacă un rol foarte important în realizarea unei
comunicări eficiente.

Funcțiile comunicării şi limbajului

Functiile limbajului pot fi împărțite în trei mari categorii, celelalte funcții subsumându-se acestora.
Astfel, avem:

1. Funcția de comunicare-centrată pe transmiterea unor informații.

Funcţia dialectică - presupune discuția cu argumente pro și contra, adică în contradictoriu; Funcția ludică
- jocuri de cuvinte şi folosirea limbajului pentru parcurgerea unor jocuri; astfel, copii mici învață mult
mai repede cuvinte şi expresii noi;

Funcţia practică prin limbaj, acționăm asupra altor persoane; de exemplu, nu împingem pe cineva, ci îi
spunem "grabește-te!", sau nu coborâm un etaj pentru a-l urca înapoi împreună, ci îi spunem "urcă!";

Funcţia afectivă/expresivă - comunicarea emoțiilor, atitudinilor, stărilor afective;

Funcţia de dezvăluire/autodezvăluire - individul se face cunoscut altora şi cunoaşte, la rândul lui, alți
indivizi;

Funcţia productiv-eficientă: permite realizarea sarcinilor, atât individuale cât şi de grup; Funcţia
facilitatoare a coeziunii grupului - utilizarea comunicării pentru a lucra mai bine în echipă; Funcţia de
valorizare a grupului - prin comunicare, grupul se pune în evidență;

Funcţia rezolutivă a problemelor grupului - prin comunicare se rezolvă majoritatea problemelor întâlnite
în cadrul unui grup;

2. Funcţia cognitivă - exprimă legătura limbajului cu gândirea.

Funcţia referențială - cuvintele desemnează conținutul activității de cunoaştere;

Funcţia reprezentaţională - desemnarea a ceea ce, în momentul de faţă, este absent, prin figurare
concretă a informației sau prin aluzii:

Funcţia poetică - centrarea limbajului pe el însuşi;

Funcția conativ-persuasivă – centrarea mesajului pe receptor și persuadarea acestuia, încercarea de a-l

convinge de a întreprinde anumite acțiuni;
Funcţia fatică - centrarea mesajului asupra canalului de comunicare (de exemplu, modulări ale vocii);
Funcţia meta-lingvistică - centrarea mesajului asupra codului folosit pentru comunicare ("ce vreţi să
spuneţi prin...?);

3. Funcţia reglatorie - se realizează prin mijloacele limbajului intern pentru autoreglare şi prin mijloacele
limbajului extern, pentru dirijarea şi reglarea comportamentului altor persoane.

Funcţia cathartică - detensionare nervoasă, liniştire, ordonarea ideilor.

Raportul dintre limbaj şi alte funcții psihice

Limbajul se află în legătură cu multe alte funcții psihice, dintre care cele mai importante sunt gândirea,
procesele intelectuale și procesele motorii.

Înţelegerea sensurilor cuvintelor conturează imaginea perceptivă şi antrenează memoria, iar vorbirea şi
scrisul presupun deprinderi motorii complexe, dar antrenează şi atenția. Oferim un sens cuvintelor noi
pe baza unor conexiuni cu ce cuvinte există deja în vocabular (definițiile sunt un exemplu foarte bun în
acest caz).

Limbajul simplu, fără încărcătură afectivă, personalizată pentru fiecare situaţie şi pentru fiecare individ
în parte, nu transmite foarte multă informație. Apelându-se la raționalizarea şi socializarea gândirii,
comunicarea este clară, precisă.

Interdependenţa dintre limbaj şi gândire poate fi analizată prin prisma unor observații practice. De
exemplu, de multe ori avem o idee pentru care pur şi simplu nu găsim cuvintele potrivite, dar ea există.
Când nu ne dăm seama

de înțelesul unor înşiruiri de semne, simboluri, gândirea ne îndrumă către desluşirea acelui înţeles.

De asemenea, voinţa este antrenată atât de limbajul interior, cât şi de cel exterior.

Dacă, de exemplu, mai avem puțin până la terminarea unui referat dar inspiraţia nu se arată pe nicăieri,
motivul pentru care totuşi încercăm să terminăm referatul în ciuda condițiilor neprielnice este că
încercăm să ne convingem, printr-un discurs interior sau verbalizat, că nu are rost să renunțăm pe ultima
sută de metri și sigur există o sursă pe care nu am exploatat-o încă.

Patologia limbajului

Patologia limbajului este variată, ea poate fi întâlnită deseori sub multiple forme. Dintre cele mai
comune tulburări ale limbajului, menționăm surditatea verbală, alexia, agrafia şi afazia.

Surditatea verbală - individul nu înțelege ce i se spune;

Alexia - se referă la incapacitatea de a citi un text, de a înțelege cuvintele scrise, dar păstrându-se
capacitatea de a reda textul respectiv în scris;

Agrafia - presupune incapacitatea de a scrie un text, dar cu capacitatea de a-l citi;

Afazia - se referă la nerecunoașterea unor cuvinte scrise sau verbalizate de altcineva sau la
imposibilitatea de a le verbaliza voluntar, această tulburare apare deşi aparatul fonator este intact,
precum şi capacitatea senzorială de a recepţiona informații verbale sau scrise.
Voinţa

Definiţie: Voința este un proces superior de autoreglare conştientă a conduitei.

Condiția de manifestare a voinței este prezența unui conflict, a unei tensiuni psihice. Este nevoie să
existe două componente

ale conflictului care să aibă forțe de actiune diferite. Așadar, una trebuie să fie mai dificil de potolit decât
cealaltă. Acesta este momentul în care intervine voinţa, când se decide conştient care dintre acestea să
fie urmate

De exemplu, călugării decid conştient să urmeze o viață austeră din punct de vedere material şi de
înfrânare a poftelor, respingând o existență centrată pe bunuri materiale şi pe goana după satisfacerea
poftelor.

Aşadar, voința are următoarele caracteristici:

presupune decizii conştiente şi asumate de către individ

are o intenție

este orientată înspre un scop

se bazează pe motivație și afectivitate în vederea îndeplinirii scopului

Activitatea voluntară are în componenta sa trei elemente majore: scopul, obstacolul şi efortul voluntar.

Scopul - reprezintă finalitatea spre care se îndreaptă o acţiune

Obstacolul - este relativ, depinde de fiecare individ în parte, deoarece reprezintă dificultatea psihologică
întâmpinată de un individ pe parcursul desfăşurării acţiunii, care e dată de perceperea propriilor
capacități ca fiind prea slabe pentru a ne putea îndeplini scopul

Efortul voluntar - prin manifestarea efortului voluntar, dorit de către individ, acesta îşi manifestă voinţa
în cel mai clar mod; spre exemplu, dacă depunem efort pentru a realiza o sarcină este un indice evident
al vointei noastre

Etape

1. actualizarea motivelor - momentul în care apare intenția de a actiona pentru satisfacerea unor nevoi,
a unor motive

2. lupta motivelor - selectarea motivelor pentru satisfacerea cărora vom actiona

3. adoptarea hotărârii - decizia de a acţiona în vederea satisfacerii unui anumit motiv e în strânsă
legătură cu:

experiența anterioară pe care o avem cu privire la capacitatea noastră de a acționa într-un anumit mod,
trăsăturile de personalitate (spre exemplu, dacă suntem introvertiți sunt mai puține şanse să acceptăm
să vorbim în public, deşi asta ar însemna recunoaşterea noastră profesională şi ar satisface nevoia
noastră de a fi apreciați pe plan

profesional) modul în care am reuşit să satisfacem în trecut nevoile (cu succes sau nu)
4. executarea hotărârii - desfăşurarea propriu-zisă a acțiunii în vederea satisfacerii unui motiv

Afectivitatea

5. verificarea - presupune operații cognitive de verificare, de evaluare a rezultatului acțiunii întreprinse,

aşadar este verificat nivelul de satisfacerea al motivului

Afectivitatea reprezintă un proces psihic reglator.

Accesează subcapitolul "Afectivitatea" şi aprofundează-ți cunoștințele cu privire la afectivitatea umană!

Prin intermediul afectivității, e înfăţişată sub formă de trăiri afective relația dintre stările interioare ale
individului şi mediul exterior. Acest proces de reflectare a trăirilor afective se află în strânsă relație cu
celelalte procese psihice.

Este considerat un proces psihic reglator deoarece se consideră că prin intermediul proceselor afective
se organizează sau dezorganizează conduita umană. Această influentare a conduitei se afla in strânsă
legătură cu nivelul de dezvoltare afectivá a individului.

Cu cât un individ este mai matur afectiv, cu atât va suferi mai puțin influente destabilizatoare.

Rol

Procesele afective organizează conduita atunci când au o intensitate moderată.

În acest mod, comportamentele sincere nu mai sunt dezorganizate, ci sunt în conformitate cu procesele
afective. Spre exemplu, comportamentele implicate în gătitul unui fel nou de mâncare pot să fie
ordonate de sentimente de plăcere; în acest mod, individul este mai vioi atunci când găteşte din plăcere.

Pe de altă parte, procesele afective dezorganizează conduita dacă au o intensitate prea mare pentru a
putea fi gestionate

adaptativ de către individ.

Spre exemplu, o tristețe foarte mare poate conduce la depresie şi la comportamente de

autoagresivitate. Precum şi o bucurie foarte mare, peste capacitățile de gestionare ale individului, poate
să dezorganizeze conduita (spre exemplu, câştigarea neaşteptată a unei sume uriaşe de bani poate să
confuzeze individul foarte mult, încât acesta să nu mai acţioneze în conformitate cu valorile sale de până
atunci şi să manifeste, spre exemplu, atitudini de superioritate faţă de ceilalți).

În plus, afectivitatea mai e considerată un proces reglator deoarece prin intermediul său:

putem influenţa şi conduita altor persoane, nu doar pe a noastră (de exemplu, dacă un părinte îşi
manifestă încântarea față de un produs realizat de copilul său, atunci este probabil ca acel copil să fie
impulsionat înspre a repreta

sau îmbunătăți produsul respectiv)

ne putem comunica trăirile şi astfel putem fi înțeleși de ceilalţi ne putem ajusta trăirile prin manifestarca
lor (de exemplu, exprimându-ne furia faţă de o situație, ne putem elibera de tensiunea provocată)

ne putem autoregla comportamentul la normele sociale (spre exemplu, răspunzând prin aceleaşi
expresii afective acceptate la nivel social - plânsul în situaţii dramatice)
Caracteristici

Prin intermediul afectivităţii ne putem manifesta interesul şi gradul de semnificație pe care un obiect
sau un fenomen îl are pentru noi.

Spre exemplu, putem manifesta un zâmbet de bucurie atunci când auzim la radio piesa noastră favorită.
Sub această expresie emoţională, zâmbetul, spre exemplu, se poate observa expresivitatea de care dăm
dovadă în exteriorizarea trăirilor afective.

şi:

Alte expresii emoționale (expresii pe care le folosim în exteriorizarea trăirilor noastre) aflate în
concordanţă cu trăirile afective sunt

mimica (încruntat în condiții de mânie, râs în situații de fericire etc.) şi pantomimica (frământarea
mâinilor în stuații tensionate etc.),

modificările de natură vegetativă (creşterea ritmului cardiac, a ritmului respirației în situații de frică etc.)
modificarea vocii (ton mai ridicat în situații de furie, mai scăzut în situații triste etc.)

Se poate observa faptul că deseori manifestăm trăiri afective ambivalente față de aceeaşi persoană,
situație sau acelaşi obiect. Spre exemplu, putem simți simpatie şi încredere față de cățelul nostru, însă,
în situația în care ne muşcă, putem să simțim şi mânie şi neîncredere faţă de acesta.

De asemenea, trăirile afectve pot dura în timp, chiar dacă lipseşte factorul cauzator. De exemplu, putem
să simțim recunoștință faţă de o persoană chiar şi după mult timp, când aceasta nu este în preajma
noastră sau nu mai manifestă comportamente pentru care să-i fim recunoscători.

În plus față de aceste însuşiri ale proceselor afective, psihologul român Vasile Pavelcu a clasificat o serie
de caracteristici ale proceselor afective. În continuare vom realiza o prezentare a lor.

Vasile Pavelcu Aici vei putea citi despre caracteristicile proceselor afective potrivit psihologului Vasile
Pavelcu.

• Procesele afective pot genera trebuinte. Spre exemplu, ne bucură să dansăm, aşadar vom încerca să
găsim cât mai multe ocazii in care putem să ne satisfacem trebuinţa de a dansa si implicit de a avea o
stare de bine, de bucurie).

Fiecare proces afectiv are un anumit nivel de intensitate şi o durată. Aşadar, putem să resimțim tristete,
spre exemplu, Într-un mod mai intens sau mai puțin intens pe o anumită perioadă de timp, perioada de
timp după care nivelul intensității se poate schimba.

De asemenea, procesele afective sunt resimțite în mod subiectiv. Astfel, fiecare individ dispune de
anumite procese afective în funcție de semnificatia pe care o au diferite obiecte sau fenomene pentru
el.

În aceeaşi situaţie, două persoane pot manifesta trăiri afective diferite. De exemplu, in tribuna aceleiaşi
partide de fotbal, o persoană poate simți încântare pentru că se află într-o masă mare de oameni, iar o
alta poate să resimtă frică faţă de mediul Inconjurător.
. De cele mai multe ori, tindem să ne manifestăm trăirile afective fie în sens pozitiv, fic in sens negativ.
Spre exemplu, tindem să simțim fie încântare, fie dezamăgire atunci când aflăm că nu mai trebuie să
vizităm pe cineva anume.

Dacă ne doream să vizităm acea persoană şi să ne satisfacem trebuinta de afiliere cu aceasta, de

exemplu, atunci cel mai probabil vom simți dezamăgire sau tristete, deoarece nu ne-a fost satisfăcută
trebuinţa de afiliere. Astfel, se poate observa legătura strânsă dintre motivație și afectivitate.

Există şi o anumită mobilitate a proceselor afective. În acest mod, o persoană poate trece cu lejeritate
de la o trăire afectivă la o alta sau îşi poate dezvolta trăirile afective. De exemplu, putem să trecem de la
simpatic la antipatic față de o persoană după ce aceasta a săvârşit un act pe care nu îl agreăm. De

asemenca, putem să ne dezvoltăm sentimentele de simpatic față de o persoană în unele de dragoste

faţă de aceeaşi persoană.

Clasificare

Procese afective primare (înnăscute, involuntare, spontane)

tonul afectiv - răspunsurile noastre afective faţă de orice nouă informație (spre exemplu, bucuria când
aflăm că am luat

o notă bună) trăirile afective de origine organică - cauzate de afecțiunile organelor (de exemplu, în
hipertiroidism poate apărea

iritarca)

afectele - intense, simple, de scurtă durată (de exemplu, spaima, teroarea)

Procese afective complexe (dobândite, cu un nivel mai ridicat de conştientizare al individului asupra lor)

emoțiile curente-orientate înspre un obiect sau o persoană şi provocate de către un obiect sau o
persoană, puternice, de scurtă durată, dar exprimate mai elegant din punct de vedere social decât
afectele (de exemplu, antipatia unei persoane faţă de o altă persoană deoarece aceasta i-a uitat
numele)

emoțiile superioare-se întâlnesc odată cu interpretarea, cu acordarea de semnificații pentru anumite

activității (de exemplu, trăim o emoție de încântare profundă atunci când ascultăm o piesă muzicală
profundă) dispozițiile afective - sursa lor nu e clară, sunt de mai lungă durată decât emoțiile (de
exemplu, putem să avem o

dispoziție bună ore întregi fără a ne da seama ce anume ne cauzează acea dispoziție)

Procese afective superioare (nivel mai ridicat de structurare, sunt la nivelul personalităţii)

sentimentele - pot dura o perioadă îndelungată de timp, sunt puternice, permit anticiparea modului de
a acţiona al unui individ (spre exemplu: dragostea, ura, datoria)

pasiunile - intense, de lungă durată (de exemplu, fanatismul, avaritia)

Atenţia
Atenția reprezintă un proces psihic reglator. Aşadar, prin intermediul atenție, conduita individului este
reglată. Reglarea conduitel include:

orientarea selectiva (preocuparea asupra unor informatii care ne interesează, pe care le-am selectat
dintr-o

multitudine de informații) şi

concentrarea, centrarea asupra informațiilor provenite din exteriorul sau din interiorul nostru.

De aici se pot observa caracteristicile atenției: orientarea, selectivitatea şi concentrarca/focalizarea.

Aşadar, vom acționa în situațiile care informațiile prezintă interes pentru noi, asupra cărora ne-am
concentrat și după ce le-am studiat și ales dintr-o serie de alte informații care nu ne-au interesat atât de
mult.

Aceste caracteristici ale atenției pot fi prezente într-un grad mai mic sau mai mare la indivizi diferiți.
Drept urmare, pot exista indivizi care se pot concentra o perioadă mai îndelungată de timp asupra unor
stimuli, pe când alții nu işi pot sustine atenţia mult timp asupra unui obiect sau fenomen.

În plus, capacitatea de concentrare poate să depindă de:

preocupările individului (pentru un mecanic, posibil vor prezenta mai mult interes componentele unei
maşini decât pentru un pictor)

sau de mediul înconjurător (de exemplu, foarte mult zgomot poate să ne perturbe capacitatea de
concentrare atunci când citim o carte).

Principalele forme şi calități

Principalele forme ale atenției sunt următoarele:

atenția involuntară - e neaşteptată și neintenționată, se produce odată cu apariţia unor stimuli bruşti,
diferiți etc.; favorizează orientarea (spre exemplu, devenim atenți când apare bruse o maşină în faţa
noastră) atenția voluntară - intenționată (spre exemplu, decidem să fim atenți atunci când citim un text
pe care vrem să îl

reţinem)

atenția postvoluntară - întâlnită în activitățile care au devenit deprinderi şi care nu mai necesită
conentrarca voluntară a atenției (spre exemplu, pornirea calculatorului după o anumită perioadă de
folosire nu necesită un efort voluntar al atenţici)

atenția internă - atenția acordată proceselor interioare, specifice psihicului individului (spre exemplu,
atenția acordată

sau

propriilor gânduri)

atenția externă - atenție acordată mediului exterior

Principalele calităţi ale atenției sunt următoarele:

atenția expectativă se întâlneşte în situația în care aşteptăm să se întâmple ceva anume (de sune
telefonul şi suntem atenți la acesta)

Volum - reprezintă cantitatea de informații asupra cărora ne putem îndrepta atenția în acelaşi timp
Concentrare - se referă la capacitatea noastră de a ne păstra atenția cu o anumită intensitate asupra
unui stimul

Stabilitate-presupune păstrarea atenției o perioadă îndelungată de timp Distributivitate - reprezintă

orientarea atenției înspre mai mulți stimuli simultan

Mobilitate reprezintă capacitatea de mutare a atenției de la un stimul la altul Distragere - semnifică

incapacitatea de a ne păstra atenția concentrată asupra unui stimul atunci când intervin factori
perturbatori.

Manifestările şi efectele atenţiei

a)Orientarea constiintei(atentiei)doar asupra unui fapt(impresie). De exemplu, când citim o carte

interesantă, textul ne absoarbe toate gândurile, iar ceea ce se petrece în jur: zgomote, convorbiri nu
este înregistrat.

b)Concentrarea-se manifesta printr-o intensificare a activitatii psihice in raport cu obiectul dat. Exemplu
arbitrul la un meci de fotbal(atenția lui este fixată asupra acțiunilor jucatorilor).

c) Claritatea unui obiect asupra căruia ne concentrăm atenţia creşte.

Nu e vorba numai de acomodarea vizuală când privim, deoarece claritatea sporeşte mult şi în cazul
urmăririi unei conversaţii.

d) Rapiditatea perceperii unui eveniment-când urmăresc atent sosirea unui prieten într-o piaţă
aglomerată îl observ mult mai repede decât atunci când nu aştept venirea lui.

e)Concentrarea atenției determină modificări motorii și expresive-reflexe de orientare: ochii larg

deschişi, ridicarea capului, sprincenelor.

Aspecte patologice ale atenției

La limita normalului găsim disipații, persoane incapabile de o atenţie mai îndelungată; aici intră copiii
mici şi unii adulți, firi afective şi nestăpânite: nu se pot concentra asupra unor situaţii care nu-i
interesează.

Tot la limita normalului ar putea fi incluşi şi distraţii, persoane adânc preocupate de o problemă

(ştiinţifică, filosofică, practică) şi din această cauză neatente la ceea ce se întâmplă în jurul lor.

Cazuri patologice sunt cele de hipertrofie a atenției. Fenomenul apare în ipohondrie, teama de boală
care duce la o continuă concentrare a atenției asupra stomacului ori inimii, dând o mare importanţă
unor senzaţii cu totul minore, motiv de veşnică preocupare.

Tipice forme de hipertrofie sunt ideile fixe: unele persoane simt mereu nevoia să numere : ferestrele de
la case, pietrele din pavaj, tramvaiele care trec prin faţa casei etc.

Ideile fixe, obsesiile nu apar la oricine, ci la persoane cu anumite constituţii nevropatice care se plâng de
obicei şi de dureri de cap, nevralgii, insomnii, tulburări vaso-motorii ş.a.
Teoria lui S.Freud despre personalitate

Sigmud Freud(1856-1938) este considerat nu doar parintele psihanalizei" ca metoda a terapiei a

nevroelor ci si primul creator al unei despre structura si functionarea personalitatii, pornind atat de la
teorile existente in epoca,in fizica, in medicina, cat si de la conceptia

teorii

revolutionara despre evolutia propusa de Charles Darwin Conceptul fundamental de care este legat
numele lui Sigmund Freud e psihanaliza

De-a lungul vieții sale, Sigmund Freud a încercat să dezvolte idelle ce stau la baza psihanalizei. În plus, a
încercat să promoveze și să consolideze statutul psihanalizel ca știință

Astfel, psihanaliza lui Freud este:

atât o metodă de investigatie psihologică (o paradigmă în funcție de care se poate interpreta şi cerceta
orice aspect al vieţii umane),

cât și o metodă de tratament, un fel de a face terapie pentru a vindeca persoanele cu tulburări psihice

Metodă de investigatic

Metoda de tratament

Tehnica asociatiei libere | Relatia terapeutică

Freud însuşi subliniază distinctia, în „Despre psihanaliza" El vorbeşte despre acest concept în termenii de
cercetare şi vindecare

Metodă de investigație

Teoria psihanalitică (baza metodei de tratament) este o teorie deterministă

Aşadar, potrivit acesteia, anumite cauze generează în mod automat anumite consecințe. Aceste
consecințe devin şi ele la rândul lor cauze, într-

o înlăntuire care nu lasă loc libertății de alegere a omului

Conform acesteia, comportamentul uman este rezultatul

acţiunii unor forte Iraționale (instincte, porniri, dorinte), de exemplu dorinta de a avea un
comportament sexual dezordonat

şi al consecințelor reprimării, ascunderii, înnăbuşini lor, prin intermediul presiunii sociale, de exemplu,
potrivit regulilor sociale, nu este acceptat social să ai un comportament sexual dezordonat (care devine
astfel înnăbuşit), ci sunt preferate relațiile stabile

Instinetele sexuale, care se manifestă din cea mai fragedă copilărie, sunt de departe, conform teoriei
psihanalitice, cele mai influente forțe Irationale de acest tip

Freud începe să dezvolte teoria ca urmare a practicării terapiei asupra pacienților care sufereau de
Isterie. Îşi dă seama că dacă îi lasă să vorbească liber simptomele li se ameliorează
Apoi descoperă că metoda îi face să-şi amintească, progresiv, experiențe cu potențial fraumatic din
trecutul foarte îndepărtat. De asemenea, Freud observă că temele sexuale se repetă la foarte mulți
pacienti. I se pare evident atunci că instictul sexual se află în legătură cu disfunctiile psihice de mai târziu

Teoria psihanalitică este formată din câteva idei pe care le vom explica în cele ce urmează:

structurarea psihiculul uman în trei ipostaze diferite: conştient, subconştient, inconştient

şi structura personalității umane în trei elemente: Id. Ego, şi Super Ego,

apariţia sexualității la copil în etape: faza orală, anală, falică şi genitală,

importanta copilăriel in formarea personalității.

Psihanaliza este o metodă de Investigație (dincolo de psihologic, ea putând fi folosită în studiul literar,
filosofic, istoric etc.) care funcționează pe baza următorului principiu există înlănțuiri deterministe de
evenimente (la scară umană sau socială), pe care cercetătorul le poate deduce, unele din altele,
cunoscând regulile după care ele se petrec

Metodă de tratament
Terapia psihanalitică presupune ca terapeutul så provoace pacientul să-şi acceseze zona inconstienta a
psihicului.

Inconstientul este un alt concept cheie al gândirii lui Freud. Zona inconştientă este o zonă a conflictelor
şi tensiunilor refulate

acestora

Terapeutul ghidează procesul, îşi face pacientul să vorbească cât mai mult despre el însuşi Apoi trage
concluzii bazându-se pe ceea

ce pacientul povestește cu privire la simptomele, fanteziile şi visele sale

Ideea este ca pacientul să conştientizeze aceste conflicte şi tensiuni, iar în acest mod så se vindece
Conştientizarea

presupune transpunerea lor din planul inconştient al psihicului în cel conştient

Ideea de a lasa pacientul să vorbească îi vine lui Freud ca urmare a influenței pe care medicul Josef
Breuer a avut-o asupra sa. Breuer a

observat ca atunci când își lăsa pacienții care sufereau de isterie să vorbească pe larg despre contextul
primelor apanții ale simptomelor, boela lor se ameliora Freud duce ideea mai departe şi spune că
nevrozele au drept cauze experiențe traumatice din trecutul foarte îndepărtat Aceste experiențe

traumatice de multe ori nici nu mai sunt amintite de pacienţi, şi e nevoie de intervenția terapeutului
pentru ca ele să devină conştiente Tehnica asociației libere | Relatia terapeutică

Dacă la început, urmând abordarea lu Breuer, Freud foloseşte predominant hipnoza pentru a-şi face
pacienții să vorbească, pe parcurs îşi dă seama că aceasta nu este cea mai bună metodă

Freud considera că neajunsurile hipnozei erau următoarele

nu oricine putea fi hipnotizat

chiar dacă hipnoza reuşea, efectele ei nu durau mult în timp

Freud preferă să le ofere pacientilor un mediu relaxat, în care aceştia să se deschidă în mod natural, să
spună orice le trece prin cap, trecând de la o idee la alta fără să fie împiedicat în niciun fel (tehnica
asocierii libere). In acest sens, canapeaua joacă un rol foarte important in psihanaliză, ca loc de relaxare
(atât practic, cât şi sunbolic).

Totuşi, terapia psihanalitică nu poate funcționa doar ca urmare a priceperii terapeutului, fiind văzută ca
un efort comun al celor doi

Pacientul trebuie să aibă încredere în metodă şi în analist

Dar este necesar să se instaureze și o relație de putere între cei doi, una în care analistul are autoritatea,
iar pacientul i se supune

docil şi răbdător Una din metodele propuse de Freud pentru a realiza această relație de putere şi
încrederea pacientului este aceea a plății tratamentului

Ședința de terapie trebuie să fie neapărat scumpă și să fie plătită regulat. Dacă tratamentul este ieftm,
pacientul va fi mai degrabă tentat să nu aibă încredere el, în timp ce o sumă suficient de mare cât să-l
afecteze, va deveni şi un obiect sunbolic care să sugereze valoarea terapiei (altfel, posibil nu va
considera valoroasă nici terapia)

Însă, vindecarea nu trebuie să fie rapidă, trebuie descoperite adevăratele cauze pentru a exista
certitudinea că boala nu va recidiva. Astfel, uneori ședințele de psihanaliză pot să dureze şi mai mulți ani
de zile.

Constientul

Conștiința, un concept puternic valorizat înainte de Freud, considerat a fi motorul dezvoltări personale
din perspectivă iudeo-creştină, începe så fie privit foarte diferit din momentul în care Freud dezvoltă
ideile psihanalizei.

Freud vede în conştiinţă o ipostază a psihicului uman. O stare in care pot să se afle informațile pe care le
primim din mediul exterior sau dinspre propria persoană.

Reprezintă ipostaza psihicului în care informațiile sunt cunoscute de către individ

Constientul ocupă oricum un spatiu foarte mic în sistemul psihic uman (undeva între 5% şi 10%) Restul
informațiilor nu sunt cunoscute în mod conştient de către individ, ei sunt depozitate în inconştient sau în
subconştient.

Conştientul se află în strânsă relație cu inconstientul și subconstientul Freud foloseşte modelul

aisbergului pentru a explica sistemul psihic pe

mai multe nivelun al ființei umane

Constientul este doar vârful vizibil al aisbergului. În timp ce baza lui, scufundată, este formată din
subconstient (preconştient) şi inconștient.
Inconştientul este însă dimensiunea cea mai importantă, acolo aflându-se elementele ascunse ale
psihicului, care, deşi nu sunt vizibile, afectează puternic actiunile conştiente

Inconştientul

Există o diferență între inconstientul individual şi inconstientul colectiv. Inconştientul individual aparține
unei persoane anume, spre deosebire de cel colectiv, care ar apartine specici

Inconştientul colectiv a fost teoretizat de Jung Freud teoretizează doar inconstientul individual.

În inconştientul individual se regăsesc cauzele unor tulburări psihice ale persoanei. Iar ameliorarea lor
constă în scoaterea la lumină a

elementelor ascunse, trecerea lor din inconştient în constient, prin intermediul unor tehnici diverse
specifice psihanalizei

Inconstientul individual se împarte în inconştient primar şi secundar.

Inconstientul primar corespunde Sinelui (Id), una din fațetele personalități umane, conform lui Freud.
Sinele este condus de instincte specifice specici (de hrănire, de reproducere etc), și funcționează pe baza
principiului plăcerii (caută să minimizeze durerea şi suferinţa şi să maximizeze placera)

Instinctul erotico-sexual este cel mai important, dar şi cele de foame sau sete au un rol aici. Freud îşi
completează însă teoria, și în

Dincolo de principiul plăceri" vorbeşte de importanta instinctului morții, complementar celui al vieţii

Perechea Eros (iubire) - Thanatos (moarte) justifică împreună comportamentul uman, instinctul vieții
conducând înspre plăcere, iubire şi

acțiuni prosociale, în timp ce instinctul morții înspre violenţă, (auto)distrugere şi acţiuni deviante

Inconstientul secundar corespunde Supracului (Super Ego) şi are o puternică dimensiune morală Este
rezultatul influenței societății asupra individului, prin modelarea comportamentală la care acesta este
supus, prin intermediul procesului de socializare (de exemplu, copilul e învățat regulile sociale)

Interpretarea viselor

Potrivit lui Sigmund Freud, interpretarea viselor reprezintă calea cea mai importantă de cunoaştere şi
înțelegere a inconstientului Accesând

acest capitol, vei putea să citeşti o prezentare cuprinzătoare și exemple ajutătoare pentru a putea să
înțelegi perspectiva lui Sigmund Freud

asupra interpretării viselor Accesarea inconstientului, în cadrul terapiei, dincolo de tehnica conversației
prin asociații libere, se face şi prin

interpretarea viselor,

analiza actelor ratate (a cuvintelor sau acțiunilor de care nu suntem conştienţi, care "ne scapă", sau a
lapsusurilor),

interpretarea petelor de cerneală (test creat de psihoanalistul Hermann Rorschach in 1921)

Pentru Freud, interpretarea viselor este una din tehnicile predilecte. El descrie această tehnică în mai
multe lucrări şi, de asemenea, o foloseşte considerabil el însuşi

Interpretarea viselor în cadrul terapici presupune mai întâi povestirea de către client a viselor pe care le-
a avut. Potrivit psihanalizei, visele conţine anumite detalii cu rol de simbol pentru conținuturile
inconştiente, care pot facilita astfel drumul către înțelegerea inconstientului şi a eventualelor tulburări
psihice.

De exemplu, detalii din vise precum peştera sau marea pot simboliza sexualitatea feminină. Aceste
detalii din vise pot fi puse într-un context mai larg al evenimentelor traite de client şi apoi interpretate

Este indicat ca visele să fie povestite cât mai exact, cu toate detaliile. Pentru ca povestirea viselor să fie
cât mai fidelă, este indicată și scrierea lor de către client imediat după ce s-a trezit din vis

După moartea tatălui său, care îl afectează puternic, Freud începe să se auto-psihanalizeze

Încearcă să îşi amintească frânturi din copilărie, dar se bazează în special pe vise şi pe analiza lor. Aşadar,
propria psihanaliză contribuie foarte mult la dezvoltare teoriilor sale cu privire la psihicul uman.

Stadiile dezvoltării psihosexuale

În timpul auto-psihanalizei sale, el descoperă sentimente de tip Oedip în propria lui copilărie. Acest lucru
îl inspiră să formuleze un

complex Oedip universal şi să se aplece şi mai serios asupra studiilor sale legate de sexualitate

Complexul Oedip se referă la dorințele sexuale ale copilului față de părintele de sex opus (cazul
persoanelor heterosexuale) sau față de părintele de același sex (cazul persoanelor homosexuale). De
exemplu, potrivit lui Freud, o fetiță heterosexuală va nutri dorinte sexuale faţă de tatăl său

Instinctul erotico-sexual se manifestă sub forma libidoului (termen care accentuează elementul de
nevoie şi s-ar defini ca foame sexuală")

Instinctul erotico-sexual apare încă de la naştere, în diverse stadu Aceste stadii sunt şi stadii ale
dezvoltării psihosexuale a persoanei

Există cinci astfel de stadii care corespund zonei erogene asupra căreia se concentrează interesul
copilului

Primul si al doilea stadiu

Al treilea stadiu

Al patrulea şi al cincilea stadiu

Eventualele frustrări sexuale pe care copilul le resimte în unul dintre stadiu conduc la

apariţia unor fenomene de fixare, de blocare în acel moment (de exemplu, fumatul, potrivit lui Freud, se
explică prin fixarea în stadiul oral, ca urmare a nesatisfaceru nevoilor din acel stadiu ale copilului),

crearea unor forme alternative de sexualitate (de exemplu, formarea sado-masochismului ca urmare a
nesatisfaceni nevoilor din

stadiul anal)
nevroze,

precum şi alte tulburării psihice (de exemplu, tulburările alimentare ca urmare a nesatisfacerii nevoilor
copilului din stadiul oral)

Primul si al doilea stadiu

Primul stadiu al dezvoltării psihosexuale este cel oral (de la naştere până la 1 sau 2 ani).

În acest moment, copilul obtine placere prin intermediul guril Fie ca este vorba de atunci când este
alăptat, fie că este vorba despre

sugerea altor obiecte.

Suptul îi oferă copilului o satisfacere a nevoilor sexuale

Pericolul principal în acest stadiu este acela al înțărcării brutale, care poate conduce la o rămânere, o
fixare simbolică în acest moment al

Exemple de actiuni ca urmare a fixării la stadiul oral fumatul, mestecatul gumes, consumul de alcool,
mâncatul excesiv etc

Al doilea stadiu este cel anal (care durează până la 3 ani)

Acesta se manifestă prin interesul copilului pentru excitarea mucoasei anale. Acest lucru îl face fie prin
menținerea, fie prin expulzarea

materiilor fecale

Atitudinea copilului față de autoritate se fixează în general în acest moment. Deoarece interesul lui
pentru actul defecâni este concomitent cu efortul părinților de a-l învăța să folosească toaleta.

Exemple de acțiuni ale adultului ca urmare a fixării în stadiul anal punctualitatea, ordinea, conformismul
(care se pot manifesta fie în această formă, fie în forma exact opusă, de nesubordonare, în funcție de
preferința pentru mentinere sau expulzare).

Al treilea stadiu

Al treilea stadiu este cel falic (poate dura până la 6 ani)

Acesta se manifestă prin interesul şi curiozitatea față de organele genitale. Copilul işi produce placere
prin masturbare

O situație comună și cu mare potențial traumatic, în timpul stadiului falic, este aşa numitul complex
Oedip"

De exemplu, Freud presupune că băieții sunt atraşı sexual de mama lor şi, în consecință, simt o gelozie
puternică (încărcată cu alte sentimente negative) față de tatăl lor. Tatăl este un rival, cu care concurează
pentru dragostea mamei

Sincle ar dori eliminarea tatălui, dar Eul realizează că tatăl este mai puternic şi acţiunea nu ar avea şanse
de reuşită. Ca urmare, se instaurează un sentiment de teamă, cum că tatăl ar putea intui gândurile
copilului şi ca pedeapsă l-ar castra.
Freud admite că şi la fete ponte exista aceeaşi situaţie, dar doar Jung va dezvolta mai târziu conceptul
echivalent de,,complex Electra”.

Teama de castrare specifică băieților este înlocuită la fete cu invidia cum că nu au penis

În cazul în care stadiul falic nu este depăşit, apar fenomene de fixare. Printre comportamentele ce
trădează o fixare la stadiul falic se numără, de exemplu, căutarea unui partener care să se asemene cu
părintele de sex opus

Al patrulea si al cincilea stadiu

Accesează această pagină şi informează-te cu privire la ultimele două stadu ale dezvoltării psihosexuale
propuse de către Sigmund Freud!

În acest mod, vei putea avea o imagine mai cuprinzătoare asupra perspectivei teoretice propuse de
către acesta

Al patrulea stadiu este o perioadă de latență și durează până la pubertate

În acest stadiu, copilul începe să meargă la școală, iar asta îl face să devină mai puțin egoist

Apare sentimentul pudorii, instictul sexual nu mai este atât de puternic, diversificându-se

Al cincilea studiu şi ultimul este cel genital, care apare odată cu începutul pubertății

Copilul devine conştient de mstinctele sale sexuale și îşi direcționează dorința asupra unei alte persoane

Genitalul presupune dezvoltarea în ansamblu a sexualității (dincolo de atenția pentru anumite zone
erogene)

Carl Gustav Jung a

fost un psihiatru elvețian şi psihoterapeut care a fondat psihologia analitică. Jung a propus și a dezvoltat
conceptele de extraversie şi introversie, arhetipurile, precum şi inconştientul colectiv Munca sa a fost
influentă în psihiatrie şi în studiul religiei, psihologie, filozofie, arheologie, antropologie, literatură şi a
domenulor conexe El a fost un scrutor prolific, multe dintre lucrări lui nu au fost publicate decât după
moartea sa

În tipurile de personalitate ale lul Carl Jung, dimensiunea introversiune-extraversiune este amestecată
cu ceea ce el considera cele

patru funcţii psihologice care ne definesc: gânditi, simtiti, percepeți și Intuiți. Primele două, gândirea şi
simțirea, erau funcţii raţionale

pentru Jung, în timp ce percepţia şi Intuirea erau iraţionale.

Din combinația fiecăreia dintre aceste patru funcții cu cele două elemente ale dimensiunii introversiune-
extra versiune, apar cele opt tipuri

de personalitate ale lui Carl Jung

Tipurile psihologice
Tipurile de personalitate ale lui Carl Jung, publicate în lucrarea sa din 1921 Psychological Types, sunt
după cum urmează

1. Gândire-introvertită

Persoane aparținând categoriei reflexiv-introvertitsunt mult mai concentrati asupra propriilor gânduri
decât asupra a ceea ce se întâmplă dincolo de el Sunt interesați în mod special de gânduri abstracte,
reflecții și bătălii teoretice între diferite filosofii şi moduri de a vedca viata.

Astfel, pentru Jung acest tip de personalitate este cel pe care în cultura populară l-am putea raporta la
tendința de a filozofa, preocuparea pentru relațiile dintre idei

2. Sentimental-introvertit

Persoane aparținând tipului de personalitate sentiment introvertitnu sunt foarte vorbăreți, dar
simpatici, empatici și fără dificultăți speciale pentru a crea legături afective cu un cerc mic de oameni. Au
tendința de a nu-şi arăta ataşamentul, printre altele din cauza lipsei de spontaneitate atunci când
exprimă cum se simt

3. Sentiment-introvertit

Ca şi în restul personalităților definite de introversiune, personalitatea sensibil-introvertit se

caracterizează prin a fi axat pe fenomene subiective. În acest caz, însă, aceste fenomene sunt mai mult
legate de stimulii primiti prin simțuri decât de sentimente sau idei abstracte. Aşa cum este definit de
Carl Jung, acest tip de personalitate descrie adesea persoanele care sunt angajate în artă sau meserii.

4. Intuitiv-introvertit

În acest tip de personalitate intuitiv-introvertit, ceea ce concentrează interesul persoanei sunt fanteziile
despre viitor şi despre ce urmează... cu prețul atentiei la prezent. Acești oameni ar avea o natură destul
de visătoare, arătând detaşare de realitatea imediată şi preferă să acorde spațiu imaginației.

5. Gândire extravertită
Acest tip de personalitate reflexiv-extravertit este definit de tendința de a crea explicații despre orice din
ceea ce individul vede în jurul său. Acest lucru înseamnă că aceste reguli sunt înțelese ca principu
imobile asupra modului în care este structurată realitatea obiectivă, motiv pentru care acest tip de
oameni ar avea un mod foarte caracteristic de a vedea lucrurile care se schimbă foarte puțin în timp. În
plus, potrivit lui Carl Jung, ei încearcă să impună această viziune asupra lumii altor oameni.

6. Sentimental-extrovertit

Această categorie sentimental-extrovertit Ar fi alcătuit din oameni foarte empatici, uşor de conectat cu
ceilalți și care se bucură mult de companie Potrivit lui Jung, acest tip de personalitate este definit de
faptul că este legat de abilități sociale foarte bune şi o înclinaţie scăzută pentru reflecție și gândire
abstractă.

7. Sentiment-extrovertit

În acest tip de personalitate sensibil-extravertit căutarea pentru senzații noi cu experimentarea cu

mediul și cu ceilalți. Oameni descrişi de acest tip de personalitate sunt foarte dați căutării plăceri în
interactiunea cu oameni şi medii reale. Aceşti indivizi sunt descriși ca fiind foarte deschişi la experiente
pe care nu le-au mai avut până acum, în aşa fel încât să arate o dispoziție opusă celor care se opun celor
ce nu sunt familiari
8. Intuitia-extraversiune

Cel mai recent up de personalitate al lui Carl Jung, tipul intuitiv-extravertit, se caracterizează prin
tendința de a întreprinde tot felul de proiecte și aventuri de durată medie sau lungă, astfel încât, atunci
când o fază se termină, doriți să începeti imediat alta Călătoriile, crearea de afaceri, planurile de
transformare perspectivele viitoare legate de interacțiunea cu mediul sunt în centrul preocupărilor
acestor oameni şi încearcă să-i ajute pe restul membrilor comunității lor să-i ajute în eforturile lor
(indiferent dacă altu beneficiază la fel de mult ca tine sau nu).

Alferd Adler

Adler a fost primul care a dezvoltat o teorie psiho-dinamica sociala, punand accentul pe importanta
conexiunolor sociale in viata persoanei privind dezvoltarea copilului ca o parcurgere a unor etape de
interactiune cu altii, mai degraba decat o progresie de la un stadiu sexual la altul,asa cum propunea
Freud. Adler este cel care propunca termenul complex de inferioritate' cu referire la sentimental unei
persoane ca nu este suficient de buna si ca nu corespunde standartelor celorlalti sau ale societatii Acesta
a mai indentificat 3 sarcini sociale fundamentale pe care trebuie sa le resolve fiecare persoana si le-a
denumit sarcini ale vietii

Sarcini ocupationale(cariera si munca)

Sarcini sociale (prietenie)

Sarcina intima(relatie de lunga durata)

Karen Horney a fost printre primele femei care au activat in domeniul psihanalizei Teorile sale au drept
concept central anxietatea inconstinta" care,considera ca,ia nastere in copilaria timpuric in urma
experientelor traumatizante precum nevoi neindeplinite singuratate,izolare. Ea vorbeste despre 3
modalitati prin care copii invata sa se descurce cu aceasta anxietate miscarea catre oameni,miscarea
departe de oameni si miscarea impotriva oamenilor Homey este cea care a introdus feminismul in
domeniul psiho- dinamic,cintrazicandu-l pe Freud care considera ca femeile sufera de" invidia penisului."

Bilingvismul

Ce este bilingvismul?

Bilingvismul se referă la capacitatea oamenilor de a vorbi două limbi la fel de bine. Se numesc bilingvi. La
rândul lor, cei care vorbesc mai mult de două limbi sunt polilingvi, cei care vorbesc mai mult de şase
sunt poligloti.

Deoarece limba este pe deplin o reflectare a caracteristicilor naționale, sociale şi culturale ale oamenilor,
bilingvii aparțin simultan la două grupuri diferite de oameni O astfel de persoană, fără ezitare, foloseşte
o limbă, apoi alta, fără a confunda tiparele gramaticale şi fonetica Distingo:

Bilingvism natural - copii de la naştere comunică cu reprezentanți ai diferitelor naționalități Pentru un

copil, ambele culturi devin native

Artificial - când unui copil i se învață intenționat o a doua limbă. Începând să stăpânească o nouă limbă,
o persoană are deja abilitățile vorbirii sale native, pe care încearcă să le transfere într-o nouă limbă.

Una dintre limbi devine inevitabil cea de conducere. În cele mai multe cazuri, aceasta este limba în care
se obişnuiește să se explice în familie, pe care copilul o aude de la naştere. Cu toate acestea, se întâmplă
adesea ca o limbă care aparține unui alt grup social să fie considerată nativă" Acest lucru se datorează
faptului că o persoană petrece mai mult timp în această comunitate şi, din cauza circumstanţelor, are
mai multe obiective de îndeplinit acolo.