FORMELE VIEȚII PSIHICE: CONȘTIINȚA ȘI INCONȘTIENTUL

CAPITOLUL VI
Cursant:
Conversie Psihologie, An1

Frecvent se spune că specificul psihicului uman este apariția conștiinței. Dar există două
feluri de conștiință: una implicită, primitivă, nediferențiată, care există și la animalele superioare
și alta reflexivă, conștiința de sine, de eu, într-adevăr specific umană.

1. Conștiința implicită

O asemenea conștiință o găsim și la speciile de animale avansate. Este o structurare a trăirilor

prin care noi ne simțim participanți la tot ce se întâmplă. Conștiința implicită este o conștiință
de ceva: ne simțim prezenți într-o realiatte distinctă de noi.

În concluzie, reținem: conștiința implicită este o conștiință în acțiune, un câmp al

prezentului și al prezenței noastre în lume. Ea implică separarea mea de lume și de ceilalți.

2. Conștiința reflexivă

Conștiința refexivă este caracteristocă omului și constă în conștiința clară a unui eu care
acționează în mod responsabil. Conștiința reflexivă nu există la copilul mic, căci ea
presupune deplina conștiință de sine și o dezvolatre a gândirii abstracte. În cazul conștiinței
reflexive este vorba de o poveste ori de comentare a propriilor acțiuni. H. Ey. Spune: ”A fi
conștient de ceea ce eu simt sau ceea ce eu vreau înseamnă a-mi verbaliza ideile, proiectele
sau sentimentele și a dispune de ele”.

Prin ce caracteristici putem distinge un act conștient, G.F. Graumman distinge mai multe
aspecte menționate în cele ce urmează:

a) Când est vorba de animale e edificator faptul de a distinge între excitanți- care este util și
care este primejdios.
b) Poate fi considerat conștient ceea ce este comunicabil;
c) Cineva este conștient când este atent, când observă ceva;
d) Act conștient este și cel premeditat, intenționat.
 Lumea este percepută conștient în sensul sesizării ei ca nefiind în eul interior, ca nefăcând
parte din mine. Progresul conștiinbței umane, de la conștiința implicită la aceea
explicită(reflexivă) se realizează lent, în copilărie.

3. Formarea conștiinței de sine

A. La baza evoluției conțtiinței stă formarea treptată a unei scheme corporale și a unei
imagini a propriului corp. Conștiința de sine începe cu conștiința propriului corp, având
la bază senzațiile imterne: foamea, setea, durerea..la care se adaugă senzațiile
proprioceptive și kinestezice.
B. Se pune întrebarea: Când se formează imaginea propriului corp? Dificultățile
recunoașterii în oglindă sunt mari, fiindcă imaginea de sine a copilului în primii 2 ani are
la bază senzațiile interne, cele proprioceptive și cele musculare, de mișcare. Pe cale
vizuală cunoaștem doar mâinile și o bună parte a corpului, nu însă și fizionomia. Pe când
în oglindă tocmai fața ocupă locul central.Unul dintre studiile dezvoltate la sfârșitul sec al
7-lea pune în evidență: pe la 17-18 luni, în fața oglinzii copilul reacționează ca la alt
copil, emițând vocalize, zâmbind, între 18 și 20 de luni apar reacțiile de evitare, între 21
și 24 de luni se manifestă simptomele recunoașterii de sine.

După R. Zazzo, recunoașterea în oglindă are loc dupa 2-3 ani, mai aproape de 2 ani. Ea
coincide cu perioada când copilul începe să folosească pronumele ”eu”, ”al meu”, ”al
tău”, în loc de ”Radu vrea”.. . Deci apare o c onștiință de sine ca persoană cu un nume, cu
o anumită înfățișare pe care începe să o recunoască.

Recunoașterea de sine e condiționată de cunoașterea în prealabil a unor persoane din jur.

C. Chiar când copilul are conștiință de sine, el nu e totuși conștient de toate detaliile
acțiunilor sale, de care poate deveni conștient numai în anumite condiții, fenomen prezent
chiar și la vârsta adultă. Priza de conștiință nu e ceva simplu, ea presupune o
conceptualizare, o trecere din planul acțiunilor concrete în planul acțiunilor mintale, mult
mai complexe și, totodată, conștiente.
Desigur, această trecere implică reușita acțiunii, fără a fi însă suficientă. Reușita nu
necesită deplina conștiință.

INCONȘTIENTUL

A. Există un număr destul de mare de fenomene și reacții psihice care intervin în activitatea
noastră, fără a ne da seama de prezența lor. Ansamblul lor, ca și al posibilităților de
acțoune existente, neactualizate, îl denumim, în mod obișnuit, inconștient. Astăzi
includem în inconștient mai întâi tot bagajul de cunoştinţe, imagini, idei achiziţionate şi
 care nu ne sunt utile în prezent. Ele rămân într-o stare de latenţă; unele vor fi actualizate
frecvent, altele poate niciodată. Apoi găsim toată rezerva de acte automate, priceperi şi
deprinderi care nu sunt necesare pentru moment. Ele intervin când o cere situaţia
prezentă.
Tot inconştiente sunt unele percepţii obscure, dar influenţând comportamentul în fine,
afectivitatea este în mare măsură inconştientă: ţeluri, dorinţe, sentimente care n-au
legătură cu momentul prezent. în ce priveşte sentimentele, chiar când sunt actualizate,
când intervin în conduită, ele nu sunt conştiente în întregimea lor.
B. Teoria inconştientului a fost multă vreme dominată de concepţia lui Sigmund Freud,
medic vienez, părintele psihanalizei. În ultima sa teorie asupra structurii psihicului, el a
descris trei instanţe: a) Şinele (sau „id") care ar fi principalul sediu al inconştientului,
imaginat ca un rezervor unde clocotesc dorinţele noastre, instinctele. b) Supraeul
(„superego"). Acesta este alcătuit din normele, imperativele morale, din idealul eului. El
se formează datorită intervenţiei părinţilor, care înfrânează tendinţele copilului
neconforme cu moralitatea; c) Eul („ego") constituie cea de a treia instanţă, principalul
sediu al conştiinţei. El ţine cont de dorinţele prezente în „sine", de interdicţiile supraeului,
căutând un compromis între ele, în funcţie de realitate. Acest compromis obligă eul să
alunge în inconştient (şinele) toate tendinţele, aspiraţiile care nu se pot realiza.
Freud susţine o supremaţie a sinelui, a forţelor inconştiente. El compară psihicul cu un
călăreţ şi calul său. Eul este călăreţul care conduce calul, dar calul, care îl poartă,
constituie forţa principală, factorul principal - putând să zvârle călăreţul, când îşi iese din
fire. E domnia inconştientului. S. Freud amintea şi de un preconştient:. zona în care s-ar
afla amintirile şi automatismele ce pot fi evocate cu uşurinţă, spre deosebire de
impulsurile refulate. Astăzi nu se vorbeşte de preconştient, dar se acceptă existenţa unei
zone subconştiente, o zonă limită între inconştient şi conştient. Astfel, dacă avem în
cameră o pendulă, zgomotul ei regulat nu-1 mai auzim, adânciţi fiind în lectură, dar dacă
ea se opreşte ne dăm seama că s-a întâmplat ceva. Deci zgomotul era subconştient. Tot
aşa sunt situaţii în care trăim un sentiment de care nu ne dăm seama. Intervenind însă o
emoţie neobişnuită, conştientizăm influenţa sa - subconştientă.
C. O divizare netă între inconştient şi conştient nu pare necesară. Astăzi, inconştientul nu
mai e privit ca un simplu rezervor de impulsuri. Inconştientul e indisolubil legat de
conştient şi îl influenţează în orice moment. După R. Mucchielli toată experienţa noastră,
influenţată de tendinţele înnăscute (puţine), de mediu, de educaţie se structurează, treptat,
într-un vast sistem, în care am putea distinge subsisteme (ale fenomenelor preponderent
cognitive sau motorii ori afective). Tot acest sistem, această structură a personalităţii
influenţează în permanenţă fenomenele psihice actuale: percepţiile, gândirea,
sentimentele, actele de voinţă. Deci, după Mucchielli ca şi după H. Ey, nu putem separa
inconştientul de conştient, şinele de „eu", ele fiind într-o permanentă interacţiune.
Conştientul şi inconştientei formează o unitate, oarecum contradictorie, dar totuşi unitate.
Nu trebuie să reducem inconştientul la ceea ce este biologic şi primitiv în noi. într-adevăr,
el reprezintă o structurare a tuturor achiziţiilor şi construcţiilor noastre care incorporează,
desigur, şi forţele, tendinţele native. Totodată, el nu e pasiv, constituind o extraordinară
maşină automată de gândire. Din inconştient trec mereu în conştient trăiri, impresii,
impulsuri. Pot fi şi senzaţii ce nu apar niciodată în conştiinţă, cum ar fi cele provocate de
activitatea organelor interne. Conştientul şi inconştientul sunt forme complementare ale
vieţii psihice. Inconştientul e mult mai vast decât ceea ce este conştient la un moment dat.
Conştiinţa nu e inutilă, nu e un „epifenomen". Ea intervine când automa- tismele
inconştiente nu mai pot face faţă, când apar dificultăţi ori survin multiple variaţii,
modificări sau noi obiective. Conştiinţa controlează efortul de comparare, de prelucrare
a datelor, în vederea găsirii unor soluţii optime. în acest proces sunt esenţiale sesizarea
erorilor şi a valorii premiselor.