PSIHOLOGIE, ANUL I

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, SEMESTRUL I

PSIHICUL UMAN

Psihicul uman se caracterizează prin dinamism evolutiv şi o extraordinară complexitate

(care îl particularizează în raport cu psihicul animal).
Multitudinea şcolilor psihologice şi a perspectivelor, deseori opuse, divergente, pe care
acestea le exprimă, în forma teoriei şi practicii, nu fac decât să reflecte aceste caracteristici ale
psihicului uman. Devine astfel dificil de realizat o abordare care să reflecte în egală măsură
unicitatea, caracterul individual şi generalul, personalul şi transpersonalul, conştientul şi
inconştientul, simplul şi complexul etc.
În încercarea de a realiza o astfel de orientare unificatorie, Ken Wilber remarca diferenţele
profunde care există între şcolile psihologice: ,,este ca şi când lumea ar fi populată de patru sau
cinci specii umane în întregime diferite, iar fiecare dintre aceste şcoli a ales reprezentanţi ai uneia
dintre aceste specii şi şi-a construit teoria pornind de la ei. Există astfel Homo killer, Homo
erogenus, Homo conditionatus, Homo potenţial deplin, Homo transcedentalus – dar nimeni nu pare
să vorbească despre Homo sapiens”. (1982, p.64)
Această discrepanţă se reflectă şi în modalitatea de abordare a psihicului uman.
Se pot identifica trei niveluri ale organizării psihicului uman: conştientul/conştiinţa,
inconştientul şi subconştientul. Deşi termeni încă folosiţi, în psihologia modernă se poate observa
tendinţa asimilării lor unor noţiuni mult mai vaste cum sunt cele de Eu şi Sine. Noţiunea de Supraeu
este şi ea folosită, într-o manieră diferită de concepţia freudiană.
Primul care a realizat o structură ierarhică plurinivelară a fost S. Freud – aparatul psihic, în
cadrul căruia identifică trei instanţe supraetajate inconştient, preconştient şi conştient (înainte de
1920) asimilate apoi nivelelor Sine (Id), Eu (Ego) şi Supraeu (Superego) şi folosite mai ales ca
adjective (după 1920). (vezi figura de mai jos)
 Conştiinţa - Natura conştiinţei

Ce este conştiinţa?
În psihologia modernă termenii de conştiinţă şi conştientizare sunt folosiţi împreună.
Termenul de conştiinţă se referă la:
 ,,forma superioară de organizare psihică prin care se realizează integrarea subiectiv-activă a
tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează raportarea individului la mediu” (M.
Zlate);
 ,,un nivel specific, calitativ superior al organizării psihice, caracterizat printr-o emergenţă
integrativă ireductibilă şi atingând complexitatea cea mai înaltă la om” (M. Golu).
(emergenţă - formă a schimbării văzută ca o naştere efectivă a ceva cu totul nou)
Andrei Cosmovici face distincţia între conştiinţa implicită (o conştiinţă în acţiune, un câmp
al prezentului şi a prezenţei noastre în lume, implicând separarea persoanei de lume şi de ceilalţi) şi
conştiinţa reflexivă (conştiinţa clară a unui eu care acţionează în mod responsabil).
În cazul conştiinţei reflexive este vorba despre o povestire ori o comentare a propriilor
acţiuni.
De exemplu: eu mănânc grăbit la masă, am conştiinţa implicită a actului, dar deodată îmi
dau seama că mănânc prea repede, de fapt îmi comentez în limbaj interior acţiunea (e nesănătos să
mănânci prea repede!). Conştiinţa reflexivă este o conduită suprapusă, un comentariu propriu asupra
reacţiilor mele exterioare ori interioare. (Cosmovici, 2005, p.59)
Referindu-se la caracteristicile actului conştient, autorul citat menţionează:
- Distincţia dintre alegerea spontană, fără a cunoaşte motivul şi aceea bazată pe gândire;
- Conştient este ceea ce este comunicabil (comunicare verbală – nonverbală);
- Cineva este conştient când este atent, când observă ceva;
- Act conştient este cel premeditat, intenţionat (care urmăreşte realizarea unui scop,
dinainte reprezentat);
- A fi conştient mai e sinonim cu a şti, a fi conştient de sine.
Lumea este percepută conştient în sensul sesizării ei ca nefiind în eul interior, ca nefăcând
parte din mine. Progresul conştiinţei umane, de la conştiinţa implicită la cea reflexivă se realizează
lent, în copilărie. Este vorba despre formarea conştiinţei de sine, proces care se termină abia pe la
14-15 ani. Destul de devreme copilul îşi spune ,,eu pot să...”, dar mult mai târziu va remarca ,,eu
gândesc!”.

MODELE ÎN ÎNŢELEGEREA CONŞTIINŢEI

Dificultatea definirii conştiinţei derivă din faptul că este pură subiectivitate, se manifestă în
experienţele personale, nefiind de regulă accesibilă altuia. Chiar în acest moment, fiecare dintre noi
poate identifica gânduri, sentimente şi senzaţii pe care le trăim. Dacă le-am scrie exact aşa cum apar
şi o altă persoană le-ar citi ar putea crede că suntem confuzi şi, uneori, de ce nu?, chiar că avem
probleme mentale. Pentru a interpreta corect şi adecvat aceste aspecte, pentru ca ele dă dobândească
sens sau semnificaţie, persoana respectivă are nevoie să ştie contextul experienţial mai larg al vieţii
celui care le exprimă.

MODELELE TRADIŢIONALE – Modelul dinamist

Referindu-se la procesul conştiinţei, William James evidenţia caracteristicile: personală,
selectivă, continuă şi dinamică (în schimbare). Este personală pentru că simţi că îţi aparţine – nu o
împarţi cu nimeni alcineva; este selectivă pentru că te poţi concentra pe anumite aspecte, ignorând
altele; este continuă pentru există o curgere, o întrepătrundere între conţinuturile ei şi este dinamică,
conţinuturile sale aflându-se într-o evoluţie continuă. Pentru că procesul conştiinţei este în acelaţi
timp continuu şi dinamic, James îl aseamănă cu un pârâu. Pârâul preferat rămâne acelaşi pârâu chiar
dacă apa în care pescuieşti este continuu înlocuită de alta.
Ca funcţionalist, William James accentua rolul adaptativ al conştiinţei. Părerea sa este
împărtăşită şi de alţi psihologi care consideră că prin procesul conştiinţei se realizează o
reprezentare mentală asupra lumii care ne permite să derulăm acţiuni în minte înainte de a le pune
în practică. Această capacitate ne face mai reflexivi şi mai flexibili în adaptarea la lume, reducând
astfel tendinţa de a ne implica în comportamente fără scop, impulsive sau nesăbuite.

MODELE ACTUALE
Cercetări recente (Lagercrantz, 2009) referitoare la apariţia şi dezvoltarea conştiinţei la
oameni încearcă să demonstreze prezenţa manifestărilor conştiente încă de la o vârstă fragedă, la
nou-născut şi în perioada intrauterină începând cu 24 de săptămâni.
Conştiinţa este considerată drept ,,conştientizarea corpului, sinelui şi a lumii exterioare”;
percepţiile multimodale sunt integrate cu emoţiile, amintirile evocate într-o curgere dinamică, în
continuă schimbare a conştiinţei într-un spaţiu global neuronal de lucru.
Deşi există o activitate continuă în cortex, în planul conştiinţei apare un singur eveniment o
dată (dacă ar fi să folosim o metaforă, procesul este similar cu luminile care sunt fixate pe actori, pe
rând, pe măsură ce piesa de teatru este jucată) (Lagercrantz, p.57)
Datorită avansurilor tehnologice în ceea ce priveşte imagistica cerebrală (rezonanţa
magnetică RMN şi spectrocopia cu raze infraroşii), în prezent este posibil să evaluăm procesarea
input-urilor senzoriale în cortexul cerebral chiar şi la nou-născut.
Multe dintre modelele care încearcă să explice fenomenul conştiinţei sunt modele
neurologice şi computaţionale centrate pe evidenţierea şi descrierea corelatelor neuronale ale
conştiinţei.
Conştiinţa este cel mai probabil procesată în sistemul cerebro-talamic care conţine ariile
prefrontală, cingulară (Girusul cingular (circumvoluţia corpului calos, lobul corpului calos a lui
Broca) se află mai sus de corpul calos şi urmează exact conturul său. El ia naştere la nivelul ciocului
(Rostrum) corpului calos şi formează aici, prin unirea cu extremitatea anterioară a girusului frontal
superior, un lobul mic alungit în direcţie verticală care este denumit, din cauza relaţiei sale cu
aparatul olfactiv, sub numele de carrefour olfactiv)şi parietală, unde sunt mulţi neuroni piramidali
cu axoni lungi. Folosind RMN a fost detectată activitate neuronală spontană în aceste arii la nou-
născuţii înainte de termen atunci când au atins vârsta de termen şi la bebeluşii sănătoşi, nesedaţi,
născuţi la termen.
Studiile în domeniul dezvoltării umane timpurii au identificat câteva componente ale
conştiinţei, prezente încă de la naştere şi chiar în perioada intrauterină:
1. A fi treaz;
2. Conştientizare somato-senzorială;
3. Conştientizarea mirosului;
4. Auzul şi văzul;
5. Conştiinţa de sine;
6. Manifestarea emoţiilor primare (plăcere, dezgust, surpriză - şi în perioada intrauterină);
7. Comportament cu scop;
8. Perspectivă interioară;
9. Memorie (din săptămâna 23 de sarcină);
10. Limbaj.

Modelele neurocognitiviste şi computaţionale

Modelul spaţiului de lucru global (global workspace model) în explicarea conştiinţei
formulat de Bernard Baars (1983, 1998, 2005) (prin care autorul pune bazele a ceea ce el numeşte
neuroştiinţa cognitivă a experienţei umane) pare să devină din ce în ce mai mult un model standard
al conştiinţei umane.
Potrivit lui Baars, conştiinţa, deşi limitată în capacitate în orice moment, facilitează accesul
neîntrerupt la surse de cunoştinţe inconştiente extinse de la nivelul creierului, astfel creând
condiţiile pentru un acces global la procesarea cerebrală a informaţiei.
Ideile centrale ale acestui model sunt următoarele:
1. Creierul poate fi interpretat ca o colecţie de reţele specializate (procesoare);
 2. Conştiinţa este asociată cu un spaţiu global de lucru în creier – o capacitate dinamică de
memorie a cărei conţinuturi centrale sunt larg distribuite (răspândite, transmise) către o
multitudine de reţele specializate inconştiente;
3. Invers, un spaţiu global de lucru poate servi pentru integrarea reţelelor de input-uri
concurente sau cooperante;
4. Unele reţele inconştiente, numite contexte, dau formă conţinuturilor conştiente. De
exemplu, hărţile parietale inconştiente modulează celulele vizuale care susţin percepţia
culorilor în curentul ventral;
5. Unele contexte lucrează împreună pentru a limita unele evenimente conştiente;
6. Motivele şi emoţiile pot fi interpretate ca şi contexte cu scop;
7. Funcţiile executive lucrează ca ierarhii de contexte cu scop.
Teoria a fost revizuită într-un model neuronal de spaţiu de lucru global pornind de la un set
coerent de investigaţii psihofizice, neuroimagistice şi computaţionale. (Dehaebe and all, 2009, în
Raffone; Pantani, 2010) Cu referire la conştiinţa vizuală, acest model neuronal susţine ideea
conform căreia procesarea informaţiei vizuale inconştiente este caracterizată de o activare paralelă a
unor reţele cerebrale modulare multiple.
Pornind de la aceste modele, Block face distincţia între conştiinţa fenomenală (phenomenal
consciousness) şi conştiinţa de acces (access consciousness).
Conţinutul conştiinţei fenomenale este ceea ce face diferenţa între experienţe (cum ar fi
verde şi roşu), în timp ce conştiinţa de acces conţine informaţii despre ceea ce este difuzat în spaţiul
global de lucru. Conţinutul conştiinţei de acces este caracterizat în termenii informaţiei despre ceea
ce devine disponibil sistemelor de consum cerebrale: sistemele memoriei, categorizării perceptuale,
gândirii, planificării, evaluării alternativelor, deciziei, direcţionarea voluntară a atenţiei şi, mai
genetal, controlului raţional al acţiunii. În 2007 autorul a adăugat conceptul de accesibilitate
cognitivă (unele informaţii encodate în sistemul netvos sunt permanent inaccesibile la un nivel
conştient, în timp ce altele sunt contact cu spaţiul de lucru şi pot fi conştient aplificate dacă este
cazul).
Raffone şi Pantani (2010) integrează aceste idei într-un model computational care simulează
corelatele neurale ale accesibilităţii cognitive şi proceselor atentionale relaţionate. Acest model
doreşte să demostreze într-o manieră transparentă bazele neurocomputaţionale plauzibile pentru
conştiinţa fenomenală şi de acces.
Conştiinţa emoţională
Considerând ideile exprimate mai sus dar extinzând câmpul cercetării prin integrarea
experienţei emoţionale alături de cea cognitivă, Thagard şi Aubie (2007) propun o teorie care
explică modalitatea prin care experienţa emoţională conştientă este produsă de creier ca un rezultat
al multiplelor arii cerebrale aflate în interacţiune şi coordonate în memoria de lucru. Aceste arii
cerebrale integrează percepţiile stărilor corporale ale unui organism cu aprecierea cognitivă a
situaţiei lui prezente. Emoţiile sunt procese neurale care exprimă starea generală cognitivă şi
somatică a organismului. Experienţa conştientă apare atunci când reprezentările neurale ating un
nivel înalt de activare ca părţi ale memoriei de lucru. Teoria explică numeroase fenomene
referitoare la conştiinţa emoţională, incluzând diferenţierea, integrarea, intensitatea, valenţa şi
schimbarea. Autorii realizează astfel un model al modului în care emoţiile apar ca o combinaţie
între reprezentările neurale, percepţia somatică, evaluarea cognitivă şi memoria de lucru. Conştiinţa
emoţională apare astfel ca o activitate neurală interconectată cu lumea şi corpul.

Modele umanist-experienţiale
Conştientizarea presupune focalizarea sau concentrarea atenţiei asupra evenimentelor din
câmpul individual (intrapsihic – gânduri, emoţii, senzaţii, tot ceea ce trăieşte persoana la nivel
cognitiv, emoţional, corporal) sau din mediu (exteropsihic – ceea ce trăieşte persoana în relaţia cu
exteriorul: persoane, ambianţă etc) aici şi acum, în prezent. Ea devine un important instrument
terapeutic, focalizarea conştientizării se poate face: prin contactul cu sine şi cu propria experienţă
trăită în prezent, aici şi acum (inclusiv prin aducerea în prezent a experienţelor trecute sau a celor
viitoare, prin intermediul jocului de rol); prin contactul cu mediul înconjurător (persoane, relaţii,
situaţii).
Referindu-se la procesul conştientizării, umanist-experienţialiştii consideră că el include atât
experienţa imediat simţită ca şi conştientizarea reflexivă a experienţei. Ei se referă la un proces care
poate implica experienţa simţită, imediată, simbolizarea acestei experienţe şi o conştientizare
reflexivă a conceptelor referitoare la experienţa simbolizată. Este important de subliniat că ceea ce
experimentăm depinde de locul pe care ne concentrăm atenţia: asupra mediului interior, pe
experienţa simţită imediat sau reflexiv, pe conştientizarea conştientizării noastre. Scopul unei
asemenea experimentări este construirea sau descoperirea înţelesului personal, semnificativ
emoţional. Experienţa conştientă rezultă dintr-o sinteză a informaţiei obţinute din surse variate,
printre care: perceperea evenimentelor din mediul extern; gânduri, imagini şi credinţe din memorie;
experienţa simţită, imediată.
Mare parte din ceea ce trăim sau experimentăm aparţine ,,sinelui” nostru. Experienţa sinelui
(self-experiencing) se referă la procesul continuu de percepţie, evaluare, asimilare sau respingere a
semnificaţiilor generate interior sau simţite ca impuse din exterior şi care sunt legate de sine.
Experienţa sinelui se bazează pe informaţii provenite din două surse diferite (modalităţi de a fi atent
la sine): experienţa imediată şi conceptualizările referitoare la sine.
Tipul de informaţie obţinut despre sine (fie că este informaţie obţinută prin simţuri sau
bazată pe concepte) depinde de modul în care ne concentrăm atenţia.
Atenţia poate fi concentrată pe senzaţiile experienţei imediate, aici şi acum ale sinelui care
acţionează şi interacţionează în cadrul mediului fizic şi social. Atunci când cineva ne insultă,
imediat simţim durerea de a fi prezentaţi într-o lumină negativă.
Atenţia poate fi concentrată şi reflexiv, ceea ce ne permite să avem acces la credinţele
noastre despre sine. De exemplu, cineva încearcă să fie un bun profesor dar poate constata că se
concentrează pe credinţa că nu este un profesor competent.
În timp ce experienţa reflexivă şi cea senzorială reprezintă cele două focare ale atenţiei
sinelui, există şi o a treia modalitate în care poate fi concentrată atenţia.
Oamenii îşi petrec mare parte a timpului concentrându-se asupra lumii exterioare, adică într-
o conştiinţă exterioară. Experienţa obţinută prin conştientizarea exterioară are implicaţii pentru sine,
dar în esenţă ea este virtual ,,altruistă” (selfless). Achitarea taxelor, implicarea într-un hobby,
ascultarea unui curs sau adunarea de date pentru un experiment sunt exemple de astfel de situaţii.
Cunoaşterea de sine este obţinută prin interacţiunea dinamică a celor două modalităţi; la o
persoană relativ echilibrată, există o oscilaţie activă între cele două surse de informaţie despre sine.
Conştiinţa reflexivă ne oferă accesul spre conceptualizările experienţelor noastre în timp ce
experienţa senzorială ne oferă ,,aurul brut” al experienţei de viaţă care poate confirma sau infirma
aceste conceptualizări sau poate conduce la elaborarea unei noi concepţii despre sine.
Alţi teoreticieni au conceptualizat dinamica experienţei de sine în termenii unei interacţiuni
dialectice între Eul care interacţionează şi experimentează (I) şi Eul care observă şi evaluează (Me).
Guidano, de exemplu, a argumentat faptul că Eul care acţionează şi experimentează este
întotdeauna cu un pas înaintea aprecierii curente a situaţiei iar Eul evaluator devine un proces
continuu de reordonare şi reconstruire a sensului conştient de sine.
Greenberg et al. postulează o dinamică similară între experienţa de sine imediată şi
concepţiile dobândite/acumulate despre sine. Conştientizarea apare astfel ca terenul unei sinteze
dialectice între diferite surse de informaţie despre sine pe măsură ce persoana întâlneşte şi rezolvă
contradicţiile simţite între diferite aspecte ale sinelui sau între sine şi lume. Devine clar că
experienţa directă, potenţial dar nu în mod necesar, poate avea un impact asupra credinţelor despre
sine preexistente în timp ce credinţele preexistente influenţează, constrâng şi adesea distorsionează
experienţa senzorială.
 Devenirea de sine – stabilirea graniţelor (Modelul lui Ken Wilber)
,,Cine sunt eu?” Întrebarea s-a aflat probabil pe buzele oricărei fiinţe umane încă din zorii
omenirii şi rămâne chiar şi astăzi una dintre cele mai tulburătoare. Răspunsurile oferite variază între
sacru şi profan, de la cele mai complexe la cele mai simple, de la ştiinţifice la romantice, de la nivel
politic la nivel individual. Mult mai interesantă devine, dincolo de multitudinea de răspunsuri,
analiza procesului esenţial, specific, care are loc atunci când o persoană se întreabă - şi apoi
răspunde - ,,Cine sunt eu? Ce este sinele meu real? Care este identitatea mea fundamentală?”
Încercând să răspundă la această întrebare, fiecare dintre noi încearcă să se descrie aşa cum
se cunoaşte incluzând cele mai pertinente detalii, bune şi rele deopotrivă, utile şi inutile, ştiinţifice şi
poetice, filosofice şi religioase – adevăruri pe care le consideră esenţiale pentru identitatea sa, o listă
de gânduri şi sentimente. Stabilirea unei identităţi mai este caracterizată însă şi de un alt proces.
Ken Wilber se referă la trasarea - conştientă sau nu – a unei graniţe de-a lungul întregului câmp de
experienţe trăite de fiecare dintre noi; tot ce se află în interiorul acestei graniţe este ,,sinele”, iar tot
ce se află în afara sa e considerat ,,non-sine”. Cu alte cuvinte, afirmă el, identitatea de sine depinde
în mod exclusiv de locul prin care persoana trasează acea linie de demarcaţie.
,,Eşti om, nu scaun şi ştii acest lucru, fiindcă, în mod conştient sau nu, trasezi o graniţă între
oameni şi scaune, putând astfel sa-ţi deosebeşti propria identitate de acea a scaunului. Poate că eşti
o persoană foarte înaltă, şi, prin urmare, trasezi o linie de demarcaţie între cei înalţi şi cei scunzi,
identificându-te astfel ca ,,înalt”. Ajungem să ştim că ,,sunt asta, nu aceea” datorită graniţei trasate
între ,,asta” şi ,,aceea”, recunoscând apoi propria identitate ca ,,asta” şi restul ca fiind ,,aceea” .
Prin urmare, când spunem ,,eu însumi” trasăm o linie de demarcaţie între eu şi tot ceea ce nu
este eu. Când răspundem la întrebarea ,,Cine sunt eu?” nu facem decât să descriem ceea ce se află în
interiorul acelei linii. Aşa numita criză de identitate survine atunci când nu putem decide cum sau
unde să trasăm linia de demarcaţie.” (Wilber, 2005, p.18)
Această linie de demarcaţie se poate deplasa şi o face frecvent. Ea poate fi retrasată, astfel
încât într-un sens, persoana respectivă îşi poate ,,recartografia” propriul suflet, descoperind în el
teritorii pe care înainte nu le credea posibile, explorabile sau chiar dezirabile.
Cea mai obişnuită graniţă pe care oamenii o trasează sau o acceptă ca validă este aceea a
învelişului de piele al corpului. Aceasta pare a fi o linie de demarcaţie unanim acceptată între eu şi
non-eu. Tot ceea ce se află în interiorul ei este într-un anume sens ,,eu” şi tot ceea ce există în afara
ei este ,,non-eu”. Ceva din interiorul acestei graniţe poate fi ,,al meu”, dar nu ,,eu”. Spre exemplu,
pot recunoaşte maşina mea, familia mea, serviciul meu, dar nici unul dintre aceste elemente nu
poate fi considerat ,,eu”, după cum tot ce se află în interiorul pielii mele este în mod cert ,,eu”.
O altă graniţă poate fi identificată chiar în interiorul propriului nostru corp. Majoritatea
persoanelor consideră că au un corp – că îl posedă aşa cum posedă o maşină, o casă, un obiect
oarecare. În aceste condiţii, corpul nu mai pare ,,eu” ci ,,al meu”, iar ceea ce este al meu se află, prin
definiţie, dincolo de graniţa sine/non-sine. Persoana se identifică la nivel fundamental şi intim doar
cu o faţetă a organismului său total, iar această faţetă, pe care o consideră a fi sinele său real, este
cunoscută sub diverse nume: minte, psihic, eu, personalitate etc.
Wilber arată că, din punct de vedere biologic, nu există nici o justificare pentru această
disociere sau delimitare radicală între minte şi trup, între psihic şi somatic, între eu şi carne; la nivel
psihologic însă, este aproape unanimă. De fapt, disocierea minte/trup fizic şi dualismul care decurge
de aici constituie un principiu fundamental al civilizaţiei occidentale. Această linie de demarcaţie
între trup şi minte este în mod cert una stranie, inexistentă la naştere. Dar, pe măsură ce copilul
creşte, conturându-şi şi adâncindu-şi treptat limita dintre sine şi non-sine, începe să-şi privească
trupul cu sentimente şi emoţii complexe. Ar trebui oare să-l includă în limitele propriului sine sau
mai degrabă să-l considere teritoriu străin? Unde ar trebui să traseze linia de demarcaţie? Pe de o
parte, trupul constituie sursa multor plăceri în viaţă, de la extazul erotic la subtilităţile deliciilor
alimentare şi armonia unui apus de soare, percepută prin intermediul simţurilor. Dar pe de altă
parte, trupul ascunde în el spectrul durerilor fizice, al bolilor handicapante, al cancerului agonizant.
Pentru un copil, corpul e unicul izvor de plăceri, fiind totodată sursa durerilor şi a
conflictelor cu părinţii. În plus, trupul său pare a produce nişte deşeuri care, din motive cu totul de
neînţeles pentru copil, constituie cauza unor continue griji şi iritări pentru părinţi. pipi în pat, caca la
oliţă, suflarea nasului – ce agitaţie incredibilă! şi toate au legătură cu el, cu corpul lui. De aceea,
locul în care trebuie trasată graniţa de demarcaţie este greu de identificat.
Dar până la anii maturizării, trupul devine un teritoriu străin, apropae la fel de străin (dar
niciodată la fel) ca şi lume exterioară. Ceea ce simte individul ca fiind identitatea sa de sine nu
cuprinde în mod direct organismul ca întreg, ci doar o faţetă a acestuia, respectiv eul său. Altfel
spus, el se identifică cu o imagine de sine mentală, mai mult sau mai puţin corectă, şi cu procesele
intelectuale şi emoţionale asociate acesteia. Din moment ce nu se va identifica în mod corect cu
întregul organism, el nu va accepta decât o imagine a acestuia. Astfel, are senzaţia că este un ,,eu” şi
că trupul fizic îl însoţeşte doar. O altă linie de demarcaţie este deci cea prin care persoana se
identifică în mod primar cu eul, cu imaginea de sine. (Wilber, 2005, p.21-22)
Graniţa dintre sine şi non-sine poate fi foarte flexibilă.
Un alt tip de demarcaţie poate fi stabilit în interiorul eului sau al minţii. Din diverse motive,
individul poate refuza să accepte că unele dintre faţetele propriului său psihic îi aparţin, el şi le
înstrăinează, le reprimă, le alienează, le respinge sau le proiectează. Astfel, persoana îşi poate
îngusta graniţa dintre sine şi non-sine, limitând-o la anumite segmente. Wilber numeşte această
imagine de sine restrânsă supraeu. Atunci când individul se identifică cu anumite faţete ale
psihicului său (supraeu), restul este perceput ca fiind ,,non-sine”, teritoriu străin, necunoscut,
înspăimântător. Individul în cauză se recartografiază astfel încât să nege şi să excludă din conştiinţă
aspectele nedorite ale propriei personalităţi (aceste aspecte sunt numite umbră).
Există astfel mai multe graniţe între eu şi non-eu.

SUBCONŞTIENTUL
- poziţia lui este destul de imprecisă.
Termenul a apărut la sf. sec.XIX – înc. sec XX, cu diverse sensuri. Unii autori îl consideră
postconştiinţă sau preconştiinţă; alţii inconştient normal; alţii tendinţa de a-l defini în opoziţie cu
conştiinţa.
Pot fi identificate două etape în definirea lui:
1. Este interpretat ca formaţiune sau nivel psihic ce cuprinde actele care au fost cândva
conştiente, dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient (ar putea redeveni
conştiente: deprinderi, obişnuinţe, amintiri, ticuri, automatisme, stereotipuri etc.)
- unii autori neagă existenţa subconştientului ca nivel de sine stătător,
considerând că nu există decât două nivele: conştient şi inconştient.
2. H. Wallon – caracterul dinamic şi existenţa ca nivel de sine stătător; nimic nu rămâne în
subconştient fără a fi fost conştient; informaţiile care există în subconştient nu se păstrează
ca o gravură ci într-o formă modificată
- cerebraţie latentă.

Caracteristici şi roluri:
1. latenţa şi potenţialitatea (conţinuturile lui se menţin într-o stare latentă până
când vor fi reactivate şi disponibilizate de către conştiinţă);
2. coexistenţa cu conştiinţa (conţinuturile s. sunt o altă expresie a conţinuturilor
conştiinţei, poate mai concentrată, mai condensată, neintrând în conflict cu
conţinuturile c. ci coexistând cu ele);
3. facilitatea, servirea conştiinţei (se pune în slujba c.);
4. filtrarea şi medierea conţinuturilor care trec dintr-un nivel în altul
(conţinuturile c. nu trec direct în i. ci poposesc pentru perioade de timp mai
scurte sau mai lungi în s., la fel petrecându-se lucrurile şi cu conţinuturile i.)
- se află în relaţii de proximitate faţă de conştiinţă şi compatibilitate cu conştiinţa, este un fel de
servomecanism al conştiinţei;
- este nivel activ, cu propriile lui mecanisme, nu doar conservă ci poate prelucra, restructura, crea.
 INCONŞTIENTUL

Definirea inconştientului:
În literatura de specialitate sunt precizate două modalităţi de definire:
1. definiţie restrictivă: un rezervor al tendinţelor înfrânate, frustrate; structură psihică ce
explică lapsusurile, actele ratate, visele (accepţiunea freudiană)
2. definiţie negativă: insistă pe considerarea rolului inconştientului în viaţa psihică; apare ca
haos, învolburare de pulsiuni oarbe, iraţional, însoţit de efecte dezorganizatoare care ţin de
patologia mentală.
Psihologia contemporană defineşte inconştientul într-o manieră extensivă şi pozitivă:
formaţiune psihică ce cuprinde tendinţele ascunse, conflictele emoţionale, dorinţele nerealizate
generate de resorturile intime ale personalităţii. Deşi pare că nu are organizare, el dispune de o
organizare foarte personală, altă organizare decât cea a conştiinţei. Ca un alter-ego, neagă
organizarea impusă de conştiinţă dar vine cu ordinea propriei sale subiectivităţi.
Deşi se manifestă spontan, impulsiv, dispune totuşi de structuri proprii.

Natura inconştientului:
1. controversă afectiv – raţional – este preponderent afectiv (Jung: arhetipurile,
imagini condensate şi colective, deşi instinctive, sunt apropiate în egală
măsură de sentiment şi de idee);
2. controversă imagini sau cuvinte:
- imagini: concepţia lui Freud (este considerat autonom, fiind constituit din
imagini, învestite libidinal, din percepţii interne sau fantasme, din evenimente
cristalizate ale preistoriei individului);
- este structurat ca un limbaj (Lacan: metaforele, simbolurile au capacitatea de
a vorbi, pentru a dezvălui sau ascunde i. Simptomele arată structura unui
limbaj al inconş. şi sunt descifrate la fel ca o inscripţie.)
Concluzie: interacţiunea dintre imagine şi cuvânt, verbalizarea imaginilor, a
fantasmelor profunde abisale sau refulate reprezintă esenţa inc.

Rolul inconştientului
Roluri pozitive:
o energizare şi dinamizare a întregii vieţi psihice;
o facilitare a procesului creativ;
o asigurare a unităţii Eului (principal depozit al programelor informaţionale şi
al tensiunii motivaţionale).
Opinii:
- Jung: inconştientul este superior conştiiinţei pentru. că el conţine
toată înţelepciunea conferită prin experienţa a nenumărate mii de ani.
- M. Pradines: este germenele vieţii psihice, condiţia şi elementul său
fundamental.
- psihologia contemporană: implicarea inconştientului în procesarea informaţiilor, în soluţionarea
problemelor, chiar în actele de creaţie; psihologia transpersonală.

Tipuri de inconştient
Inconştientul este diferit în manifestările sale, ca atare, în psihologie se vorbeşte despre
tipuri de inconştient.
- Freud deosebea trei tipuri: inconştient latent sau preconştient (stările
susceptibile de a deveni conştiente); altul format în fapte psihice refulate; al
treilea constituind partea cea mai importantă a eului ideal.
 - Ralea: inconştient funcţional (inconştient fiziologic şi inconştient psihic);
inconştient adaptativ (inconştient automatic şi inconştient afectiv).
- Pavelcu: inconştient abisal; inconştient periferic şi inconştient temporal.
M. Zlate selectează trei forme: cerebral; colectiv şi cognitiv.

1. Inconştientul cerebral
Este important nu atât prin ceea ce este, cât mai ales prin ceea ce a însemnat pentru evoluţia
gândirii psihologice. Dacă modele propuse de filozofie (i. filosofic) şi psihopatologie (i. ereditar) au
ocupat un rol important în psihologie, cel propus de neurofiziologie (i. cerebral) a fost în mare
măsură ignorat.
În esenţă, inconştientul cerebral este inconştientul fiziologic, cel pe care l-am putea
numi reflex, automat, care intră în funcţiune fără ca individul să-şi dea seama, dar care
afectează viaţa psihică conştientă. Unificarea funcţională a axei cerebro-spinale, ca şi extinderea
de la măduva spinării la creier a proceselor reflexe au constituit modalităţile care au impus noţiunea
de inconştient cerebral. Cei care studiau viaţa psihică, normală sau patologică, au avansat ideea
potrivit căreia o mare parte a cerebraţiei este în realitate automată şi inconştientă.
Contribuţii importante/momente importante în dezvoltarea acestei noţiuni:
- 1853, W. Carpenter a introdus noţiunea de cerebraţie inconştientă;
- alt autor german, bolile psihice sunt boli ale creierului;
- Secenov explică cele mai complexe fenomene psihice prin apelul la reflexe şi
identifică trei categorii de mişcări involuntare: 1. pur spinale (care se petrec
în timpul somnului, atunci când creierul nu acţionează); 2. slăbite sau oprite
(gândirea, cu capacitatea de a înfrâna ultima verigă a unui reflex); 3.
consolidate (pasiunile).
- Marcel Gauchet realizează o amplă incursiune în istoria noţiunii de
inconştient cerebral. Se poate concluziona că, prin formularea, argumentarea
şi experimentarea existenţei i. cerebral, s-a realizat o redimensionare a
viziunii asupra vieţii psihice a individului, evidenţiindu-se şi locul
inconştientului.

2. Inconştientul colectiv
Este de natură pur psihică, spirituală.
Printre cei care au abordat acest subiect au fost:
- Gustave Le Bon: se referă la i. colectiv (al mulţimilor) caracterizat prin
inhibiţia colectivă a funcţionării intelectuale, prin exagerarea rolului
afectivităţii, prin reducerea i. la viaţa psihică a primitivilor sau a copiilor
(caracteristici: impulsivitate, mobilitate, iritabilitate, sugestibilitate şi
credulitate; exagerare şi simplism în sentimente; intoleranţă, autoritarism şi
conservatorism; moralitate joasă; dispariţia personalităţii indivizilor).
- Freud: i. colectiv cuprinde elementele ce se regăsesc în orice i. individual, ele
fiind comune mai multor indivizi (ex. complexul Oedip).

CARL GUSTAV JUNG – dezvoltă noţiunea

Idei centrale:
Psihicul se compune din trei niveluri:
- Conştientul este reprezentat de Eu (gânduri, percepţii, sentimente, amintiri);
- Inconştientul personal: conţinuturi care au devenit inconştiente şi
conţinuturi care sunt de fapt percepţii senzoriale, care datorită prea slabei lor
intensităţi, nu au ajuns niciodată în conştient; este alcătuit din complexe
(fiecare complex este legat de câte un arhetip, fiind personificări ale
arhetipurilor, modalităţi prin care arhetipurile se manifestă în psihismul
fiecărui individ);
 - Inconştientul colectiv: este general uman, substratul oricărui psihism
individual; cuprinde arhetipurile şi Sinele.
Este acea imensă zestre spirituală ereditară, rezultată din evoluţia omenirii, care renaşte
mereu, în fiecare structură cerebrală individuală; este un strat abisal al structurii psihice, o altă lume,
o lume în oglindă care se contrapune imaginii noastre conştiente, momentane despre lume; este o
imagine eternă (spre deosebire de conştient, care este efemer, deoarece produce toate adaptările şi
orientările momentane). Acelaşi la toţi indivizii şi prezent la fiecare, inconştientul colectiv
constituie baza psihică de natură suprapersonală.
Conţinuturile i. colectiv sunt reprezentate de arhetipuri.
Arhetipurile sunt ereditare şi ţin de instincte. Conţinuturile inconştientului colectiv nu au
fost niciodată conştiente, nu sunt dobândite individual. Ele sunt conştientizate numai mijlocit,
manifestându-se în vise, mituri, basme, fenomenul religios sau în extrema reprezentată de nevroză
şi psihoză. Arhetipurile sunt „modele fundamentale ale comportamentului uman” (Jung, 2003, p.
54) şi din poziţia pe care o ocupă conferă formă conţinuturilor conştiinţei. Ele sunt în acelaşi timp
imagine şi emoţie.
Arhetipurile apar în vise şi fantasme sub forma unor persoane care întreprind acţiuni, dar pe
lângă acestea există şi un alt tip de arhetipuri, ale transformării care se manifestă sub formă de
situaţii, mijloace, locuri. Ele constituie simboluri care nu pot fi interpretate, deoarece au o
multitudine de sensuri inepuizabile. Tocmai această inepuizabilitate de semnificaţii le plasează în
categoria simbolurilor ca expresie a arhetipurilor.
Jung consideră că esenţială pentru arhetipuri este bipolaritatea acestora, oscilaţia între un pol
pozitiv şi unul negativ.
Câteva arhetipuri sunt: anima, animus, marea mamă, Sinele.

Rolul inconştientului colectiv:

Este chiar mai mare decât al conştientului.
- Iniţiază, controlează şi mijloceşte trăirile şi manifestările comportamentale
tipice tuturor oamenilor, indiferent de epocă istorică, localizare geografică,
clasă socială, naţionalitate.
- Mijloceşte realizarea ,,lumii unitare” a psihicului uman şi, prin faptul că este
depozitarul experienţei cumulate a strămoşilor noştri, acţionează ca un ghid şi
este esenţial pentru supravieţuire.
Prin accentul pus pe i. colectiv, ca element esenţial al structurii şi funcţionalităţii psihicului,
Jung depăşeşte concepţiile care subliniau rolul esenţial al conştiinţei, oferind o modalitate de
relaţionare a studiului corpului şi minţii, precum şi a legăturii dintre om şi natură/univers.

3. Inconştientul cognitiv

Noţiunea a fost lansată de cognitivişti şi de psihologia cognitivă.

Studiind procesarea şi prelucrarea informaţiilor, aceştia au ajuns la concluzia că oamenii
au capacitatea de a conştientiza conţinutul şi produsele prelucrărilor informaţionale şi nu procesele,
operaţiile care au loc şi conduc spre o anumită finalitate. Rămânea de demonstrat că există o serie
de procese implicite, inconştiente care se produc pe durata prelucrărilor şi care se convertesc în
produse conştiente, influenţând comportamentele şi conduitele conştiente ale oamenilor.
Existenţa unui inconştient nepulsional (nefreudian) a fost intuită de Pierre Janet,
interesat de studiul stărilor de disociere a conştiinţei.
Harry Hunt (1995) în lucrarea ,,Inconştientul cognitiv: sistem separat sau
protoconştiinţă?” considera inconştientul cognitiv ca un proces pe cale de conştientizare care, în
anumite condiţii, este capabil de o anumită formă de reflecţie în interiorul conştiinţei în
desfăşurare. El este o parte a unei tendinţe inerente de a deveni conştiente sau un aspect al unei
preconştiinţe care se va dezvoţui într-o conştiinţă implicită. Inconştientul devine astfel o consecinţă,
cu importanţă funcţională foarte mare, a automatizării proceselor care erau la început reflectate în
conştiinţă.
- inconştientul cognitiv este consubstaţial cu conştiinţa, fiind inseparabil de aceasta.
- este un fel de protoconştiinţă subterană, care stă la baza iniţierii unor decizii şi acţiuni
voluntare.
Exemplu: localizarea unui potenţial de pregătire în EEG-ul ce preceda mişcările voluntare
ale degetelor cu aproximativ 550 de milisecunde. Când subiecţilor li s-a cerut să precizeze timpul
subiectiv al deciziei de a-şi îndoi degetele, ei şi-au localizat deciziile conştiente de mişcare cu 200
de milisecunde înainte de mişcarea propriu-zisă, fapt ce a sugerat existenţa unui proces inconştient
ce precedă comportamentul voluntar cu aproximativ 400 de milisecunde.
Concluzie: conştiinţa şi inconştientul cognitiv apar ca două faţete ale unei dimensiuni
comune a devenirii conştiente.
M. Zlate consideră că această concluzie sugerează existenţa doar a unor diferenţieri
minimale, de grad, între conştient şi inconştient, între cele două formaţiuni psihice existând şi
diferenţe mai profunde, calitative.
Psihologia cognitivă apare ca o ştiinţă care vede conştiinţa ca pe unul dintre principiile sale
fundamentale, iar inconştientul cognitiv ca pe o ramură automatizată a acesteia, fără a fi
subordonată conştiinţei.

RELAŢIILE DINTRE CONŞTIENT ŞI INCONŞTIENT

Relaţia dintre cele două niveluri a fost abordată fie prin opoziţia lor metafizică
(considerarea lor ca fiind independente,cu o natură total diferită) fie prin reducţia simplist-
mecanicistă a unuia la altul.
Fiecare nivel are propriile sale conţinuturi, mecanisme şi legităţi specifice care nu pot fi
reduse unele la altele. În anumite limite, fiecare acţionează independent unul de altul (inconştientul
poate funcţiona şi atunci când structurile conştiente sunt destrămate, ca în cazurile patologice;
conştientul, însă, în absenţa inconştientului se autodestramă).
Starea normală, firească, acţională şi existenţială a celor două nivele este interacţiunea şi
interdependenţa lor reciprocă. Între conştient şi inconştient există relaţii dinamice vitale, fără de
care integritatea sistemului psihic uman este în pericol.
Conştientul şi inconştientul sunt momente funcţionale inseparabile ale psihicului uman.
În funcţie de ipostaza manifestărilor comportamentale individuale, ele sunt coordonate şi
alternante prin praguri mobile:
- ceea ce la un moment dat este conştient, la un alt moment poate deveni
inconştient;
- conţinuturile conştiente se stochează în inconştient (ele nu sunt inactive, ci le
însoţesc pe cele inconştiente, te tensionează în funcţie de împrejurări;
- inconştientul activează, modifică descărcările energetico-inormaţionale ale
conştientului, conştientul restricţionează şi stabilizează inconştientul.
Există astfel relaţii logic integrate unui proces de reglare psihocomportamentală (această
reglare apare sub două aspecte: ca o coechilibrare internă a nivelurilor de organizare structural-
funcţională a psihicului şi ca o echilibrare a sistemului psihic cu solicitările externe. Atunci când
una sau alta dintre aceste forme este perturbată, se perturbă întregul sistem psihic.)
Tipuri de relaţii:
1. Relaţii circulare: oricare dintre conţinuturile conştientului trece în inconştient,
pentru ca apoi, după o perioadă, să treacă din nou, nu neapărat toate în conştient.
Schimburile şi transformările sunt continue şi reciproce: inconştientul preia
sarcinile fixate conştient şi le prelucrează în maniera sa specifică; conştientul
captează rezultatele unor asemenea prelucrări.
2. Relaţii de subordonare integrativă: presupun subordonarea şi dominarea unuia
de către celălalt. Aceste relaţii iau două forme distincte: dominarea inconştientului
 de către conştient (conştientul stăpâneşte, contracarează, înţelege, ţine în frâu
impulsurile inconştientului, mai ales unele care vin în contradicţie cu valorile,
normele şi regulile sociale acceptate) şi dominarea conştientului de către
inconştient (inconştientul îşi impune, direct sau indirect, tendinţele; apar cu
precădere în stările de afect, de transă creatoare, inspiraţie, în stările patologice).
3. Relaţii de echilibrare: presupun realizarea unui uşor balans între cele două
nivele, fără predominanţa vădită a unuia sau altuia. Este vorba despre acele stări
psihice în care individul nu este nici total conştient, nici total inconştient (aţipire,
reverie, spontaneitate, contemplaţie). Pentru a ilustra aceste relaţii, Wolman
folosea termenul de protoconştient.
În această dinamică, principalul sistem de referinţă rămâne conştiinţa (doar prin
intermediul ei, omul re-produce adecvat realitatea şi îşi poate conduce şi regla
corespunzător conduita).
Ey: subordonarea organică a inconştientului faţă de conştient.

CONŞTIENTUL (CONŞTIINŢA)
 Ce este conştiinţa? Accepţiuni ale noţiunii de conştient
- M. Zlate: trei etape în definirea conştiinţei: 1. de la începuturile psihologiei
ştiinţifice şi până în anii 30; 2. perioada anilor 40-60; 3. începe cu anii 70 şi
până în zilele noastre.

ETAPE ÎN DEFINIREA CONŞTIINŢEI

1. V. Pavelcu (1941) – Conştient şi inconştient

Consideră că există următoarele accepţiuni:
 A fi conştient înseamnă a gândi, a stabili relaţii între obiecte, lucruri, fenomene,
persoane (importante devin numărul şi calitatea acestor relaţii);
 A fi conştient – capacitatea de a face sinteze (ridicarea la general, unitar – Wundt
,,sinteză creatoare”);
 A fi conştient – a te autosupraveghea (a-şi face cunoscută propria experienţă prin
limbaj, a-ţi povesti experienţa); este o reacţie a individului la propriile lui reacţii;
 A fi conştient – a dispune de capacitatea de a te adapta la noile
solicitări/flexibilitate.
Toate aceste definiţii pun în evidenţă funcţiile conştiinţei: - relaţia, sinteza,
autosupravegherea şi adaptarea. Fiecare accepţie este limitată: prima reduce conştiinţa la gândire; a
doua la sinteză (ca operaţie a gândirii); a treia la limbaj.
Pavelcu considera că aceste accepţiuni trebuie corijate, vine cu alte accepţiuni:
 Conştiinţa este activitate (capacitate) de înţelegere, rolul ei fiind ca prin stabilirea
relaţiilor să ajungă la înţeles, la a integra un fenomen într-un întreg de relaţii, de a
realiza scindări, opoziţii pentru a ajunge la noi sinteze;
 Conştiinţa este şi capacitate de supraveghere (individul se raportează la lume, la
exterior). Cele două aspecte ale vieţii psihice (Eu şi Lume) realizează un singur
sistem.
 Conştiinţa nu trebuie raportată în general la adaptare, ea este o anumită adaptare
(prin reflectare, conştiinţa intervine nu permanent ci numai când este necesar să se
ajungă la noi înţelesuri). Implică o ierarhie a înţelesurilor, de la simplu la complex.
Definiţie: Conştiinţa este funcţia de adaptare la lumea exterioară prin operaţii
simbolice, reprezentative, intelectuale, cu scopul asigurării unui nou echilibru între
individ (Eu) şi lume.
 2. Henry Ey – 1963, 1967
1963 - ,,Conştiinţa” trece în revistă modalităţile fiinţei noastre conştiente :
- Fiinţa conştientă implică o organizare autohtonă; se obiectivează şi se reflectă
într-un model al lumii; dispune de ea însăşi în ordinea temporalităţii; este
structurată ca o reverberaţie a Eului.
- Definiţie: a fi conştient înseamnă a dispune de un model personal al lumii
(individul are capacitatea de a-şi încorpora în sine un model al lumii în care
sunt incluse propriile sale experienţe, de a dispune în mod liber de acest
model al lumii)
1967 – Manual de psihiatrie
- definiţie: conştiinţa este organizarea experienţei sensibile actuale.

3. 1970 – 1980 – se axează pe proprietăţile psihologice ale conştiinţei; conştiinţa este

formă de reflectare psihică superioară, deosebită.

DEFINIŢIE (M. ZLATE): Conştiinţa este

M. GOLU:
MODELE EXPLICATIV-INTERPRETATIVE
 TRADIŢIONALE: - Static (topic) – în termeni de câmp (Wundt, Buhler, Ey)
- Dinamist – ca proces (curgere permanentă) W. James;
- Constructivist – construcţie sistematică treptată (Vâgotski).
 PSIHOLOGIA MODERNĂ – cibernetic;
- psihocognitivist;
- psihoumanist.

IPOSTAZELE PSIHICULUI:
CONŞTIENT, SUBCONŞTIENT, INCONŞTIENT