FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

CURS 7

MEMORIA

Definiţie şi caracterizare psihologică generală

Memoria apare ca fiind o proprietate generală a întregii materii, fie ea vie sau nu
(organică sau anorganică). La om se poate vorbi despre un apogeu de dezvoltare a
funcţiilor mnezice şi de cea mai complexă organizare şi ierarhizare a memoriei.
Memoria umană capătă astfel forma unui mecanism psihic complex ce apare ca o
verigă de legătură între situaţii, evenimente separate în timp, contribuind prin aceasta
la reglarea şi autoreglarea comportamentului uman. În felul acesta, memoria reflectă
(oglindeşte) lumea şi relaţiile omului cu lumea din care face parte.
Întrucât organizarea sistemului psihic presupune o integrare pe dimensiunea
timpului, orientată dinspre trecut spre prezent şi viitor, memoria, care constă în
conservarea şi valorificarea conţinuturilor şi experienţelor anterioare, devine o
coordonată globală de definiţie.
Ea nu este un proces de acelaşi ordin cu procesele psihice cognitive sau
motivaţionale, ci o modalitate de fiinţare şi manifestare în timp a fiecărui proces în
parte şi a sistemului în ansamblu.
Prin dimensiunea mnezică, sistemul psihic există ca entitate specifică, având
continuitate şi stabilitate în timp. Memoria nu intervine din afară în structurarea şi
integrarea proceselor psihice cunoscute – percepţia, gândirea, imaginaţia, trăirile
emoţionale etc.- ci face parte din însăşi structura lor internă. Veriga mnezică se
include astfel ca o componentă structurală a întregului sistem psihic, reprezentând
fixarea şi conservarea trecutului său.
Într-o definiţie foarte simplă (Sdorow, 1995), memoria apare descrisă ca fiind
procesul prin care informaţia este asimilată, stocată la nivelul creierului şi mai
târziu reprodusă.
A.Cosmovici defineşte memoria ca fiind funcţia psihică de bază care face
posibile fixarea, conservarea, recunoaşterea şi reproducerea informaţiilor şi
trăirilor noastre, ea fiind implicată în toate procesele psihice.

1
 Din perspectiva prelucrării informaţiei, memoria este concepută ca un
ansamblu de sisteme care permit codarea, stocarea şi recuperarea informaţiei.
Alţi psihologi (M.Zlate) evidenţiază importanţa memoriei ca mecanism psihic
de encodare, stocare şi recuperare a informaţiilor.

Dinamica memoriei

Memoria se organizează şi funcţionează ca sistem dinamic, ce se elaborează

treptat în cursul evoluţiei istorice şi ontogenetice, pe măsura îmbogăţirii repertoriului
experienţial.
Latura procesuală a memoriei se relevă în succesiunea şi intercondiţionarea a
trei faze principale: 1. encodarea (engramarea, fixarea, sau memorarea); 2. stocarea
(conservarea sau păstrarea) şi 3. recuperarea (ecforarea sau reactualizarea).

1. ENCODAREA

Encodarea este procesul prin care informaţia este tradusă într-o formă care-i
permite pătrunderea în sistemul mnezic. Computerul transformă informaţia în semnale
electronice, omul în imagini sau unităţi cu sens.
Termenul de encodare se referă la transformarea informaţiei într-un anumit cod
(material sau ideal, subiectiv). Există trei tipuri de coduri (vizuale, auditive şi
semantice) iar corespunzătoare lor, trei tipuri de encodare: encodarea vizuală (face
apel la codul imagine), encodarea auditivă (foloseşte codul sunet: sunet fizic şi sunet
verbal) şi encodarea semantică (codul propoziţie).
În literatura de specialitate, sunt precizate două forme de encodare sau
memorare: memorarea automată (neintenţionată sau involuntară) şi memorarea
intenţionată sau voluntară.

Encodarea sau memorarea automată

Se realizează în mod cotidian, în procesul perceperii diferitelor obiecte, situaţii,
întâmplări şi în decursul desfăşurării diferitelor activităţi. Astfel, parcurgând un
anumit drum printr-un oraş, după un anumit timp, ne reamintim locuri, clădiri,
intersecţii, monumente etc., deşi nu ne-am propus de la început un asemenea scop.

2
 Memorarea automată nu necesită nici atenţie, nici control voluntar, ea nu este
afectată nici de intenţia de a memora, nici de prezenţa simultană a altor activităţi.
Studiile au demonstrat importanţa, în cadrul acestui proces mnezic, a gradului de
interacţiune cu activitatea pe care subiectul o desfăşoară ca şi gradul de implicare şi
angajare a lui în rezolvarea activităţii.
Exemplu experiment: Smirnov a pus subiecţii să opereze cu cuvinte în mai
multe situaţii: a. scrierea cuvintelor după dictare; b. pronunţarea de către subiect a
unui cuvânt care-i vine în minte la auzirea cuvântului pronunţat de experimentator; c.
pronunţarea de către subiect a unui cuvânt în legătură cu cel pronunţat de
experimentator; d. corectarea unui text ce conţine o serie de erori ortografice; e.
descoperirea erorilor semantice cuprinse în 6 sau în 12 fraze. Când li s-a cerut
subiecţilor să-şi amintească frazele sau cuvintele cu care au operat, s-au obţinut
rezultate mai bune la variantele c (pronunţarea de către subiect a unui cuvânt în
legătură cu cel pronunţat de experimentator) şi e (descoperirea erorilor semantice
cuprinse în 6 sau în 12 fraze), medii la varianta a (scrierea cuvintelor după dictare) şi
slabe la variantele b (pronunţarea de către subiect a unui cuvânt care-i vine în minte la
auzirea cuvântului pronunţat de experimentator) şi d (corectarea unui text ce conţine o
serie de erori ortografice).

Encodarea sau memorarea intenţionată sau voluntară

Se desfăşoară sub acţiunea reglatoare directă a scopului sau sarcinii de a reţine
materialul ce urmează a fi prezentat. Scopul de a memora poate fi impus de către
subiect însuşi sau poate fi formulat din afară, de către experimentator sau instructor.
Performanţele mnezice sunt mult mai mari atunci când ne propunem să învăţăm,
să reţinem ceva.
Exemple experimente: Smirnov a dat unor adulţi (studenţi şi cercetători
ştiinţifici) două texte de dificultate aproximativ egală. Unei serii de subiecţi i s-a cerut
să citească textele şi apoi, prin comparare, să relateze care dintre ele este mai dificil,
în această etapă sarcina mnezică lipsind. Pe neaşteptate, după ce subiecţii au terminat
de citit primul text, s-a trasat o sarcină mnezică; să citească textul al doilea pentru a-l
memora cât mai bine. Cum era şi firesc, la sfârşit s-a constatat că cel de-al doilea text
a fost mai bine reţinut decât primul, pe care subiecţii îl citiseră neştiind că trebuie sa-l
memoreze.

3
 Într-o altă cercetare s-a constatat că pentru un text de 10 rânduri au fost necesare
30 de repetiţii când subiectul nu ştia de ce este necesară memorarea lui şi numai de 5-
6 repetiţii când i s-a prezentat scopul memorării. De regulă, randamentul este de 5-6
ori mai mare când scopul este cunoscut decât atunci când acesta nu este cunoscut.
În memorarea intenţionată devin importante nu orice fel de scopuri, ci mai
degrabă scopurile diferenţiate: cunoaşterea duratei, a timpului pentru care este
necesară memorarea, cunoaşterea preciziei cu care urmează a fi memorat un material,
cunoaşterea succesiunii, a ordinii în care trebuie memorat un material.
Cele două forme ale encodării sau memorării se află într-o permanentă
interacţiune şi interdependenţă. Deseori memorarea automată este punctul de pornire
pentru cea intenţionată, iar memorarea voluntară, ca urmare a exersării, a organizării
începe să se realizeze cu o mai mare economie de timp şi de efort intrând în funcţiune
aproape de la sine.

Factorii facilitatori sau perturbatori ai encodării

Pot fi clasificaţi în două mari categorii: 1. factori ce ţin de particularităţile
materialului de memorat; 2. factori ce ţin de particularităţile subiectului care
memorează.

1. Factori ce ţin de particularităţile materialului de memorat

Printre factorii ce ţin de material menţionăm:
Natura materialului: se întipăreşte mai uşor un material intuitiv-senzorial
(imagini ale obiectelor) decât unul simbolic-abstract (cuvinte); unul verbal
semnificativ (un fragment în proză) decât unul verbal nesemnificativ (grupaje de litere
fără sens logic);
Organizarea materialului: un material care dispune de un grad mare de
organizare este mai bine memorat decât altul mai puţin organizat;
Omogenitatea sau heterogenitatea materialului: cu cât o serie este
omogenă (numai litere, numai cuvinte, numai figuri) cu atât va fi memorată mai rapid;
elementele heterogene plasate într-o serie mare de elemente omogene sunt mai bine
reţinute decât cele din urmă; materialele cu un grad mai mare de omogenitate se reţin
mai greu decât materialele cu un grad mai scăzut de omogenitate;

4
 Volumul materialului: numărul de repetiţii necesar memorării este mai
mare cu cât materialul este mai amplu.
Psihologii americani au introdus noţiunea de memory chunk, care
desemnează o unitate sau o structură informaţională ce se engramează şi se stochează
la un moment dat. Făcând experimente cu diferite categorii de informaţii (sunete,
litere, cuvinte), Miller a remarcat că volumul informaţiilor reţinute în acelaşi timp este
de 7+2 unităţi informaţionale. Un chunk este o structură integrată de informaţie. Dacă
îmi amintesc o parte a unui chunk, îmi amintesc tot ansamblul. De exemplu, anul
1989 reprezintă un chunk dacă eşti român, reamintirea anului aduce în memorie tot
ansamblul evenimentelor întâmplate la acea dată.
Alte particularităţi ale materialului: gradul de familiaritate, de
semnificaţie, caracterul lui agreabil sau dezagreabil.

2. Factori ce ţin de particularităţile subiectului

Gradul de implicare în activitate: cu cât implicarea subiectului în
activitate este mai mare, cu cât interacţiunea dintre el şi materialul de memorat este
mai intensă, cu atât materialul va fi mai repede memorat.
Modul de memorare: globală (a întregului material dintr-o dată) şi
parţială (prin împărţirea materialului pe fragmente şi pe însuşirea lor succesivă).
Nivelul activităţii sistemului nervos: în special reactivitatea sistemului
nervos. Studiile centrate pe relaţia dintre performanţele mnezice şi nivelul reactivităţii
sistemului nervos au evidenţiat o dependenţă direct proporţională între cele două
variabile, dar numai pentru subiecţii caracterizaţi printr-un nivel de reactivitate foarte
scăzut, scăzut şi mediu. Subiecţii hiperactivi au obţinut rezultate mnezice mai bune
decât cei hipoactivi dar mai ales pentru memorarea stimulilor neverbali, cu durată
scurtă de acţiune. În rezolvarea unor sarcini mnezice mai complexe, hiperactivitatea
sistemului nervos influenţează negativ performanţele mnezice.
Repetiţia: un material este cu atât mai bine memorat cu cât numărul de
repetiţii este mai mare. Pe lângă repetiţie, memorarea este facilitată şi de procesarea
informaţiilor după înţeles. De asemenea, este nevoie de un număr optim de repetiţii
(supaînvăţarea duce la instalarea inhibiţiei de protecţie, la apariţia stării de saturaţie şi
a trebuinţei de evitare, în timp ce subînvăţarea creează iluzia învăţării). Cercetările au
arătat că repetiţiile suplimentare nu trebuie să depăşească 50% din numărul iniţial de

5
repetiţii necesare însuşirii materialului. De asemenea, eficienţa repetiţiilor depinde nu
numai de numărul, ci şi de forma lor: comasată (repetarea integrală de atâtea ori a
materialului până când el este memorat) sau eşalonată (separarea şi desfăşurarea în
timp a repetiţiilor).
Dacă am sintetiza cele spuse până acum despre memorare, am putea concepe
modul de organizare optim al învăţării unui curs, în condiţiile în care ne este
complet necunoscut.
Prima etapă ar constitui-o familiarizarea cu textul, presupunând o lectură rapidă
a întregului material, pentru orientare.
Apoi, se impune aprofundarea ideilor: se fragmentează cursul după principalele
teme şi se urmăreşte deplina înţelegere şi sistematizare a primei teme. Pentru
lămurirea unor probleme se poartă discuţii cu colegii, eventual cu profesorul şi se
consultă materialul bibliografic. Lectura unui capitol sau a unui articol se însoţeşte şi
de întocmirea unor fişe, consemnând tot ceea ce se clarifică sau îmbogăţeşte cursul de
bază. După înţelegerea deplină a primului fragment, se trece la al doilea ş.a.m.d., până
la înţelegerea întregului curs.
Înţelegerea aprofundată asigură în mare măsură şi memorarea. Totuşi, sunt date,
definiţii, clasificări care cer o muncă specială de fixare.
Prin urmare, în a treia fază, se impune reluarea fiecărei teme în vederea unei
memorări analitice, când memorăm ceea ce n-am reţinut şi revedem fişele, subliniind
ceea ce ne interesează.
Penultima etapă este aceea în care urmărim o fixare în ansamblu, când
recapitularea întregului material este însoţită de întocmirea unor scheme: câteva idei
principale, sintetizând esenţa fiecărei teme.
În fine, în ajun de examen se impune recapitularea acestor scheme care ne ajută
să putem aborda subiecte de sinteză presupunând cunoştinţe din diferite cursuri.
În cazul în care audiem cursul şi participăm la seminarii, învăţarea se desfăşoară
puţin altfel. Familiarizarea se realizează audiind prelegerile. Faza de aprofundare
analitică se produce pregătind seminariile şi participând la discuţii. În perioada de
pregătire a examenului ar trebui să fie necesare doar memorarea analitică, fixarea în
ansamblu şi recapitularea schemelor. În cele câteva zile premergătoare unui examen
nu se mai poate realiza o înţelegere aprofundată, cu excepţia disciplinelor cu caracter
pur descriptiv. Aceasta necesită memorarea unui mare număr de informaţii, deci în
acest caz şi memorarea analitică se cere a fi realizată din timpul anului.
6
 2. STOCAREA

Include acele operaţii şi transformări care au ca rezultat menţinerea în memorie,

un timp cât mai îndelungat, a informaţiilor şi experienţelor stocate anterior.
Principalul ei indicator este trăinicia, care include două componente:
profunzimea sau intensitatea engramărilor;
durata menţinerii lor la nivelul pragului de reactualizare.
Valoarea acestui indicator variază în funcţie de particularităţile psihoindividuale
ale subiecţilor, de caracteristicile materialului memorat şi de frecvenţa actualizării şi
utilizării ulterioare. Foarte important pentru trăinicia păstrării este modul în care se
formulează scopul memorării: pe termen scurt (imediat), pe termen mediu sau pe
termen lung. Un rol esenţial în determinarea trăiniciei păstrării îl au factorii
emoţional-efectivi şi motivaţionali.
Alţi indicatori de ordin calitativ ai păstrării sunt:
completitudinea: este dată de raportul dintre ceea ce se păstrează la un
moment dat şi ceea ce s-a memorat anterior;
fidelitatea: exprimă raportul de corespondenţă între materialul memorat
anterior şi cel care se păstrează la momentul dat (o păstrare se consideră
fidelă dacă trasnformările care se produc în timp asupra materialului
stocat, nu-i anulează identitatea sau conţinutul său esenţial);
exactitatea: este dată de corespondenţa izomorfică dintre elementele
stocate anterior şi cele păstrate în decursul timpului (exemplu: păstrarea
unui material integral exact în forma iniţială în care a fost memorat.
Exactitatea implică fidelitatea, dar fidelitatea nu implică în mod necesar
exactitatea.
Stocarea nu este un proces pasiv, ci dimpotrivă unul extrem de viu şi de activ.
Unele informaţii, date, evenimente ce păreau a fi uitate sunt readuse la lumină atunci
când este nevoie iar materialele memorate pot fi reactualizate într-un alt mod, într-o
altă formă, cantitativ sau calitativ, decât cum au fost înregistrate.

7
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
CURS 8

MEMORIA
Dinamica memoriei (continuare)

3. RECUPERAREA (ECFORAREA SAU REACTUALIZAREA)

Este procesul memoriei care constă în scoaterea la iveală a conţinuturilor

encodate şi stocate în vederea utilizării lor în funcţie de solicitări şi necesităţi.
De asemenea, recuperarea poate evidenţia şi modificările sau schimbările pe
care le-a suferit materialul memorat în timpul stocării.
După mecanismul declanşator, recuperarea este de două feluri:
Spontană: se poate produce atât în stare de somn, în forma viselor, cât şi
în stare de veghe (relaxată), în forma unor avalanşe de amintiri, a unor imagini şi idei.
O formă apare a reactualizării spontane (vezi Golu, M.) este reactualizarea amânată
sau retroactivă. De exemplu: fiecăruia ni se întâmplă să nu ne amintim pe loc o
anumită informaţie (numele unei persoane pe care am întâlnit-o ocazional, denumirea
unei localităţi, a unui obiect etc.) cu toate că facem un efort serios în acest sens. După
un timp oarecare, într-un alt context şi pe fondul unei alte preocupări, informaţia
respectivă apare instantaneu, ca din senin. Un alt exemplu ar putea fi o situaţie de
examen. Persoanele emotive sunt stăpânite de o puternică tensiune care le blochează
serios procesul de reactualizare a cunoştinţelor, nereuşind să închege un răspuns cât
de cât satisfăcător. Când ies din sala de examen, spontan, cunoştinţele se
reactualizează şi răspunsurile la examen le devin accesibile sau chiar le par foarte
simple.
Deliberată: este declanşată şi controlată voluntar, fie în cadrul unei sarcini
speciale de testare a memoriei, fie în cadrul unei activităţi specifice (de învăţare, de
muncă, de creaţie etc.) în a cărei realizare este implicată experienţa anterioară. Ea se
desfăşoară în acord cu un anumit scop şi într-o anumită ordine.

8
 După funcţionarea elementelor solicitate, recuperarea se realizează în două
forme: recunoaşterea şi reproducerea.
Recunoaşterea este o evocare tacită sau implicită a unei idei sau imagini în
prezenţa materialului (sau a stimulului – obiect, imagine etc), pe când reproducerea se
realizează în absenţa materialului (a stimulului ce trebuie reactualizat), ea constând
într-o evocare a evocării. Când un elev răspunde la lecţie uitându-se pe carte sau pe
caiet, el reactualizează informaţiile pe baza recunoaşterii; când răspunde în lipsa cărţii
sau a caietului, făcând apel la cele învăţate anterior, el reactualizează pe baza
reproducerii.

Recunoaşterea

Se realizează în legătură cu acele conţinuturi şi experienţe al căror prag este prea

ridicat pentru a se putea desprinde şi manifesta independent, prin ele însele. Subiectul
singur nu poate să le relateze, simţind nevoia unui sprijin sau suport extern. Nu putem
relata conţinutul unei întâmplări petrecute mai de mult, dar o recunoaştem dacă ni se
prezintă nişte elemente ajutătoare; nu reuşim să relatăm despre locuri pe care le-am
vizitat cândva, dar le recunoaştem dacă ni se prezintă imagini ale lor; nu ne amintim
numele persoanelor de la o întrunire la care am participat, dar le recunoaştem în
fotografie etc.
O parte importantă din experienţa noastră anterioară funcţionează la nivel de
recunoaştere, ceea ce evidenţiază valoarea adaptativă a acestui mecanism,
comportamentul în situaţii cunoscute desfăşurându-se la un nivel de eficienţă mai
înalt decât în situaţii absolut noi.

Reproducerea

Este o formă calitativ superioară a reactualizării, constând în derularea

conştientă a conţinuturilor informaţionale şi actelor motorii achiziţionate anterior.
Întrucât se desfăşoară în absenţa obiectului şi presupune apelul la gândire, este
mult mai dificilă decât recunoaşterea, care se realizează în prezenţa obiectului,
implicând doar perceperea acestuia. Dacă recunoaşterea presupune, în principal,
suprapunerea modelului actual prezent în faţa subiectului peste cel vechi din mintea
sa, reproducerea implică confruntarea, compararea mintală a modelelor şi evidenţierea
celui optim.

9
 Ambele procese (vezi Cosmovici, A.) sunt prezente şi la animalele superioare:
câinele, calul îşi recunosc stăpânii chiar şi după mai mult timp. De asemenea, ei pot
reproduce trasee parcurse anterior şi pot fi dresaţi pentru realizarea unui anumit
comportament, mai deosebit. Specific umane sunt conştiinţa de eveniment trecut şi
localizarea exactă în timp şi spaţiu.
În reconstituirea momentului ne ajută foarte mult reperele sociale: calendarul,
evenimentele sociale (sărbătorile), evenimentele familiale (naşterea, nunta, decesul
cuiva) şi chiar fenomenele naturale neobişnuite (inundaţii, cutremure etc.)
Reproducând cunoştinţe sau amintiri, ele nu ne apar exact la fel aşa cum erau în
momentul fixării. Conservarea în inconştient aduce o serie de modificări. În
momentul reproducerii ele sunt influenţate şi de tendinţele, interesele noastre care
operează o selecţie.

FORME ALE MEMORIEI

În literatura de specialitate au fost delimitate foarte multe forme ale memoriei.
Psihologul român M.Golu, propune următoarea clasificare a formelor memoriei,
folosind patru criterii:
1. prezenţa sau absenţa intenţiei şi a controlului voluntar:
memoria involuntară (neintenţionată);
memoria voluntară.
2. prezenţa sau absenţa desprinderii şi înţelegerii legăturilor specifice între
elementele şi secvenţele materialului:
memorie mecanică;
memorie logică.
3. aferentaţia dominantă:
memorie vizuală;
memorie auditivă;
memorie kinestezică;
memorie mixtă.
4. factorul timp:
memorie imediată sau senzorială;
memorie de scurtă durată (MSD);
memorie de lungă durată (MLD).

10
În continuare vom detalia formele temporale ale memoriei.

MEMORIA IMEDIATĂ SAU SENZORIALĂ

Această formă a memoriei mai este întâlnită sub denumirea de memorie de

foarte scurtă durată. Ea reprezintă de fapt stocajul senzorial, întrucât excitaţia
provocată în organele senzoriale, până a ajunge în centrii din cortex, parcurge o serie
de staţii intermediare, confruntându-se cu o serie de factori perturbatori (de exemplu
zgomote), ceea ce face ca stimularea să aibă o inerţie, deci să dureze până la 0,25-0,50
dintr-o secundă. Durata menţinerii pe traseu a secvenţelor fluxului informaţional
depinde de labilitatea fiecărui analizator şi de raportul dintre mobilitate şi inerţie. Unii
analizatori (olfactiv, gustativ, visceral) sunt mai inerţi şi durata de păstrare a
excitaţiilor anterioare va fi mai mare; alţii (vizual, auditiv) sunt mai mobili, având o
durată mai scurtă.
Această persistenţă este foarte importantă: datorită ei, când mergem, nu vedem
toate obiectele din jur clătinându-se; ea face posibilă distingerea unor excitanţi care
apar un timp foarte scurt în câmpul perceptiv; tot ea explică posibilitatea
cinematografului, unde imagini statice expuse sub 0,10 dintr-o secundă se contopesc
dându-ne iluzia mişcării.
Memoria imediată este condiţia principală a realizării celorlalte două tipuri de
memorie.

MEMORIA DE SCURTĂ DURATĂ

Asigură o mai îndelungată păstrare a imagini, dar, în afara unor condiţii

speciale, impresia dispare după 18 secunde, limita maximă până la care se întinde
acţiunea sa fiind de 10 minute. După acest interval, informaţia fie se pierde, fie trece
în memoria de lungă durată. Aceasta depinde şi de prezenţa sau absenţa factorilor
perturbatori. Experimental, s-a demonstrat că, dacă pe parcursul desfăşurării
procesului de memorare, se introduc factori care distrag sau slăbesc atenţia
subiectului, stocarea materialului-test şi implicit, păstrarea sunt serios compromise.
Experimentul iniţial a fost realizat de L. Peterson (1959). Subiecţii erau solicitaţi
să numere începând cu 506, în sens descrescător, din 3 în 3 (506,503,500 etc.).
simultan, din când în când li se prezenta un cartonaş cu trei consoane (exemplu
11
C,H,L), ei continuând să numere. Rostul acestui travaliu era de a împiedica repetarea
consoanelor. Apoi se aprindea un bec, cerându-li-se încetarea numărării şi
reproducerea literelor văzute. Becul se aprindea la diferite intervale, după perceperea
consoanelor. În felul acesta s-a putut constata că până la 13-14 secunde se păstra
amintirea semnelor, dar după 15-18 secunde ea dispărea complet. Deci impresia se
conserva numai 18 secunde. Alte experimente au confirmat această concluzie. (vezi
Cosmovici, A.)
Memoria de scurtă durată este limitată şi în ceea ce priveşte volumul ei.
G.Miller, în articolul său despre ,,numărul magic”, a arătat existenţa unei limite
a memorării între 7 2 elemente (fie litere, numere fie figuri simple). Totuşi, dacă
elementele sunt grupate, putem reţine 7 asemenea grupări. De exemplu, dacă am
memora trigrame (silabe fără sens, formate dintr-o vocală şi două consoane: nec, fos,
bim, zuc etc.), am putea reţine 7, deci am memora 21 de litere. Miller a constatat cum
o persoană, grupând cifrele după o anumită regulă, a putut reţine 40. G.Mandler,
studiind problema, a stabilit că se pot memora 7 grupări, dar fiecare nu poate avea mai
mult de 5 1 elemente. (Cosmovici, p.141)
Din memoria de scurtă durată cunoştinţele trec în memoria de lungă durată, dacă
se repetă de către subiect, ori dacă au un înţeles care le asociază noţiunilor dinainte
consolidate. De asemenea, impresia se păstrează dacă are o mai mare încărcătură
emoţională. Memoria de scurtă durată este strâns legată de memoria de lungă durată
tocmai prin relaţiile ce se pot stabili între percepţia prezentă şi noţiunile anterioare.
Înţelegerea cuvintelor nici nu este posibilă fără memoria de lungă durată.

MEMORIA DE LUNGĂ DURATĂ

Cuprinde totalitatea informaţiilor receptate, care pot fi păstrate ore, zile, ani şi
chiar întreaga viaţă. Se presupune că are o capacitate nelimitată şi fixează tot sau
aproape tot ce ni se întâmplă: evenimentele zilnice, cunoştinţele din cărţi şi reviste,
din spectacole; de asemenea reţine emoţiile, sentimentele, visele, gândurile, tot ceea
ce trăim; conservă atât evenimentele personale, cât şi pe cele sociale, mentalitatea
poporului, dar şi a păturii sociale din care facem parte; fixează toate schemele
formate: deprinderile, priceperile.

12
 Specificul MLD este memoria semantică, orânduirea rezultatelor experienţei şi
ale gândirii într-un vast sistem de scheme, operaţii şi noţiuni. Ea se constituie cu
ajutorul limbii şi al eforturilor de gândire. Modul de structurarea nu este clarificat.
Sunt mai multe sisteme prin care putem ajunge la aceeaşi noţiune.
W.Kintsch distinge 3 sisteme:
1. Un sistem fonetic, când termenii sunt evocaţi pe baza sonorităţii
cuvintelor: de exemplu, noţiunea de movilă poate să ne vină în minte
auzind cuvântul mobilă. Asociaţiile fonetice sunt frecvente.
2. Un sistem de imagini: vedem pe fereastra trenului o ridicătură de
pământ, simultan poate apărea în minte termenul de movilă;
3. Ierarhia indicilor semantică-sintactici este utilizată când cuvântul apare
datorită relaţiilor de semnificaţii. Cineva povesteşte că, lângă satul său,
se află o mare ridicătură de pământ, ceea ce duce la apariţia, aproape
simultană a termenului în minte.
Cele trei sisteme se află în strânsă interacţiune. Cel mai important, din punctul
de vedere al fixării şi al gândirii este cel semantic.
Memoria semantică este un ansamblu ierarhizat de structuri încastrate unele în
altele şi permite o conservare temeinică a cunoştinţelor ce se integrează în sistemul
noţional. Ea pune la dispoziţia gândirii o vastă structură de scheme, operaţii, concepte,
mijloace pentru rezolvarea a numeroase probleme.

SISTEME MNEZICE
Termenul a apărut pentru a reda cu mai multă fidelitate caracterul complex şi
eterogen al memoriei.
Definirea termenului: aparţine lui E. Tulving.
Este un ansamblu de date care se subordonează unei reguli comune de
selectare-combinare după criterii substanţial-calitative omogene şi se sprijină pe
acelaşi mecanism psihoneural.
În sens restrictiv, sistemele mnezice se delimitează unele de altele prin:
- funcţiile comportamentale şi cognitive şi tipurile de informaţii pe care le
procesează;
- operaţiile corespunzătoare unor legi şi principii specifice;
- structurile şi mecanismele neurale proprii;
- succesiunea apariţiei şi dezvoltării lor filogenetice şi ontogenetice;
13
 - diferenţele în formatul informaţiei reprezentate.
Cele cinci sisteme mnezice sunt:
Sisteme Alţi termeni Subsisteme Reactualizare
Procedural Nondeclarativ Deprinderi motorii Implicită
Deprinderi cognitive
Condiţionări simple
Învăţări asociative
simple
Perceptual- Nondeclarativ Forma vizuală a Implicită
reprezentativ cuvântului
Forma auditivă a
cuvântului
Descrierea structurală
Semantic Generic Spaţial Implicită
Factual Relaţional
De cunoaştere
Primar De lucru Vizual Explicită
Auditiv
Episodic Personal - Explicită
Autobiografic
Memoria
evenimentelor

14