Sunteți pe pagina 1din 6

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
CENTRUL BISTRIŢA
DISCIPLINA: PSIHOLOGIE COGNITIVĂ

MEMORIA

DRĂGAN( ROMAN) IONELA-NICOLETA


AN III
Memoria este capacitatea unui sistem de tratare natural sau artificial
de a encoda informaţia extrasă din experienţa sa cu mediul, de a o stoca într-o
formă apropriată şi apoi de a o recupera şi utiliza în acţiunile sau operaţiile
pe care le efectuează.(Lecocq, Leonte şi De Schoen, în Zlate, 2004.)
Memoria umană este mijlocită, inteligibilă şi selectivă. Caracterul
mijlocit reiese din faptul că pentru a reţine anumite elemente omul apelează la
o serie de instrumente mijlocitoare cum ar fi: gîndul, cuvântul etc. Memoria
omului este inteligibilă deoarece presupune înţelegerea materialului memorat
şi reactualizat, precum şi organizarea acestuia în funcţie de criteriile de
semnificaţie. Caracterul selectiv al memoriei se referă la faptul că se
memorează numai informaţiile care au o anumită pregnanţă şi semnificaţie.
Memoria asigură continuitatea , consistenţa, stabilitatea şi finalitatea
vieţii psihice a individului.
Memoria beneficiază de mai multe procese cum sunt: repetiţia,
codarea, stocarea şi reactualizarea şi luarea deciziilor.
Codarea este procesul de înregistrare, engramare a informaţiilor şi
poate fi vizuală, auditivă şi semantică. Ea poate fi accidentală sau cu un scop.
Există două tipuri de factori care facilitează sau perturbă procesul
codării informaţiei şi anume:

1. Factori ce ţin de particularităţile materialului de memorat:

• Natura materialului;
• Gradul şi modul de organizare a materialului;
• Omogenitatea;
• Volumul materialului de memorat. Un material lung se
aminteşte mai uşor decât cel scurt.
• Familiaritatea, semnificaţia, caracterul agreabil etc.

2. Factori ce ţin de particularităţile subiectului care memorează:

• Gradul de implicare în activitate;


• Modul de memorare ( global sau parţial);
• Repetiţia;
• Nivelul reactivităţii sistemului nervos.

Stocarea este procesul de păstrare a informaţiilor. Durata stocării este


variabilă, uneori presupunând ştergerea materialului aproape imediat după ce
acesta a fost codat, alteori timpul de păstrare este mediu sau lung , putând să
acopere chiar durata întregii vieţi. Evenimentele încărcate cu semnificaţie
personală vor fi reţinute pentru mai mult timp decât cele neutre. Totodată
informaţiile semantice sunt conservate pentru mai mult timp decît cele non-
semantice.

2
Dinamica stocării se referă la fidelitatea acesteia care este dependentă
de calitatea codării, amplificarea, îmbogăţirea sistematizarea conţinutului
memorat, dar şi la diminuarea, degradarea şi dispariţia materialului.
Reactualizarea este procesul prin care informaţiile encodate şi stocate
sunt aduse la suprafaţă pentru a putea fi utilizate, în funcţie de solicitări şi
necesităţi.
Mecanismele reactualizării sunt recunoaşterea şi reproducerea.
Reactualizarea se realizează în două forme: recunoaşterea şi reproducerea.
Recunoaşterea se realizează în prezenţa informaţiilor originale, care trebuie
recunoscute între alte informaţii. Este o formă simplă de reactualizare, ce
presupune mai ales implicaţii de ordin perceptiv şi ale procesului reprezentării.
Reproducerea este forma complexă şi superioară a reactualizării, ea realizându-
se în absenţa informaţiei originale. Este mult mai dificil de realizat, implicând
mai ales reprezentarea şi gândirea. Reproducerea poartă întotdeauna amprenta
subiectului, a stilului său cognitiv, a experienţei sale, a complexităţii
procedeelor mintale folosite.
Memoria este un proces psihic de reflectare a experienţei anterioare
prin fixarea (întiparirea si păstrarea), recunoasterea si reproducerea imaginilor
senzoriale, ideilor, stărilor afective sau mişcărilor din trecut. Procesele
memorie se desfăşoara atât în legătură cu reflectarea senzorială cât şi in
legatură cu procesele de gândire şi de limbaj, la unii oameni predominând
memoria senzorial-intuitivă, la altii cea verbal-abstractă. Recunoaşterea şi
reproducerea, ca procese ale memoriei sunt condiţionate de procesul fixarii, al
memorării. Memorarea poate fi intenţionata (voluntară) sau neintenţionată
(involuntară). Recunoasterea se realizează in prezenţa stimulilor senzoriali sau
verbali care au acţionat şi anterior, în vreme ce reproducerea se realizează in
lipsa acestor stimuli. De aceea, in general recunoaşterea se realizează mai lesne
decat reproducerea. Fenomenul invers memorării este uitarea, care se
manifestă prin incapacitatea de a reproduce sau de a recunoaste, iar uneori prin
reproducere sau recunoastere eronată. Se pot diferenţia memorarea logică şi
memoria mecanică, dar specifică pentru om este memorarea logică, bazată pe
inţelegerea celor memorate. Din punct de vedere neurofiziologic memoria
poate fi explicată intre altele prin plasticitatea mare a sistemului nervos si in
special a emisferelor cerebrale, prin urma excitaţiilor din scoarţa cerebrală
dupa ce stimuli au incetat să acţioneze prin fixarea legăturilor condiţionate care
sunt cu atat mai consolidate cu cât asocierile au fost repetate mai mult. In
desfăşurarea memoriei intervin diferite tipuri de de asociaţii: asociaţia prin
contiguitate in spatiu şi timp, asociaţia prin asemanare si cea prin contrast.
Caracteristice pentru memoria umană sunt mai ales asociaţiile logice, bazate
indeosebi pe relaţiile de cazualitate.
Există mai multe tipuri de memorie, dar în funcţie de criteriul timpului
se evidenţiază: memoria senzorială, memoria de scurtă durată( MSD) şi
memoria de lungă durată (MLD).
Memoria senzorială presupune stocarea informaţiilor primite de la
celulele receptoare în vederea procesării lor. Astfel funcţia sa esenţială,
(conform Zlate, 2004) este aceea de a păstra informaţia senzorială până când

3
alte procese cognitive vor fi capabile să o preia, să o analizeze, să o
interpreteze, să îi ofere un sens. Informaţiile senzoriale sunt cele de tip: vizual,
auditiv, tactil, gustativ, olfactiv, kinestezic etc. Memoria vizuală mai este
denumită iconică, iar cea auditivă, ecoică.
Memoria de scurtă durată (MSD) se referă la o memorie cu o
capacitate limitată care intermediază informaţia între memoria senzorială (MS)
şi memoria de lungă durată (MLD). Un alt termen pentru memoia de scurtă
durată este memorie de lucru, deoarece ea reprezintă acea parte a memoriei
care este activată la un moment dat în vederea rezolvării unei probleme.
Înainte de a fi fixată şi depozitată, informaţia este stocată pentru o
scurtă perioadă de timp în memoria de scurtă durată unde au loc o serie de
procese cum ar fi: repetiţia, codarea, reactualizarea şi luarea deciziilor, iar apoi
trece în memoria de lungă durată unde este stocată pe termen lung.
Iniţial s-a considerat că între MSD și MLD ar exista diferenţe
structurale, dar s-a constatat că de fapt cele două sunt stări diferite ale aceluiaşi
sistem.
Diferenţele între memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată se fac
la nivelul conţinutului, capacităţii de stocare, duratei, tipului de codare al
informaţiei, actualizării şi bazei neurofiziologice.
Un prim criteriu de diferenţiere îl constituie conţinutul celor două tipuri
de memorie. Astfel MLD păstrează mai ales informaţiile trecute, pe când
MSD permite operarea cu informaţii imediate şi recente.
Capacitatea celor două tipuri de memorie reprezintă un alt criteriu
distinctiv. Capacitatea MLD este practic nelimitată, în timp ce MSD are o
capacitate limitată. Cercetătorul George Miller (1956), în articolul său despre
˝Cifra magică 7˝, arată că MSD are o capacitate medie optimă de 7 itemi,
foarte puţini subiecţi reuşind să-şi amintească 8 sau 9. Capacitatea MSD ar
putea creşte considerabil dacă am grupa unităţile informaţionale în funcţie de
criteriul semnificaţiei, adică în ceea ce G.A Miller a numit chunks-uri.
Cu alte cuvinte limita MSD nu se referă la cantitatea de informaţie ci la
unităţile de seminificaţie pe care le poate stoca. Realizarea acestor unităţi de
informaţii, denumite chunks, se realizează prin procesări descendente, adică
este influenţată de baza noastră de cunoştinţe.
Memoria de scurtă durată nu este independentă de MLD ci este parte
activată a acesteia. Volumul MSD pentru aceeaşi categorie de stimuli este
variabil. Experimentele au demonstrat că dacă se prezintă aceloraşi subiecţi
serii succesive dintr-o anumită categorie de stimuli şi apoi li se cere
reproducerea lor, iniţial performanţele subiecţilor sunt ridicate, după care rata
reproducerilor se deteriorează semnificativ. Iar dacă după prezentarea acestor
secvenţe de stimuli din aceeaţi categorie, subiecţilor li se expune o nouă
secvenţă, dar cu stimuli dintr-o altă categorie, rata reproducerii creşte
semnificativ.
˝ Efectul von Restorff˝ pune în evidenţă faptul că atunci când într-o
serie de stimuli dintr-o anumită categorie este inserată o cifră, subiecţii vor
reactualiza cel mai rapid acea cifră.

4
Durata celor două tipuri de memorie le diferenţiază mult una de alta.
În urma experimentelor s-a dovedit că MSD are o durată de maximum 15-20
de secunde. În primele 6 secunde uităm peste 50% din materialul memorat, iar
după 15 secunde uităm aproape 90 %. Spre deosebire de MSD, durata MLD
este nelimitată, se întinde de-a lungul vieţii individului.
La nivelul celor trei procese ale memoriei, apar diferenţe semnificative
între MSD şi MLD:
• Codarea MSD este de tip fonologic, pe când codarea în MLD
este de tip semantic;
• Stocarea în MSD se face prin autorepetare sau prin gruparea
itemilor, pe când la nivelul MLD, stocarea se face prin repetiţie
elaborativă;
• Reactualizarea din MSD se datorează procesării de tip serial a
informaţiilor, pe când procesarea din MLD este de tip paralel,
simultan;
• Uitarea în MSD este în special datorată degradării traseelor
mnezice, deoarece informaţia nu a fost utilizată sau repetată. La
MLD, uitarea se declanşează datorită amestecării informaţiilor,
acestea având efecte negative unele asupra altora.

Memoria defineşte dimensiunea temporală a organizării noastre


psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut,
prezent, viitor. Graţie memoriei, fiinţa noastră psihică, EU-l, dobândeşte
continuitatea identităţii în timp. Fără dimensiunea mnezică, am trăi numai
prezentul clipei, am fi în permanenţă puşi în faţa unor situaţii noi, pentru care
nu am dispune de nici un fel de experienţă elaborată, de nici un procedeu de
abordare şi rezolvare, ne-am zbate permanent în jocul încercărilor şi erorilor,
adaptarea devenind, practic, imposibilă.

BIBLIOGRAFIE:

MICLEA MIRCEA, 1999, Psihologie cognitivă, Iaşi, Polirom;


ZLATE MIELU, 2004, Psihologia mecanismelor cognitive, Iaşi, Polirom
www.wikipedia.org

5
6