Metode de cercetare – tema 3 – anul univ.

2013-2014
_____________________________________________________________________________________________________________________

Metoda observației
Tema nr. 3

Planul temei
1. Definire şi caracteristici
2. Tipuri de observaţie
3. Factori care influenţează acurateţea observaţiilor
4. Grila de observaţie

1. Definire şi caracteristici

Observaţia este o metodă de cercetare care permite apropierea ştiinţifică directă de fenomenul
psihosocial supus studiului (comportamentul uman). Această metodă presupune înregistrări cât mai
fidele şi complete ale faptelor sociale în raport cu o anumită problematică de cercetare. Observaţia este
un procedeu ştiinţific care presupune examinarea metodică şi intenţionată a unui obiect sau proces,
fără a interveni în desfăşurarea sa. În general, metoda observaţiei este opusă experimentului, unde sunt
manipulate anumite aspecte. De regulă, observaţiei i se atribuie un caracter relativ pasiv, deşi alţi
cercetători resping această idee (Dafinoiu, 2002).
Roger Muchielli (1984) defineşte observaţia drept „concentrarea metodică a atenţiei asupra unui
obiect (fiinţă, fapt) în scopul înregistrării condiţiilor, derulării şi sensului acestuia”. De asemenea,
Septimiu Chelcea (2001) defineşte, în general, observaţia drept „cercetare concretă, de teren,
empirică”, iar , în sens restrâns, ca „metodă ştiinţifică de colectare a datelor cu ajutorul simţurilor (…)
în vederea inferenţelor sociologice şi psihologice, pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie
sistematic şi obiectiv mediul înconjurător, oamenii şi relaţiile interpersonale, comportamentele
individuale şi colective, acţiunile şi activităţile comportamentul verbal, obiectele fizice, produsele
activităţilor creative ale persoanelor şi grupurilor umane” (p. 359). În sfârşit, Massonat (1987)
defineşte observaţia ca fiind un „demers de elaborare a cunoaşterii, în slujba unor finalităţi multiple,
inserat într-un proiect global al individului, de a descrie şi înţelege mediul şi evenimentele care se
derulează în cadrul acestuia”.
Se pot descrie câteva caracteristici principale ale metodei observaţiei:
1. Reprezintă o abordare intersubiectivă în care atât observatorul, cercetătorul angajat în acest
demers, cât şi cel observat se situează într-o relaţie dinamică, complexă, influenţată de factori
psihologici (legile percepţiei) şi psihosociali (stimă de sine, categorizare, stereotipuri, reprezentări
sociale etc.) (Bordeleau, 1997).
2. Se constituie într-o metodă reflexivă în măsura în care individul reflectează asupra datelor
observaţiei şi selectează din mulţimea acestora acele aspecte care sunt reprezentative pentru descrierea
anumitor stări de lucruri sau situaţii (Grawitz, 1996).
3. Dispune de un plan de desfăşurare, deoarece cercetătorul care declanşează un astfel de demers
elaborează dinainte o schemă (ghid, grilă, ansamblu de itemi etc.) în vederea înregistrării sistematice a
faptelor observate.
4. Este o metodă a cărui obiectivitate depinde de numeroşi factori, dintre care cei mai importanţi
sunt gradul de implicare a cercetătorului, caracterul complet al grilei de observaţiei şi dinamica
fenomenului observat (cu cât este mai dinamic cu atât este mai dificilă activitatea).
5. Reprezintă o metodă în care cercetătorul este principalul instrument (Dafinoiu, 2002). Pregătirea
observatorului (studii, experienţă) şi personalitatea sa determină acurateţea, natura şi înţelegerea datelor
culese.

1
Metode de cercetare – tema 3 – anul univ. 2013-2014
_____________________________________________________________________________________________________________________

6. Este o formă a cunoaşterii ştiinţifice care dispune de cele mai variate modalităţi şi de cea mai
mare deschidere epistemică. Aşa cum vom vedea ulterior, metoda oferă posibilităţi infinite de realizare
practică, constrângerile metodologice relativ slabe lăsând loc diversităţii, originalităţii cercetătorului,
creativităţii şi spontaneităţii sale.
Metoda observaţiei, cu introspecţia ca tehnică de bază, a fost privilegiată în psihologie până în
perioada interbelică când a început să cedeze treptat locul experimentului. În deceniile din urmă, ca o
consecinţă a revirimentului calitativismului în cercetarea socială, a început să fie revalorizată.
Explicaţiile sunt multiple. După Massonat (1987) observaţia este singura metodă aplicabilă în anumite
cazuri ale cercetării. De exemplu, în studiul comportamentelor copiilor mici (psihologia infantilă), al
bolnavilor psihici gravi (psihopatologie), al indivizilor care vorbesc altă limbă decât cea a
observatorilor (antropologie, etnologie), observaţia este predilectă. De asemenea, s-au constatat
frecvent diferenţe între declaraţiile de opinii ale subiecţilor şi comportamentele lor, ceea ce reduce din
valoarea chestionarelor şi sporeşte importanţa observaţiilor directe. Posibilitatea asocierii observaţiei
cu aproape toate metodele (interviu, experiment, anchetă şi studiu de caz), în vederea amplificării
volumului de date supuse studiului, face din această metodă un procedeu ştiinţific indispensabil
cercetătorului. De altfel, sunt autori care consideră că metoda observaţiei nici n-ar trebui să existe
independent, deoarece se regăseşte, mai mult sau mai puţin şi într-o formă diluată, în cadrul celorlalte
metode. Dar tradiţia metodologică a impus-o ca formă autonomă a cunoaşterii ştiinţifice. Asocierea cu
alte metode sau tehnici de cercetare determină pe unii cercetători să ţină cont în definirea observaţiei de
dublul aspect menţionat anterior.

2. Tipuri de observaţie

Aşa cum precizam anterior, se pot descrie numeroase tehnici ale observaţiei. Clasificările s-au
construit în jurul unor criterii, cum ar fi: mediul de observaţie, gradul de structurare, gradul de
participare a observatorului sau nivelul disimulării (divulgării) observatorului etc. În continuare,
dezvoltăm cele mai importante taxonomii întâlnite:
A. În funcţie de mediul de observare
Se poate deosebi între observaţia în mediul natural şi observaţia de laborator. Pentru prima situaţie,
observaţia în mediul natural, remarcăm ca şi caracteristici faptul că avem de-a face cu un grad mai
ridicat de complexitate a fenomenelor observate, cu prezenţa unor variabile perturbatoare în raport cu
cercetarea şi cu dificultatea surprinderii unor comportamente relevante ca urmare a disipării acestora
printre altele, neimportante. În cadrul observaţiei de laborator, dimpotrivă, cercetătorul are
posibilitatea de a-şi focaliza mai uşor atenţia asupra unor aspecte de regulă deja selectate, de a recurge
la mijloace de înregistrare mai performante şi de a utiliza observatori ascunşi (de exemplu, prin
intermediul pereţilor cu vedere într-un singur sens). Astfel, metoda atinge nivelul ei maxim de
obiectivitate în stocarea datelor ştiinţifice.
B. În funcţie de gradul de sistematizare (structurare)
Ca şi în cazul interviurilor, putem vorbi de mai multe niveluri ale structurării, mergând de la
observaţia foarte structurată la cea slab structurată sau nestructurată. Structurarea (sau sistematizarea,
după Grawitz, 1996) se referă la rigoarea sau precizia abordării, pe următoarele paliere: grila de
observare, modalităţile tehnice de înregistrare a datelor, eşantionarea observaţiilor în timp etc.
Observaţia structurată se caracterizează prin precizarea în detaliu a parametrilor observabili (unităţi
comportamentale, număr subiecţi, perioade) şi prin posibilitatea verificării ipotezelor de cercetare (se
constituie adesea ca fază centrală a unei cercetări ştiinţifice). Observaţia nestructurată permite o
abordare mai directă şi mai bogată a comportamentelor umane în lipsa unor limitări generate de grilele
de observaţie. Este de asemenea, spontană, flexibilă şi creativă. Este utilizată în fazele exploratorii ale
cercetării când se caută ipoteze de lucru şi piste pentru verificarea unor relaţii între faptele observate.

2
Metode de cercetare – tema 3 – anul univ. 2013-2014
_____________________________________________________________________________________________________________________

Referitor la acest tip de observaţie, Bordeleau (1997) consideră că în absenţa grilei relatarea faptelor
observate poate îmbrăca un caracter narativ, în funcţie de personalitatea şi stilul observatorului.
De asemenea, Grawitz (1996) propune, pentru acelaşi criteriu, trei tipuri de observaţie: observaţia
nesistematizată, observaţia sistematizată sau elaborată (préparée) şi observaţia întărită (armée).
Evident, primele două corespund observaţiei nestructurate şi celei structurate. Cea de a treia se referă la
cazul testelor şi a observaţiilor controlate.
C. După nivelul cuantificării
Este un criteriu propus de Madelaine Grawitz (1996). Autoarea distinge între observaţii mai puţin
cuantificate şi observaţii puternic cuantificate. La un pol avem, aşadar, observaţia calitativă, utilizată
atunci când limităm cercetarea la simpla descriere a obiectului de studiu, când abordăm un fenomen
complex pentru a-i atribui un concept abstract sau când pregătim o observaţie cantitativă sau o
generalizare a rezultatelor. Observaţia cantitativă este favorizată atunci când ne propunem verificarea
unor ipoteze, compararea unor situaţii sau generalizarea statistică. Între cele două niveluri se găsesc
grade intermediare şi, de asemenea, se poate pendula permanent, în cadrul aceleaşi cercetări între un
aspect şi altul. De exemplu, putem culege datele observaţiei într-o manieră cantitativă, dar interpretarea
acestora şi raportarea la context sau alte variabile să se facă în manieră calitativă.
D. În funcţie de raportul spontan/ştiinţific.
Observaţii spontane facem zilnic, chiar dacă nu suntem cercetători. În funcţie de aceste observaţii,
ne orientăm comportamentele, ne definim intenţiile, judecăm semenii şi integrăm o masă mare de date
experienţei noastre. După Miftode (1995), observaţia spontană se caracterizează prin lipsa selectivităţii
şi intervenţia întâmplării, caracterul fragmentar al activităţii de examinare, subiectivitatea, lipsa
simţului critic şi lipsa fundamentării teoretice a acestei acţiuni. Această formă de observară nu este
caracteristică muncii ştiinţifice, deoarece este dominată de inexactităţi, confuzii, fracţionări. Cu toate
aceste, ea nu lipseşte cu desăvârşire din viaţa unui cercetător; nu de puţine ori astfel de observaţii,
absolut întâmplătoare, au condus la mari descoperi ştiinţifice. Observaţia ştiinţifică se caracterizează
prin fundamentare teoretică, sistematizare, integralitate, caracter metodic, integrare în ansamblul unui
demers sistematic de cercetare, repetabilitate şi verificabilitate.
E. După gradul de participare a observatorului
Cercetătorul are mai multe posibilităţi pentru implicarea sa în cadrul activităţii de observare, de la
lipsa implicării (participării) până la un grad ridicat de participare (Selltiz, Wrightsman şi Cook, 1977).
Astfel, observatorul poate să devină un participant activ la fenomenul observat, un participant
observator, un observator participant sau simplu observator. Bordeleau (1997) prezintă, în schema de
mai jos, aceste modalităţi de implicare, în funcţie de obiectivitatea cercetătorului şi profunzimea
abordării problemei. Se observă din schemă că cu cât creşte gradul de participare cu atât creşte
profunzimea şi scade obiectivitatea. Dimpotrivă, obiectivitatea creşte în cazul observatorului neutru
(partea dreaptă a schemei), dar scade profunzimea observaţiilor.

3
Metode de cercetare – tema 3 – anul univ. 2013-2014
_____________________________________________________________________________________________________________________

- +
Obiectivitatea cercetătorului în demersul său

Observarea problemei în realitatea concretă

+ -

Participant Participant Observator Observator

observator participant

Potrivit lui Bordeleau (1997), participantul este observatorul care ia parte activă la situaţia de
cercetare. El poate trăi în interiorul unui grup pentru o perioadă dată pentru a observa mai bine
reacţiile, comportamentele membrilor grupului. De exemplu, el poate intra într-o organizaţie, firmă,
fabrică etc. pentru a studia modul în care relaţionează membrii acestor organisme sociale. El poate
observa cum se conduc grupurile, cum este construită ierarhia, ce se întâmplă cu luarea deciziilor, care
este fundamentarea scopurilor etc. Este o persoană exterioară grupului care nu anunţă celorlalţi scopul
prezenţei sale decât în final. Dimpotrivă, participantul observator declară explicit scopul prezenţei sale
în cadrul grupului. El vine din exteriorul acestuia, dar ia, de asemenea, parte activă la viaţa organizaţiei,
se integrează acesteia, întreţine relaţii cu ceilalţi. Observatorul participant adoptă mai degrabă un statut
de expert în cadrul grupului. El explică din start scopul prezenţei sale în grup, interacţionează cu
membrii grupului, dar nu se implică activ în activităţile acestora. Rămâne relativ exterior grupului. În
sfârşit, observatorul este cel care adoptă o atitudine absolut neutră. El îşi culege datele fără a interveni
în viaţa de grup, încearcă să fie neutru, obiectiv, degajat în raport cu situaţia de cercetare. Majoritatea
cercetătorilor, însă, împart observaţiile grosso modo în două categorii: observaţii participative şi
neparticipative. Dăm, în chip de concluzie, definiţia lui Alex Mucchielli (2002) privitoare la observaţia
participativă: „…Observaţia participativă constă în participarea în mod real la viaţa şi activităţile
subiecţilor observaţi, conform categoriei de vârstă, sex sau statut în care cercetătorul reuşeşte să se
situeze prin negocierea cu gazdele sale în funcţie de propriile deziderate sau de locul pe care acestea
din urmă consimt să i-l acorde”.
F. După focalizare (concentrare)
În funcţie de acest criteriu, Massonat (1987) deosebeşte două tipuri de observaţie. Pe de o parte, se
poate defini o observaţie globală. Aceasta nu are o direcţie precisă, este flotantă, aplicată întregului
câmp perceptiv, bazată pe un evantai foarte larg de întrebări, itemi observaţionali, comportamente
extrem de variate. Atenţia este liberă, nu există restricţii, limitări ale câmpului, nu sunt selecţii ale
stimulilor în funcţie de semnificativitate; selecţia este spontană, aleatorie. Pe de altă parte, observaţia
focalizată (centrată) presupune o limitare a percepţiei în funcţie de anumite reguli, grile, principii,
regularităţi ale fenomenelor observabile etc. De regulă, grilele de observaţie însoţesc aceste demersuri.
De exemplu, grilele pentru recenzarea anumitor comportamente în grup, de observare a expresiilor
faciale, de înregistrare a comportamentelor copilului mic etc.
G. În funcţie de contribuţia observatorului
Observatorul poate interveni mai mult sau mai puţin la nivelul observaţiilor realizate. Astfel, acelaşi
Massonat (1987) deosebeşte între observaţia narativă şi cea atributivă. Observaţia narativă presupune
4
Metode de cercetare – tema 3 – anul univ. 2013-2014
_____________________________________________________________________________________________________________________

notarea evenimentelor, faptelor, comportamentelor (ca frecvenţe, asocieri sau cronologic) cu precizie şi
fără nici o intervenţie, comentariu etc. Observatorul se doreşte obiectiv, desprins epistemic de faptul
observat. Prin observaţia atributivă (evaluativă), cercetătorul se implică în evaluarea fenomenului
observat prin atribuirea unor proprietăţi sau parametri faptelor examinate (evaluarea intensităţii,
amplitudinii etc.). Chiar repartizarea faptelor în categorii observaţionale implică o evaluare a
observatorului.

3. Factori care influenţează acurateţea observaţiilor

Observarea nu este o acţiune neutră, complet exterioară faptului examinat, absolut obiectivă.
Factorul uman implicat în acest proces modifică, influenţează actul observaţional, îi dă un sens, o
direcţie, o interpretare. Dificultăţile unei observaţii au fost sintetizate de Roger Mucchielli (1991). Ele
ţin de percepţia umană, de personalitatea cercetătorului, de cadrele de referinţă teoretico-conceptuale
ale acestuia şi de modificarea de către subiecţi a situaţiilor supuse observaţiei.
a. Dificultăţi generale determinate de percepţie ca activitate umană
O primă problemă ridicată de Mucchielli (1991) se referă la impactul localizării observatorului în
tip şi spaţiu. Apoi, prezintă interes imprecizia mijloacelor noastre senzoriale, accentuată de focalizarea
oscilantă a atenţiei, fluctuaţia şi fatigabilitatea acesteia. Selectivitatea atenţiei este un alt factor care
influenţează observaţiile. Un consemn anume orientează atenţia spre anumite aspecte; elemente
observabile care intră în sfera ineditului poate capta mai mult atenţia în detrimentul altora etc.
Importante în activitatea de observaţie sunt şi selectivitatea memoriei şi deformările introduse
inconştient de activitatea de rememorare.
O serie de efecte de câmp perceptiv (efectul de centrare, de asimilare, de contrast, de ancorare şi
halo) se adaugă factorilor perturbatori ai obiectivităţii observaţiilor. Astfel, efectul de centrare descris
de Jean Piaget explică tendinţa de a supraevalua obiectul asupra căruia ne-am focalizat atenţia în
detrimentul celorlalte. De asemenea, când ne centrăm atenţia asupra unor diferenţe minime, tindem să
le supraestimăm (eroarea de contrast), în timp ce în situaţii când atenţia nu ne este atrasă de aceste
diferenţe, tindem să le asimilăm (eroarea de asimilare). De asemenea, deşi credem totdeauna că
evaluăm doar obiectul asupra căruia ne focalizăm atenţia, în realitate evaluăm şi impactul contextului
asupra acelui obiect, aşa cum au arătat gestaltistii (eroarea de ancorare). În sfârşit, efectul de halo apare
la evaluări în serie şi se manifestă prin aprecieri ale obiectului condiţionate de prezenţa anterioară ale
altora, din aceeaşi serie.
La cele de mai sus se adaugă categorizarea spontană (plasarea spontană a datelor observaţiei într-o
categorie mentală) şi factorii sociali ai percepţiei. Astfel, pentru ultimul aspect, apartenenţa socială de
origine a observatorului, precum şi apartenenţa actuală de grup generează presiuni spre anumite
observaţii. Apartenenţa culturală, ideologică, valorică şi aspiraţiile individuale furnizează anumite
cadre perceptuale cărora un observator, oricât de obiectiv s-ar dori, nu le poate scăpa (Mucchielli,
1991).
b. Personalitatea cercetătorului
Observaţiile sunt, de asemenea, determinate de tipul de personalitate (tipul perceptual) al
observatorului. Astfel, Mucchielli (citându-l pe Alfred Binet) expune patru mari tipuri perceptuale: cel
descriptiv (analitic, care pune accentul pe relatarea seacă, plată a faptelor), cel evaluativ (care are
tendinţa evaluării datelor, estimării şi judecării lor), tipul erudit (furnizarea savantă a datelor,
îmbogăţirea, comentarea detaliată şi pertinentă a lor) şi tipul imaginativ (poetic, relativ neglijent în
observaţiile sale). De asemenea, alte elemente ţinând de structura de personalitate, inteligenţă şi
memorie sunt prezente în actul observaţional. Amintim aici capacitatea individului de a integra noile
observaţii în ansamblul datelor deja prezente, articularea datelor observaţiei unele cu altele, lărgimea

5
Metode de cercetare – tema 3 – anul univ. 2013-2014
_____________________________________________________________________________________________________________________

sau îngustimea câmpului observaţional (ca raport între suprafaţa şi concentrarea atenţiei), precum şi
capacitatea de rezistenţă la factorii perturbatori ai atenţiei (Mucchielli, 1991).
c. Probleme derivând din cadrele teoretice de referinţă şi din aşteptările observatorului
Mai multe cercetări în psihologie au arătat importanţa setului de aşteptări, a stării de pregătire care
influenţează percepţia. Atitudinile pre-perceptive orientează observatorul spre anumite aspecte în
defavoarea altora. Cercetătorul care se angajează în actul observaţional nu este complet în afara
problemei de cercetare, ci dispune de o schemă preperceptivă derivată din teoria la care aderă şi din
abordarea metodologică la care subscrie. Grila de observaţie elaborată va cuprinde acele elemente
observabile care au o filiaţie teoretică, conceptuală şi este produsul unei elaborări în raport cu o serie de
reguli metodologice. Relaţii, ipoteze şi cuantificări sunt incorporate în fiecare instrument de observaţie.
Mai mult decât atât, chiar şi decodarea ulterioară, interpretarea şi generalizarea stau sub semnul
aceluiaşi ansamblu teoretico-metodologic care a fundamentat aspectele descrise anterior (Mucchielli,
1991).
d. Modificări ale situaţiei şi subiecţilor în cadrul observaţiei
Observatul, ca fiinţă umană, nu este pasiv. Pe de o parte, subiectul este în continuă schimbare şi ca
urmare a dinamismului şi complexităţii sale devine o ţintă dificil de examinat. Pe de altă parte, faptul
de a fi observat nu îl lasă pe acesta lipsit de reacţie. Intervin modificări comportamentale generate de
reacţiile de apărare, tendinţa de ţinere la distanţă a observatorului, prezentarea favorabilă de sine etc.
Situaţia este, de asemenea, în continuă schimbare. Ea capătă structurări mai mult sau mai puţin
evidente în funcţie de raporturile simbolice dintre observator şi observat, de presiunile specifice
situaţiei de examinare etc. (Mucchielli, 1991).

4. Grila de observaţie

De regulă, pentru realizarea unei observaţii ştiinţifice, cercetătorul utilizează un ghid (grilă) pentru
colectarea datelor într-o manieră sistematică. Grila nu este obligatorie, mai ales în situaţiile de debut ale
cercetării. În cazul în care asociem metoda observaţiei cu alte metode sau tehnici care reclamă
exactitate deosebită, cum ar fi experimentul de exemplu, prezenţa grilei devine obligatorie. După
Massonat (1987), grila de observaţie reprezintă „un sistem de analiză sistematică, intermediară între
obiectul observat şi reprezentarea sa teoretică, în care regulile de selecţie şi atribuire a informaţiei
sunt riguros definite”. (p. 64)
În esenţă, o grilă de observaţie cuprinde un ansamblu de categorii în care sunt plasate
comportamentele observate. Construcţia grilei presupune trecerea prin următoarele etape:
1. Recenzarea exhaustivă a comportamentelor observabile. Presupune înregistrarea unui număr cât
mai mare de comportamente posibile, observabile în domeniul studiat. De exemplu, putem înregistra
toate reacţiile afective, pozitive şi negative, pe care fiinţa umană le poate manifesta. Această acţiune
presupune o observaţie nestructurată, repetată şi însoţită de mijloace tehnice care să permită
înregistrarea, vizionarea şi revizionarea unui număr mare de situaţii în care se manifestă
comportamentele respective. Se elaborează astfel unităţile de decupare a realităţii (itemii observabili).
Massonat (1987), de exemplu, recenzează următoarele comportamente (gesturi parazite) ale elevilor pe
parcursul ultimei ore de şcoală din zi: manipularea fără zgomot a obiectelor, ciocnirea repetată a unui
obiect de pupitru, luarea unui obiect de la vecin, lovirea uşoară a unui vecin (la cap sau în spate),
desenare, mişcarea gambelor, lovirea pardoselii cu tălpile, lovirea cu piciorul a genţii vecinului,
privirea aiurea, strigarea unui coleg, schimbul verbal la distanţă etc.
2. Gruparea faptelor în categorii (elaborarea propriu-zisă a grilei). Comportamentele observate
sunt repartizate, prin intermediul tehnicii analizei de conţinut, în categorii corespunzătoare. Se
etichetează categoriile cu denumirile cele mai potrivite. Operaţia se bazează pe elaborarea unui sistem
de relaţionare logică (subordonare-supraordonare) care stabileşte raporturi între categorii şi unităţile de

6
Metode de cercetare – tema 3 – anul univ. 2013-2014
_____________________________________________________________________________________________________________________

decupare a realităţii. Numărul categoriilor trebuie să fie relativ limitat, aproximativ la 10, deoarece mai
multe generează dificultăţi de orientare pentru observator.
3. Filtrarea categoriilor. Este o etapă prin care diminuează redundanţa itemilor observabili. De
asemenea, se definitivează apartenenţa itemilor la categorii, etichetele categoriale etc.
4. Pretestarea grilei. Se testează grila de observaţie pe teren, înregistrându-se primele
comportamente. Operaţia presupune o evaluare ulterioară, se elimină anumiţi itemi şi se introduc alţii.
Se definitivează, astfel, ansamblul categoriilor cu itemii corespunzători.
5. Elaborarea instrucţiunilor de utilizare. După definitivarea grilei se trece la redactarea unui set de
instrucţiuni pe care observatorul le va avea în vedere în examinare. Instrucţiunile cuprind regulile de
eşantionare, regulile de observare, de atribuire eventuală a unor valori comportamentelor utilizate etc.
De-a lungul timpului s-au elaborat în psihologie numeroase grile de observaţie. De exemplu, Robert
Bales (1951) a utilizat în studiul interacţiunilor de grup (dinamica de grup) o grilă de observaţie
alcătuită dintr-un ansamblu de categorii, foarte generale, în care fiecare comportament al unui individ
poate fi încadrat (vezi și Mucchielli, 1991; Dafinoiu, 2002; Chelcea, 2001).

1. Dovedeşte solidaritate, valorizează pe

ceilalţi, ajută, sprijină, încurajează
Centrare pozitivă pe
2. Destinde atmosfera, reduce tensiunile,
grup
glumeşte, se comportă amical, exprimă
(reacţii socio-afective
satisfacţie
pozitive)
3. Aprobă, acceptă, înţelege, consimte,
afirmă tacit adeziunea sa
4. Oferă idei, defineşte sarcina, face sugestii,
indică direcţia
Centrare pe sarcină 5. Formulează opinii, apreciază sarcina,
(răspunsuri) evaluează, analizează
6. Clarifică, orientează, confirmă, rezumă,
repetă
1 2 3 4 5 6
7. Cere ajutor, solicită o orientare, cere
confirmare
Centrare pe sarcină 8. Solicită o opinie, un punct de vedere, cere
(întrebări) o analiză, o evaluare
9. Solicită sugestii, mijloace de acţiune, căi
posibile
10. Exprimă dezacord, răceală, refuz, nu
participă, nu oferă ajutor
Centrare negativă pe
11. Creează sau amplifică tensiunea,
grup
frustrarea, anxietatea, se ţine la distanţă,
(reacţii socio-afective
evaluează negativ pe ceilalţi
negative)
12. Manifestă agresivitate, antagonism,
ironizează, revendică, îşi apără eul
1. Informare 2. Evaluare 3. Control 4. Decizie 5. Tensiune 6. Integrare

7
Metode de cercetare – tema 3 – anul univ. 2013-2014
_____________________________________________________________________________________________________________________

Detaliem, în continuare, prima categorie a grilei lui Bales, plecând de la specificările oferite de
Mucchielli (1991):

Dovedeşte solidaritate,
valorizează pe ceilalţi, ajută, sprijină, încurajează (Mucchielli, 1991)
A. Toate unităţile observabile (verbale şi non-verbale) care exprimă solidaritatea,
afecţiunea, prietenia, atracţia interpersonală, bunăvoinţa, dorinţa de apropiere, curtoazia,
politeţea etc.
B. Toate unităţile observabile (verbale şi non-verbale) arătând aprobarea, valorizarea,
încurajarea, susţinerea, întărirea, facilitarea încrederii, felicitarea, recunoaşterea statutului
etc.
C. Toate unităţile observabile (verbale şi non-verbale) exprimând intervenţiile verbale
care oferă ajutorul, care oferă servicii, punerea la dispoziţia celuilalt, supunerea la decizia
de grup, acceptarea sarcinii, partajarea resurselor etc.
D. Toate unităţile observabile (verbale şi non-verbale) care exprimă dorinţa de a calma
pe celălalt, de a aplana conflictele, de a facilita relaţiile dintre membrii grupului, de a
consola, proteja, de a mângâia etc.

Guittet (2002) propune, de asemenea, o grilă de analiză a interviului. Această grilă permite
observarea şi evaluarea derulării interviului, reperarea şi interpretarea acţiunilor pornind de la
comportamente observabile. Prezentăm mai jos, o formă restrânsă şi adaptată, această grilă:

Ţinta
Item observabil Precizări
observabilă
Dispunerea spaţială a participanţilor
Clarificarea şi explicitarea scopurilor
Se observă elementele care, de
Observaţii interviului, a finalităţii acestuia
regulă, fac parte din consemn
(cu privire la Clarificarea rolurilor participanţilor
situaţie) Verificarea adeziunii intervievatului
la scopul interviului
Instaurarea unui climat deschis,
relaxant
Reacţii afective imediate ale
intervievatului
În ce măsură este favorabilă,
Prezentarea de sine
defavorabilă, neutră
Ce explicaţii au, în ce context au fost
Răspunsurile ezitante
Observaţii date, ce semnificaţii se pot desprinde
(cu privire la Se explică recursul la aceste strategii
Răspunsurile care eludează adevărul
intervievat) şi se pun în acord cu alte date despre
sau sunt adevăruri pe jumătate spuse
intervievat sau situaţia de interviu
Menţinerea contactului vizual cu
intervievatorul
Se observă coerenţa, pertinenţa
Modul în care dezvoltă argumentaţia argumentelor, eşuarea în
argumentare

8
Metode de cercetare – tema 3 – anul univ. 2013-2014
_____________________________________________________________________________________________________________________

Se observă ordinea întrebărilor,

Gradul de respectare a ghidului
adaptarea la situaţie, exhaustivitatea
Imersiunea în universul subiectiv al
Empatia cu intervievatul
intervievatului
Sugerarea răspunsurilor, orientarea
răspunsurilor
Acceptanţa şi permisivitatea
Se observă măsura în care
intervievatorul reuşeşte să readucă
Recentrarea interviului
intervievatul la tema centrală a
discuţiei
Se observă punerea întrebărilor,
Punerea unor întrebări neutre, clare şi
Observaţii (cu utilizarea relansărilor, reformulărilor
facilitatoare
privire la şi gradul de facilitare a discuţiei
intervievator) Se va observa aspectul la două
niveluri, verbal şi non-verbal,
Păstrarea sincronizării
menţinerea contactului vizual cu
intervievatul
Receptarea semnalelor non-verbale
esenţiale emise de interlocutor
Explorarea şi exploatarea momentelor
„de acord” şi „de dezacord”
Varierea atitudinilor în funcţie de
momentele discuţiei
Se observă modul în care
intervievatorul reuşeşte să exploreze
Exploatarea „derivelor”
în folosul cercetării divagările
subiectului

În domeniul dinamicii de grup, Mucchielli (1991) propune o grilă de observare a comportamentelor

şefului în grup (organizaţie), în 10 categorii, care permite încadrarea unui lider într-o tipologie
corespunzătoare acestora. Prezentăm mai jos, într-o formă adaptată, acest ghid de observaţie.

Tipul de lider
Comportamente observabile
(categoria)
Atitudine paternalistă, moralizatoare. Tratează membrii grupului ca pe
copii, judecă, evaluează, încurajează, felicită, împarte recompense şi
Suveranul patriarhal
mustrări după voinţa sa, după sistemul de valori propriu, fără consultări
cu cineva.
Încarnează valorile grupului şi se face purtătorul acestora. Reprezintă
Conducătorul pentru ceilalţi idealul de identificare, fapt care conduce la o relativă
uniformizare (imitarea comportamentelor) într-o comuniune emoţională.
Provoacă în acelaşi timp teamă şi admiraţie. Se comportă autoritar, dur,
Tiranul este exigent, are forţă personală, este ameninţător şi preia pe umerii săi
dificultăţile cu care se confruntă grupul.

9
Metode de cercetare – tema 3 – anul univ. 2013-2014
_____________________________________________________________________________________________________________________

Este centrat pe grup, pe sentimente pozitive, este amical, popular,

Starul săritor. Îi place să aibă susţinători, îi cultivă. Îi place să fie consultat,
respectat, să fie în centrul atenţiei, ca un star.
Manifestă agresivitate şi declanşează sau amplifică agresivitatea
celorlalţi. Îi place ca ceilalţi să i se supună, are exigenţe foarte mari (care
Agresivul
lui i se par justificate), este direct, rosteşte adevăruri care rănesc pe
ceilalţi.
Oferă grupului căi prin care pot fi atinse obiectivele, formulează şi
Organizatorul clarifică sarcinile, exprimă nevoile ascunse ale membrilor, rezolvă
conflictele.
Propune în permanenţă activităţi, iniţiază, incită membrii grupului, caută
Iniţiatorul să elibereze oamenii de inhibiţii, antrenează în discuţii, are iniţiativă,
declanşează acţiuni.
Vine tot timpul în ajutorul grupului, bravează în pericol, condamnă
Eroul laşitatea, descurajează tendinţele individualiste, egoiste, promovează
valorile morale.
Se sustrage tot timpul sarcinilor, dă un exemplu negativ, favorizează
Rău intenţionatul disoluţia grupului, este nemulţumit în permanenţă de prestaţia
oamenilor, este evitant.
Este un exemplu bun pentru grup, îşi îndeplineşte conştiincios sarcinile
Exemplul bun care îi revin, nu cedează tendinţelor egocentrice, este sociabil, împăcat
cu sine, liniştit.

10