CURS II

STRUCTURA PSIHICULUI ȘI DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII ÎN

ACCEPȚIUNE FREUDIANĂ
Unități de conținut:
1. Structura psihicului în prima topică freudiană.
2. Structura psihicului în a doua topică freudiană.
3. Funcţionarea instanţelor psihice.

Finalități:
După parcurgerea capitolului, masterandul va fi capabil:

 să definească cadrul ştiinţific al topicilor freudiene;

 să descrie structura psihicului şi a personalităţii din perspectivă freudiană;
 să analizeze funcţionarea instanţelor psihice din prima topică (inconştient, preconştient,
conştient);
 să analizeze funcționarea instanțelor din a doua topică asupra aparatului psihic (Sine, Eu,
Supraeu).
Cuvinte-cheie: topică, preconștient, inconștient, conștient, refulare, proces primar, proces
secundar, condensare, deplasare, Sine, Eu, Supraeu, Eu ideal, idealul Eului.
1. Structura psihicului în prima topică freudiană
Conform definiției freudiene prezentată la începutul cursului psihanaliza include în sine și o
serie de concepte și teorii asupra psihicului uman. Elaborările teoretice freudiene privind
funcționarea mentală pot fi împărțite în două etape: prima etapă corespunde cronologic perioadei
1895 -1920 și este reprezentată de prima topică freudiană, a doua etapă include reflecțiile teoretice
de după 1920 și este cunoscută drept cea de-a doua topică freudiană.
Prima topică freudiană începe cu lucrarea „Proiect de psihologie științifică” (1895) și se încheie
cu Metapsihologia lui Freud, care include o serie de articole scrise în perioada 1915-1917. În
capitolul VII din „Interpretarea viselor”- una dintre lucrările fundamentale ale lui Freud, este
descrisă o concepție generală asupra aparatului psihic și a funcționării sale. Freud încearcă să
explice funcționarea mentală atît în dimensiunea normalității, cît și în patologie, pornind de la
observațiile sale asupra viselor și nevrozelor. În 1895 atunci cînd scrie lucrarea „Proiect de
psihologie” Freud se mai regăsește încă ancorat într-o dimensiune neurofiziologică în încercarea de
a explica funcționarea psihicului. În „Interpretarea viselor” Freud oferă o interpretare psihologică a
fenomenelor psihice și propune un model spațial al aparatului psihic, cunoscută sub denumirea de
prima topică. Pentru a ne reprezenta mai ușor sintagmele des întîlnite în literatura psihanalitică
„prima topică”, „a doua topică” este important să știm că termenul topică desemnează un mod
teoretic de reprezentare a funcţionării psihice ca un aparat ce are o dispunere spaţială, iar Freud a
folosit această metaforă pentru a facilita reprezentarea și înțelegerea funcționării psihice.
În prima topică freudiană psihicul uman este reprezentat ca fiind alcătuit din trei instanțe:
inconștientul, preconștientul și conștientul, fiecare instanță avînd anumite funcţii, un tip de proces,
o anumită energie de investire, definindu-se prin conţinuturi reprezentative.
 Inconştientul – în sens topic inconştientul reprezintă unul dintre sistemele definite de Freud în
cadrul primei sale teorii asupra aparatului psihic. Este constituit din conţinuturi refulate cărora li s-a
refuzat accesul la sistemul preconştient-conştient prin acţiunea refulării (Laplanche și Pontalis,
1994).
Refulare – operaţie prin care subiectul încearcă să respingă sau să menţină în inconştient
reprezentări (gînduri, imagini, amintiri) legate de o pulsiune. Refularea se produce în cazurile în care
satisfacerea unei pulsiuni – susceptibilă prin ea însăşi să producă plăcere – riscă să provoace
neplăcere în raport cu alte exigenţe (Laplanche și Pontalis, 1994).
Inconștientul se manifestă în funcționarea individului prin intermediul actelor ratate, a visului, a
simptomului nevrotic, a transferului și a contratransferului, a produselor științific și artistice.
Caracteristicile esenţiale ale inconştientului ca sistem (Zamfirescu, 2007):

 Conţinuturile sale sînt reprezentanţi a pulsiunilor;

 Aceste conţinuturi sînt acţionate de mecanismele specifice procesului primar, mai ales
condensarea şi deplasarea;

 Conţinuturile inconştiente caută să se întoarcă în conştiinţă şi acţiune, prin intermediul

mecanimsului numit întoarcerea refulatului, dar materialul psihic inconștient nu poate avea
acces la sistemul PCS-Cs decît prin formaţiuni de compromis după ce au fost supuse
deformării cenzurii.

 În mod special, dorinţele din copilărie sînt cele care cunosc o fixaţie în inconştient.
„...lipsa contradicției, procesul primar (mobilitatea investițiilor), atemporalitatea și substituirea
realității exterioare prin realitatea psihică sunt caracteristici pe care noi așteptăm să le regăsim la
procesele ce aparțin sistemului Ics” (Freud, 1915).
Conceptul de inconștient a evoluat trecând de la perspectiva topografică, la cea structurală, de la
sensul descriptiv, la cel dinamic – toate acestea incepînd cu „Interpretarea viselor” (1900), în care
inconștientul era echivalat cu partea refulată a psihicului, trecînd prin textul dedicat în totalitate
acestei instanțe - „Inconștientul” (1915), apoi în „Eul și Se-ul” (1923), și, mai tîrziu, în „Clivajul
Eului în procesul de apărare”.
Preconştient– termen utilizat de Freud în cadrul primei sale topici. Conţinuturile
preconştientului nu sînt prezente în cîmpul actual al conştiinţei şi sînt deci inconştiente în sensul
„descriptiv” al termenului, dar se diferenţiază de conţinuturile sistemului inconştient prin faptul că
rămîn de fapt accesibile conştiinţei (cunoştinţe şi amintiri neactualizate, de exemplu) (Laplanche și
Pontalis, 1994).
Funcțiile preconștientului
Preconștientul acționează ca protector al conștientului: triază, selectează cu scopul de a îndepărta
mișcările dezagreabile care ar putea deranja conștientul. Cu referire la trăirile subiectului,
preconștientul ține de amintiri neactualizate, dar pe care subiectul le poate evoca într-un context
stimulator.
Două funcții mai importante sunt îndeplinite de preconștient. 1) Una dintre ele este
transformarea reprezentărilor de lucruri venite din inconștient în reprezentări de cuvinte. A doua
funcție se referă la deposedarea trăirilor venite din inconștient de încărcătura emoțională, de
excitație debordantă pentru a putea accede în conștient fără a aduce la dezorganizare psihică. In așa
fel, preconștientul acționează ca protector al conștientului: triază, selectează cu scopul de a
îndepărta mișcările dezagreabile care ar putea deranja conștientul. Importanța preconștientului este
fundamentală pentru funcționarea individului, de aceea unul din obiectivele terapiei și curei
psihanalitice este lărgirea și îmbogățirea preconștientului.
Este important să specificăm faptul că preconștientul este uneori asociat greșit cu o instanță mai
puțin importantă în comparație cu conștientul și inconștientul, cu un spațiu de trecere între acestea
două. În realitate, importanța preconștientului este fundamentală pentru funcționarea individului, dat
fiind faptul că preconștientul este echivalent cu toate achizițiile noastre culturale obținute în procesul
dezvoltării și al educației, cu finalitățile elaborărilor noastre psihice. Să luăm exemplu psihologului
consilier pentru a ne reprezenta mai bine această instanță psihică. Preconștientul psihologului va
conține toate cunoștințele obținute în formarea profesională, toată bogăția culturală și spirituală,
întreg spațiul psihic la care are acces în urma terapiei personale și a capacităților sale de elaborare.
Această bogăție interioară a consilierului se află în stare preconștientă (nu putem conține în conștient
tot acest material psihic, și nici în inconștient - în acest caz ea nu poate fi accesată decît prin
procedee mai specifice, cum ar fi cura psihanalitică). La momentul inițierii unei consilieri psihologul
este în contact conștient direct cu clientul, iar, ulterior, în procesul de lucru, va accesa din
preconștientul său, în funcție de personalitatea și problematica clientului, în funcție de specificul
relației terapeutice, ceea ce este necesar pentru demersul respectiv.
Conştient - din punct de vedere topic, sistemul percepţie-conştiinţă este situat la periferia
aparatului psihic, primind informaţii atît din lumea exterioară, cît şi din lumea interioară, adică
senzaţiile ce se înscriu în seria neplăcere-plăcere şi reminiscentele mnezice (Laplanche și Pontalis,
1994).
Inconștientul, preconștientul și conștientul nu sunt sisteme izolate, ci sunt în raporturi strînse și
se influențează permanent unul pe celălalt.
2. Structura psihicului în a II-a topică freudiană: Sinele, Eul, Supraeul
Începînd cu anul 1920, Freud a elaborat o altă concepție cu privire la personalitate, desemnată
prin sintagma ‚a doua topică’’. În forma sa schematică, a doua topică introduce trei instanțe: Sinele,
Eul și Supraeul.
În a doua topică inconștientul își pierde calitatea de substantiv, devenind un adjectiv pentru
fiecare din instanțele celei de a doua topici a aparatului psihic. Zamfirescu (2007) menționează că în
a doua topică nu mai predomină ideea unei localizări psihice, ci este marcată de ideea
antropomorfismului: instanțele personalității (sine, eu, supraeu) reprezintă la nivel metaforic
modelul relațiilor intersubiective (sistemele sunt reprezentate ca niște persoane relativ autonome în
cadrul psihicului). Freud descrie o relație dialectică între intanțele celor două topici, așa încât
instanțele celei dea doua topică au părți conștiente, preconștiente, inconștiente. Descoperirea și
conceptualizarea altor realități psihice precum mecanismele de apărare, sentimentul de vinovăție,
masochisimul, l-au făcut pe Freud să înțeleagă că conflictul psihic există nu doar între conștient și
inconștient, ci și în interiorul inconștientului. Astfel, elaborarea celei de-a două topici a fost
determinată de cercetarea tot mai complexă a psihicului uman din perspectivă psihanalitică.
Caracteristici ale Sinelui
 Sine – una dintre cele trei instanţe descrise de Freud în cea dea doua teorie despre aparatul
psihic. Sinele constituie polul pulsional al personalităţii; conţinuturile sale, expresii psihice ale
pulsiunilor, sînt inconştiente: unele moştenite şi înăscute, altele refulate şi dobîndite (Laplanche,
Pontalis, 1994).
Sinele este conceput ca „marele rezervor” al libidoului şi, mai general, al energiei pulsionale.
Energia utilizată de Eu este luată de la acest fond comun, mai ales sub forma energiei „desexualizate
şi sublimate”. Din punct de vedere economic (aspectul cantitativ al energiei psihice), Se-ul este
rezervorul de energie al psihicului; din punct de vedere dinamic (aspectul raporturilor dintre forţele
psihice), Se-ul intră în conflict cu Eul şi Supraeul; din punct de vedere genetic, Se-ul constituie
materialul din care se formează Eul şi Supraeul(V. Dem. Zamfirescu).
„La cunoașterea acestui aparat psihic am ajuns prin studiul dezvoltării individuale a ființei
omenești. Cea mai veche dintre aceste provincii sau instanțe psihice o numim Se-ul; conținutul său
este tot ce-i moștenit, adus la naștere, stabilit constituțional, mai cu seamă deci pulsiunile ce provin
din organizarea corpului, care-și găsesc aici o altă expresie psihică necunoscută nouă în formele
ei. Sub influența lumii naostre exterioare reale care ne înconjoară, o parte a Se-ului a parcurs o
dezvoltare specială. Echipată inițial ca strat al scoarție cerebrale cu organele pentru preluarea
stimulilor și mecanismele pentru protecția față de stimuli, s-a constituit o organizare specială care
mijlocește de acum încolo înte Se și lumea exterioară. Acestui tărâm al vieții noastre psihice îi
lăsăm numel de Eu”. (S. Freud, Despre aparatul psihic. În Compendiu de psihanaliză, 1938)

Caracteristici ale Eului

Eu – instanţă pe care Freud, în a doua teorie asupra aparatului psihic, o deosebeşte de Sine şi
Supraeu. Eul se află într-o relaţie de dependenţă atît faţă de revendicările Sinelui, cît şi faţă de
imperativele Supraeului şi exigenţele realităţii. Deşi se afirmă ca mediator, reprezentant al
intereselor totalităţii persoanei, autonomia sa este cu totul relativă. Din punct de vedere dinamic, eul
reprezintă, în primul rînd conflictul nevrotic, polul defensiv al personalităţii; el pune în joc o serie
de mecanisme de apărare, care sînt motivate prin percepţia unui afect neplăcut (angoasă-semnal)
(Laplanche, Pontalis, 1994).
Sinele şi Supraeul sînt în mare parte inconştiente. Eul, are și el o parte inconștientă,
dezvoltând mecanisme de apărare pentru a impiedica materialul psihic conflictual sau traumatic să
treacă în conştient.
Scopul principal al Eului – de a armoniza cerinţele realităţii externe cu cerinţele Se-ului şi
Supraeului.
Funcţiile Eului (V. Dem. Zamfirescu):

 Autoconservarea organismului – cea mai importantă funcţie. Pentru a o îndeplini este

indispensabilă cunoaşterea realităţii externe şi acumularea în memorie a experienţelor
realizate (Eul nostru percepe realitatea, memorează, învaţă).

 Testarea realităţii. Pentru adaptare distingerea realităţii psihice de realitatea externă este de
primă importanţă. Sănătatea mentală a individului depinde de capacitatea de a discerne dacă
preceptul aparţine lumii interioare sau exterioare. Nevrozele şi psihozele se caracterizează
printr-o perturbare mai puţin pronunţată sau mai pronunţată a testării realităţii.
  Modificarea realităţii în funcţie de scopurile sale. Pentru aceasta Eul îşi utilizează
cunoştinţele despre realitate.

 Controlul Se-ului, al vieţii instinctuale. Eul permite doar acea cantitate de satisfacţie
pulsională care nu pereclitează conservarea organismului.

 Gestionarea Supraeu-lui. Ţine seama de cadrul moral pe care acesta îl impune, de valorile şi
idealurile tradiţionale ale societăţii. (după V. Dem. Zamfirescu).
Eul se formează din Se şi parcurge o succesiune de etape pînă la atingerea maturităţii. La
început, Eul în formare coincide cu Se-ul şi se pune total în slujba realizării cerinţelor acestuia.
Eul ideal – formațiune intrapsihică pe care anumiți autori, diferențiind-o de Idealul Eului, o
definesc drept un model de atotputernicie narcisică, creat după modelul narcisismului infantil.
Maturitatea psihică este atinsă în momentul în care Eul dobîndeşte autonomie în raport cu
celelalte instanţe psihice (Se, Supraeu). Vom vorbi de un eu matur atunci cînd Eul nu mai este
comandat de Se şi tutelat de Supraeu, reuşind să-şi îndeplinească funcţia de comandă şi control a
vieţii psihice.
„Eul caută să extindă influenţa lumii exterioare asupra Se-ului şi a intenţiilor acestuia, să
înlocuiască principiul plăcerii, care acţionează nestînjenit la nivelul Se-ului, cu principiul realităţii.
Percepţia joacă pentru Eu acelaşi rol care revine pulsiunii la nivelul Se-ului. Eul reprezintă ceea ce
am putea numi raţiune şi înţelepciune, spre deosebire de Se, care este dominat de către pasiuni.”
(s. Freud, „Eul şi Se-ul”, 1923).
„O acțiune a Eului este corectă atunci când satisfacev simultan cerințele Se-ului, Supraeului și
ael realității, așadar știe să împace între ele pretențiile lor”. (S. Freud, Despre aparatul psihic. În
Compendiu de psihanaliză, 1938)
Caracteristici ale Supraeului
Supraeu – una dintre instanţele personalităţii descrisă de Freud în cadrul celei de a doua teorii
asupra aparatului psihic: rolul său este echivalent cu cel al unui judecător sau cenzor în raport cu
Eul. După Freud, conştiinţa morală, autoobservarea, formarea idealurilor sînt funcţii ale Supraeului
(Laplanche și Pontalis, 1994).
Supraeul este definit ca moştenitotul complexului Oedip. El se constituie prin interiorizarea
exigenţelor şi interdicţiilor parentale. Termenul Supraeu a fost introdus de Freud în „Eul şi Se-ul” în
1923. Descoperirea Supraeului se bazează pe experienţa psihoterapeutică a lui Freud. Adesea,
rezistenţa pe care o opune pacientul conştientizării refulatului este inconştientă şi este rezultatul
acţiunii Supraeului. Supraeul nu este lipsit de antecedente teoretice în prima teorie despre psihic,
unde îi corespunde termenul de cenzură a visului.
Din punctul de vedere al psihanalizei freudiene, formarea Supraeului este legată de declinul
complexului Oedip, care are loc în jurul vîrstei de 5-6 ani. Este vorba de renunţarea la dorinţele
oedipiene (iubire pentru părintele de sex opus şi ostilitate faţă de părintele de acelaşi sex perceput ca
rival) şi interiorizarea interdicţiilor reprezentate de părinţi în urma unui proces de identificare. La
nucleul Supraeului format din interzicerea dorinţelor incestuoase şi agresive care au ca obiect
părinţii se adaugă pe parcursul perioadei de latenţă elemente suplimentare de ordin etic şi estetic
preluate de la educatori, profesori, învăţători (V. Dem. Zamfirescu).
 „Detaliile relației dinte Eu și Supraeu devinn în general inteligibile prin raportarea ei la
legătura copilului cu părinții lui. În cadrul înrâuririi părintești nu acționează, desigur, numai felul
personal de a fi al părinților, ci și influența transmisă prin ei a tradiției familiei, rasei și poporului,
ca și cerințele reprezentate de ei ale respectivului medul social. Tot așa, Supraeul preia în decursul
dezvoltării lui individuale aporturi din partea continuatorilor și înlocuitorilor ulteriori ai părinților,
ca educatorii, modele din domeniul public, idealurile stimate în societate. Se vede că Se-ul șu
Supraeul manifestă în ciuda deosebirii lor fundamentale, o concordanță, că ele reprezintă
influențele trecutului, Șe-ul pe cea a trecutului moștenit, Supraeul în mod esențial pe cea a
trecutului preluat de la alții, în timp ce Eul este determinat în principal prin ceea ce atrăit el însuși,
deci prin factorul accidental și actual”. (S. Freud, Despre aparatul psihic. În Compendiu de
psihanaliză, 1938).
3. Funcționarea instanțelor psihice
Freud a propus să considerăm că o descriere metapsihologică a procesului psihic ar trebui să se
poată efectua în funcție de trei puncte de vedere: economic, dinamic și topic.
Proces primar, proces secundar. Cele două moduri de funcționare a aparatului psihic, descrise
de Freud. Din punct de vedere topic, procesul primar caracterizează sistemul inconștient, procesul
secundar caracterizează sistemul preconștient-conștient. Din punct de vedere economic-dinamic: în
cazul procesului primar energia psihică se scurge liber, trecînd fără piedici de la o reprezentare la
alta, conform mecanismelor de deplasare și condensare: ea tinde să reinvestească deplin
reprezentările legate de trăirile de satisfacere constitutive ale dorinței. În cazul procesului
secundar, energia este mai întîi legată înainte de a scurge în mod controlat; reprezentările sunt
investite în mod stabil, satisfacția este amînată, permitînd astfel experiențe mentale care testează
diferitele căi de satisfacere posibilă (Laplanche și Pontalis, 1994).
Opoziția dintre procesul primar și procesul secundar este corelativă opoziție dintre principiul
plăcerii și principiul realității. Procesele primare sunt exemplificate de visare, procesele secundare
de gândire. Reveria diurnă, activitatea imaginativă și creatoare conțin o combinație a celor două
procese.
„Principiile funcționării mentale pun în opoziție principiul plăcerii și principiul realității cu
care se articulează procesele primare ale gîndirii opuse proceselor secundare. Principiul plăcerii
este caracterizat de căutarea de evacua și de a reduce anumite tensiuni psihice, căutarea plăcerii
descărcării pulsionale asociate cumpulsiei la repetiție a unor experiențe. Principiul realității ia în
considerare limitările, interdicțiile, temporalizările necesare pentru ca descărcarea pulsională să
nu iabă un aspect distructiv pentru subiect. Aceasta constituie în parte una din funcțiile Eului în
devenire a copilului: de a planifica acțiunea, de a amîna satisfacerea în speranța unei satisfacții
mai mari și mai adaptate la realitate. În planul proceselor psihice putem deci defini procesele
primare ca fiind caracterizate de o liberă curgere a energiei psihice în funcție de expresia imediată
a pulsiunilor provenind din sistemul inconștient În sens opus, în cadrul proceselor secundare,
energia este legată, adică satisfacția poate fi amînată: aceste procese secundare se caracterizează
prin recunoașterea și investirea timpului, experiențele mentale avînd ca scop găsirea mijloacelor
adecvate pentru a obține noi satisfacții tinînd cont de principiul realității’’ (Marcelli, 2003).
„Trecerea la procesele secundare prin investirea proceselor mentale marchează pentru copil
și o reducere a tendinței de a acționa. Punerea în act, deosebit de frecventă la copil, este la început
modalitatea privilegiată de descărcare a tensiunilor și a pulsiunilor libidinale, dar mai cu seamă a
celor agresive. Această punere în act prin compulsia la repetiție poate reprezenta un obstacol în
calea investirii gîndirii și a proceselor secundare. La copil se remarcă o evoluție progresivă, ce
pornește de la punerea în act normală, rezultînd din incapacitatea copilului mic de a lega eficace
pulsiunile, pînă la trecerea la act patologică, întrucît afectează în mod durabil investirea proceselor
secundare’’ (Daniel Marcelli, 2003).
Condensarea – una din principalele modalități de funcționare a proceselor inconștiente: o
reprezentare unică exprimă ea singură mai multe lanțuri asociative la a căror intersecție se situează.
Condensarea e activă la nivelul simptomului și, în general, în diferitele formațiuni ale
inconștientului. Cel mai clar se evidențiază în vis (Laplanche și Pontalis, 1994).
Deplasarea – mecanism prin care accentul, interesul, intensitatea unei reprezentări se pot detașa
de aceasta, pentru a trece la alte reprezentări originar mai puțin intense, dar legate de prima
reprezentare printr-un lanț asociativ. Se regăsește în vis, în formarea simptomelor psihonevrotice și,
în general, în orice formațiune a inconștientului (Laplanche și Pontalis, 1994).
Activități de învățare:
1. Descrieți psihicul uman conform primei topici freudiene.
2. Analizați caracteristicile centrale ale inconștientului.
3. Comparați procesele psihice primare și procesele psihice secundare. Exemplificați
funcționarea proceselor primare și a proceselor secundare.
4. Descrieți structura psihicului conform celei de-a II-a topici freudiene.
5. Analizați funcțiile psihice ale Eului.
6. Comparați Sinele și Supraeul.
7. Explicați afirmația freudiană, conform căreia Eul este sclav la trei stăpâni.
Bibliografie:
1. Freud S. Interpretarea viselor. București: Editura Trei, 2003
2. Freud S. Inconștientul. În Psihologia inconștientul. București: Editura Trei, 2000
3. Freud S. Refularea. În Psihologia inconștientul. București: Editura Trei, 2000
4. Freud S. Câteva observații asupra conceptului de inconștient în psihanaliză. În Psihologia
inconștientul. București: Editura Trei, 2000
5. Freud S. Eul și Se-ul. În Psihologia inconștientul. București: Editura Trei, 2000
6. Freud S., Despre aparatul psihic. În Compendiu de psihanaliză, București: Editura Trei,
2005.
7. Pontalis J., Laplanche J.- B. Vocabularul psihanalizei. București: Editura Humanitas, 1994
8. Freud S. Dincolo de principiul plăcerii. București: Editura Trei, 2000
9. Quinodoz J.-M. Citindu-l pe Freud: descoperirea cronologică a operei freudiene. București:
Editura Fundației Generația, 2011.
10. Marcelli D. Tratat de psihopatologie a copilului. București: Editura Fundației Generația,
2003
11. Mertens W. Introducere în terapia psihanalitică. vol. 1. București: Editura Trei, 2003.
12. Mitchell S., Black M. Experiența psihanalizei. Panorama psihanalizei contemporane.
București: Editura Trei, 2015
13. Șandor V. Itinerar de psihanaliză. București: Editura Fundației Generația, 2005.
14. Zamfirescu Dem. V. Introducere în psihanaliza freudiană şi postfreudiană. București: Editura
Trei, 2007