Tulburare obsesiv-compulsivă

Kipopoulou Maria 2. 12. 2022

Anul II Psihologie

1. Introducere-ce este tulburare obsesiv-compulsivă?

2. Ce cauzează TOC și care sunt simptomele?
3. Biologia TOCului
4. Diagnostic și tratament.
 Ce este tulburarea obsesiv-compulsivă?

Tulburarea obsesiv-compulsivă este o tulburare mentală și comportamentală în care

un individ are gânduri intruzive și/sau simte nevoia de a efectua anumite rutine în
mod repetat, în așa măsură încât să inducă suferință sau să afecteze funcția
generală. TOC e o tulburare non psihotic. După cum indică și numele tulburării,
simptomele principale ale TOC sunt obsesiile și compulsiile. Obesiile sunt gânduri
nedorite persistente, imagini mentale sau impulsuri care generează sentimente de
anxietate, dezgust sau disconfort. Obsesiile obișnuite includ frica de contaminare,
obsesia simetriei și gânduri intruzive despre religie, sex și daună. Compulsiile sunt
acțiuni sau rutine repetate care apar ca răspuns la obsesii. Compulsiile comune
includ spălarea excesivă a mâinilor, curățarea, numărarea, ordonarea, cumularea,
neutralizarea, căutarea de asigurări și verificarea lucrurilor.

Persoanele cu TOC au tendința de a fi excesiv de îngrijite, de a număra în mod

repetat obiectele și de a căuta reasigurări pentru a evita să facă o greșeală. Mulți
adulți cu TOC sunt conștienți de faptul că compulsiile lor nu au sens, dar le execută
oricum pentru a ușura suferința cauzată de obsesii. Compulsiile apar atât de des,
ocupând de obicei cel puțin o oră pe zi, încât afectează calitatea vieții. Prevalența la
nivel mondial a tulburării obsesiv-compulsive este de aproximativ 2% din populația
generală.

Ce cauzează TOC și care sunt simptomele?

Simptomele

TOC se poate prezenta cu o mare varietate de simptome. Anumite grupuri de

simptome apar de obicei împreună. Aceste grupuri sunt uneori considerate ca
dimensiuni sau grupuri, care pot reflecta un proces de bază. Instrumentul standard
de evaluare pentru TOC, Scala Yale-Brown Obsesiv Compulsivitate (Y-BOCS), are 13
categorii predefinite de simptome. Aceste simptome se încadrează în trei până la
cinci grupări. O revizuire meta-analitică a structurilor simptomelor a constatat că o
structură de grupare cu patru factori este cea mai fiabilă:un factor de curățenie și un
factor de acaparare. Factorul de simetrie se corelează foarte bine cu obsesiile legate
de ordine, numărare și simetrie, precum și cu compulsiile de repetare. Factorul
gânduri interzise se corelează foarte bine cu gândurile intrusive și stresante de
natură violenta, religioasă sau sexuală. Factorul de curățenie se corelează foarte
mult cu obsesiile legate de contaminare și compulsiile legate de curățenie.

Unele subtipuri de TOC au fost asociate cu îmbunătățirea performanțelor la anumite

sarcini, cum ar fi recunoașterea modelelor (subtipul de spălare) și memoria de lucru
spațială (subtipul de gândire obsesivă). Subgrupurile au fost, de asemenea, distinse
în funcție de rezultatele neuroimagistice nu au fost suficient de cuprinzătoare pentru
a trage concluzii. A fost studiat răspunsul la tratament în funcție de subtip, iar
subtipul hoarding a fost în mod constant cel mai puțin receptiv la tratament.
Deși TOC este considerată o tulburare omogenă din punct de vedere
neuropsihologic, multe dintre simptome pot fi rezultatul unor tulburări comorbide.
De exemplu, adulții cu TOC au prezentat mai multe simptome ale tulburării de deficit
de atenție/hiperactivitate(ADHD)și ale tulburării de spectru autist(TSA) decât adulții
fără TOC.

Cauza

Cauza TOCului este necunoscută. Se crede că atât factorii de mediu, cât și cei
genetici joacă un rol. Factorii de risc includ un istoric de experiențe adverse în
copilărie sau alte evenimente care induc stresul.

Se pare că există unele componente genetice ale cauzalității TOC, gemenii identici
fiind mai des afectați decât gemenii fraternali. În plus, persoanele cu TOC au mai
multe șanse de a avea membri de familie de gradul întâi care prezintă aceleași
tulburări decât controalele potrivite. În cazurile în care TOC se dezvoltă în copilărie,
există o legătură familială mult mai puternică în cazul tulburării decât în cazurile în
care TOC se dezvoltă mai târziu, la vârsta adultă. În general, factorii genetici
reprezintă 45-65% din variabilitatea simptomelor TOC la copiii diagnosticați cu
această tulburare. Un studiu din 2007 a găsit dovezi care susțin posibilitatea
existenței unui risc ereditar pentru TOC.

Cercetările au constatat că există o corelație genetică între anorexia nervoasă și TOC,

sugerând o etiologie puternică. Rudele de prima și a doua mână ale probandelor cu
TOC au un risc mai mare de a dezvolta anorexia nervoasă pe măsură ce crește gradul
de rudenie genetică.
O mutație a fost găsită în gena transportatorului uman de serotonină hSERT în
familiile neînrudite cu TOC.
O analiză sistematică a constatat că, deși niciuna dintre cele două alele nu a fost
asociată cu TOC. O altă meta-analiză a observat un risc crescut la cei cu alela S
homozigotă, dar a constatat că genotipul LS a fost invers asociat cu TOC.
Un studiu de asociere la nivelul întregului genom a constatat că TOC este legat de
polimorfismele cu un singur nucleotid (SNP) în apropierea BTBD3 și de două SNP în
DLGAP1 într-o analiză bazată pe trio, dar niciun SNP nu a atins semnificația atunci
când a fost analizat cu date de caz-control.
O meta-analiză a gasit o asociere mică, dar semnificativă între un polimorfism în
SLC1A1 și TOC.
Relația dintre TOC și Catecol-O-metiltransferaza(COMT) a fost incosecventă, o meta-
analiză raportând o asociere semnificativă, deși numai la bărbați, iar o altă meta-
analiză nu a raportat nicio asociere.

Psihologii evoluționiști au postulat că versiunile moderate ale comportamentului

compulsiv ar fi putut avea avantaje evolutive. Exemple ar fi verificarea constantă și
moderată a igieniei, a căminului sau a mediului înconjurător pentru a vedea dacă
există dușmani. În mod similar, este posibil ca acumularea să fi avut avantaje
evolutive. Din acest punct de vedere, TOC poate fi coada statistică extremă a acestor
comportamente, posibil rezultatul unui număr mare de gene predispozante.

Studiile imagistice au arătat diferențe la nivelul cortexului frontal și al structurilor

subcorticale ale creierului la pacienții cu TOC. Se pare că există o legătură între
simptomele TOC și anomalii în anumite zone ale creierului, dar o astfel de legătură
nu este clară. Unele persoane cu TOC au zone de activitate neobișnuit de ridicată în
creier sau niveluri scăzute ale substanței chimice serotonină, care este un
neurotransmițător pe care unele celule nervoase îl folosesc pentru a comunica între
ele și despre care se crede că este implicat în reglarea multor funcții, influențând
emoțiile, dispoziția, memoria și somnul.

O ipoteză controversată este aceea că unele cazuri de apariție rapidă a TOC la copii și
adolescenți pot fi cauzate de un sindrom legat de infecțiile cu streptococi de grup A
(GABHS), cunoscut sub numele de tulburări neuropsihiatrice autoimune pediatrice
asociate cu infecții streptococice (PANDAS). Se presupune că tulburările TOC și
ticurile apar la un subgrup de copii ca urmare a unui proces autoimun post-
streptococic. Ipoteza PANDAS nu este confirmată și nu este susținută de date, iar
două noi categorii au fost propuse:PANS(sindromul neuropsihiatric acut pediatric cu
debut acut)și CANS (sindromul neuropsihiatric acut al copilăriei). Ipotezele CANS și
PANS includ diferite mecanisme posibile care stau la baza afecțiunilor
neuropsihiatrice cu debut acut, dar nu exclud infecțiile GABHS ca fiind o cauză la un
subgrup de indivizi. PANDAS, PANS și CANS sunt în centrul cercetărilor clinice și de
laborator, dar rămân nedovedite. Este dezbăzut dacă PANDAS este o entitate
distinctă care se deosebește de alte cazuri de tulburări de ticuri sau de TOC.

O analiză a studiilor care examinează anticorpii anti ganglionii bazali în TOC a

constatat un risc crescut de a avea anticorpi anti ganglionii bazali la cei cu TOC față
de populația generală.

TOC poate fi mai frecventă la persoanele care au fost agresate, abuzate sau neglijate
și uneori debutează după un eveniment semnificativ din viața lor, cum ar fi nașterea
sau pierderea unui copil. În unele studii s-a raportat că există o legătură între
traumele din copilărie și simptomele obesiv-compulsive. Sunt necesare mai multe
cercetări pentru a înțelege mai bine această relație.

Biologia TOCului

Neuroimagistica funcțională în timpul provocării simptomelor a observat o activitate

anormală în cortexul orbitofrontal(OFC), cortexul prefrontal dorsolateral stâng
(dlPFC), cortexul premotor drept, girusul temporal superior stâng, globus pallidus
externus, hipocampul și uncusul drept. Focare mai slabe de activitate anormală au
fost găsite în caudatul stâng, cortexul cingulat posterior și lobul parietal superior. Cu
toate acestea, o meta-analiză mai veche a neuroimagisticii funcționale în TOC a
raportat că singura constatare neuroimagistică funcțională consistentă a fost
creșterea activității în girusul orbital și capul nucleului caudat, în timp ce anomaliile
de activare a cortexului cingulat anterior (ACC) au fost prea incosistente.
O meta-analiză care a comparat sarcinile afective și non afective a observat diferențe
față de controale în regiunile implicate în saliență, obișnuință, comportament
orientat spre scop, gândire autoreferențială și control cognitiv. Pentru sarcinile non-
afective, hiperactivitatea a fost observată în insula, ACC și capul caudat/putamen, în
timp ce hipoactivitatea a fost observată în cortexul prefrontal medial (mPFC) și
caudatul posterior. S-a observat că sarcinile afective au fost legate de o activare
crescută în precuneus și cortexul cingular posterior, în timp ce o activare scăzută a
fost observată în pallidum, talamusul ventral anterior și caudatul posterior.
Implicarea buclei cortico-striato-thalamo-corticale în TOC, precum și ratele ridicate
de comorbiditate între TOC și ADHD, i-au determinat pe unii să stabilească o legătură
în mecanismul lor. Asemănările observate includ disfuncția cortexului cingular
anterior și a cortexului prefrontal, precum și deficite comune în funcțiile executive.
Implicarea cortexului orbitofrontal și a cortexului prefrontal dorsolateral în TOC este
împărtășită cu tulburarea bipolară și poate explica gradul ridicat de comorbiditate.
Scăderea volumelor cortexului prefrontal dosolateral legate de funcțiă executivă a
fost, de asemenea, observat în TOC.

Persoanele cu TOC prezintă volume crescute de materie cenușie în nucleii lenticulari

bilaterali, care se extind până la nucleii caudați, cu volume reduse de materie
cenușie în girusurile frontale dorsale, mediale frontale/anterioare cingulate
bilaterale. Aceste constatări contrastrează cu cele ale persoanelor cu alte tulburări
de anxietate, care prezintă o scădere a volumelor de materie cenușie în nucleele
lenticulare/caudate bilaterale. În cazul TOC s-a observat un volum crescut al materiei
albe și o anizotropie fracțională scăzută în traiectele liniei mediane anterioare, ceea
ce poate indica o creștere a încrucișărilor de fibre.

Modele cognitive

În general, au fost postulate două categorii de modele pentru TOC. Prima categorie
implică deficite în disfuncția executivă și se bazează pe anomaliile structurale și
funcționale observate în dlPFC, striatum și talamus. Cea de-a doua categorie implică
un control modulator disfuncțional și se bazează în principal pe diferențele
funcționale și structurale observate în ACC, mPFC și OFC.

Un model propus sugerează ca disfuncția din OFC duce la o evaluare

necoraspunzătoare a comportamentelor și la scăderea controlului comportamental,
în timp ce modificările observate în activările amigdalei duc la temeri exagerate și
reprezentări ale stimulilor negativi.

Din cauză eterogenității simptomelor TOC, au fost efectuate studii care diferențiază
diverse simptome. Anomaliile neuroimagistice specifice simptomelor includ
hiperactivitatea caudatei și a ACC în ritualurile de verificare, în timp ce au constatat o
activitate crescută a regiunilor corticale și cerebeloase în simptomele legate de
contaminare. Neuroimagistica care diferențiază conținutul gândurilor intruzive a
găsit diferențe între gândurile agresive, spre deosebire de cele tabu, constatând o
conectivitate crescută a amigdalei, a striatumului ventral și a cortexului prefrontal
ventromedial în simptomele agresive, în timp ce a observat o conectivitate crescută
între striatum ventral și insula în gândurile intruzive sexuale sau religioase.

Un alt model propune că dereglarea afectivă leagă dependența excesivă de selecția

acțiunilor bazate pe obișnuințe de compulsii. Acest lucru este susținut de observația
că cei cu TOC demonstrează o activare redusă a striatumului ventral atunci când
anticipează o recompensă monetară, precum și o conectivitate funcțională crescută
între VS și OFC. Mai mult, cei cu TOC demonstrează o performanță redusă în sarcinile
pavloviane de extincție a fricii, hiperreactivitate în amigdala la stimulii temători și
hiporeactivitate în amigdala atunci când sunt expuși la stimuli cu valențe pozitive. S-a
observat, de asemenea, că stimularea nucleului accumbens ameliorează în mod
eficient atât obsesiile, cât și compulsiile, susținând rolul dereglementării afective în
generarea ambelor.

În urma observării eficacității antidepresivelor în TOC, a fost formulată o ipoteză

serotoninică a TOC. Studiile privind markerii periferici ai serotoninei, precum și
provocările cu compuși proserotoninogenici au dat rezultate contradictorii, inclusiv
dovezi care indică o hiperactivitate bazală a sistemelor serotoninergice. Studiile
privind legarea receptorilor și transportatorilor de serotonină au dat rezultate
contradictorii, inclusiv rezultate mai mari și mai mici ale receptorilor de serotonină 5-
HT2A și ale transportatorilor de serotonină potențiale de legare care au fost
normalizate prin tratament cu SSRI.

A fost observată o relație complexa între dopamină și TOC. Deși antipsihoticele, care
acționează prin antagonizarea receptorilor de dopamină, pot ameliora unele cazuri
de TOC, ele le exacerbează frecvent pe altele. Antipsihoticele, în dozele mici utilizate
pentru tratarea TOC, pot crește de fapt eliberarea de dopamină în cortexul
prefrontal, prin inhibarea autoreceptorilor. Complică și mai mult lucrurile
eficacitatea amfetaminelor, scăderea activității transportoaelor de dopamină
observată în TOC și nivelurile scăzute de legare D2 în striatum. Mai mult, creșterea
eliberării de dopamină în nucleul accumbens după stimularea cerebrală profundă se
corelează cu ameliorarea simptomelor, ceea ce indică faptul că eliberarea redusă de
dopamină în striatum joaca un rol în generarea simptomelor.

Diagnostic și tratament

Diagnosticul formal poate fi realizat de un psiholog, psihiatru, asistent social clinic

sau de un alt profesionist licențiat în domeniul sănătății mintale. TOC, ca și alte
tulburări de sănătate mintală și comportamentală, nu pot fi diagnosticate printr-un
examen medical și nici nu există examene medicale care să poată precize dacă cineva
va fi victima unor astfel de boli. Pentru a fi diagnosticată cu TOC, o persoană trebuie
să aibă obsesii, compulsii sau ambele, conform Manualului de diagnostic și statistică
a tulburărilor mintale(DSM). DSM notează că există mai multe caracteristici care pot
transforma obsesiile și compulsiile din comportament normalizat în "clinic
semnificativ". Trebuie să existe gânduri recurente și puternice sau impulsive care să
se amestece în viața de zi cu zi pacienților și să provoace niveluri notabile de
anxietate.
Aceste gânduri, impulsuri sau imagini sunt de un grad sau tip care află în afara
intervalului normal de preocupări legate de probleme convenționale. O persoană
poate încerca să ignore sau să suprime astfel de obsesii sau să le neutralizeze cu un
alt gând sau acțiune și va tinde să recunoască obsesiile ca fiind idiosincratice sau
iraționale.

Compulsiile devin semnificative din punct de vedere clinic atunci când o persoană se
simte împinsă să le execute ca răspuns la o obsesie, sau conform unor reguli care
trebuie aplicate în mod rigid, și când, în consecința, persoana simte sau provoacă un
stres semnificativ. Prin urmare, în timp ce multe persoane care nu suferă de TOC pot
efectua acțiuni adesea asociate cu TOC (cum ar fi ordonarea obiectelor dintr-o
cămară în funcție de înălțime), distincția cu TOC clinic semnificativ constă în faptul ca
persoana cu TOC trebuie să efectueze aceste acțiuni pentru a evita un stres
psihologic semnificativ. Aceste comportamente sau acte mentale au ca scop
prevenirea sau reducerea suferinței sau prevenirea unui eveniment sau a unei
situații de temut. Cu toate acestea, aceste activități nu au o legătură logică sau
practică cu problema sau, sunt excesive. În plus, la un moment dat, în cursul
tulburării, individul trebuie să realizeze că obsesiile sau compulsiile sale sunt
nerezonabile sau excesive.

În plus, obsesiile sau compulsiile trebuie să fie consumatoare de timp, ocupând

adesea mai mult de o oră pe zi, sau să provoace afectarea funcționării sociale,
profesionale sau școlare. Este utilă cuantificarea severității simptomelor și a afectării
înainte și în timpul tratamentului pentru TOC. În plus față de estimarea persoanei cu
privire la timpul petrecut în fiecare zi cu gânduri sau comportamente obsesiv-
compulsive, pot fi utilizate instrumente concrete pentru a evalua starea persoanei.
Acest lucru se poate face cu ajutorul unor scale de de evaluare, cum ar fi Yale-Brown
Obsessive Compulsive Scale, sau inventarul obsesiv-compulsiv. Cu astfel de
măsurători, consultația psihiatrică poate fi determinată mai adecvat, deoarece a fost
standardizată.

În ceea ce privește diagnosticarea, profesionistul din domeniul sănatății caută, de

asemena, să se asigure că semnele de obsesii și compulsii nu sunt rezultatul unor
medicamente, prescrise sau recreaționale, pe care pacientul le-ar putea lua.

Există mai multe tipuri de gânduri obsesive care se regăsesc în mod obișnuit la cei cu
TOC. Unele dintre acestea includ teama de microbi, de a-i răni pe cei dragi, de rușine,
de curățenie, gânduri sexuale inacceptabile din punct de vedere social etc. În cadrul
TOC, aceste categorii specifice sunt adesea diagnosticate în propriul lor tip de TOC.
Uneori, TOC este plasat într-un grup de tulburări numit spectrul obsesiv-compulsiv.

Un alt criteriu din DSM este ca boala mintală a unei persoane să nu se încadreze mai
bine în una dintre celelalte categorii de tulburări mintale. Altfel spus, dacă obsesiile
și compulsiile unui pacient ar putea fi descrise mai bine prin tricotilomanie, acesta nu
ar fi diagnosticat ca fiind TOC. Acestea fiind spuse, TOC merge adesea mână în mână
cu alte tulburări mintale. Din acest motiv, o persoană poate fi diagnosticată cu mai
multe tulburări mintale deodată sau chiar cu mai multe tipuri de TOC deodată.
Un alt aspect al diagnosticelor este gradul de înțelegere al individului în ceea ce
privește adevărul obsesiilor. Există trei niveluri, bun/foarte bun, slab sau
absent/delirant. Bun/foarte bun indică faptul că pacientul este conștient de faptul că
obsesiile pe care le are nu sunt adevărate sau probabil nu sunt adevărate. Sărac
indică faptul că pacientul crede că credințele sale obsesive sunt probabil adevărate.
Absent/delirant indică faptul că acesta crede pe deplin că gândurile sale obsesive
sunt adevărate. Aproximativ 4% sau mai puțin dintre persoanele cu TOC vor fi
diagnosticate ca fiind absente/delirante. În plus, până la 30% dintre cei cu TOC au și
o tulburare de ticuri de-a lungul vieții, ceea ce înseamnă că au fost diagnosticați cu o
tulbrurare de ticuri la un moment dat în viața lor.

Există mai multe tipuri diferite de ticuri care au fost observate la persoanele cu TOC.
Acestea includ, dar nu se limitează la grohăit, smucit sau scuturat părți ale corpului,
sforăit și clipit excesiv.

În ultimele decenii s-a înregistrat un progres semnificativ, iar începând cu 2022 există
o îmbunătățire semnificativă din punct de vedere statistic în procesul de
diagnosticare a persoanelor cu TOC. Un studiu a constata că din două grupuri de
persoane, unul cu participanți cu vârsta sub 25-27 ani și unul cu participanți de pe
această vârstă, cei din grupul mai tânăr au înregistrat un timp semnificativ mai rapid
între debutul tendințelor TOC și diagnosticul lor formal.

Tulburarea obsesiv-compulsivă este adesea confundată cu tulburarea obsesiv-

compulsivă de personalitate(OCPD). TOC este egodistonică, ceea ce înseamna că
tulburarea este incompatibilă cu concepția de sine a individului. Deoarece tulburările
egodistonice merg împotriva concepției de sine a unei persoane, acestea tind să
provoace multă suferință. OCPD, pe de altă parte, este egosintonică, marcată de
acceptarea de către persoană a faptului că caracteristicile și comportamentele
afișate ca urmare a acesteia sunt compatibile cu imaginea de sine sau sunt altfel
adecvate, corecte sau rezonabile.

Ca urmare, persoanele cu TOC sunt adesea conștiente că comportamentul lor nu

este rațional și sunt nemulțumite de obsesiile lor, dar totuși se simt costrânse de ele.
În schimb, persoanele cu TOC nu sunt conștiente de nimic anormal. Ele vor explica cu
ușurința de ce acțiunile lor sunt raționale. De obicei, este imposbil să le convingi de
contrariu, iar ele tind să obțină plăcere din obsesiile sau compulsiile lor.

Tratament

Tehnică specifică de TCC utilizată se numește expunere și prevenire ă raspunsului

(ERP), care implică învățarea persoanei să intre în mod deliberat în contact cu situații
care declanșează gânduri și temeri obsesive(expunere), fără a efectua actele
compulsive obișnuite asociate cu obsesia(prevenire a răspunsului). Această tehnică îi
determină pe pacienți să învețe treptat să tolereze disconfortul și anxietatea
asociate cu neexecutarea compulsiilor lor. De exemplu, un pacient poate fi rugat să
atingă ceva foarte puțin contaminat(expunere)și să se spele pe mâini o singură dată
după aceea(prevenirea răspunsului). Un alt exemplu ar putea presupune să i se ceară
pacientului să iasă din casă și să verifice încuietoarea doar o singură dată(expunere),
fără a se întoarce să verifice din nou(prevenirea răspunsului). După ce reușește într-o
etapă a tratamentului, nivelul de disconfort al pacientului în faza de expunere poate
fi crescut. Atunci când această terapie are succes, pacientul se va obișnui rapid cu o
situație producătoare de anxietate, descoperind o scădere considerabilă a nivelului
de anxietate.

Terapia de acceptare și angajament(ACT), o terapie mai nouă, utilizată și pentru

tratarea anxietății și depresiei, s-a dovedit a fi eficientă și în tratamentul TOC. ACT
utilizează strategii de acceptare și de conștietizare pentru a-i învăța pe pacienți sa nu
reacționeze excesiv la sau să evite gândurile și sentimentele neplăcute, ci mai
degrabă să se îndrepte spre un comportament valoros.

O analiză Cochrane din 2007 a constatat că intervențiile psihologice derivate din

modelele CBT, cum ar fi ERP și ACT, au fost mai eficiente deAcât intervențiile non-
CBT. Alte forme de psihoterapie, cum ar fi psihodinamica și psihanaliza, pot ajuta la
gestionarea unor aspecte ale tulburării. Psihoterapia în combinație cu medicația
psihiatrică poate fi mai eficientă decât oricare dintre cele două opțiuni singure
pentru persoanele cu TOC sever. ERP cuplată cu restaurarea greutății și cu inhibitori
ai recaptării serotoninei s-a dovedit a fi cea mai eficientă atunci când se tratează
simultan TOC și o tulburare de alimentație.

Medicamentele cel mai frecvent utilizate pentru tratarea TOC sunt antidepresivele,
inclusiv inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei și inhibitorii recaptării
serotoninei-norepinefrinei. Sertralina și fluoxetina sunt eficiente în tratarea TOC la
copii și adolescenți. SSRI-urile ajută persoanele cu TOC prin inhibarea reabsorbției
serotoninei de către celulele nervoase după ce acestea transportă mesaje de la
neuroni la sinapse. Astfel, mai multă serotonină este disponibilă pentru a transmite
alte mesaje între celulele nervoase din apropiere.

SSRI-urile sunt un tratament de linia a doua în cazul TOC la adulți cu afectare

funcțională ușoară și ca tratament de primă linie pentru cei cu afectare moderată
sau severă, cu o monitorizare atentă a efectelor adverse psihiatrice. Pacienții tratați
SSRI-uri au aproximativ de două ori mai multe șanse de a răspunde la tratament
decât cei tratați cu placebo, astfel încât acest tratament este calificat ca fiind eficient.
Eficacitatea a fost demonstrată atât în studiile de tratament pe termen scurt(6-24
săptămâni) cât și în studiile de întrerupere cu durate 28-52 săptămâni.

Sursa:Wikipedia.