Laster Ambree.

Analiza
Reflexivă
O primă introducere în investigația fenomenologică
 Date ale esteticii continentale
Estetica cercetează actele și atitudinile care sunt înlăuntrul minții noastre în legătură cu ceea ce numim experiență estetică.
Obiectul de studiu este afectivitatea aflată în corelație cu obiectul expresiv, purtător de seducție și farmec. În prim planul analizei
se află starea estetică a conștiinței, plăcerea, gustul ca evaluare a plăcerii, judecata de gust și judecata estetică ca formă de
cunoaștere a fenomenelor legate de artă. Există, în principal, două căi (abordări) în estetică în funcție de metodele utilizate.
Prima este numită estetica continentală care folosește un set de metode comprehensive, adică de metode ce se axează pe
înțelegere și nu pe explicație: fenomenologie, analiza existențială și hermeneutica. În fundalul acestei esteticii se află o filosofie
fenomenologică a conștiinței (vezi Heidegger, Descoperirile fundamentale ale fenomenologiei). Analizele ei sunt transcendentale:
adică se pleacă de la conştiinţă şi se ajunge la conştiinţă pe principiul că raportarea omului la el însuşi produce cea mai
importantă relație de cunoaștere: cunoașterea de sine ca o cunoaștere existențială. A deprinde gândirea în cerc - este vorba
despre cercul hermeneutic și nu despre cercul vicios – constituie cea mai importantă exigență a gândirii continentale. Celelalte
forme de cunoaștere, cea comună și cea științifică care operează cu relația subiect-obiect, sunt instrumentale – oferă omului
instrumente pentru supraviețuire prin acțiune asupra naturii. Fundamentul acestui raport pe care omul îl are cu sine însuși este la
Husserl, ego-ul transcendental, iar la Heidegger este Daseinul
A doua cale este numită estetica analitică și cuprinde setul de metode analitice: analiza logică și analiza conceptuală aplicate
asupra problematicilor esteticii și filosofiei artei, văzute ca formă de limbaj. În centrul acestei abordări se află diversele filosofii
ale limbajului care susțin, într-un fel sau altul, teoria instituțională asupra artei
Înțelesuri ale fenomenologiei ca metodă de gândire și analiză reflexivă
Accepții multiple:
1. F. este un mod de a vedea lucrurile dinlăntru către afară , în condițiile în care „vederea” trebuie gândită ca o operație a
gândirii. F. e o educaţie a vederii, pentru că procesul psihic principal asupra căreia se contrează este percepţia, ca mod nemijlocit
de interpretare. „A vedea” este pentru fenomenologie o formă de cunoaştere diferită de cunoaşterea prin argumentare; operaţia de
cunoaştere fundamentală este observaţia. Practicarea analizei fenomenologice, adică a explorării sensului lucrurilor și a relațiilor
dintre ele, date în percepție, ne educă privirea prin faptul că devenim conștienți că înțelesul lucrurilor este stabilit de ceea ce
conștiința noastră pune în ele. Este o teorie extrem de complexă care poate fi deprinsă doar prin învăţare și exersare continuă.
 2. F., ca analiză reflexivă, este o metodă de explorare a fenomenele de conștiință, actele psihice care sunt date cu obiectele
ei cu tot, care sunt fenomene de apariție temporală. Am putea spune că F. studiază „aparențele”, dacă prin acest concept
înțelegem că accesul la real este posibil doar prin aparență. Prin aparență, trebuie să înțelegem mai multe lucruri deodată:
apariția unui lucru ca un fenomen legat de timp, fiind dat împreună cu manifestarea, dar și cu deformarea sau iluzia sa, în
prezent, „aici și acum”. Timpul prezent are o preeminență în raport de toate celelalte segmente ale timpului
3. Analiza fenomenologică privește lucrurile și nu obiectele. Lucru este orice obiect unificat cu înțelesul lui. Deci
obiect+sens (înțeles)=lucru. F. examinează sensul (înțelesul”) lucrurilor, adică ceea ce pune mintea noastră în obiectele
perceptuale. Idealul fenomenologiei: înapoi la lucrurile însele. (Husserl) F. examinează continuu înlăuntrul lucrurilor, a
sensului, adică înlăuntru stărilor interne ale minții, trăiri, atitudini, acte etc. care preîncarcă cu înțeles obiectele care apar ca
fenomene înainte de a face ceva cu ele, practic sau teoretic. Fenomenologia interpretează ceea ce e deja interpretat și devine,
astfel, hermeneutică. Omul trăiește într-o lume deja interpretată, nu în universul faptelor nude. Și ideea de fapt natural, obiectiv
și independent de voința noastră este tot ceva pre-interpretat.
4. Metoda fenomenologică este reflexivă în sensul că cercetează care sunt mecanismele transcendentale care fac posibilă
experiența. Termenul de „transcendental” se referă la ceea ce este în interiorul gândirii noastre într-un mod structural și
funcțional. „Transcendental” se referă la faptele gândirii – capacitatea ei de a produce analogii, judecăți, metafore și simboluri –
fapte care nu provin din experiență, ci care face posibilă experiența. F. arată care este contribuția gândirii la elaborarea și
constituirea experienței ca realitatea dată care ni se arată instantaneu conștiinței noastre.
5. Metoda fenomenologică are ca axiomă fundamentală ideea de intenționalitate a gândirii. (Ambree vorbește despre
gândirea intentivă). Eu gândesc nu are sens, ci eu gândesc ceva; eu simt ceva, eu vreau ceva, eu cred ceva etc. Toate procesele
psihice din mintea noastră sunt orientate către un obiect (exterior sau interior). Fenomenologul este interesat de lucruri, adică
de obiectele intenţionale construite de fiecare ego, cu scopul de a pune în relief mecanismele intersubiectivităţii. Cum se explică
faptul că ne înţelegem şi cunoaştem ceva împreună în condiţiile în care lumea este o constucţie a ego-ului? Preluările ulteriore
sunt fenomene ce capătă sensuri în funcţie de actele de conştiinţă: credinţă, valorizare, voinţă. Conştiinţa intenţională trebuie
văzută ca acţiune mentală - preia obiectele ca lucruri și le prelucrează în funcţie de actele ei psihice.
 Atitudinea naturală vs. atitudinea fenomenologică
Fenomenologia este o cunoaștere la persoana I. Ea susține că în lipsa conștiinței ca prezență dată împreună cu lucrurile –
Heidegger, lucrurile există doar acolo unde există un loc ca să le vadă – nu putem vorbi despre lume. Această perspectivă este
greu de accepta pentru convingerea gândirii naturale, comună și științifică, ce susține că există obiecte în afară conștiinței
noastre, mai precis că există o lume în sine, chiar și o conștiință în sine. F. susține că nu există conştiinţă în sine şi nici obiecte
în sine; conştiinţa şi obiectul există continuu împreună. Conştiinţa este o stare de flux care există atâta timp cât trăim noi. Ea
este o expresie a vieții și există prin ceea ce face ea, adică prin actele și faptele sale. Nu există stare de conștiință fără obiectul
său. Actul este cu obiect cu tot. Obiectul conștiinței este conținut al gândirii. Gândul este unitatea dintre actul de conștiință cu
obiectul conștiinței, lucrul sau sensul. Când spunem că există ceva fără conştiinţă, este tot un rezultat al funcţionării
conştiinţei care pleacă de la premisa că există o lume în sine. Conştiinţa lucrează plecând de la convingerea că există această
despărţire fără să fie conştientă. Vechea metafizică vorbea despre calităţi primare şi secundare, despre esenţe, plecând de la
premisa că ele există ca ceva ce nu e prelucrat de conştiinţă.
F. își propune să schimbe această atitudinea naturală, care consideră că ideea de obiect este de la sine înțeles, cu o
atitudine fenomenologică în care ideea de obiect și subiect sunt corelative în cuprinderea minții noastre.
Raţionament: obiectul este pus de către atitudinea naturală. El este totdeauna un positum (ceea ce este întins), adică un
obiect care e gândit ca fiind în afară. În această situaţie nu sunt conştient de faptul că eu însumi intervin la constituirea acestui
obiect. Eu cred că el este independent total de mine. Positumul este datul pentru atitudinea naturală pe care-l valorifică în actul
interpretării plecând de la idea că obiectul este într-o parte şi subiectul în altă parte. De aceia gândirea naturală are două
descrieri: despre obiect şi despre subiect. Descrie cum e obiectul şi apoi care sunt opiniile ei despre el. Acest mod de raportare
la lume ţine de cunoaşterea comună, dar şi de cunoaşterea ştiinţifică. Mintea noastră este modelată, setată, plecând de la ele.
Nucleul acestui mod de a gândi este explicaţia de tip reducţionist şi cauzal. Reducţionist: se reduce macrocosmul la micro, la
entităţi inobservabile care sunt prinse în reprezentări din care se deduc fenomenele. Apoi, totul este văzut prin prisma
cauzalității. Totul trebuie să aibă o cauză – vezi provocarea lui Hume: cauza=obișnuințe și automatisme ale gândirii.
 Analiza reflexivă la Laster Ambree – distincții, prezentare și comentarii
Schema întregii prezentări pe care o face Ambree în lucrare se află la p. 95, fig. 4.1, când prezintă sub formă
unei schițe de arbori cele două clase de procese intentive fundamentale (moduri de apariţie). Este vorba despre
poziţionalitate, adică despre modul în care lucrurile sunt date și poziționate – a evalua, a voi, a crede şi despre
experiențiere, adică raportarea lucrurilor deja preinterpretate prin poziționalitate la experiența temporală pe care o
avem: percepţie (prezent), memorie (trecut), aşteptare (viitor). Combinaţiile dau o structură de înţelegere a minţii
înţeleasă fenomenologic. În primul caz obiectele sunt puse, sunt poziţionate de noi; în al doilea caz ele sunt
experimentate – ele se referă la timp. În fapt, Ambree indică modul în care poate fi studiat sensul care este continuu
asocial realității perceptuale. Sensul (înțelesul) este generat (donat) de mintea celui care are experiențe
perceptuale. Care este mecanismul de donație și de constituire a lucrurilor? Cum trecem de la lucruri la mintea
care le dă înțeles? Distincții fundamentale:
Supravegherea continuă a operațiilor minții. Un fenomenolog reflectă permanent la cuvintele altora şi, mai ales,
la cuvintele lui, controlându-și în mod reflexiv actele minții și pe cele ale vorbirii. Fenomenologul nu doar gândește
și exprimă gândirile sale în expresii gestuale sau lingvistice, ci este atent și la modul în care gândește. Prin urmare,
fenomenologul este atent nu doar la conținutul celor exprimate - de pildă la conținutul enunțului: „eu sunt student la
arte plastice și am convingerea că sunt talentat” – ci și la modul în care este posibil să spunem aceste cuvinte și la
ordinea relațională a cuvintelor. Fenomenologul este atent la tipurile de relații care fac posibil un astfel de enunț.
Ex. intuitiv: atunci când mergem la munte suntem atenți la diversele peisaje, dar nu la legătura sau ordinea dintre
ele. Dar, atunci când ajungem în vârful muntelui, avem o privire a fundalului acestor peisaje. Fenomenologul are
continuu perspectiva întregului în care el plasează fenomenele pe care le descrie și le tipologizează în funcție de
actele interne minții, de fluxul ordonat al conștiinței care este prezent în orice percepție. A trece de la ce spui la cum
spui și la analiza ordinii subiacente a lucrurilordate în percepție este sarcina de bază a fenomenologului.
Distincții fundamentale: A produce texte despre lucruri vs. a produce texte despre texte – activitate de erudiţie și argumentare – specifică
filosofiei analitice ; cercetarea fenomenologică propriu-zisă este o cercetare despre lucrurile, sensurile, date în percepție. Ea urmează îndemnul
lui Husserl: înapoi la lucrurile însele, adică înapoi la cel care generează sensurile, la unitatea de sens, adică la ego-ul transcendental, dat în
viața unui individ uman. Ego-ul transcendental=eul meu individual, conștiința de sine.
Obiect vs. lucru.
Obiectul împreună cu semnificaţia e lucru. Semnificaţia poate fi numită şi conţinutul obiectului sau sensul lui. Lucrul e de fapt semnificaţia sau
sensul în care este poziționalizat obiectul. Ce este sensul? o relație între actul de conștiință și obiectul său, adică între intenție, intuiție
categorială și aprioriul originar. Această relație se numește lucru care este tematizat și descris de către conștiință. NB. Obiectul se transformă
în lucru prin tematizare, adică prin interogația privind sensul. Lucrul este astfel o temă gândirii ( subiect de reflecție, materie, problemă etc.)
Conştiinţă și existență.
Fenomenologia se fundează pe o filosofie a conștiinței intenționale în care ego cogito, eu gândesc ca unitate a tuturor trăirilor individului
uman, este asumată ca o axiomă. Intenţionalitatea este numită se Ambree, intentivitate – de la intenţie, sau vizare.
Conștiința desemnează o activitate a proceselor psihice, acte psihice intenționale, devenite unitate prin ego. Conştiinţa e o unitate de procese
care face ceva cu obiectele cu care ea se întâlneşte. Este analog, dar nu se confundă, cu modul în care toate acţiunile noastră vizează un scop,
sunt orientate către scop, tind către el. Intentivitatea se referă că toată activitatea noastră psihică din mintea noastră are loc în corelaţie cu
obiectul ei. Acest obiect e intenţional, e obiectul vizat, este sensul (înțelesul) obiectului.
Conștiința, în înțeles fenomenologic, care mai multe sensuri: a) sensul epistemologic: a fi conştient; a avea conştiinţă de sine; a percepe
lumea; b) sens valoric legat de actele de valorizare, de credinţă şi de voinţă; c) sens acţional-reflexiv: conştiinţa noastră trebuie văzută ca
activitate, ca ceva instrumental. Ea posedă acte proprii, produce rezultate și, în acelaşi timp, se poate răsfrânge asupra ei însăși. Prin urmare,
conștiința în această ipostază are un dublu rol: în același timp ea este atât agent (izvor) al acțiunii, cât și pacient – acțiunile sunt „observate” și
evaluate într-un mod reflexiv. d) conştiinţa ca fenomen originar, ca un dat practic şi nereflexiv al omului şi de aceea a fost numită şi
existenţă; sugestia vine de la Descartes: cuget deci exist. Existenţa e a cugetării. Numai omenii există, adică ies dinăuntrul lor în afară – ec-
sistere – ceea ce se manifestă în afară ca un rezultat al unor multiple posibilități interioare ce devin realitate în timp. Vezi: corelația posibilitate
– realitate; posibilitatea este înaintea realității. Există ceva în mod real, doar pentru că este posibil să existe.
Consecințe: fenomenologia, în calitatea de filosofie a conștiinței intenționale și de cunoaștere la persoana I, este interesată în primul rând de
obiectivitatea, adică de acordul între conștiințe, ce se obţine şi se constituie intersubiectiv. Ideea de adevăr, în sens clasic, de corespondență
între propoziții și fapte neutrale este abandonată. Fenomenologia urmărește adevărul coerență, adică un acord al oamenilor în legătură cu ceea
ce se manifestă în interiorul sau „exteriorul” conștiinței.
A ști – a cunoaște. Înțelegere vs. explicație. Fenomenologia susţine că e o diferenţă între a cunoaşte şi a şti. Poţi să ştii fără să
desfăşori în propoziţii şi argumente, în serii explicativ-cauzale. Unele fenomene pot fi descrise pur şi simplu. Contează sensul şi
înțelesul expresiilor, nu explicaţia cauzală. Stabilirea sensului este act de înţelegere – el te trimite către tine, către propria ta
autenticitate; ideea de cauzalitate este pusă sub semnul întrebării de către Hume: ceea ce pare cauzal este o relaţie de obişnuinţă,
este un habitus; nu este necesitate logică, ci psihologică; este o relaţie de asociere şi nu una cauzală. La noi înşine şi la artă, ca loc în
care omul se întâlneşte cu el însuşi, nu se poate aplica metoda ştiinţei fizice care simplifică realitatea la un mecanism.
Fenomenologia face distincția dintre cunoașterea intuitivă, neconceptuală, alogică, derivată din experiență și din practicarea vieții și
cunoașterea judicativă, propozițională, argumentativă care se fundează pe raționamente, explicații cauzale și legice. Cunoașterea
judicativă este o cunoaștere rațională, în care conceptul și raționamentul se află în prim plan. Aceasta este interesată de explicații
cauzele și de experiment. Cunoșterea intuitivă este legată de înțelegere și de întemeiere, respectiv de autocunoaștere. A ști este o
formă de cunoaștere comună generată de diversele experiențe de viață și, în cazul artiștilor, de techne.
Explicaţia: a explica înseamnă lămurirea unor probleme prin stabilirea de cauze în relație cu efectul; cine a stabilit cauzele
poate stăpâni şi fenomenul; îl poate recrea în laborator, îl poate manipula; raţiune produce cunoştinţe: lămurire, clarificare a unei
probleme: demonstrare, justificare; cauză a unui fenomen, definiţia a unui lucru; se referă mai degrabă la funcţiile raţionale ale
gândirii: la raţionament: la derivarea din principii a unor consecinţe; Metaforic: explicația privește din afară către înăuntru; ea
tratează lucrurile din exterior, neutral și imparțial. Metaforic vorbind explicațiile sunt rezultatul vederii din afară către înăuntru.
Înţelegerea: se referă la un raport stabilit între o conştiinţă şi o altă conştiinţă care se deschide una către alta pentru că trăiesc în
acelaşi fel, simt în acelaşi fel, adică au aceleaşi valori; Ea are în vedere afectele și sensibilitatea etică și estetică; Înțelegerea produce
valori, adică bunuri și scopuri. Conştiinţa se raportează la aceste afecte, adică dispoziţii, stări de spirit, emoţii, sentimente, pasiuni
ca la un temei al ei. Ea se deschide sau se închide în funcţie de trăirile ei pozitive sau negative; la comuniunea de idei, de
sentimente; acord, învoială; pace, armonie; Acestea sunt evaluări, preraportări ale faptelor la acte de atracţie, respingere şi de
neutralitate, moduri de a fi exclusiv umane și produc valori, întrucât produc valori, adică scopuri. Înţelegerea este, tot metaforic
vorbin, o cunoaștere a lucrurilor plecând din interior către afară. : a privi din interior lucrurile: Vederea din afara vs. vedere
dinăuntru;
Precizare
În sens riguros, „interior-exterior” nu se constituie în fenomenologie ca un binom. Fenomenologia susține că și ceea
ce spunem noi că este „exterior” este de fapt tot interior. Pe datele experienței interne ale conștiinței proprii se constituie toate
celelalte experiențe. Prin urmare, experiența de sine are întâietate și premerge toate celelalte experiențe. Obiectul ca lucru este
permanent un obiect interior conștiinței.
Pe de altă parte, fenomenologia face distincția dintre Univers – natura ca obiect al științelor teoretice - și Lume ca
unitate de valori culturale (morale și estetice) și relații practice. Lumea este o sinteză a eului nostru individual – întotdeauna
lumea este a mea - și modalitatea în care ne sunt date toate obiectele în mod cultural.
Specificul analizei reflexive ( a descrierii de tip fenomenologic)
În esenţă Ambree susţine că o analiză fenomenologică este despre obiectele care sunt date în procesele intentive; adică despre
felul în care se constituie lucrurile în conştiinţa noastră prin descrierea lor şi a procesele intentive.
Obiectele sunt, prin raportare la conştiinţa fenomenologică, puse şi date. Procesul de punere se referă la faptul că ele sunt
poziţionalizate prin procesele de evaluare, cunoaştere, voinţă şi acţiune, şi date, ca reale sau ideale, în relaţii spaţiale,
temporale şi cauzale. Ele pot fi descrise natural şi social-cultural prin observaţii reflexive care sunt tipuri de reducţii: de la
ceea ce e dat la condiţiile de posibilitate a sensului. Analiza e transcendentală. Experienţa ţine de conectarea între fluxurile
intentive şi obiectele lor. Dacă obiectele sunt temporale, spaţiale şi cauzale, într-o observaţie naturală, fluxurile ca atare
sunt doar temporale. Cu alte cuvinte, procesele intentive nu pot fi reduse fizicalist la ceva; este sunt unităţi de timp şi
prin urmare, ele sunt realităţi. Pentru că a fi real, înseamnă a fi în timp, nu ceva neapărat corporal; şi ceea ce e fictiv e
real dacă se consumă în timp; Procesele intentive sunt caracterizate prin temporalitate.
Experienţa este directă, nemijlocită, în condiţiile în care între procesul intentiv şi obiect nu se intermediază nimic; obiectul
este dat acum, memorat şi anticipat în percepţia curentă. El este de „faţă” ca obiect. Experienţa este indirectă dacă se
interpune reprezentarea, un intermediar între obiect şi flux. Aici, chiar intermediarul este obiect: semn, simbol, imagine
(tablou), experienţe indicaţionale, „simptome” etc. vezi la capitolul aferent;
Ca să faci analiză fenomenologică nu trebuie să fii implicat. Ea e o analiză făcută de dragul de a şti. Nu poţi să fii îndrăgostit
şi să analizezi reflexiv până la capăt; noi nu stăm sub controlul propriei noastre voinţe în totalitate.
 Scurtă caracterizare a celor 7 etape ale analizei reflexive – drumul către sine pleacă de
lucruri
Cap. I Observarea
Observarea şi informarea (darea de seamă, relatarea) sunt specii ale intentivităţii directe, non-reflexive specifice atitudinii naturale, adică
ele se bazează pe observarea lucrurilor trancendente. Va urma apoi, date privind lucrurile trancendentale – cele care constituie sensul;
Observaţie: sens restrâns: de la faţa locului – este reală, nefictivă şi neimaginară; sens larg: ceea ce a fost observat anterior şi recompus
prim rememorare.
(Modelul observaţiei în sens restrâns le putem vedea la Animal Planet; putem aplica această tehnică şi cu ocazia unui performans.
Distincţie obs directă, nereflexivă şi obs reflexivă, fenomenologică. Ea îşi propune să performeze dotările noastre naturale, capacităţile
noastre native. Obs fenomenologică este direcţionată cognitiv; punctul ei de plecare este simţul comun. Ea începe cu o analiză descriptivă bazată
pe observaţie care are drept scop decelarea felului în care obiectele sunt intenţionate de simţul comun.
Reguli: a) a observa înseamnă a nu te implica, activ sau pasiv; b) a decela între componentele lucrurilor: obiecte, relaţii şi proprietăţi şi a
nu te concentra pe întreg. Întregul este fundalul, iar fenomenologul e interesat de el pentru că de regulă ceea ce e dat ca fundat este luat ca ceva
de sine-înţeles; analizele pe care le întreprinde sunt similare cu cele pe care le face pentru cazuri speciale; c) se disting tipurile de lucruri (chiar
din primele operaţii fenomenologice, deci de semnificare, obiectele nu mai sunt în ele însele, ci sunt lucruri, adică obiecte vizate, obiecte
intenţionale); Chiar dacă toate aceste operaţii nu se finalizează important e că ne-am pus întrebări.
Determinaţii
Obiectele, lucrurile ne sunt date natural, cu determinaţii naturale şi culturale, ca valori. Modul în care sunt date obiectele pot fi dispuse în
doua clase: modul natural în care sunt date sunt legate de determinaţii naturale; modul cultural fac din obiecte valori sau mijlociri ce conduc la
relaţii practice. Modul cultural în care ne sunt date lucrurile constituie conceptul de lume.
Determinaţii naturale: proprietăţi şi relaţii – spaţiale şi temporale – (ego – Heidegger – fiinţarea aici este relaţională – originarul dat e
relaţional – asta permite gândirii să se mişte) Proprietăţile sunt mai în prim plan decât relaţiile în abordările ştiinţifice, filosofice şi ale simţului
comun; motivul este dat de faptul că proprietăţile par mai persistente decât relaţiile. Relaţiile naturale sunt spaţiale, temporale şi cauzale; Pentru
stările psihice ideea de relaţie e fundamentală – stările de spirit sau procesele psihice sunt relaţionate cu ceva; există determinaţii naturale care
se referă la proprietăţi şi raporturi ce aparţin lumii însufleţite şi neînsufleţite: ex. culoarea şi forma, tenţia sau motivaţia înăuntru minţii sau între
minţi;
 Determinaţiile culturale sunt toate de natură evaluativă: sunt neglijate de poziţia naturalistă care
consideră ştiinţa naturii ca pe ceva cultural în absenţa componentei ei culturale: ea este o abstracţie a
culturalului şi, în acelaşi timp, o abstracţie produsă şi acceptată de membrii unei tradiţii culturale, este
criticată poziţia fizicalistă care reduce totul la entităţi fizice – ex. behaviorismul;
Unele dintre determinaţii culturale sunt valori: Ele sunt valori: extrinseci – un lucru e bun pentru
ceva – pantofii; intrinseci – un lucru e bun pentru sine: sănătatea; Există relaţii de valoare între lucruri
– unele sunt mai bune ca altele, şi proprietăţi de valoare;
Altele dintre aceste determinaţii culturale sunt ustensile, mijlociri, folosinţe, funcţii, mijloace,
echipamente, lucruri practice, ansamblu de obiecte care mijlocesc relaţionările practice; ele creează un
univers de relaţii practice. Ele sunt diferite de determinaţiile valorice prin practicalitatea lor – ele
trebuie privite în relaţia lor şi cu funcţiile pe care le îndeplinesc; unele sunt mijloace pentru atingerea
scopurilor; unele sunt scopuri – aceste obiecte practice sunt ceea ce sunt prin utilitatea lor ele sunt
ustensile – o furculiţă se foloseşte pentru mâncat; dar ea e folosită împreună cu cuţitul – relaţia dintre
cuţit şi furculiţă e o relaţie practică; Lumea valorilor şi lumea practică (proprietăţile şi relaţiile dintre
ele) formează lumea. Obiectele culturale sunt cele care au valori şi utilităţi.
Conc: observaţia socială – relaţii între oameni, rudenie, inamici, prieteni; dacă este raportată la
valori (la credinţe împărtăşite în comun) este observaţie culturală; dacă observaţia culturală ce implică
valori presupune interacţiune cu vieţuitoare (umană şi non-umană) se numeşte observaţie socio-
culturală. Observaţia socială are în vedere experienţa cu alte minţi.
Observaţie şi analiză
Observaţia îşi propune să deblocheze mintea noastră de la ideea că lucrurile sunt evidente, că
există ceva de sine înţeles, credinţa fundamentală a atitudinii naturale. Ea poate fi naturalista – se face
abstracţie de valoare şi folosinţă (utilitate) şi culturală, raportarea la „lume” (valoare şi utilitate).
Remarcăm că trecere la atitudinea fenomenologică implică din start anumite distincţii: între
determinaţii: obiecte, proprietăţi şi relaţii; între determinaţii naturale şi determinaţii culturale, valorice
şi practice, între natură şi lume.
 Def: analiza observațională înseamnă a descoperi articulaţiile, structura, componentele (proprietăţi,
relaţii, şi caracteristici poziţionale) înăuntrul unui lucru.
Tehnici de analiză: a) formularea de întrebări şi observarea ulterioară a lucrului şi determinaţilor în
funcţie de întrebarea pusă; b) operaţionalizarea – trecerea de la o generalitate mai mare la una mai mică;
Rezultatele analizei observaţionale: a) în urma întrebărilor produce descrieri, sau informări
descriptive, informări; ele sunt de regulă ale lucrurilor tip, decât al lucrurilor particulare sau unice; b)
produce în interiorul acestor descrieri a unor distincţii, clasificări şi clasificări încrucişate; c) identificarea
unor obscurităţi şi ambiguităţi ale limbajului şi corectarea lor;
NB. Analiza observaţională este posibilă dacă ea nu este implicată, dacă este teoretică, dacă este
realizată cu scopul cunoaşterii;
NB. Din punct de vedere fenomenologic, al tipului de experienţă – adică al relaţiilor cu obiectele prin
observaţie şi percepţie – putem vorbi despre experienţe distincte în funcţie de criteriul scopului: dacă
scopul e cognitiv, atunci tipul de experienţă este neimplicativ, detaşat; dacă scopul e plăcerea, atunci tipul
de experienţă este estetică; dacă scopul e intervenţia în lume şi schimbarea datelor ei, atunci e experienţă
practică.
Cap. II Informarea (am putea s-o numi imaginaţie productivă, născocire, inventare sau creaţie)
(Account – relatare, raport, dare de seamă, istorisire, povestire, descriere, prezentare)
Este o observare în sens larg care cuprinde şi rememorarea – privirea retrospectivă a ceea ce s-a
întâmplat – dar şi închipuirea (feign – a născoci, a inventa). Ambree nu preferă a imagina, datorită ideii de
imagine care ar însoţi procesele psihice. Închipuirea se referă la acel proces intentiv prin care e căutată
cunoaşterea a ceea ce e posibil sau imposibil, la ceea ce e diferit de real, dar care are legătură cu realul şi-l
descrie mai bine. Observaţie cuprinde deci şi închipuirea, născocirea de scenarii posibile sau nu. Ex: observ
că 4 oameni mănâncă la masă. Pot mânca 6? Dacă se îngrămădesc cei 4. Am stabili, prin închipuire, cum ar
fi posibilă o situaţie pe care am observat-o. Prin urmare, informarea implică un „material” perceptiv dat şi
rememorat, dar şi scenarii posibile ala comportamentului probabil al materialului. Desigur că dacă trecem la
observaţia reflexivă, atunci ar trebui să admitem că în observaţie sunt date şi obiectele ideale de tipul 2+2=4
care se referă la obiecte.
 Informarea II
Calităţi sonore un experiment plecând de la clinchetul unei furculiţe. Se iniţiază o observaţie naturalistă, nu culturală
legată de utilitate şi valori. Concluzia studiului este că putem înţelege sunetul sau culoare, în sens naturalist, fie
plecând de la explicaţia ştiinţifică, fie de la descrierea bazată pe observaţii şi, de aici, că punctul de vedere al ştiinţei
este dominant; acest fapt se explică printr-un automatism „ştiinţificitatea”. Aceasta face o selecţie drastică a realităţii,
o simplifică şi face abstracţie de situaţiile lucrurilor, de proprietăţile lor.
Ştiinţificitatea este o explicaţie foarte simplificată a bogăţiei realităţii, ce poate fi cunoscută în
complexitatea ei pe baza unor descrieri de observaţii reflexive. Or, ştiinţa este o întreprindere culturală, iar faptele
ei trebuie la rândul lor explicate. Astfel, trebuie produsă, pe exemplul calităţii vizuale şi auditive ale lucrurilor pe
care Ambree le opune cunoaşterii ştiinţifice, „explicarea explicaţiilor fizice”.
Deci, fenomenologia este o metodă de cunoaştere, ce poate fi gândită ca fiind complementară ştiinţei prin
faptul că în loc de explicaţii fizicaliste, ea propune descrieri bazate de observaţii reflexive. Este apoi, o metodă de
analiză culturală bazată pe anumite strategii de folosire a resurselor interne ale minţii care constă în posibilitatea
noastră de a analiza reflexiv cunoaşterea non-reflexivă – atitudinea naturală .
Informări descriptive şi explicative
Trebuie să facem o distincţie sistematică între descriere şi explicaţie. Calităţile obiectelor pe care le decelăm simplu,
forma şi culoarea obiectelor ori calităţile sonore ale lor sunt asociate aproape totdeauna cu explicaţiile ştiinţifice
primite la şcoală. Or, fenomenologie este o descriere şi prin aceasta, ea face abstracţie de explicaţia ştiinţifică ce
produce o altă formă de înţelegere.
Ambele, şi descrierea şi explicaţiile, sunt forme de manifestare ale informării (ale născocirii de entităţi posibile,
obiecte ideale, reale sau nu, pentru a cunoaştere lucrurile).
 Informarea III
Atât descrierile cât şi explicaţiile au în comun faptul că sunt expresii ale lucrurilor şi, totodată, că sunt
adevărate sau false. Expresiile lucrurilor sunt conţinuturi ale lor, determinaţii, note, proprietăţi sunt semnificaţii,
înţelesuri pe care conştiinţa intenţională leagă de obiecte. Obiect+semnificaţie=lucru. O informare face referire la
conţinuturi: ea adaugă la ceea ce e observat nemijlocit sau memorat, orizontul posibilului sau a obiectelor ideale şi
prin aceasta ea poate să fie adevărată sau falsă.
Informarea cuprinde şi descrierea şi explicaţia.
Descrierea poate fi descriere factuală – de faţă cu lucrul descris sau în lipsa lui, rememorat sau poate fi descriere
eidetică, dacă avem în vedere o descriere despre posibilităţi ( la această masă ar putea sta 6 oameni nu 4).
Explicaţia în schimb stabileşte relaţii între lucruri. Partea care explică se numeşte factor şi produce o cunoaştere
răspunzând la întrebarea de ce? Răspunsul e dat apelând la scop – oamenii au scopuri în comun – sunt explicaţii
teleologice; sau răspunsul e dat apelând la relaţii cauzale. Realităţile naturaliste nu doar sunt reale – real înseamnă
existent în timp, cele ideale sunt atemporale – ci şi cauzale; Aceste explicaţii sunt etiologice (aitia cauză), scopurile
explică comportamentul prin angajarea faţă de viitor; etiologicul explică prin apel la trecut.
NB. Nu trebuie să confundăm informările de tip descrieri cu informările explicative. Descrierile pot fi adevărate
sau false prin ele însele, fără să fie nevoie să apelăm şi la factori (la de ce? , pentru că!)
La nivelul informărilor, adică a supoziţiilor privind posibilităţile, fenomenologia e fundamental descriptivă.
Desigur că ea poate apela şi la un anumit gen de explicaţii.
Aceste două etape aparţin observaţiei teoretice, adică faptului de a şti; prin urmare, e vorba despre o observarea
de dragul cunoaşterii şi nu făcută cu scopuri valorice sau practice. NB. Faptul de a şti premerge cunoaşterea ce
presupune formularea de propoziţii.
Real – înseamnă existent în timp;
 Cap. III. Reflectarea (sau analiza modului în care sunt date lucrurile și fluxurile)
Trebuie pusă în legătură cu timpul şi se referă la analiza propriului flux intentiv în corelaţie cu lucrul intenţionat - Este o descriere a
observaţiei reflexive. Se referă la modul în care observaţia teoretică se aplică ei însăşi; observi cum observi; deci observaţia naturală este
cercetată de observaţia ca proces intentiv; este o descriere a însăşi observaţiei reflexive; apoi observaţia reflexivă poate fi aplicată sieşi, devenind
obiect intentiv al observaţieei reflexivă; Se observă la rândul ei observarea intentivă; Astfel, avem obiectul x (masă) care este intenţional pentru
observaţia reflexivă a observaţiei naturale (non reflexivă). Există o „masă” şi eu, observatorul, fac observaţii neimplicative asupra mesei.
Cercetez reflexiv observaţia nereflexivă – descriu elementele implicate în ceea ce văd şi fac consideraţii reflexive asupra a ceea ce văd; urmează
apoi observaţia reflexivă a ceea ce văd; adică operaţiile implicate în actul de vedere şi a obiectului intenţional al ei devin ambele obiecte
intenţionale şi sunt descrise; apoi procesul continuă;
Există nivele de complexitate ale descrierii intenţionale, intentive; la primul nivel au loc procesele intenţionale împreună cu ceea ce e
intenţionat (mai precis obiectul dat în procesele intenţionale); la nivelul al doilea avem obiectul intenţional şi procesele intenţionale care sunt
observate şi descrise la rândul lor, apoi acest al doilea nivel este similar luat în analiză; deci asupra a ceea ce e intenţionat, asupra lucrului şi
procesele în care este dat se revine reflexiv. Putem ajunge până la nivelul 4; animalele nu reflectă asupra reflecţiei;
Obiectele ca intenţionate şi procesele intentive
NB. Intenţionarea este a ceva. Acest ceva e lucru. Lucrul dă seama despre procesele intenţionale, în sensul că el este într-un anumit fel în
funcţie de modul în care este dat într-un act intenţional; după cum el indică şi felul în care este dată şi intenţia corespondentă; ex. un cal – dacă îl
observ de dragul de a şti – îi descriu caracteristice fizice şi psihice (este blând); dacă vreau să-l vând, atunci el este raportat la o valoare şi
caracteristicele descrise sunt de natură culturală; dacă el este raportat la relaţiile dintre el şi o familie faci o observaţie socială; dacă îl descriu
în calitate de cabalină atunci fac observaţii naturaliste; prin urmare, există o incidenţă între obiectul intenţional şi procesele intentive de
observare; aşadar aici am făcut o reflectare – am luat în discuţie modul în care fac aceste obs;
Reflectarea, sau ceea ce e acelaşi lucru, observaţia şi descrierea se concentrează atât asupra lucrurilor intenţionate (scaune), cât şi asupra
componentelor proceselor intentive care sunt transpuse în cadrul percepţiei senzoriale cum ar fi văzul, auzul, etc. procesele intentive ce cuprind
intenţia şi obiectul intenţiei nu se confundă cu percepţia senzorială în care sunt date.
 Concentrarea reflexivă poate începe cu dimensiunea aparenţei şi cu descrierea aparenţelor pe care în observarea
non-reflexivă nici nu le luăm în seamă; prin urmare, putem reflecta asupra modului în care obiectul intenţional cu
proprietăţile lui şi cu ceea ce e aparent apare în funcţie de simţuri; Apoi, concentrăm analiza asupra componentelor
proceselor intentive adică asupra fluxului intentiv, văz, auz etc. pentru a observa diversele variaţii de proprietăţi care
apar ca fiind legate şi într-o conexiune intimă: de pildă unitatea percepţiei între formă şi culoare. NB. Lucrurile nu
sunt părţi ale fluxului intentiv aşa cum sunt procesele senzoriale şi de aceea ele sunt numite transcendenţe. Ele sunt:
a) exterioare sensibile (un camion) sau transcendenţe exterioare ideale (numerele); b) transcendenţe interne – ego-
urile; c) transcendenţe imanente: ceea ce e parte a fluxului intentiv (auzul);
Este analizată, mai departe, relaţia transcendenţă intenţionată – imanenţă intenţionată;
a) transcendeţele externe: 1. perceptibile senzorial (scaunele); 2. obiectele ideale; c) transcendeţele interne - ego-
urile;
b) lucrurile imanente sunt parte a fluxului intentiv – auzul (nu clopotul auzit) ori reflecţia asupra faptului de a
auzi;
NB. Eu-l, ca transcendenţă internă, nu este parte componentă al niciunui proces intentiv – el este condiţia acestor
procese. Eu-l şi fluxul intentiv împreună formează mintea; acestea împreună cu obiectele intenţionale formează
lumea.
Observaţia reflexivă implică în acelaşi timp descrieri ale obiectului perceput, dar şi a percepţiei însăşi.
În legătură cu această descriere reflexivă trebuie făcute distincţii privitoare la timp. Percepţiile au loc „acum”, în
momentul prezent al fluxului intentiv, dar noi putem reflecta si asupra unui eveniment trecut – rememorare, dar şi
asupra unuia viitor – reflecţie în aşteptare sau reflecţie în expectativă. Ele aparţin atitudinii retrospectivă şi
prospectivă. Prin urmare, intentivitate ca proces direct cuprinde: 1. percepţia care e acum-ul; toate procesele
intentive sunt date în acest moment cu mine cu tot; 2. rememorarea – trecutul; 3. expectaţia, aşteptarea – viitorul .
 Observaţia de sine şi reflecţia asupra altora
Ea se referă la faptul analizei propriului flux intentiv în corelaţie cu lucrul intenţionat. Ea cuprinde observarea propriului flux intentiv
despre mine şi observarea propriului flux intentiv despre Celălalt – acesta poate fi tu individual sau colectiv (reflecţia asupra lor); această
reflecţie presupune raportarea la cele trei orizonturi temporale; prin urmare, puteam reflecta asupra unor procese intentive ale Celuilat; în
prezent: vedem bucuria în ochii cuiva care este obiectul nostru intenţional, în prezent.; inclusiv procesele intentive ale mele pot fi reflectate de
celălalt, faptele emoţionale, comportamentele: regret, mânie, speranţă etc. Puteam reflecta asupra unor procese intentive trecute ale Celuilalt dar
în mod limitat. Într-un mod direct, prin observarea fluxului intentiv acum sau memorat; şi indirect, plecând de la mărturia celui care realizează
sau a realizat fluxul intentiv. Nu avem acces cu observaţia la lucrurile memorate sau sperate de celălalt.
Stări de spirit şi valori observate în mod reflexiv
Stările de spirit sunt trăiri emoţionale, evaluative de genul anxietăţii, tristeţii, exaltării etc. Ele sunt evaluative pentru că spun ceva despre
stările noastre intentive. Ele nu au un obiect intenţional determinat, focalizat, ci vag. Sunt numite şi obiecte globale pentru ce ele se situează
într-un fundal, în raport de lucrurile focalizate. Ele se plasează în fundalul întregului intenţionat. Prin urmare, procesele intentive evaluative sunt
date de fundal care într-un fel sau altul sunt prezente în observaţiile focalizate, cu obiect intenţional determinat. Ele sunt date de fundal cum sunt
şi cele perceptive: aud o pasăre cântând frumos. O percept în fundat şi în fundal mă emoţionez, simt ceva.
Deci reflecţiile sunt îndreptate către procesele intentive legate de lucru. De pildă în analizele îndreptate către mine însumi, pot constata că
procesele mele intentive sunt mai uşor de accesat prin procesele de memorie şi aşteptare, decât pentru cele de acum; în schimb, când e vorba
despre reflectarea proceselor intentive legate de tu, atunci procesele intentive sunt mai uşor de accesat pentru acum decât pentru memorie şi
aşteptare.
Pe baza acestor reflecţii de procese intentive emoţionale, legate de evaluări, trebuie să facem distincţia între experimentare şi valorizare ca
procese corelative, adică între valoarea pe care o are procesul intentivităţii şi ceea ce are valoare. Ex. a gusta o băutură înseamnă a experimenta, a
face experienţa a ceva. Este vorba despre un act intentiv ce implică o relaţie cu obiectul. Dar, a exprima plăcerea sau neplăcerea în legătură cu
băutura e altceva; aceasta ţine de stabilirea valorii. Îmi place, are o valoare pozitivă. Nu-mi place – negativă. Ele sunt corelative dat diferite. A
experimenta e diferit de a valoriza. Relaţia e educabilă. Pot experimenta ceva – muzica simfonică de pildă, până ajunge sa-mi placă. Diferenţe
subtile de gust asigură diferenţe de valori. Ele sunt, sub aspectul extensiei, înălţimii şi intensităţii, mărimi scalare. Ele sunt valori estetice pentru
că sunt legate de gust. Toate lucrurile au valori: pozitive – corelativ cu actul de a fi plăcute; negative – corelativ cu actul de a fi neplăcute;
indiferente – corelativ cu actul de neutralitate: sunt atât pozitive cât şi negative. Există o variaţie a valorizării.
 Alte obiecte ale reflecţiei
Întrucât reflecţia se referă la lucrul intenţionat este un proces intentiv sau un lucru aşa cum e
intenţionat, poate ea să reflecte asupra eului, care e trancendent, asupra fluxurilor care vine de la
televizor, or asupra proceselor intentive legate de aspectele somatice (durere)? Da.
Eu-l este transcendent faţă de procesele intentive, dar este în corelaţie cu ele. El poate fi activ,
implicat atunci când citeşte o carte de filozofie, sau pasiv, atunci când ascultă muzică sau mănâncă.
Eu- l este pasiv atunci când actele sale intentive sunt în corelaţie cu obişnuinţa – procese intentice
bazate de obişnuinţă - iar colectivităţile cu tradiţia.
Există continuu un comportament colectiv generat de orientarea fluxurilor intentive către
celelalte fluxuri intentive din intersecţia cărora se creează un comportament colectiv; cel puţin 2;
individul este aici o abstracţie; el este totdeauna membru într-o colectivitate; ceea ce face posibilă
întâlnirea fluxurilor intentive sunt aşteptările.
Se poate reflecta şi asupra comportamentelor colective ale animalelor ale căror fluxuri
intentive se coordonează – vânătoare unui elan de către haita lupilor;
Se poate reflecta şi asupra proceselor intentive somatice: durerea de pildă poate fi simţită
nereflexiv, dar o putem supraveghea reflexiv.
 Cap. IV A voi, a evalua, a crede (a opina, a cunoaşte) – descrierea atitudinilor fundamentale
Precizări în jurul lui „a crede” – dificultăţi de traducere: belif, sau vb. believe – este cuvânt care are conotaţii de cunoaştere.
La noi este greu de tradus: credinţa se referă la Dumnezeu şi este opus cunoaşterii ştiinţifice; este tradus prin „opinie” – are
conotaţii subiective – opus cunoaşterii pe binomul doxa-expisteme; îl putem traduce cu convingere, dar are conotaţie ideologică.
Oricum, a crede ţine de ceea ce e cunoaştere; sistemele noastre de cunoaştere sunt de credinţe. Putem traduce crezare;
Istoric: teoria facultăților gândirii este înlocuită cu teoria atitudinilor psihice. Kant: facultăți: sensibilitate, intelect,
rațiune; sensibilitate, imaginație, intelect; facultatea de cunoaștere (intelectul, facultatea de a produce judecăți); facultatea de
dori, numită și voință, (facultatea acțiunilor noastre libere și morale, facultatea scopurilor), sentimentul de plăcere și neplăcere.
Corespondențe: facultatea de cunoaștere este asimilată cu capacitatea noastră de a formula opinii adevărate sau false. A
voi, facultatea de dori, voința are un conținut mai bogat pentru că sunt asimilate filosofiile voinței, ale lui Schopenhauer și
Nietzsche: orice acţiune omenească este determinată prin motivaţie şi printr-un scop; motivaţia este originea acţiunilor noastre;
fundamentul voinței este dat de diverse dorinţe, trebuinţe, interese, nevoi etc.); Sentimentul de plăcere și neplăcere este asimilat
cu capacitatea noastră de a evalua, adică a cântări și de a alege dintre anumite preferințe, valori. Fundamentul acestei atitudini
este de natură afectivă. Pe scurt, atitudinile au în vedere, cunoșterea, voința și afectivitate.
Aceste atitudini sunt preraportări la obiecte; ele nu au în vedere obiecte, ci moduri în care ne sunt date obiectele ca lucruri.
Modul în care ne sunt date obiectele nu sunt generate de obiectele ca atare, ci de organizarea și funcționarea internă a conștiinței
noastre. Ex. Privesc acest tablou – îmi place – îl valorizez pozitiv; vreau să-l mai văd odată – îmi exprimă voinţa; nu este bine
aşezat – o să cadă; Mă întreb ce reprezintă și formulez o opinie în legătură cu el. Toate acestea sunt poziţionalităţii – obiectele
devine lucruri în funcție de cum mă poziționez eu; lucrurile sunt bune sau frumoase în funcție de preraportările noastre la ele. Ele
sunt precum un program de calculator, un soft care permite sau respinge anumite comenzi ale utilizatorilor. Mintea noastră
„echipată” cu aceste atitudini este precum un soft; „obiectul” intră într-un program și este poziționat de algoritmii sau rutinele
acelui program care sunt atitudinile. NB. Acesta proces se numeşte positum – obiectul este pus într-un anumit regim; regimul nu
este al obiectului, ci al meu; dar el este dat în acest regim; iniţial orice obiect este dat în algoritmii atitudinii naturale; Opoi, prin
sistemele de reducții această atitudine este abandonată în favoarea atitudinii fenomenologice, reflexive.
 A evalua obiecte valorizate
Ambree foloseşte expresia „apariţie” ca sinonimă cu „procese intentive” – justificat; un obiect este dat în fluxul
percepţiei indiferent de faptul de a vrea. Această situaţie ţine de faptul nostru de a fi. Obiectul îţi este dat în
percepţie, adică acum, or este dat ca memorie ori ca aşteptare.
Există două mari clase de apariţie a obiectului, de procese intentice: clasa proceselor legate de poziţionalitate şi cele
legate de experienţă. Ele sunt date în acelaşi timp. Noi le trăim pe toate şi operăm în interiorul lor. Dacă suntem
pregătiţi fenomenologic, le putem reflecta. Desigur, că aceste analize sunt legate de procesul reflecţiei, adică a
analizei intentivităţii înseşi. Evaluarea are în vedere emoţia. De fapt, evaluare şi emoţia produce un sentiment. Se
susţine că ele sunt iraţional pentru că nu pot fi cunoscute; în realitate pot fi descrise şi ele;
În centrul evaluării se află emoţiile. Ele se referă la ceea ce e pozitiv negativ, neutru. Ele se împarte în stări de
spirit, care sunt un fel de date de fundal, ele sunt intentive în mod global în sensul că sunt persistente în timp şi
sentimentele care sunt mai instabile. Ce este evaluat în stările de spirit, sunt evaluate stările de fundal. Stări de spirit:
inocenţă, generozitate, anxietate, tristeţe, exuberanţă, tandreţe, melancolie, optimism, pesimism, exaltare,
suspiciune, indiferenţă etc. A fi stare de spirit sau sentiment este în funcţie de generalitate şi de aplicare la un obiect.
Dragostea este o stare de spirit, în vreme de a fi îndrăgostit de cineva e un sentiment. Stările de spirit sunt
intentivităţi global, iar cele legate de sentiment sunt focale; a iubi – înseamnă a iubi pe cineva;
Fenomenologic, investigarea emoţionalului constă în a încerca să denumeşti genul de stare şi să încerci o descriere
a ei. Este un câştig, pentru că aici nu avem de-a face cu descrierea unei vopsele aplicate pe o clădire, ci sunt
subtilităţi afective ce pot fi numite. Stările de spirit şi sentimentele sunt obişnuinţe; plăcerile şi neplăcerile noastre
sunt achiziţii sociale şi învăţăm ce să ne placă şi ce nu. Se produce o asociere între evenimente şi evaluare,
raportarea lor la stările emoţionale, astfel încât starea de plăcere, evaluare pozitivă şi de neplăcere, să se producă
pentru că înainte am mai trăit în contexte care au realizat această conexiune.
Cunoaştere şi credinţă
Şi ele sunt precum sentimentele, evaluările. Pozitive, negative, neutre (îndoială). Ambree
discută doxa şi episteme: credinţă justificată – nejustificată; şi le pot fi de fundal şi focalizate;
Voinţă, dorinţă şi acţiune
Sunt şi ele procese intentive dar deosebite de evaluare şi credinţă; Deosebire: voliţia se aplică
numai temporal – obiectul voinţei trebuie să fie real; în vreme ce al evaluării şi credinţei pot fi
real sau atemporal (obiect ideal); Obiectele intenţionale ale dorinţei sunt în viitor.
De multe ori analiză fenomenologică se apleacă asupra acestor procese intentive, întrucât le
sunt date ca fundaluri implicite. Toate sunt raportate la procese habituale, automatice şi
operaţionale.
Caracteristici şi obiecte culturale
Caracteristicile poziţionale, adică procesele intentive în care este pus obiectul prin evaluare,
credinţă şi voinţă, întrucât sunt date, de regulă habitual, şi tradiţional, pot fi numite
caracteristici culturale.
 Capitolul V Experienţa
Experienţa fenomenologică se referă la modul în care ne sunt date obiectele, reale sau ideale. Ele ne sunt date în relaţii spaţiale,
temporale şi cauzale. Procesele intentive prind aceste tipuri de relaţii (se face pentru început abstracţie de felul în care sunt puse
obiectele, poziţionate, adică evaluate). Experienţa ţine de conectarea între fluxurile intentive şi obiectele lor. Dacă obiectele sunt
temporale, spaţiale şi cauzale, într-o observaţie naturală, fluxurile ca atare sunt doar temporale. Cu alte cuvinte, procesele intentive
nu pot fi reduse fizicalist la ceva; este sunt unităţi de timp şi prin urmare, ele sunt realităţi. Pentru că a fi real, înseamnă a fi în
timp, nu ceva neapărat corporal; şi ceea ce e fictiv e real dacă se consumă în timp; Procesele intentive sunt caracterizate prin
temporalitate.
Experienţa directă este nemijlocită, în condiţiile în care între procesul intentiv şi obiect nu se intermediază nimic; obiectul este dat
acum, memorat şi anticipat în percepţia curentă. El este de „faţă” ca obiect. Atenție: aici se află legătura dintre atitudinea estetică -
generată de faptul că noi evaluăm lucrurile în funcție de reacțiile noastre primare, de atracție-neutralitate-respingere - şi experienţa
estetică, adică raportarea la timp a acestor reacții. În absenţa experienţei estetice nu se poate vorbi despre artă.
Experienţa indirectă - presupune ca infrastrat. Experienţa este indirectă dacă se interpune reprezentarea, un intermediar între obiect
şi flux. Aici, chiar intermediarul este obiect: semn, simbol, imagine (tablou), experienţe indicaţionale (lumina aprinsă în casă),
„simptome” etc. Experienţa directă este fondatoare în vreme ce experienţa indirectă este fondată.
Experienţa indirectă este de trei tipuri: pictorială (prin imagine); indicaţională (prin semne sau prin indicaţii anumite, simptome)
şi lingvistică sau expresivă. Expresia e formă de reprezentare lingvistică sau gestică, comportamentală. Infrastratul pentru ceea ce
însemnă primele două forme de expresie indirectă, pictorială şi indicaţională, este mai simplă. Pentru cea lingvistică, există două
substraturi: unul ţine de senete, semne şi atingere, care pot fi obiect al percepţiei senzoriale: celălalt ţine de ceea ce se numeşte
concepte sau semnificaţii ca infrastrat, al reprezentării expresive. Intentivitatea creează concepte care se referă la obiecte, ca
purtător de semnificaţii sau vehicul de înţeles, şi semnificaţiile care nu sunt obiecte ale percepţie şi care se referă la înţelesul
obiectului; el, obiectul primeşte înţelesuri prin semnificaţii; conceptele sunt obiecte intentive ale gândirii. Într-un sens foarte
general semnificaţiile se observă; ele fac parte din categoria obiecte ideale. (ego-expresia – manifestare „vizibilă” a trăirii, a unei
modificări ce se produce în interior; formă de reprezentare).
 Cap. VI Analiza
„Analiza” este un nume care desemnează operațiile fenomenologice pe care le putem face atunci când ne
întâlnim cu alte conștiinței, cu alte minți, individuale. Prin analiza de tip fenomenologic noi putem ajunge să
înțelegem ceea ce se întâmplă înlăuntrul altor euri care, în raport de noi, sunt trancendente. Astfel, prin această
etapă de analiză fenomenologică se rezolvă problema intersubiectivității, iar acuza de solipsism este eliminată.
Dacă totul este legat de fluxurile noastre intensive, dacă lumea se construiește în eul nostru, atunci cum este posibil
să comunicăm la conștiință la conștiință, de la minte la minte? Cu această problemă a fost confruntat Husserl care
a trebuit să admită că există transcendențe de care trebuie să ții cont atunci când mintea noastră este doar imanentă.
Cum se poate trece de la imanent la transcendent. Cum este posibilă comunicare cu celelalte minții care își au
propria lor lume. Cum putem ieși din mintea noastră?
Pe de altă parte, prin această operație de analiză fenomenologică se poate trece de la analiza obiectelor,
proprietăților și a relațiilor dintre ele la o analiză a modului în care se produc sintezele prin mijlocirea unității
fluxurilor care funcționează specializat și a ideilor, intuiților categoriale. Lucrurile ne sunt date împreună cu
clasele (formele, ideile, conceptele) din care ele fac parte și pe care noi le intuim categorial, universal. Pe scurt,
prin această operație putem trece de la clasificări și taxonomii la înțelegerea conexiunilor și a fundalului în care
ne sunt date fenomenele în unitatea lor subiectivă și intersubiectivă. Ex. facem clasificări și taxonomii în legătură
cu comportamentul copiilor puți în anumite situații concrete de viață, cum ar fi joaca din parc. Vedem cum copilul
nostru se joacă și-i analizăm preferințele și habitudinile pentru anumite obiecte și interacțiunii cu alți copii. Putem
face clasificări și taxonomii plecând de la zile, săptămâni și ani. Apoi se trece, de la cazul particular al jocului
propriului nostru copil la joacă copiilor în generale care pot fi cercetate prin analize intenționale, analiza
motivaționale și analize eidetice descrise de Ambree în această secvență de cercetarea fenomenologică. Așa a
procedat Jean Piaget: observații pe comportamentele propriilor copii pentru a sesiza judecățile morale la copii.
 În concluzie, acest segment de analiză are în vedere:

a) observarea și descrierea intersecției și sintezei dintre fluxurile intentive care operează, în același timp, și
specializat, vezi cap. a voi, a evalua, a crede, atitudini care preîncarcă cu înțeles lucrurile, și sintetic. Toate
fluxurile aparțin unui ego și prin urmare ele sunt într-o unitate și sinteză generată de misterul vieții care lucrează
în noi cât timp trăim. Noi putem explora atât fluxurile specializate, cât și intersecția dată de unitatea fluxurilor
intentive ale unui ego. De reținut: explorarea are în vedere fluxurile intentive cu obiectele lor cu tot: cele trei
poziționalități, cele trei temporalități prezente din procesul de experențiere etc. Este vorba despre o viziunea
funcțională a schemei de la p. 95;

b) Observarea și descriere fluxurilor noastre intentive existente în interiorul nostru generate de experiența întâlnirii
noastre cu fluxurile intentive ale celorlalți cu care coabităm real sau ideal. Astfel, viața noastră comunitară
devine posibilă prin faptul că noi credem în anumite comportamente ale oamenilor, îi apreciem sau îi respingem,
îi evaluăm etc. Prin urmare, această etapă de analiză fenomenologică produce o înțelegere a faptului că egoul
meu este dat împreună cu celelalte ego-uri la nivel comunitar și social, în prezent, trecut și viitor.
Există trei specii ale analizei în care noi putem explora intersecția de fluxuri și unitatea lor date împreună cu
lucrurile vizate: 1. analizele intenționale în care cercetăm modul în care se produc sintezele fluxurilor generate de
poziționalitate și experiențiere; 2. analizele motivaționale care constau în explorarea propriilor fluxuri intentive care
privesc întâlnirea cu alte minți, cu alte conștiințe; 3. analizele eidetice care reflectă asupra legăturilor dintre intuițiile
categoriale ce sunt date, în calitatea lor de forme (idei, concepte, esențe) universale, date odată cu lucrurile intuite în
mod individuale. Văd individul uman, dar văd și modul lui de a fi om, faptul universale. Văd omul individual, dar
văd și umanitatea din el. NB percepția este forma originară a intuiției.
 Analize intenţionale
Abordarea fenomenologică implică mai multe tipuri de analize reflexive. Am remarcat cele legate de observare, informare,
cele legate de poziţionalitate şi cele legate de modul în care ne sunt date obiectele. Acum putem face analize intenţionale care se
referă la specii de experienţe şi poziţionalităţi. De pildă, se poate analiza felul în care fluxurile intentive individuale se întâlnesc
şi se influenţează reciproc. Problema acestor analize vor să răspundă la întrebarea: cum se produc sintezele? În esență, sinteza
înseamnă analiza modurilor în care ne este dat un obiect. Ex. studentul Popescu de la arte plastice. „Un obiect se poate da pe
sine într-o multitudine de moduri, care pot fi descoperite nu doar prin explorarea efectivă o obiectului, ci și prin intermediul
reflecției asupra proceselor intentive actualizate și inactuale, anterioare și posterioare, care trimit înapoi și înainte la faza
prezentă”, p. 156.
Analizele motivaţionale se referă la „explicații”, adică răspunsuri la întrebarea „de ce?”. Cuvântul „explicație” este pus în
ghilimele pentru că fenomenologia produce înțelegeri ale fenomenelor și nu explicații de tip științific. Vezi cap. explicație și
înțelegere. Răspunsul la întrebarea „de ce?” implică compararea de fluxuri intentive numite explanans, adică fluxuri principale
(„cauzale”, originare) care generează alte fluxuri secundare, explanandum.
Explanans-ul poate fi motiv, dacă este ca flux intentiv înaintea altui flux ce-l urmează printr-o relație de succedere, de
consecuție - de pildă, dorința de a manca și efectul ei, servirea mesei. Aceste analize se numesc etiologice pentru că au în vedere
simptomele – este ca în medicină: creștere temperaturii este semn de răceală sau gripă. Aceste tipuri de analize se folosesc pe o
scară lărgită în justiție, domeniu în care trebuie decelate motivele unei acțiunii care a cauzat prejudicii. Există acțiunii care au
provocat daune sau suferințe care nu sunt făcute cu intenție – de pildă, o tamponare pe care ai realizat-o pentru că tu însuți ai
fost lovit din spate.
Explanans-ul poate fi scop, dacă fluxul intentiv are ca obiect o aspirație (ideal, scop, țel, obiectiv, finalitate). Aceasta este o
analiză teleologică, adică de comparare a fluxurilor intentive date cu cele de tip aspiraționale.
Analizele motivaționale sunt legate, în mod special, de voința. În explorarea fluxurilor intentive ale noastre sau ale
celorlalți se produc combinați între motiv și scop. De multe ori, acestea sunt interșanjabile. Ex. motivul de a-mi perfecționa
desenul este în același timp și scop.
 Analizele eidetice (analize ale ideilor, formelor sau esențelor) în care ne sunt date în mod intuitiv, perceptiv sau
non-perceptiv, odată cu obiectele ca lucruri. Toate lucrurile fac parte din anumite clase și de clase de clase. Există și
științe eidetice cum sunt logica și matematica ce operează cu structuri universale. Dar, pentru ceea ce este factual,
faptul particular, fenomenul este purtător de universal. Individual uman Popescu posedă capacitatea de a fi reflexiv,
care această capacitate este universală, se aplică tuturor indivizilor umani. Sau, în exemplul dat de Ambree,
procesele evaluative de atracție-respingere-neutralite sunt subsumate ideii de universalitate. Prin urmare, mintea
noastră este, cum ar spune Wittgenstein, însetată de generalitate.
Numai că noi nu suntem atenți atunci când generalizăm sau universalizăm. Există două soluții la această
neglijență:
a) „înfrânarea eidetică” - a analiza fenomenele concrete plecând de la modul lor de a fi, de la universalitatea
dată în acest fenomen. De pildă, pentru a înțelege un individ uman oarecare trebuie să plecăm de la modul uman de
a fi. Așa procedează Heidegger, când face distincția dintre ontic și ontologic, dintre ce există ca atare și modul de a
fi. Modul de a fi se instituie într-un factor explicativ pentru ceea ce este fenomen singular. Daca avem în fața o
operă de artă noi o înțelegem plecând de la modul ei de a fi, adică de „scoatere din ascundere a adevărului. Drumul
este de la posibilitate la realitate. Un lucru este așa cum este pentru că este posibil să fie.
b) „variația fictivă” se referă la încercarea noastră de a elimina într-un mod fictiv (prin experimente mentale)
proprietățile neesențiale care intră în compunerea unei esențe ce conferă identitate lucrului respectiv. Un scaun are
ca esența proprietatea lui de a sta pe el. Toate celelalte proprietăți sunt accidentale; doar folosința lui este esențială.
De reținut: fenomenologia nu este un platonism; esențe există ca moduri de a fi ale fenomenelor. Ele sunt date
împreună și nu pot fi despărțite și analizate separat. Prezența lor este reală, deci în timp.
 Cap VII Examinarea
Este o „analiză critică” în sens kantian, adică răspunde la întrebări privind condițiile de posibilitate a unor
fenomene produse de către mintea noastră. Ea este legată de justificare, adică de căutarea dovezilor care susțin un
anumit punct de vedere. În același timp, se poate spune că este o operație a gândirii aflată în căutare de temeiuri.
Ex. este posibilă metafizica ca știință? Cum este posibilă știința? Cum sunt posibile judecățile sintetice apriori? Kant
face aceste examinări plecând de la postularea celor trei facultății, de cunoaștere, practică și afectivitatea și de la
ideea de categorii ale intelectului și rațiunii.

Fenomenologia a înlocuit facultățile kantiene care priveau gândirea în genere, cu atitudinile care sunt
preraportări ce încarcă cu preînțelesuri lucrurile. Examinarea este o analiză este de tip transcendental şi este aplicată
pe atitudini ca sistem de habitudini (paternuri sau automatisme) ale proceselor noastre intentive ce lucrează în noi, în
mod stabil, fără ca noi să știm. Aceste sisteme de habitudini sunt culturale, în sensul că implică existența valorilor, și
în același timp practice și sociale. Noi ne observăm reciproc și vrem să înțelegem cine suntem noi și cine sunt alții.
Discuția lui Ambree este centrată pe ideea de identitate a eului nostru. Identitatea noastră este culturală și constă
într-o serie de identificări care ne face să fim deosebiți și asemănător cu alții. Există o serie de criterii ale
identificărilor: rasa, sex, origine, etnie, vârstă, generație etc. Ele conferă stabilitate și previzibilitate
comportamentului uman. Ele sunt „posturi” sau „poziții fixe” care posedă un înalt grad de stabilitate. Sunt
cercetare: genul, etnicitatea și mediul ambiant sisteme stabile de apartenențe și identificări individuale și colective.
Cum se justifică aceste tipuri de atitudini. Cercetarea este complexă și necesită cunoștințe de filosofia culturii, de
sociologia culturii și psihologie socială.
La anul vom cerceta acest fenomen de justificare a atitudinilor, când vom dezbate pe larg ideea de atitudine estetică.
Vom examina dacă enunțul „atitudinea estetică este un mit?” se susține cu argumente.