Ontologia

Ontologia (de la cuvintele greceşti ontos — fiinţă, existenţă — şi logos

— teorie, ştiinţă) reprezintă acel domeniu al reflecţiei filozofice care-şi
propune surprinderea fundamentelor existenţei, care formulează
supoziţii asupra esenţei universului cosmico-social-uman şi încearcă
delimitarea şi clasificarea nivelurilor şi modurilor fundamentale de
manifestare ale acesteia.

Conceptul de existenta, tipurile si sensurile

Existenta este in calitate de concept fundamental al ontologiei, cel mai
larg ca sfera dar si cel mai sarac in continut . Existenta fiind un concept
de maxima genralitate e succeptibil de interpretari din cele mai
diferite . Astfel ea a fost interpretata într-un mod idealist
obiectiv(Platon , Hegel) fie într-un sens materialist sau
realist(Aristotel) .
Omul şi societatea sunt astfel de sisteme mixte . Omul ca fiinţa
ideologica , in acelaşi timp dispune şi de mecanisme ereditare de
stocare şi transmitere a informaţiilor , dar adaugă acestora sisteme
inteligibile , tradiţii , obiceiuri , norme , cunoştinte care îl diferenţiază
de celelalte specii .
Graţie conştiinţei si celorlalte sisteme ideale , activitatea umană de
orice fel , inclusiv cea economică , capăta finalitate bazată pe scop si pe
idealuri .
Datorită conştiinţei , omul capătă atributul reflexivităţii , adică se ia pe
sine însuşi ca obiect de reflexie , ajungând la conştiinţa de sine .
Omul a fost definit adeseori ca o fiinţă ambiguă , prin excelenţa ,
deoarece e si natură si cultură , şi fiinţa biologică şi socială , fiind dotat
şi cu instincte şi cu conştiinţa şi raţiune . Ambiguitatea fiinţei umane are
şi un sens negativ , adica ea poate da calitate şi unor construcţii false ,
neautentice , îmbraţişând nu numai adevarul ci şi minciuna , uneori
interesată ; nu numai valorilor ci şi nonvalorilor ; nu numai moralităţii ci
şi ipocrizei.
Conștiința (din latinescul conscientia) este un proces cognitiv care
provoacă emoții și asociații raționale bazate pe filosofia morală a unui
individ sau pe sistemul său de valori. În termeni comuni, conștiința este
adesea descrisă ca ducând la sentimente de remușcare atunci când o
persoană comite un act care intră în conflict cu valorile sale morale.
Funcțiile conștiinței. Elementele structurale ale conștiinței sunt în
interconectare și interacțiune și oferă conștiinței un număr de funcții
vitale pentru o persoană.
Functie principala constiinta este cognitive sau reflexive acestea.
obținerea de cunoștințe despre realitatea din jurul unei persoane și
despre sine. Ca activitate cognitivă, conștiința începe cu cogniția
senzorială, figurativă și se întoarce la gândirea abstractă. În stadiul
cunoașterii senzoriale (empirice) se acumulează o varietate de
materiale faptice, care apoi se generalizează cu ajutorul gândirii
abstracte, pătrunzând astfel în esența fenomenelor cele mai complexe
și stabilindu-se legile obiective cărora le sunt supuse. Această funcție
este atotcuprinzătoare și toate celelalte sunt derivate din ea. Funcția
cognitivă nu este pasivă, ci activă, de natură euristică, adică. conștiința
are proprietatea de a reflecta anticipativ a realității.
Funcția cognitivă a conștiinței determină funcția acumulativă
(acumulativă). Esența ei constă în faptul că cunoștințele se acumulează
în memoria unei persoane, obținute nu numai din experiență directă,
personală, ci și primite de contemporani sau de generațiile anterioare
de oameni. Aceste cunoștințe, după cum este necesar, sunt actualizate,
recreate și servesc ca mijloc de implementare a altor funcții ale
conștiinței. Cu cât memoria unei persoane este mai bogată, cu atât îi
este mai ușor să ia cea mai bună decizie.
O altă funcție este axiologice (evaluative). O persoană nu numai că
primește date despre lumea exterioară, ci le evaluează și din punctul de
vedere al nevoilor și intereselor sale. Conștiința, pe de o parte, este o
formă de reflecție obiectivă, o formă de cunoaștere a realității,
independentă de aspirațiile și interesele umane. Rezultatul și scopul
conștiinței ca activitate cognitivă este dobândirea cunoștințelor, a
adevărului obiectiv. Pe de altă parte, conștiința include manifestarea
unei atitudini subiective față de realitate, evaluarea acesteia,
conștientizarea cunoștințelor proprii și a sinelui.

Structura conștiinței
Definiția entității constiinta se referă la cele mai complexe probleme de
psihologie și filozofie, ceea ce provoacă interes pentru aceasta din
partea psihologiei, logicii, fiziologiei activității nervoase superioare,
psihiatriei, ciberneticii, informaticii etc.
Prima componentă a structurii conștiinței este corpul de cunoștințe
despre lume. Cu cât o persoană știe mai mult, cu atât este mai mare
potențialul său cognitiv și cu cât cunoaște mai mult lumea, cu atât este
mai bogată conștiința sa.
Un alt element structural al conștiinței - Atenţie. Conștiința este
capabilă să se concentreze pe diverse activități, inclusiv cognitive, și să
le controleze.
Următoarea componentă este memorie, care manifestă capacitatea
conștiinței de a acumula, de a stoca informații, de a le reproduce dacă
este necesar și de a le folosi în activitățile umane.
În plus, conștiința este indisolubil legată de exprimarea atitudinilor față
de obiectele de cunoaștere, activitate și comunicare, care se manifestă
sub forma emoțiilor. La tărâmul emoțional al conștiinței sunt incluse
sentimente(bucurie, placere, tristete) sentimenteși afectează(mânie,
furie, groază, disperare).
Cea mai importantă componentă a conștiinței, lăsând toate celelalte
dincolo de semnificația sa, este constiinta de sine, care este înțeles ca
conștientizarea propriei persoane ca persoană unică și integrală:
conștiința corpului, a gândurilor, a sentimentelor, a acțiunilor, a locului
în societate. Conștiința de sine se manifestă nu numai în cunoașterea
de sine, ci și în compararea cu „eu” ideal, adică demonstrează
controlulși Stimă de sineși, pe această bază, sentimente de satisfacție
sau nemulțumire față de sine.