Sunteți pe pagina 1din 20

(capitolul II/1 din bibliografie)

I. CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE

1. Capacitatea de folosintă a persoanei fizice:


- notiunea si caracterele juridice;
- începutul capacitătii de folosintă a persoanei fizice;
- contnutul capacitătii de folosintă a persoanei fizice;
- încetarea capacitătii de folosintă a persoanei fizice;
- declararea judecătorească a mortii persoanei fizice;
- procedura declarării judecătoresti a mortii;
- comorientii.

I Noţiune şi caractere juridice


l. Noţiune
1.1. Definiţie
Potrivit art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954, „Capacitatea de folosinţă este
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii".
In literatura de specialitate au fost formulate mai multe definiţii cu privire la
capacitatea de folosinţă.
-într-o primă formulare, „capacitatea de folosinţă este aptitudinea unei
persoane de a avea drepturi şi obligaţii".
-într-o altă formulare se menţionează că „putem defini capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice ca parte a capacităţii civile a omului, ca
aptitudine a acestuia de a avea drepturi şi obligaţii civile".
- un alt autor, referindu-se la capacitatea de folosinţă, consideră că trebuie să
se ţină seama de trei elemente:
-capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este o parte a capacităţii
civile a omului;
-ea constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii;
-aceste drepturi şi obligaţii sunt civile, iar nu drepturi şi obligaţii în
general.
Pornind de la aceste premise, autorul defineşte capacitatea de folosinţă a
persoanei ca fiind acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea
omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Top of the Document
2. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă
2.1. Enumerare
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice are următoarele caractere juridice:
-legalitatea,

1
-generalitatea,
-inalienabilitatea,
-intangibilitatea, egalitatea şi
-universalitatea.
2.2. Conţinutul caracterelor capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
a) Legalitatea. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice rezidă în lege. Ea
este creată prin lege, iar nu prin voinţa individuală.
b) Generalitatea. Caracterul general al capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice decurge din caracterul abstract al aptitudinii individului de a
avea drepturi şi obligaţii. c) Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice exprimă ideea că această capacitate nu poate forma, în tot
sau în parte, obiect de renunţare şi nici obiect de înstrăinare. Acest caracter
este consacrat în art.6 alin.2 din Decretul nr.31/1954 în sensul că „nimeni nu
poate renunţa, nici în tot nici în parte, la capacitatea de folosinţă...".
în contextul celor menţionate, putem spune că orice act juridic prin care o
persoană fizică ar dispune - prin renunţare sau înstrăinare - în tot sau în
parte, temporar sau definitiv, de capacitatea sa de folosinţă, ar fi lovit de
nulitate absolută.
d) Intangibilitatea. în art.6 alin. l din Decretul nr.31/1954 se prevede că
„nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot
sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în condiţiile prevăzute de
lege". Cu alte cuvinte, capacitatea de folosinţă fiind intangibilă, acesteia nu i
se pot aduce limitări, îngrădiri, decât prin texte exprese de lege.
Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este garantată de
lege, orice încălcare a acestui caracter fiind sancţionată juridic atât pe linie
civilă, cât şi pe linie penală.
Caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este
consacrat şi în acte normative cu caracter internaţional.
e) Egalitatea. Egalitatea în faţa legii civile este unul dintre principiile
fundamentale ale dreptului civil. Acest principiu este consacrat în
dispoziţiile Decretului nr.31/1954 , în Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice ale omului şi în Convenţia cu privire la drepturile
copilului. Respectarea acestui caracter este asigurată prin mijloace atât de
drept civil, cât şi de drept penal.
f) Universalitatea. Este acel caracter juridic care constă în însuşirea
capacităţii de folosinţă de a fi recunoscută, atribuită tuturor persoanelor
fizice. Universalitatea este consacrată atât în reglementările naţionale, cât şi
în cele internaţionale. Astfel, în art.4 alin. l din Decretul nr.31/1954 se
prevede: „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor"1, iar

2
art.6 alin. L menţionează: ,nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de
folosinţă..., decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege".

3. Corelaţia capacităţii de folosinţă cu capacitatea de exerciţiu a


persoanei fizice
Din conţinutul definiţiei menţionate mai sus, referitoare la capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice, se desprinde ideea că între noţiunile capacitate
de folosinţă şi capacitate civilă, există corelaţia de tipul parte-întreg, prima
noţiune fiind diferenţa specifică, iar a doua noţiune fiind genul proxim.
Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
constituie elemente sau componente ale capacităţii de drept civil. Sub
aspectul corelaţiei dintre ele, capacitatea de folosinţă are prioritate, ea este
premisa necesară şi obligatorie a capacităţii de exerciţiu. Persoana fizică nu
poate avea capacitate de exerciţiu fără a avea, în prealabil, capacitate de
folosinţă.
Top of the Document
Il- Inceputul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
l. Regula privind dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Cu privire la începutul capacităţii de folosinţă, regula este că aceasta se
dobândeşte de la naştere. Acest lucru este consacrat în art.7 alin.l din
Decretul nr.31/1954: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea
persoanei...". Deci, data naşterii persoanei fizice este data începutului
capacităţii de folosinţă a acesteia. Dovada momentului naşterii, în principiu,
se face, cu certificatul de naştere, care are o rubrică specială consacrată
acestui aspect: data naşterii - an, lună, zi - indiferent că înregistrarea naşterii
este în termen ori tardivă.

2. Excepţia privind dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice


Prin art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954 se stabileşte o excepţie de la regula
mai sus menţionată. Potrivit acestei reglementări, Drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el se naşte viu".
In materia capacităţii succesorale a persoanei fizice, art.654 Cod civil
prevede: ,Pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să
existe în momentul deschiderii succesiunii. Copilul conceput este considerat
că există. Copilul născut mort este considerat că nu există". Timpul legal al
concepţiunii se calculează potrivit art. 61 din Codul familiei, care prevede că
„Timpul cuprins între a treisuta şi a osutăoptsprezecea zi dinaintea naşterii
copilului este timpul legal al concepţiunii".
în materia donaţiei şi testamentului se admite ca, după caz, donatarul sau
legatarul, să fie conceput în momentul donaţiei, în acest sens, art.808 Cod

3
civil prevede: Este capabil de a primi donaţie între vii oricine este conceput
în momentul donaţiunii. Este capabil a primi prin testament oricine este
conceput la epoca testatorului".
Această excepţie era cunoscută şi în dreptul roman, fiind exprimată în
adagiul „infans conceptus pro nato nabetur quoties de commodis eius
agitur" (copilul conceput se socoteşte născut atunci când este vorba de
drepturile sale). Ea se aplică dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
• să fie vorba numai de drepturile copilului, nu şi de obligaţiile lui. Condiţia
este îndeplinită, fie că este vorba de dobândirea unui bun determinat (ut
singuli), fie că este vorba de o întreagă succesiune. In acest din urmă caz,
succesiunea se primeşte sub beneficiu de inventar, care exclude răspunderea
pentru pasiv dincolo de limitele activului,
• copilul să se nască viu, nu şi viabil. Este deci suficient ca el să se fi născut
viu, chiar dacă imediat după naştere a decedat. Dovada că s-a născut viu se
face cu prezenţa aerului în plămâni prin proba cunoscută sub denumirea de
docimazie.
în situaţia în care copilul s-a născut viu şi a trăit numai câteva clipe, după
care a decedat, se vor elibera atât certificatul de naştere, cât şi certificatul de
deces, pe aceeaşi dată.
Dacă s-a născut mort, se eliberează numai certificatul de deces. Această
condiţie înseamnă că, în situaţia în care copilul s-a născut mort, se consideră
că nu a dobândit capacitate de folosinţă anticipată. Această împrejurare are
semnificaţia unei condiţii rezolutorii. Capacitatea de folosinţă anticipată
este, deci, condiţionată, pe când cea dobândită potrivit regulii - de la naştere
- este pură şi simplă, neafectată de modalitatea condiţiei.
3. Reglementarea timpului legal al concepţiei
Excepţia prevăzută de art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954, respectiv
recunoaşterea anticipată a capacităţii de folosinţă a copilului operează ori de
câte ori sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii despre care am făcut
vorbire.
Cum data concepţiei nu poate fi stabilită post factum cu exactitate,
legiuitorul a instituit prezumţia timpului legal al concepţiunii. Potrivit
acesteia, ca dată a concepţiunii poate fi considerată oricare zi din intervalul,
de 121 de zile, cuprins între a 300 şi a 180-a zi dinaintea naşterii copilului.
Din cuprinsul art. 61din Codul familiei, rezultă două prezumţii:
• prezumţia celei mai lungi gestaţii - 300 zile - şi a celei mai scurte gestaţii -
180 zile;
• prezumţia potrivit căreia concepţiunea copilului era posibilă în oricare
din zilele cuprinse între a 180-a zi şi a 300-a zi dinaintea naşterii.

4
Prima prezumţie este o prezumţie legală absolută (furiş et de jure), deci nu
poate fi răsturnată prin proba contrară. Este inadmisibilă proba care ar tinde
la o asemenea răsturnare, deoarece s-ar ajunge ca, prin hotărâre
judecătorească, să se modifice legea, lucru ce nu este permis.
Cea de-a doua prezumţie formează obiect de controversă sub aspectul
naturii sale. Soluţia dominantă a doctrinei este în sensul calificării acestei
prezumţii ca o prezumţie relativă } -juris tantum. Prin urmare, în atare
situaţie este admisibilă proba spre a se dovedi că numai într-o anumită
porţiune din intervalul de 120 de zile putea avea loc concepţiunea.
Top of the Document

IlI- Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice


l. Noţiunea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Prin conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege sintetic
aptitudinea acestui subiect de drept de a avea toate drepturile şi obligaţiile
civile. Cu alte cuvinte, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
este exprimat sintetic, atât în definiţia dată, cât şi în caracterul denumit
generalitatea acestei capacităţi, prin care capacitatea de folosinţă a persoanei
fizice se deosebeşte de capacitatea de folosinţă specială a persoanelor
juridice.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice are două componente: o
componentă activă, ce constă în aptitudinea omului de a avea drepturi
subiective civile, şi o componentă pasivă, ce constă în aptitudinea persoanei
fizice de a avea obligaţii civile.
2. Regulile de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice
Drepturile şi obligaţiile civile care alcătuiesc conţinutul capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice se determină după anumite reguli:
a/ conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se stabileşte prin
raportarea la sistemul legislativ al unui stat, în vigoare la un moment dat.
Prin sistemul legislativ al unui stat înţelegem atât reglementările naţionale,
cât şi reglementările internaţionale (pacte, convenţii internaţionale privind
drepturile civile ale omului);
b/ întinderea reală a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
se determină numai prin luarea în considerare a îngrădirilor legale ale
acestei capacităţi. Această regulă este în strânsă legătură cu prima, pe care o
completează, sens în care capacitatea de folosinţă a persoanei fizice cuprinde
aptitudinea omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile, dar cu
îngrădirile prevăzute expres de lege;

5
c/ pentru stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
trebuie luate în considerare nu numai izvoarele dreptului civil, ci şi actele
normative, care sunt izvoare specifice pentru alte ramuri de drept, în
măsura în care ele se referă la elemente ale conţinutului capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice;
d/ sunt luate în considerare pentru determinarea conţinutului capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice numai drepturile şi obligaţiile civile, nu şi
drepturile şi obligaţiile civile ce ţin de alte ramuri ale dreptului, precum
dreptul constituţional, administrativ, muncii şi protecţiei sociale, familiei,
comercial etc.
Cu alte cuvinte, se poate spune că cele patru reguli de determinare a
conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se pot exprima în
următoarele precizări:
• conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice rezidă în aptitudinea
omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile;
• în conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice nu intră drepturile
interzise prin îngrădirile aduse acestuia ori prin cele aduse de către celelalte
ramuri ale dreptului.
3. Criteriile de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice
Determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se poate
face apelând la cel puţin două criterii semnificative, şi anume:
• criteriul naturii drepturilor civile: patrimoniale şi nepatrimoniale;
• criteriul sursei lor legislative, adică cel al actului normativ care le
consacră: consacrarea internă (naţională) şi consacrarea internaţională
(pacte, convenţii) a drepturilor civile şi a obligaţiilor civile.
4. îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
4. l. Categorii de îngrădiri
Din caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice rezultă
că nu pot exista îngrădiri ale acestei capacităţi decât în cazurile şi condiţiile
stabilite expres de lege.
Ingrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice pot fi calificate ca
incapacităţi de drept civil. Din această calificare rezultă că nu pot fi
considerate îngrădiri ale capacităţii de folosinţă acele îngrădiri sau
incompatibilităţi care sunt stabilite în alte ramuri de drept (constituţional,
administrativ, al muncii şi protecţiei sociale, comercial etc.).
Ingrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se clasifică în funcţie de
mai multe criterii:
După finalitatea lor, incapacităţile de drept civil pot fi împărţite în două
categorii:

6
• incapacităţi cu caracter de sancţiuni;
• incapacităţi cu caracter de măsuri de protecţie sau ocrotire.
După modul cum operează, incapacităţile de drept civil pot fi împărţite în
două categorii:
• incapacităţi care operează de plin drept (ope legis), prin simpla încadrare a
persoanei fizice în ipoteza normei de drept civil care stabileşte incapacitatea;
• incapacităţi care operează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti
rămase definitive sau irevocabile (incapacităţi sancţiune).
După izvorul lor, incapacităţile de drept civil pot fi clasificate în:
• incapacităţi stabilite în legea civilă;
• incapacităţi stabilite în legea penală.
4.2. îngrădiri - sancţiune
Incapacităţile (îngrădirile) cu caracter de sancţiune pot fi prevăzute în
legislaţia civilă şi în legislaţia penală.
A. îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă Intră în această categorie:
decăderea din drepturile părinteşti şi pedepsele civile în materie
succesorală.
a/ Decăderea din drepturile părinteşti este reglementată de art.109 din
Codul familiei, în următoarea formulare: Dacâ sănătatea sau dezvoltarea
fizică a copilului este prejudiciată prin felul de exercitare a drepturilor
părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea
îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea
profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România,
instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa
decăderea părintelui din drepturile părinteşti.
Citarea părinţilor şi autorităţii tutelare este obligatorie".
Potrivit art.112 din Codul familiei, ,Jnstanţa judecătorească va reda
părintelui decăzut din drepturile părinteşti exerciţiul acestor drepturi, dacă
au încetat împrejurările care au dus la decădere, astfel încât, prin redarea
acestor drepturi, creşterea, educarea, învăţătura, pregătirea profesională şi
interesele patrimoniale ale copilului nu mai sunt în primejdie".
Sub aspectul naturii juridice, decăderea din drepturile părinteşti este o
pedeapsă mixtă de dreptul familiei şi de drept civil. Este de dreptul familiei,
pentru că această măsură priveşte raporturile de familie. Pentru dreptul civil
o asemenea pedeapsă se caracterizează prin lipsirea părintelui decăzut de
următoarele drepturi:
-dreptul de a reprezenta pe minorul de 14 ani în actele juridice civile;
-dreptul de a încuviinţa actele juridice civile ale minorului între 14
şi18 ani,
-incapacitatea de a fi tutore (art.l 17, lit.b din Codul familiei).

7
De remarcat este faptul că, prin Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al
adopţiei, s-a reglementat declararea judecătorească a abandonului.
Potrivit art.74 din legea menţionată, „în situaţia copiilor declaraţi
judecătoreşte abandonaţi în temeiul prevederilor Legii nr. 47/1993 cu
privire la declararea judecătorească a abandonului de copii, direcţia are
obligaţia să reevalueze împrejurările care au stat la baza stabilirii
măsurilor de protecţie pentru aceşti copii şi să întocmească planul
individualizat de protecţie.
Dacă planul individualizat de protecţie are ca finalitate reintegrarea
copilului în familie sau în familia extinsă, direcţia solicită instanţei
judecătoreşti redarea exerciţiului drepturilor părinteşti sau, după caz,
delegarea acestora membrilor familiei extinse unde copilul urmează să fie
plasat.
Instanţa competentă să soluţioneze cererile privind redarea sau, după caz,
delegarea drepturilor părinteşti este tribunalul de la domiciliul copilului.
Judecarea cererii se face cu citarea părinţilor sau, după caz, a membrilor
familiei extinse, a direcţiei în a cărei rază teritorială domiciliază copilul şi
cu participarea obligatorie a procurorului. Cererea va fi însoţită de
raportul de anchetă socială întocmit de direcţia în a cărei rază teritorială
domiciliază copilul.
b/ Nedemnitatea succesorală este o altă îngrădire a capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice, reglementată de art.655, 703 şi 712 Cod civil.
Potrivit art.655 Cod civil, „Sunt nedemni de a succede şi prin urmare
excluşi de la succesiune:
1. Condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct.
2. Acela care a făcut contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată
de judecată calomnioasă.
3. Moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a
denunţat aceasta justiţiei".
Art.703 din Codul civil dispune: ,Erezii care au dat la o parte, sau au
ascuns lucruri ale unei succesiuni nu mai au facultatea de a se lepăda de
dânsa; cu toată renunţarea lor, ei rămân erezi şi nu pot lua nici o parte din
lucrurile date la o parte sau ascunse".
Art.712 din Codul civil prevede: ,Eredele care a ascuns obiecte ale
succesiunii sau care cu ştiinţă şi rea-credinţă n-a trecut în inventar efecte
dintr-însa, nu se poate folosi de beneficiu de inventar".
Aşadar,
-art.655 reglementează ceea ce se numeşte nedemnitate succesorală;
---art.703 stabileşte un caz de acceptare forţată a moştenirii şi
înlăturarea de la vreun drept asupra lucrurilor dosite sau ascunse;

8
-art.712 stabileşte decăderea din beneficiu de inventar.
B. îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală
a) Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi
Potrivit art.53 pct.2 Cod penal, constituie pedeapsă complementară:
interzicerea exerciţiului unor drepturi de la un an la 10 ani; potrivit art.64 din
Codul penal, această pedeapsă constă în interzicerea unuia sau a unora din
următoarele drepturi:
• dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în fUncţii
eligibile publice;
• dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
• dreptul de a ocupa o funcţie, de a exercita o profesiune sau de a desfăşura o
activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea
infracţiunii;
• drepturile părinteşti;
• dreptul de a fi tutore sau curator.
Incapacitatea persoanei fizice în cazurile analizate începe de la data începerii
executării pedepsei respective, se extinde pe toată durata acesteia şi se
sfârşeşte în momentul în care expiră executarea acelei pedepse.
b) Pedeapsa penală accesorie a interzicerii unor drepturi
Pedeapsa accesorie creează şi ea incapacităţi. Practic, aceasta constă în
interzicerea tuturor drepturilor (art.64 din Codul penal).
Potrivit art.71 alin. l Cod penal,,pedeapsa accesorie constă în interzicerea
tuturor drepturilor prevăzute în art.64 Cod penal.
In art.71 alin.2 Cod penal, se prevede: „Condamnarea la o pedeapsă
privativă de libertate atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în
alin. (1) din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă
şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a
restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a
executării pedepse?'.
Se poate trage concluzia că, în timp ce îngrădirea capacităţii de folosinţă
constând în pedeapsa penală complementară operează prin efectul legii,
îngrădirea constând în pedeapsa accesorie operează de drept.
4.3. îngrădiri cu caracter de protecţie
Ingrădirile cu caracter de protecţie sunt incapacităţile pe care legiuitorul le-a
instituit în vederea asigurării protecţiei intereselor anumitor categorii de
persoane ca urmare a unor situaţii speciale în care se găsesc.
Incapacităţile speciale se pot înfăţişa fie ca :
-incapacităţi absolute, care operează între subiectul de drept luat în
considerare şi toate celelalte subiecte nedeterminate,

9
-şi incapacităţi relative, care operează numai între subiectul de drept
luat în considerare şi un anumit alt subiect determinat.
Incapacităţile speciale sunt prevăzute expres de lege şi operează de drept,
prin simpla întrunire a condiţiilor legale. Aceste incapacităţi speciale sunt
prevăzute de Codul civil, de Codul familiei, Legea nr. 18/1991 republicată
etc.
a) Incapacităţi reglementate de Codul civil
Sunt asemenea incapacităţi:
• incapacitatea minorului sub 16 ani de a dispune de averea sa prin
testament - art.806;
• incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune prin testament, în
favoarea tutorelui, afară numai dacă tutorele a fost ascendentul său -
art.809;
• incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune prin testament de mai mult
de jumătate din bunurile de care ar putea dispune dacă ar fi major - art.807;
• minorul ajuns major nu poate dispune prin donaţie sau testament în
favoarea fostului tutore, dacă socotelile definitive n-au fost prealabil date şi
primite, afară numai dacă tutorele este un ascendent - art.819;
• incapacitatea doctorilor în medicină sau chirurgie şi a farmaciştilor de a
primi donaţii şi legate din partea persoanelor pe care le-au tratat în boala de
care au murit -art.810;
• incapacitatea ofiţerilor de marină de a primi, prin testament, de la
persoanele aflate pe navă în cursul unei călătorii maritime - art.883;
• incapacitatea soţilor de a vinde unul celuilalt - art.1307;
• incapacitatea de a face adjudecări nici direct, nici prin persoane interpuse,
în privinţa tutorilor asupra averii celor aflaţi sub tutelă, mandatarilor pentru
averea ce sunt împuterniciţi s-o vândă, administratorilor sau stabilimentelor
încredinţate lor şi funcţionarilor publici asupra averilor statului ce se vând
prin ei - art.1308;
• incapacitatea judecătorilor, procurorilor, de a nu putea face „cesionări de
drepturi litigioase", care sunt de competenţa tribunalului judeţean - art.1309.
b) Incapacităţi prevăzute de Codul familiei
Fac parte din această categorie:
• incapacitatea tutorelui, soţului, rudei în linie dreaptă, fraţilor sau surorilor
tutorelui, de a încheia acte juridice cu minorul - art. 128;
• interdicţia minorului de a dona ori de a garanta obligaţia altuia chiar dacă
are încuviinţarea reprezentantului legal -art.l33alin.3.
c) Incapacităţi prevăzute de Legea nr. 18/1991 - legea fondului funciar
Incapacitatea este reglementată de art.32 alin.l, potrivit căruia „Terenul
atribuit conform art.19 alin.l, art.21 şi art.43 nu poate fi înstrăinat prin acte

10
între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în care
s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului
de înstrăinare".
Top of the Document
IV- Incetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
l. Consideraţii generale
1.1. Reglementare
1.2. Reguli privind stabilirea datei morţii
Potrivit art.7 şi 18 din Decretul nr.31/1954, „capacitatea de folosinţă începe
de la data naşterii persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia". Este
de la sine înţeles că odată cu moartea persoanei fizice încetează şi calitatea
de subiect de drept civil, adică ia sfârşit capacitatea de folosinţă a acesteia,
întrucât calitatea de subiect de drept a persoanei fizice nu poate supravieţui
suportului său uman.
Potrivit art.18 din Decretul nr.31/1954, De îndată ce hotărârea declarativă
de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data
stabilită în hotărâre, ca fiind aceea a morţii.
Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările.
In lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a
termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morţii.
Instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită potrivit
dispoziţiilor prezentului articol, dacă se va dovedi ca adevărată o altă
dată1''.
Din textele de lege mai sus enunţate, rezultă două cazuri referitoare la data
morţii persoanei fizice:
• cazul morţii constatate fizic direct - prin examinarea cadavrului;
• cazul dispărutului a cărui moarte nu poate fi constatată direct, fiind
necesară declararea judecătorească a morţii -este cazul morţii declarate
judecătoreşte.
Comun pentru cele două cazuri este data la care încetează capacitatea de
folosinţă - data morţii, care se înscrie în actul de deces, pe baza căruia se
eliberează certificatul de deces.
Ceea ce diferă în cele două cazuri este modul în care se ajunge la
completarea rubricii referitoare la data morţii, astfel:
• în primul caz - moartea fizic constatată - se înregistrează data prevăzută în
actul medical constatator al morţii, dacă un asemenea act a fost întocmit, iar
în lipsa acestuia, data declarată de persoana care anunţă acest eveniment
juridic;
• în cel de-al doilea caz - declararea judecătorească a morţii - completarea
rubricilor referitoare la dată se face pe baza hotărârii judecătoreşti

11
declarative de moarte, rămasă definitivă, în concret, data când, prin hotărâre,
se stabileşte că a avut loc evenimentul.
Top of the Document

2. Declararea judecătorească a morţii


2.1. Noţiune, sediul materiei, motivare şi feluri
a) Noţiune. Formula „declararea judecătorească a morţii" are două
înţelesuri: în primul rând, expresia desemnează instituţia juridica, adică
normele juridice care formează sediul materiei; în al doilea rând, expresia
constituie mijlocul juridic de stabilire a capacităţii de folosinţă, pentru
varianta în care constatarea fizică a morţii nu este posibilă.
b) Sediul materiei. Declararea judecătorească a morţii este reglementată atât
de norme de drept material - art.16-21 din Decretul nr.31/1954, cât şi de
norme de drept procesual civil -art.36-43 din Decretul nr.32/1954.
c) Motivare. Existenţa declarării judecătoreşti a morţii este determinată de
nevoia social-juridică a rezolvării problemelor pe care le ridică
incertitudinea existenţei în viaţă a unei persoane. In clarificarea acestei
probleme sunt interesate atât societatea, cât şi persoanele cu care cel dispărut
se află în raporturi de familie, precum şi în raporturi civile (creditori,
moştenitori).
d) Feluri, în funcţie de dispoziţiile art.16 din Decretul nr.31/1954,
distingem două feluri de declarare judecătorească:
„Cel ce lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin
hotărâre judecătorească, pittându-se institui curatela, dacă a trecut un an
de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă. Cel astfel
• declararea judecătorească a morţii precedată de declararea
judecătorească a dispariţiei;
• declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea
judecătorească a dispariţiei.
Prima variantă este regula, iar cea de a doua este excepţia.
2.2. Declararea judecătorească a dispariţiei
Pentru analiza acestei probleme este necesar a pune în discuţie trei aspecte:
condiţia de fond pentru declararea dispariţiei; procedura declarării
dispariţiei; efectul hotărârii de declarare a dispariţiei.
a. Condiţia de fond necesară pentru declararea dispariţiei constă în aceea
că de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă trebuie să
fi trecut mai mult de un an. Acest lucru rezultă din cuprinsul art.16 alin. l din
Decretul nr.31/1954: „Cel care lipseşte de la domiciliu său poate fi declarat
dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a
trecut un an de la data ultimei ştiri din care rezultă că era în viaţa".

12
Pentru înţelegerea acestei condiţii se impun unele sublinieri:
• lipsa de la domiciliu trebuie să aibă o durată mai mare de un an;
• lipsa de la domiciliu trebuie să fie de natură a face să existe incertitudine
cu privire la existenţa în viaţă a celui în cauză;
declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre
judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în
viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai
înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişărilor
extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia.
Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată,
într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care
îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se
declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data
împrejurării în care a avut loc dispariţia".
• termenul de un an se calculează de la data ultimelor ştiri din care rezultă că
era în viaţă, dată care se stabileşte fie pe baza unor înscrisuri sau a probei cu
martori, dacă asemenea probe există, fie, în situaţii în care nu există probe,
potrivit mijlocului stabilit prin dispoziţiile art.17 alin.l din Decretul
nr.31/1954, şi anume, termenul se va socoti începând de la data ultimei zile
din luna ultimelor ştiri, sau ultima zi a anului ultimelor ştiri (dacă nu s-a
putut stabili luna ultimelor ştiri);
• condiţia - să fi trecut cel puţin un an de la data ultimelor ştiri - trebuie
îndeplinită nu numai pentru pronunţarea hotărârii declarative de dispoziţie,
ci şi pentru intentarea acţiunii.
Top of the Document

b. Procedura declarării dispariţiei


Această procedură presupune:
• formularea cererii de declarare a dispariţiei;
• faza prealabilă judecăţii;
• faza judecăţii propriu-zise;
• faza ulterioară judecăţii.
Reglementarea acestei proceduri este stabilită în art.36-39 din Decretul
nr.32/1954.
Faza prealabilă judecăţii începe - potrivit art.37 din Decretul nr.32/1954 -
de la data introducerii cererii de declarare a dispariţiei.
Primind cererea, preşedintele instanţei de judecată dispune efectuarea de
cercetări de către primărie şi organele de poliţie, astfel încât să se culeagă cât
mai multe informaţii cu privire la persoana a cărei dispariţie se cere a fi

13
declarată. Totodată, el va dispune afişarea cererii de declarare a dispariţiei la
ultimul domiciliu al persoanei dispărute şi la primăria teritorial competentă,
„Dacă ziua ultimelor ştiri despre cel care lipseşte de la domiciliu nu se mai
poate stabili, termenele prevăzute în art.16 alin.l şi 2 se vor socoti de la
sfârşitul lunii ultimelor ştiri, iar în cazul în care nu se poate stabili nici
luna, de la sfârşitul anului calendaristic".
Faza judecăţii propriu-zise. Aceasta se desfăşoară potrivit regulilor
procedurii civile obişnuite, cu participarea celor interesaţi, cu administrarea
probelor necesare pentru a putea pronunţa hotărârea etc. Participarea la
judecată a procurorului şi ascultarea concluziilor acestuia sunt obligatorii.32
Hotărârea pronunţată de judecătorie poate fi atacată cu apel, potrivit
normelor de drept comun.
Faza ulterioară pronunţării hotărârii de declarare a dispariţiei are caracter
de publicitate, în această fază, judecătoria va trebui să aibă grijă ca hotărârea
rămasă definitivă să se afişeze, timp de 30 de zile, la uşa instanţei de fond şi
la primăria ultimului domiciliu al celui declarat dispărut, pentru luarea la
cunoştinţă şi pentru a face publică dispariţia. De asemenea, hotărârea va
putea fi comunicată autorităţii tutelare spre a se face, dacă este cazul,
aplicaţia art.16 alin. l din Decretul nr.31/1954 în vederea ocrotirii intereselor
patrimoniale ale celui dispărut şi a copiilor minori rămaşi fără ocrotire
părintească -conform art.39 din Decretul nr.32/1954.
c. Efectul hotărâm de declarare a dispariţiei
Hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei, rămasă irevocabilă, are
următorul efect: constată îndeplinirea unei condiţii, de fond, necesare
declarării judecătoreşti a morţii, în ipoteza art.16 alin.2 din Decretul nr.31/l
954. Din acest efect rezultă natura juridică a declarării dispariţiei, aceea de a
fi o condiţie de fond, necesară şi suficientă a declarării judecătoreşti a morţii.
Hotărârea declarativă de dispariţie nu are nici un efect asupra capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice, deoarece, potrivit art.19 din Decretul nr.31/l
954, „Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre
declarativă de moarte, rămasă definitivă".
De asemenea, instituirea curatelei dispărutului, ori instituirea tutelei
minorului dispărutului nu sunt condiţionate de existenţa unei hotărâri
definitive de declarare a dispariţiei, pentru o asemenea măsură fiind nu
numai necesară, ci şi suficientă, simpla stare de fapt a dispariţiei persoanei.
2.3. Declararea morţii precedată de declararea dispariţiei
Declararea morţii precedată de declararea dispariţiei este reglementată în
art.16 alin.2 din Decretul nr.31/1954, astfel: „Cel declarat dispărut poate fi
declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data
ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani.

14
Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui
termen de 6 luni de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a
declarat dispariţia".
Pentru declararea judecătorească a morţii se impune îndeplinirea
cumulativă a trei condiţii:
• să existe o hotărâre declarativă a dispariţiei, rămasă irevocabilă, care să fi
fost afişată timp de 30 de zile, potrivit legii;
• de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut
cel puţin 4 ani, termen care se calculează ca şi termenul de un an
cerut pentru declararea dispariţiei;
• de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia
să fi trecut cel puţin 6 luni.
2.4. Declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei
Acest mod de declarare a morţii este reglementat în art.16 alin final (3) din
Decretul nr.31/1954 astfel: „Cel dispărut în cursul unor fapte de război,
într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare
asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat,
fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un
an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia".
Aşadar, regula este declararea judecătorească a morţii precedată de
declararea dispariţiei, care cuprinde cele mai multe cazuri, iar excepţia este
declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei.
După cum rezultă din textul de lege menţionat, pentru declararea
judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a
dispariţiei se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:
• persoana să fi dispărut într-o împrejurare excepţională „care îndreptăţeşte
a se presupune decesul\ precum: fapte de război, accident de cale ferată,
naufragiu şi alte asemenea (accident aviatic, cutremur, inundaţie, revoluţie
etc.);
• să fi trecut cel puţin un an de la data împrejurării dispariţiei persoanei.
Pentru situaţia când nu s-ar putea dovedi ziua când s-a produs împrejurarea
în care a avut loc dispariţia, sunt aplicabile reglementările cuprinse în art.17
alin.2 din Decretul nr.31/1954, termenul fiind socotit de la sfârşitul lunii,
respectiv al anului calendaristic.
2.5. Procedura declarării judecătoreşti a morţii
Procedura declarării morţii precedată de declararea dispariţiei este aceeaşi ca
şi pentru declararea dispariţiei.
Sub titlul „Procedura declarării morţii prin hotărâre judecătorească", în
Decretul nr. 32/1954 sunt înscrise două articole: art. 40-41. Conform art.40,
,fentru declararea morţii prin hotărâre judecătorească se va urma potrivit

15
ari'.3'6-38 inclusiv din prezentul decret, care se aplică în mod
corespunzător". Pe cale de consecinţă, procedura dispariţiei este şi
procedura declarării judecătoreşti a morţii.
Art.41 prevede: ,Hotărârea de declarare a morţii, rămasă definitivă, va fi
comunicată serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul actelor
de stare civilă".
2.6. Stabilirea datei morţii în hotărârea declarativă de moarte şi
rectificarea ei
Stabilirea datei morţii în hotărârea judecătorească este obligatorie pentru
instanţa judecătorească. Regulile de stabilire a datei morţii sunt consacrate în
art. 18 alin.2-3 din Decretul nr.31/1954, în felul următor:
Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările. In lipsă de
indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului
după care se poate cere declararea judecătorească a morţii".
Pe cale de consecinţă, instanţa de judecată va stabili data morţii în felul
următor:
• când din probele administrate rezultă, ca probabilă, o anumită zi, ca dată a
morţii, „data morţii" va fi acea zi;
• când din probele administrate nu se poate stabili o asemenea zi ca dată a
morţii, obligatoriu va fi stabilită ca dată a morţii, după caz: ultima zi a
termenului de 4 ani, în ipoteza declarării morţii precedate de declararea
dispariţiei; ultima zi a termenului de l an, în ipoteza declarării morţii
neprecedate de declararea dispariţiei. Din dispoziţiile art.18 alin.2 şi 3 din
Decretul nr.31/1954
rezultă următoarele:
• data morţii nu trebuie confundată cu data ultimelor ştiri;
• data morţii nu trebuie confundată cu data împrejurării care îndreptăţeşte a
se presupune decesul;
• data morţii nu se confundă cu data pronunţării hotărârii judecătoreşti de
declarare a morţii;
• data morţii nu se confundă cu data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti.
Rectificarea datei morţii este reglementată de art.18 alin. final din Decretul
nr.31/1954, în felul următor: ,Jnstanţa judecătorească va putea rectifica
data morţii, stabilită potrivit dispoziţiilor prezentului articol, dacă se va
dovedi ca adevărată o altă dată".
Prin urmare, data morţii stabilită de instanţa judecătorească poate fi
înlăturată şi poate fi dovedită, prin orice mijloc legal de probă. Dacă moartea
a intervenit la o altă dată, la cerere, pe baza probelor administrate în acest
sens, instanţa va pronunţa o hotărâre care va consfinţi această dată ca fiind

16
data morţii. Cererea de rectificare a datei morţii se soluţionează de către
instanţa care a pronunţat hotărârea.
Judecata se va face de urgenţă, cu citarea persoanelor interesate şi cu
ascultarea concluziilor procurorului.
în cazul în care se dovedeşte că alta este data morţii decât cea stabilită prin
hotărâre judecătorească, se va rectifica data morţii.
Din interpretarea art.43 din Decretul nr.32/1954 rezultă că rectificarea morţii
nu se confundă cu: îndreptarea hotărârii judecătoreşti reglementată de
art.281 Cod procedură civilă, rectificarea actului de stare civilă reglementată
de art.57 şi 58 din Legea nr.l 19/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu
modificările ulterioare, ori cu revizuirea reglementată de art.322 Cod
procedură civilă.
2.7. Efectele hotărârii declarative de moarte
în privinţa efectelor, regula este că hotărârea judecătorească de declarare a
morţii produce aceleaşi efecte juridice ca şi moartea fizic constatată:
încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, încetarea existenţei
persoanei fizice, ca subiect de drept civil şi ca subiect în alte ramuri de drept,
în acest sens, art.18 alin. l din Decretul nr.31/1954 stabileşte că ,f)e îndată
ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este
socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţif\
Deşi constitutivă, hotărârea declarativă de moarte produce efecte retroactiv
(ex tune), iar nu numai pentru viitor (ex nune), în sensul că persoana
dispărută este socotită că a murit pe data stabilită prin hotărâre, ca fiind
aceea a morţii.
în raporturile de drept civil, data morţii are o serie de consecinţe :
deschiderea succesiunii, stingerea drepturilor viagere. De menţionat este
faptul că deşi succesiunea se deschide pe data morţii, astfel cum a fost
stabilită în hotărârea judecătorească, prescripţia dreptului de opţiune
succesorală - 6 luni - începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a
hotărârii.
2.8. Anularea hotărârii declarative de moarte
Anularea hotărârii declarative de moarte intervine atunci când cel declarat
mort este în viaţă, în acest sens, art.20 alin. l din Decretul nr.31/1954
prevede că ,Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând,
anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea".
Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă că există o singură cauză
pentru care hotărârea respectivă poate fi anulată: persoana declarată moartă
este în viaţă.
în literatura de specialitate, cu temei s-a susţinut că anularea unei hotărâri
declarative de moarte se impune şi atunci când, după rămânerea definitivă a

17
hotărârii respective, se constată că există o înregistrare a morţii acelei
persoane pe baza morţii fizic constatate.
Procedura anulării hotărârii declarative de moarte este mult mai simplă şi
mai rapidă comparativ cu cea prevăzută de lege pentru declararea
judecătorească a morţii. Anularea se rezumă la următoarele aspecte:
• acţiunea în anulare se intentează de orice persoană interesată, inclusiv de
către cel declarat mort, la instanţa care a pronunţat hotărârea;
• judecata se face de urgenţă, cu citarea persoanelor care au fost părţi la
procedura declarativă de moarte şi cu ascultarea procurorului;
• hotărârea de anulare a hotărârii declarative de moarte se comunică
serviciului de stare civilă pentru a se face rectificările cuvenite în registrul
actelor de stare civilă.
Anularea hotărârii declarative de moarte produce efecte atât în dreptul civil,
cât şi în alte ramuri de drept .
în dreptul civil, efectul principal nepatrimonial al hotărârii de anulare constă
în aceea că încetarea capacităţii de folosinţă este înlăturată.
Aspectul patrimonial, cel mai important, este cel prevăzut de art.20 alin.2
din Decretul nr.31/1954: „Cel care a fost declarat mort poate cere, după
anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu
toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze,
decât dacă se face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată
moartă este în viaţă".
După cum se poate observa, textul reglementează două feluri de raporturi
juridice patrimoniale:
• raportul dintre persoana reapărută şi moştenitorii prezumtivi care au preluat
bunurile succesiunii;
• raportul dintre persoana reapărută şi subdobânditorii unor bunuri din
succesiune.
Cu privire \aprimul raport - dintre reapărut şi moştenitorii acestuia -,
obligaţiile acestora din urmă de a restitui bunurile diferă după cum ei sunt de
bună-credinţă ori de rea-credinţă.
Moştenitorul prezumtiv de bună-credinţă are următoarele obligaţii:
a) să restituie bunurile în natură, ori de câte ori acest lucru este posibil;
Potrivit art.22 din Codul familiei, ,jn cazul în care soţul unei persoane
declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de
moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă. Prima căsătorie
este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii".
b) să restituie preţul primit, când a înstrăinat bunurile; în temeiul art.485 Cod
civil, păstrează în proprietate fructele culese.
Moştenitorul de rea-credinţă are următoarele obligaţii:

18
a) să restituie bunurile în natură, dacă este posibil;
b) dacă a înstrăinat bunurile cu titlu oneros şi către un subdobânditor de
bună-credinţă, să restituie fie preţul, fie valoarea din momentul revendicării,
la alegerea reapărutului;
c) să restituie toate fructele, atât culese, cât şi neculese din neglijenţa lui, ori
echivalentul lor.
Cu privire la cel de-al doilea raport - dintre reapărut şi subdobânditorii unor
bunuri din succesiune -, soluţia diferă în funcţie de buna-credinţă ori reaua-
credinţă a subdobânditorului.
Pentru ipoteza subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu oneros, legea
consacră o excepţie de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus
accipientis. Dacă se aplică regula de drept comun exprimată în principiul
menţionat, ar trebui ca subdobânditorul să înapoieze bunurile.
în realitate, conform art.20 alin.2 din Decretul nr.31/1954, se stabileşte o altă
regulă: ,Dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât
dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată
moartă este în viaţă", adică dacă a fost de rea-credinţă.
Cu alte cuvinte, din interpretarea per a contraria a textului rezultă că au
obligaţia restituirii bunurilor subdobânditorii:
a) cu titlu gratuit, indiferent că sunt de bună sau rea-credinţă;
b) cu titlu oneros şi de rea-credinţă.
Top of the Document

3. Comorienţii
Potrivit art.21 din Decretul nr.31/1954, ,Jn cazul în care mai multe persoane
au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a
supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată".
Aşadar, prin expresia „comorienţi" se desemnează persoanele care au încetat
din viaţă în aceeaşi împrejurare - cum ar fi: accident aviatic, catastrofa de
cale ferată, naufragiu, cutremur de pământ, inundaţii, incendiu,
bombardament etc. -fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia.
Comorienţii prezintă utilitate practică în materie succesorală, întrucât,
potrivit art.654 Cod civil, ,fentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce
succede să existe în momentul deschiderii succesiunii".
Dovada clipei morţii se poate face cu orice mijloc de probă admis de lege. In
situaţia în care o asemenea probă nu poate fi făcută - cum este cazul
comorienţilor -, va trebui să operăm cu prezumţii. Pentru această ipoteză,
legiuitorul a instituit prezumţia simultaneităţii ori concomitentei momentului
morţii.

19
Din cuprinsul art.21 din Decretul nr.31/1954 rezultă că, pentru a fi vorba de
comorienţi, este necesar să fie întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:
• să fie vorba de cel puţin două persoane;
• persoanele să fi murit în aceeaşi împrejurare;
• să nu se poată stabili că una a supravieţuit alteia. Pentru identitate de
raţiune se admite că există comorienţi
şi în cazul în care persoanele au dispărut ori au murit în două sau mai multe
împrejurări, dar produse în acelaşi timp, fără a se putea^stabili care a murit
mai înainte.
în legătură cu condiţia vocaţiei succesorale reciproce între comorienţi, în
literatura de specialitate s-au conturat două puncte de vedere:
• între persoanele care au murit în aceeaşi împrejurare să existe o vocaţie
succesorală reciprocă;
• nu se cere condiţia reciprocităţii vocaţiei succesorale (exemplu, una dintre
persoane este legatar universal; una dintre persoane este nedemnă pentru a
succede pe cealaltă etc.).
Top of the Document

20