CAPACITATEA CIVILĂ

Capacitatea de folosință&Capacitatea de exercițiu

Art. 28. Capacitatea civilă
(1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.
(2) Orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute
de lege, capacitate de exerciţiu
 Art. 29 Limitele capacităţii civile
(1) Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.
(2) Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu.

Deci, ceea ce legea permite este doar limitarea capacităţii civile a persoanei, iar aceasta se poate realiza fie prin îngrădirea capacităţii de folosinţă, fie chiar prin
lipsirea persoanei, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu.
Limitele capacităţii de folosinţă
Prima idee care se desprinde din interpretarea prevederilor alin. (1) NCC este deci aceea că nimeni nu poate fi lipsit, pentru niciun motiv, de capacitatea sa de
folosinţă. Cu caracter excepţional, este permisă doar îngrădirea capacităţii de folosinţă. Asemenea limitări pot fi aduse numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute
de lege. Textul comentat consacră astfel principiul intangibilităţii capacităţii de folosinţă.
După scopul în care au fost instituite, incapacităţile de folosinţă se împart în: incapacităţi cu caracter de sancţiuni şi incapacităţi cu caracter de protecţie
Exemplu, decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este incapacitate cu caracter de sancţiune, pe când incapacitatea notarului public care a autentificat
testamentul de a primi legate cuprinse în acest act [art. 991, lit. a) NCC] este o incapacitate cu caracter de protecţie, instituită în favoarea dispunătorului.
Sancţiunea care intervine în cazul nerespectării unei incapacităţi este nulitatea absolută sau nulitatea relativă a actului juridic încheiat, în funcţie de natura
interesului ocrotit. De cele mai multe ori, norma juridică prin care a fost instituită incapacitatea prevede ea însăşi natura nulităţii.

Limitele capacităţii de exerciţiu

Dacă nici chiar prin lege o persoană nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă, în materia capacităţii de exerciţiu lucrurile sunt mai nuanţate. Şi în acest caz însă
limitările nu pot fi impuse decât prin lege.
Nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu este sancţionată cu nulitatea relativă a actelor juridice încheiate.
Principiul inalienabilităţii capacităţii - alin. (2) al art. 28 NCC;
Specificitatea capacităţii civile a persoanelor juridice
Dispoziţia legală analizată se aplică în egală măsură şi persoanelor juridice, dar cu particularităţile pe care natura acestui subiect de drept le atrage. Astfel,
capacitatea de folosinţă a tuturor persoanelor juridice este limitată de principiul specialităţii [art. 206 alin. (2) NCC]. Pe de altă parte, nu există persoană juridică cu
capacitate de exerciţiu restrânsă (în sensul consacrat de art. 41 NCC) sau lipsită de capacitate de exerciţiu.
 Art. 34.
Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligații civile.

Capacitatea de folosinţă este o parte a capacităţii civile a persoanei fizice.

Este vorba despre partea esenţială a capacităţii civile pentru că, aşa cum am arătat deja, dacă persoanele fizice pot avea sau nu
capacitate de exerciţiu, nu este de conceput ca acestea să nu aibă capacitate de folosinţă.
Capacitatea de folosinţă este o vocaţie generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii civile, pe care fiecare persoană fizică o
va materializa în mod specific, fie prin intermediul capacităţii sale de exerciţiu, fie, în cazul persoanelor lipsite de capacitate de
exerciţiu, prin reprezentantul său legal. De aceea se şi spune despre capacitatea de folosinţă că este una din premisele capacităţii
de exerciţiu a persoanei fizice.
Conţinutul capacităţii de folosinţă este dat de aptitudinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile, cu excepţia celor oprite de
lege. Acest conţinut este format prin reunirea a două laturi: latura activă, care cuprinde toate drepturile, şi latura pasivă, în care se
includ toate obligaţiile. Din conţinutul capacităţii de folosinţă sunt exceptate drepturile care, potrivit legii, nu pot aparţine
persoanelor fizice în general sau anumitor persoane fizice.
DECI: Capacitatea civilă le conferă deci persoanelor fizice vocaţia de a avea orice fel de drepturi şi obligaţii civile, motiv pentru care
este imposibilă o prezentare exhaustivă a acestora. În esenţă, este vorba despre drepturile patrimoniale şi despre drepturile
personal nepatrimoniale şi obligaţiile corelative acestora.
 Art. 35.Durata capacității de folosință
Capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia.

Regula: Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este marcat de momentul naşterii persoanei.

Până la naştere copilul nu are o individualitate distinctă, ci este doar o parte a sistemului biologic al mamei (pars viscerum matris).
Embrionul sau fetusul (distincţia se face în funcţie de stadiul de dezvoltare a copilului nenăscut) nu au o existenţă autonomă, nu sunt
fiinţe umane desăvârşite şi, ca urmare, nu au personalitate juridică.

Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice are loc la moartea acesteia, care poate fi fizic constatată sau declarată
judecătoreşte.
Data morţii persoanei fizice este menţionată în actul de deces care se întocmeşte în urma acestui eveniment şi pe baza căruia se
eliberează certificatul de deces. În cazul morţii fizic constatate, respectiv atunci când are loc examinarea cadavrului, completarea
datei morţii se face fie pe baza datei menţionate în actul medical constatator al morţii, fie în temeiul declaraţiei persoanei care a
înştiinţat organele de stare civilă despre decesul unei persoane, dacă nu a fost întocmit un certificat constatator al morţii de către
medic. În cazul declarării judecătoreşti a morţii, data morţii va fi cea stabilită prin hotărârea judecătorească declarativă de moarte,
rămasă irevocabilă.
 Art. 36.Drepturile copilului conceput
Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu
Prevederea legală este inspirată din maxima juridică latină infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis ejus agitur (copilul conceput este
considerat că există, ori de câte ori este vorba despre drepturile sale).
Se consacră astfel o excepţie de la regula conform căreia persoana fizică dobândeşte capacitate de folosinţă la naştere prin aceea că, atunci când este vorba
despre drepturile sale, această capacitate i se recunoaşte şi copilului încă nenăscut. Este vorba despre aşa-zisa capacitate de folosinţă anticipată a copilului
conceput.

Condiţiile recunoaşterii capacităţii de folosinţă a copilului conceput sunt cumulative:

1. – copilul să se nască viu (este îndeplinită dacă copilul a respirat fie şi o singură dată, ceea ce se dovedeşte prin prezenţa aerului în plămâni - chiar dacă
ulterior acesta a murit. Nu este necesar ca acest copil să fie şi viabil)
2. – să fie vorba despre drepturile copilului, iar nu despre obligaţiile sale civile.

Conţinutul capacităţii de folosinţă a copilului conceput.

Deşi regula infans conceptus a fost elaborată în materia succesiunilor, pentru a-i permite copilului conceput să-şi moştenească tatăl care a decedat înaintea de
naşterea sa, ea se referă la dobândirea oricăror drepturi şi prin alte moduri de dobândire decât moştenirea. Principalul domeniu de aplicare al regulii infans
conceptus rămâne însă cel al dobândirii drepturilor prin moştenire, motiv pentru care prevederile art. 957 NCC, consacrate capacităţii de a moşteni, fac referire
expresă la aplicarea dispoziţiilor art. 36 NCC.
Aplicarea regulii infans conceptus presupune determinarea momentului concepţiei copilului, pentru că numai astfel putem afla dacă respectivul copil putea fi
considerat că exista la data când dreptul pe care ar urma să-l dobândească a luat naştere. Determinarea acestui moment se face recurgând la regulile
referitoare la timpul legal al concepţiunii, consacrate de art. 412 NCC.
 Art. 412 Timpul legal al concepțiunii
(1) Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al
concepţiunii. El se calculează zi cu zi.
(2) Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de
timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval.

Timpul legal al concepţiei este intervalul cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului. Pornind de la un
fapt cunoscut, acela al datei naşterii copilului, pe baza datelor oferite de ştiinţele medicale referitor la perioada cea mai scurtă şi
perioada cea mai lungă de gestaţie completă care să permită naşterea unui copil viu şi, în principiu, viabil, legiuitorul prezumă faptul
concepţiunii copilului într-un anume interval.
Modul de calcul. Timpul legal al concepţiunii se calculează zi cu zi, regresiv, pornindu-se de la ziua naşterii copilului, zi care nu se va
include fiindcă textul se referă la timpul „dinaintea naşterii”, în schimb va intra în calcul ziua de împlinire.
În acest fel, prin includerea zilei de împlinire, diferenţa dintre cele două intervale – 300 de zile şi 180 de zile – este de 121 zile
Teoretic cel puţin, copilul putea fi conceput în oricare din cele 121 de zile.
Stabilirea de subperioade. Dispoziţia cuprinsă în art. 412 alin. (2) NCC permite în mod explicit stabilirea unei subperioade
determinate exclusiv prin mijloace de probă ştiinţifice, fie în interiorul termenului legal al concepţiunii, fie în afara acestuia,
subperioadă în care faptul concepţiei să aibă probabilitatea cea mai ridicată şi care să delimiteze din punct de vedere temporal
probaţiunea prin orice mijloace a filiaţiei.
Caracterul prezumţiei. Timpul legal al concepţiunii este o prezumţie legală mixtă, intermediară, în sensul că proba faptului
procreaţiei într-o anumită subperioadă, deşi permisă, este restricţionată, nefiind admisibile decât mijloacele de probă ştiinţifice.
 Art. 957.Capacitatea de a moşteni
(1) O persoană poate moşteni dacă există la momentul deschiderii moştenirii.
(2) Dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a
se moşteni una pe alta.

Față de dispozițiile legale menționate putem spune deci că au capacitate succesorală:

a) persoanele fizice în viaţă la data deschiderii moştenirii (indiferent de durata vieţii);
b) persoanele dispărute (sunt considerate a fi în viaţă – art. 53 NCC);
c) persoanele fizice concepute, dar nenăscute la data deschiderii moştenirii (art. 36 NCC);
d) persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii şi, respectiv, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din
momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod
legal (a se vedea art. 208 NCC; menţionăm că persoanele juridice au doar capacitatea succesorală testamentară, nu şi legală).
Nu au capacitate succesorală:
e) persoanele fizice care nu sunt în viaţă (includem în această categorie copilul născut mort, predecedaţii, copilul nenăscut la data deschiderii
succesiunii, care nu beneficiază de prezumţia instituită de art. 412 NCC) şi
f) persoanele juridice care nu au un act de înființare și nici nu se dispune asupra înființării lor prin testament;
g) comorienţii – astfel, conform alin. (2) al art. 957 NCC, două sau mai multe persoane care au decedat în acelaşi timp, fără a se putea stabili
ordinea deceselor, sunt lipsite de capacitate succesorală. Circumstanţele morţii nu prezintă nici o relevanţă, putând fi vorba despre aceeaşi
împrejurare (accident auto, incendiu, catastrofă aeriană, naufragiu etc.) sau despre situaţii diferite, iar consecinţa juridică a lipsei capacităţii
succesorale atrasă de imposibilitatea stabilirii momentului exact al morţii (oră, minut) este direct dedusă prin textul de lege, nemaiinstituindu-se
prezumţia morţii concomitente. Din punct de vedere practic, situaţia comorienţilor interesează atât moştenirea legală, cât şi cea testamentară,
nu numai în situaţia în care defuncţii au vocaţie succesorală reciprocă, ci şi în cazul vocaţiei succesorale unilaterale.
 Art.49
(1) În cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la
cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în viaţă.
(2) Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socoteşte de
la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic.

Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice are loc la moartea acesteia, care poate fi fizic constatată sau declarată judecătorește.
Moartea fizic constatată este aceea care se stabilește pe baza examinării cadavrului.
Moartea declarată judecătoreşte este o moarte prezumată, care se declară prin hotărârea instanței de judecată şi se referă la persoane fizice
care au dispărut în împrejurări care fac credibilă ideea că dispariţia lor este rezultatul morţii. În toate situaţiile de declarare judecătorească a
morții nu a fost posibilă identificarea şi

Sunt două categorii de cazuri de declarare judecătorească a morții: cazul general (care, în linii mari, corespunde declarării judecătorești a
morții, precedată de declararea judecătorească a dispariției din vechea reglementare) şi cazurile speciale.

Cazul general de declarare judecătorească a morții

Cazul general, reglementat de art. 49 NCC, are în vedere persoana dispărută în privința căreia există indicii că a încetat din viață. Nu este deci
suficient ca persoana să lipsească de la domiciliu timp îndelungat, ci este necesară şi existenta unor indicii care să facă plauzibilă încetarea sa
din viaţă.
Pe de altă parte, este necesar să fi trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că persoana în cauză
era în viaţă.
Termenul de 2 ani începe să curgă fie de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut, fie, dacă această dată nu se poate
stabili cu exactitate, de la sfârşitul lunii în care acestea s-au primit. Dacă nici luna nu se poate stabili, termenul de 2 ani se va calcula de la
sfârşitul anului calendaristic în care au fost primite ultimele informaţii sau indicii despre cel dispărut.
Cererea prin care se solicită declararea judecătorească a morţii poate fi formulată de orice persoană interesată.
 Art. 50 Cazuri speciale
(1) Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte a se
presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia. (2) Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariţia nu poate fi stabilită,
sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 49 alin. (2).
(3) Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie.

A. Cazuri speciale de declarare judecătorească a morții

1. Cazul persoanei care a dispărut în împrejurări deosebite - se referă la persoana care a dispărut în împrejurări deosebite, care fac credibilă concluzia că aceasta nu le-a putut supravieţui .
Împrejurările avute în vedere de legiuitor sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, faptele de război sau altele asemănătoare. Enumerarea împrejurărilor
în care ar putea avea loc dispariţia nu este deci limitativă.
Este necesar să se aştepte curgerea unui termen de 6 luni de la data dispariţiei, înainte de pronunţarea hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii. Termenul de 6 luni este considerat
suficient de legiuitor fie pentru ca persoana dispărută să reapară (eventual, în cadrul operaţiilor de salvare), fie pentru căutarea cadavrului său.
2. Cazul persoanei despre care se ştie că a decedat - se are în vedere dispariţia persoanei în împrejurări care conferă un mare grad de certitudine în privinţa survenirii decesului, motiv pentru
care acţiunea prin care se cere declararea judecătorească a morţii poate fi formulată fără a se mai aştepta împlinirea unui termen de la dispariţie.
Instanţa sesizată să aprecieze, în funcţie de circumstanţele în care a avut loc dispariţia, dacă motivul invocat în cerere poate fi încadrat sau nu în prevederile art. 50 alin. (3) NCC. Pentru a se
pronunţa o hotărâre de admitere în acest caz, este necesar ca din probe să rezulte cu siguranţă că decesul s-a produs în acea împrejurare.
Prevederile textului citat vor fi aplicabile atât în ipoteza în care cadavrul nu a fost găsit, cât şi în aceea în care cadavrul a fost găsit, dar nu există certitudinea că el îi aparţine celui a cărui
moarte se cere a fi constatată, datorită imposibilităţii identificării sale.
B. Stabilirea datei dispariţiei
3. Reguli de stabilire a datei dispariţiei. Alineatul (2) al art. 50 NCC oferă o soluţie pentru situaţia imposibilităţii stabilirii zilei în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariţia. În
astfel de situaţii vor fi aplicabile prevederile art. 49 alin. (2) NCC. Ca urmare, termenul de 6 luni după expirarea căruia poate fi cerută declararea judecătorească a morţii unei persoane care a
dispărut într-una din împrejurările la care se referă art. 50 alin. (1) NCC va începe să curgă de la sfârşitul lunii când a avut loc această împrejurare, iar dacă nici luna nu poate fi stabilită, de la
sfârşitul anului calendaristic.
Modul de stabilire a datei dispariţiei, prin aplicarea regulilor arătate mai sus, nu ar putea fi folosit şi în ipoteza reglementată de art. 50 alin. (3) NCC, care presupune stabilirea cu siguranţă a
faptului că decesul s-a produs în respectiva împrejurare. Nu este posibil să se aprecieze că decesul s-a produs, în mod sigur, într-o anumită împrejurare, dacă planează incertitudinea asupra
momentului când acea împrejurare s-a produs.