MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA " DIMITRIE CANTEMIR" DIN TÎRGU MUREȘ

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT
CAPACITATEA DE EXERCIȚIU A PERSOANEI FIZICE

Îndrumător:
Prof univ.dr. Nagy Oana
Asis. Univ. Andrei Murgu

Student
Boar Mihăiță Vasile
 Tîrgu Mureș
2020

PLAN

Cuprins
INTRODUCERE.......................................................................................................................................3
1. NOȚIUNEA DE PERSOANĂ FIZICĂ............................................................................................3
1.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice...............................................................................3
1.2. Capacitatea de folosință anticipată...........................................................................................4
1.3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice...............................................................................6

2. INDIVIDUALIZAREA PERSOANEI FIZICE................................................................................8

3. OCROTIREA UNOR CATEGORII DE PERSOANE FIZICE.......................................................9

4. TEMEIURILE, MODUL ȘI EFECTELE DECLARĂRII PERSOANEI FIZICE DISPĂRUTE

FĂRĂ URMĂ. EFECTELE APARIȚIEI PERSOANEI DECLARATE DISPĂRUTE FĂRĂ URMĂ
.............................................................................................................................................................11

BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................................14
 INTRODUCERE

1. NOȚIUNEA DE PERSOANĂ FIZICĂ

Subiectele de drept civil, adică participanţii la raporturile juridice civile (purtătorii de drepturi
subiective civile şi de obligaţii civile), se împart în două categorii: persoanele fizice şi persoanele
juridice.
Prin noţiunea de persoană fizică1 se desemnează omul, privit ca titular de drepturi subiective
civile şi de obligaţii civile. Trebuie subliniat că, în dreptul modern, orice fiinţă umană are calitatea de
subiect de drept civil, deci orice om are calitatea de persoana fizică.
Sub aspect etimologic, este de menţionat că termenul „persoană” provine din cuvîntul latin
persona, ce desemna la teatru masca pe care o purta pe scenă actorul, sugerând rolul său în piesă.
preluându-se acest cuvânt în drept, s-a dorit să se exprime rolul omului de actor pe scena vieţii juridice.
Deşi, ab originem, noţiunea de persoană fizică aparţinea numai dreptului civil, în sensul că
exprima calitatea omului de a fi subiect de drept civil, este totuşi de reţinut că, uneori, mai ales în
literatura de specialitate, noţiunea de „persoană fizică” este însoţită de atributul „ca subiect de drept
civil”, iar aceasta datorită faptului că noţiunea în discuţie a ajuns să fie utilizată nu numai în dreptul
civil, ci şi în alte ramuri de drept, pentru a exprima calitatea omului de subiect de drept într-o ramură
sau alta.

1.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice2

Pornindu-se de la această definiţie legală, în doctrină au fost oferite mai multe definiţii noţiunii
de capacitate civilă de folosinţă. În ce ne priveşte, vom defini capacitatea civilă de folosinţă a persoanei
fizice ca fiind acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea
drepturi subiective civile şi obligaţii civile.

1 https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-civil-introducere/persoana-fizica/ data 20.05.2020 ora 17:10

2 https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-civil-introducere/persoana-fizica/ data 20.05.2020 ora 17:20
 Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice prezintă următoarele caractere juridice:
legalitate, generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, egalitate şi universalitate.
Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este acel caracter ce constă în faptul că
legea reglementează toate aspectele (instituire, început, conţinut, încetare) referitoare la capacitatea
civilă de folosinţă, deci această capacitate este exclusiv de domeniul legii, ea nefiind de domeniul
voinţei individuale.
Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este acel caracter care constă în faptul
că prin capacitatea de folosinţă a persoanei fizice se exprimă aptitudinea generală şi abstractă de a avea
toate drepturile şi obligaţiile civile.

Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege însuşirea acestei

capacităţi de a nu putea forma obiect de renunţare, nici măcar parţială, şi nici obiect de înstrăinare.
Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se desemnează acea caracteristică a
acesteia de a nu i se putea aduce limitări (îngrădiri) decît prin texte exprese de lege.
Egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constituie concretizarea, pentru această
materie, a principiului egalităţii оn faţa legii civile.
Universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este acel caracter care constă în
însuşirea capacităţii de folosinţă de a fi recunoscută (atribuită) tuturor oamenilor.

Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice începe, în principiu, de la data naşterii. De la această
regulă există însă o excepţie, în sensul că drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă
numai dacă el se va naşte viu.

1.2. Capacitatea de folosință anticipată3

Această excepţie, care este cunoscută în doctrină şi sub numele de capacitatea de folosinţă
anticipată a persoanei fizice, îşi găseşte aplicare dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:
Să fie vorba de drepturile copilului, iar nu de obligaţii civile pentru acesta. Această condiţie este
îndeplinită nu numai atunci când ar fi vorba de dobândirea unui drept subiectiv civil , ci şi atunci când
copilul este chemat la o moştenire întreagă sau la o fracţiune dintr-o moştenire, chiar dacă aceasta
înseamnă că el dobândeşte nu numai activul, ci şi pasivul succesoral, deoarece acceptarea moştenirii
cuvenită unui minor este socotită întotdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar, ceea ce exclude
răspunderea pentru pasivul succesoral dincolo de limitele activului succesoral;

3 Drept civil Teoria generală a obligațiilor C Stănescu; C Bîrsan

 Copilul să se nască viu (nu însă neapărat şi viabil), fiind deci suficient ca respectivul copil să fi
respirat cel puţin o dată.

Conţinutul capacităţii de folosinţă

Conţinutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice este dat de aptitudinea persoanei
fizice de a avea toată drepturile subiective şi obligaţiile civile. Acest conţinut se obţine din reunirea a
două laturi: latura activă, adică aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile; latura
pasivă, adică aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaţii civile.

Clasificarea capacităţii de folosinţă

Incapacităţile de folosinţă pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Astfel, după izvorul lor,
deosebim: incapacităţi de folosinţă stabilite de legea civilă şi incapacităţi de folosinţă stabilite de legea
penală. În funcţie de modul în care operează, deosebim: incapacităţi ce acţionează de drept (ope legis)
şi incapacităţi care operează ca efect al unei hotărîri judecătoreşti (de exemplu, decăderea din drepturile
părinteşti). După finalitatea lor, incapacităţile se împart în incapacităţi cu caracter de sancţiune şi
incapacităţi cu caracter de protecţie sau de ocrotire.

a) Îngrădirile cu caracter de pedeapsă penală sunt stabilite de legea penală. Conform art. 62
din Codul penal, persoana care a săvârşit o infracţiune poate fi pedepsită cu privaţiune de libertate şi
poate fi privată de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate.

b) Îngrădirile cu caracter de sancţiune civilă, de asemenea, sunt reglementate expres prin

norme juridice. O astfel de îngrădire este prevăzută la art. 67 din Codul familiei, care stabileşte
decăderea din drepturile părinteşti.

c) Incapacităţile cu caracter de protecţie sunt prevăzute de legea civilă.Ele sunt incapacităţi

speciale fie de a încheia anumite acte juridice civile, fie de a dobândi anumite drepturi şi obligaţii.
Aceste îngrădiri sunt instituite pentru a ocroti (proteja) interesele unor anumite categorii de persoane,
avându-se în vedere situaţia specifică în care se află.

Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei4

Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este reglementată de art. 18 alin. (2) din
Codul civil, care prevede că această capacitate încetează odată cu moartea titularului. Concomitent cu
moartea persoanei fizice încetează calitatea de subiect de drept şi, implicit, capacitatea de folosinţă.
4 Drept civil Teoria generală a obligațiilor C Stănescu; C Bîrsan
Modul obişnuit de încetare a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, aşadar, este moartea.
Există însă situaţii când moartea persoanei fizice nu poate fi constatată direct. în aceste cazuri, se
recurge la declararea judecătorească a morţii (Codul civil, art. 52).

1.3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice beneficiază atât de o definiţie legală, cît şi de
diverse definiţii oferite în literatura de specialitate.  În ce ne priveşte, vom defini capacitatea civilă de
exerciţiu a persoanei fizice ca fiind acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei
fizice de a dobîndi şi exercita drepturi subiective civile, precum şi de a-şi asuma şi executa obligaţii
civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este reglementată în art. 19-26 din Codul civil.
Definiţia legală a capacităţii de exerciţiu este expusă în articolul 19, care prevede: „Capacitate de
exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobândi prin faptă proprie şi de a exercita drepturi
civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa”.
Ca şi capacităţii de folosinţă, capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice îi sunt specifice
următoarele caractere juridice: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea şi intangibilitatea.

1.3.1 Legalitatea capacităţii de exerciţiu constă în faptul că această capacitate este opera
legiuitorului, că instituirea, stabilirea conţinutului şi încetarea ei sunt stabilite prin lege, voinţa
individuală a omului neavând nici un rol. Chiar şi în cazurile în care legiuitorul admite dobândirea
capacităţii de exerciţiu depline înaintea împlinirii vârstei de 18 ani, capacitatea de exerciţiu rămâne a fi
operă a legiuitorului, voinţa persoanei neavând nici o relevanţă asupra capacităţii de exerciţiu.
Unicul izvor al capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este legea, iar normele legale
respective au caracter imperativ, persoanele fizice neavând posibilitatea de a deroga de la ele.

Generalitatea priveşte conţinutul capacităţii de exerciţiu, constând în aptitudinea abstractă a

persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi de a executa obligaţii civile
prin încheierea de orice act civil, cu excepţia celor interzise de lege.
Inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice constă în faptul că nimeni nu poate
renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de exerciţiu. Prin urmare, nimeni nu poate încheia
valabil vreun act juridic care să aibă ca obiect transmiterea alternativă a capacităţii sale de exerciţiu.
Prin voinţa sa, persoana fizică nu poate renunţa la capacitatea de exerciţiu, nici a o înstrăina.
Acest caracter al capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este prevăzut expres în art. 23 alin. (4) din
Codul civil, care dispune că renunţarea totală sau par¬ţială la capacitatea de exerciţiu, alte acte juridice
îndreptate spre limitarea per¬soanei în capacitatea de exerciţiu sunt nule.
Intangibilitatea capacităţii de exerciţiu este prevăzută expres la art. 23 alin. (3) din Codul civil,
care dispune că nimeni nu poate fi limitat în capacitatea de exerciţiu decât în cazul şi în modul
prevăzute de lege. În cele ce urmează se va ilustra că este posibilă limitarea capacităţii de exerciţiu dacă
persoana abuzează de băuturi alcoolice şi foloseşte substanţe narcotice.

Categoriile capacităţii de exerciţiu5

Spre deosebire de capacitatea de folosinţă, recunoscută tuturor persoanelor fizice, capacitatea de
exerciţiu nu poate fi egală. Ea se prezintă diferit, în funcţie de gradul de discernământ al persoanei.
Prezenţa capacităţii de folosinţă este o premisă a capacităţii de exerciţiu, dar insuficientă. Capacitatea
de exerciţiu presupune discernământul în virtutea căruia omul îşi poate reprezenta consecinţele juridice
civile ale manifestării sale de voinţă.
Codul civil reglementează în art. 20-25:

Capacitatea de exerciţiu deplină:

a) capacitatea de exerciţiu a persoanelor majore (care au împlinit vârsta de 18 ani);
b)capacitatea de exerciţiu a persoanelor care s-au căsătorit înaintea îm¬plinirii vârstei de 18 ani;
c) capacitatea de exerciţiu a persoanelor emancipate.

Capacitatea de exerciţiu restrânsă:

a) capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vârstă între 14 şi 18 ani;
b) capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vârstă între 7 şi 14 ani;

c) capacitatea de exerciţiu a persoanelor limitate în această capacitate din cauza abuzului de

băuturi alcoolice şi folosirii substanţelor narcotice;

Lipsa capacităţii de exerciţiu:

-a minorilor cu vârstă între 7 şi 14 ani;
-a persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu în conformitate cu prevederile art. 24 din Codul

5 Drept civil Teoria generală a obligațiilor C Stănescu; C Bîrsan

Civil.

Declararea incapacităţii
Spre deosebire de Codul civil din 1964, care includea în categoria de persoane incapabile numai
persoanele lipsite prin hotărâre judecătorească de capacitatea de exerciţiu, Codul civil în vigoare
include în această categorie şi minorii cu vârstă de până la 7 ani.
Drept temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice, conform art. 25 din Codul civil, „servesc
bolile mintale sau deficienţele mintale, din a căror cauză persoana nu poate conştientiza sau dirija
acţiunile sale”.
Bolile mintale sau deficienţele mintale, chiar adeverite prin certificat mediccal, nu dau dreptul a
considera persoana ca fiind incapabilă. Ea poate fi declarată ca atare numai de către instanţa de
judecată. Conform art. 302 alin.(2) din Codul de procedură civilă, pot adresa cerere în judecată pentru
declararea incapacităţii membrii de familie ai persoanei, rudele apropiate (părinţi, copii, fraţi, surori,
bunici), procurorul, organul de tutelă şi curatelă, instituţia psihiatrică.

2. INDIVIDUALIZAREA PERSOANEI FIZICE6

Persoana fizică se identifică în raporturile juridice cu ajutorul atributelor de identificare. Codul

civil cunoaşte două atribute de identificare a persoanei fizice: numele şi domiciliul.
Reglementarea legală a numelui este dată în Codul civil la art. 28 şi 29 şi în Legea privind actele de
stare civilă la art. 38,46 şi 49-53.
Numele ca atribut de identificare a persoanei fizice este utilizat în legislaţia civilă ca drept la
nume. De exemplu, în art. 28 alin. (1) din Codul civil se prevede că orice persoană fizică are dreptul la
nume, stabilit sau dobândit potrivit legii.
Numele este un drept subiectiv nepatrimonial. Conţinutul dreptului subiectiv la nume cuprinde
prerogativele titularului de a-1 purta, de a-1 folosi, facultatea de a cere îndreptarea, rectificarea erorilor,
a greşelilor strecurate în actele care cuprind numele, precum şi dreptul de a se opune folosirii numelui
său de către alte persoane.
6 Iulian Maftei Drept civil parte generală : Subiectele dreptului civil; Editura Universul Juridic
 Dreptul la nume ca drept subiectiv nepatrimonial se caracterizează prin:7
a)opozabilitate faţă de toţi (erga omnes), ce rezultă din faptul că este vorba de un drept absolut;
b) inalienabilitate, adică numele este strict personal, strâns legat de persoana fiecărui om. De
regulă, numele nu poate fi exercitat decât personal de către titular, reprezentarea fiind admisă numai ca
excepţie, în cazul numelui minorului, prin admiterea reprezentării în procedura schimbării ei pe cale
administrativă; cu alte cuvinte, titularul dreptului subiectiv la nume nu poate renunţa la numele său, nu-
l poate vinde etc;
c) imprescriptibilitate, ceea ce înseamnă că dreptul la nume nu este supus extinderii
termenului de prescripţie. Nici prescripţia extinctivă şi nici cea achizitivă nu se aplică în cazul
exercitării dreptului la nume. Dacă dreptul la nume este încălcat, titularul poate cere apărarea dreptului
său oricând, indiferent de timpul care s-a scurs de la încălcare. Pe de altă parte, nimeni nu poate
dobândi dreptul la nume prin uzucapiune.
Numele poate fi definit, aşadar, ca un cuvânt sau o totalitate de cuvinte cu ajutorul cărora
persoana fizică se individualizează în societate. Numele persoanei fizice este format din:
a) nume de familie;

b) prenume;
c) patronimicul, în cazurile prevăzute de lege.
Această structură a numelui este expusă la art. 28 alin.(2) din Codul civil, care prevede că numele
cuprinde numele de familie şi prenumele, iar în cazul prevăzut de lege, şi patronimicul. Regula este
totuşi că numele cuprinde numele de familie şi prenumele, doar în cazurile prevăzute de lege numele
putând include şi patronimicul. Art. 5 alin. (5) din Legea cu privire la actele de stare civilă prevede că,
la dorinţa persoanei de o altă naţionalitate decât cea moldovenească, se înscrie patronimicul.

3. OCROTIREA UNOR CATEGORII DE PERSOANE FIZICE

Pentru anumite categorii de persoane fizice aflate în situaţii speciale datorită vîrstei, stării de
sănătate mintală sau altor împrejurări deosebite, legea civilă oferă mijloace proprii de ocrotire. Este
vorba despre ocrotirea minorilor, a alienaţilor şi debililor mintali, a bolnavilor psihic periculoşi, precum
şi a unor persoane fizice care, deşi au capacitate de exerciţiu deplină, se află în anumite situaţii
deosebite, prevăzute de lege.

7 idem
 Ocrotirea minorului
Mijlocul juridic obişnuit de ocrotire a minorului este ocrotirea părintească, aceasta presupunând
că drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului se exercită, respectiv se
îndeplinesc de către părinţii săi (poate fi vorba de părinţii fireşti, adică de sînge ori, după caz, de
părinţii adoptatori).
Tutela minorului este acel mijloc juridic de ocrotire care intervine atunci cînd minorul este lipsit
de ocrotire părintească. Dacă pentru minorul lipsit de ocrotire părintească tutela este o măsură de
ocrotire, în schimb, pentru tutore, ea reprezintă o îndatorire, o sarcină.
Curatela minorului este tot un mijloc de ocrotire a minorului, însă are caracter temporar şi
subsidiar.
Curatela minorului se instituie în următoarele cazuri:
a) există contrarietate de interese între minor şi reprezentantul legal ori ocrotitorul legal;
b) se înlocuieşte tutorele cu un alt tutore, pînă la intrarea în funcţiune a noului tutore;
c) minorul este pus sub interdicţie, pînă la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie;
d) părintele sau tutorele minorului este împiedicat vremelnic să il ocrotească.

Ocrotirea bolnavului psihic prin interdicţia judecătorească

Interdicţia judecătorească este acea măsură de ocrotire care poate fi dispusă numai de către
instanţa judecătorească atunci cînd persoana fizică este lipsită de discernămîntul necesar îngrijirii
intereselor sale datorită alienaţiei sau debilităţii mintale şi constă în lipsirea de capacitate de exerciţiu şi
instituirea tutelei.
Interdicţia judecătorească nu trebuie confundată cu tratamentul medical obligatoriu, prin
internarea într-o unitate de psihiatrie a persoanei cu tulburări psihice.
Curatela persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, aflată în situaţii speciale
Alături de curatela persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu sau a persoanei cu capacitate de exerciţiu
restrînsă (aşa-numita curatela a incapabilului), legea reglementează şi aşa-numita curatela a capabilului,
care este o măsură de ocrotire luată în favoarea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, dar
care se află într-o situaţie deosebită, expres prevăzută de lege.

Cele două feluri de curatela nu trebuie confundate întrucît diferă regimul juridic aplicabil
fiecăreia. Astfel, după cum am văzut, curatela celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrînsă este guvernată de regulile aplicabile tutelei, în schimb, curatela persoanei fizice cu
capacitate de exerciţiu deplină care se află într-o situaţie deosebită este cîrmuită de regulile aplicabile
mandatului.
a) din cauza bătrîneţii, a bolii  sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate
personal să îşi administreze bunurile ori să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare şi, din motive
temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant (aşa numita curatelă a persoanei aflate оn neputinţă
fizică);
b) din cauza bolii sau din alte motive, o persoană capabilă nu poate, nici personali nici prin
reprezentant, să ia măsurile necesare оn cazuri a căror rezolvare nu suferă amînare (aşa-numita curatelă
a persoanei aflate într-un caz de urgenţă),
c) o persoană, fund obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un
mandatar general (aşa-numita curatelă a celui care lipseşte vreme îndelungată de la domiciliu);
d) o persoană a dispărut fără a se avea ştiri despre ea şi nu a lăsat un mandatari general (aşa-
numita curatelă a dispărutului)

4. TEMEIURILE, MODUL ȘI EFECTELE DECLARĂRII PERSOANEI

FIZICE DISPĂRUTE FĂRĂ URMĂ. EFECTELE APARIȚIEI PERSOANEI
DECLARATE DISPĂRUTE FĂRĂ URMĂ

Absenţa îndelungată a persoanei fizice de la locul de trai, dacă nu este cunoscut locul aflării ei,
preocupă organizaţiile şi persoanele cu care s-a aflat în diferite raporturi juridice.
Pentru înlăturarea acestor instabilităţi juridice, legate de absenţa îndelungată a persoanei fizice, pentru
înlăturarea consecinţelor negative, indicate mai sus, legea prevede stabilirea unui statut special, şi
anume declararea persoanei dispărute fără urmă.
Declararea persoanei dispărută fără urmă este o instituţie a dreptului civil prin care, prin
hotărâre judecătorească, se stabileşte un fapt juridic complex de absenţă a persoanei fizice de la
domiciliul său statornic (sau principal) în cazul imposibilităţii stabilirii locului ei.
Temeiurile declarării persoanei fizice dispărute fără urmă sunt indicate în Codul civil la art. 49
alin. (1), care prevede că persoana fizică poate fi declarată dispăruta fără urmă dacă lipseşte de la
domiciliu şi a trecut cel puţin un an din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei.

Pentru declararea persoanei fizice dispărute fără urmă este necesară survenirea faptului
juridic complex:
a) lipsa la domiciliu a ştirilor despre locul aflării ei;
 b) absenţa ştirilor (de cel puţin un an);
c) imposibilitatea constatării din aceste ştiri, pe toate căile posibile, a locului de aflare a
persoanei.
Modul de declarare a dispariţiei. Dispariţia se declară de către instanţa de judecată la cererea
persoanei interesate (art. 49 alin. (1)). Instanţa judecăto¬rească este unicul organ competent să decidă
asupra declarării dispariţiei.
Declararea dispariţiei fără urmă se face conform prevederilor capitolului 27 din Codul de
procedură civilă. Dreptul de a înainta o asemenea cerere o are orice persoană interesată, de regulă:
soţul, părinţii, copiii, creditorii dispăru¬tului. Cererea privind declararea persoanei dispărută se depune
în instanţă judecătorească după expirarea a cel puţin un an din momentul primirii ulti¬milor ştiri despre
cel dispărut.
Efectele declarării dispariţiei. Hotărârea instanţei judecătoreşti de declarare a dispariţiei produce
efecte juridice doar la domiciliul dispărutului şi nu influen¬ţează capacitatea juridică a persoanei la
locul aflării ei. Toate actele încheiate de persoana declarată dispărută, dacă corespund cerinţelor legii,
sunt valabile, ho¬tărârea judecătorească de declarare a dispariţiei neinfluenţând valabilitatea lor.
Unele efecte ale declarării dispariţiei se desprind din Codul civil, art. 50. în primul rând, faptul că, dacă
este necesară administrarea permanentă a bunurilor dispărutului, instanţa judecătorească numeşte un
administrator. La cererea per¬soanei interesate, instanţa poate numi un administrator şi înainte de
expirarea unui an din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării persoanei dispărute. Cu acest
administrator, autoritatea tutelară va încheia un contract de admini¬strare fiduciară (Codul civil, art.
1053-1060). Administratorul fiduciar va între¬ţine, din contul bunurilor dispărutului, persoanele care se
aflau în întreţinerea acestuia. Tot din acele bunuri se sting datoriile dispărutului către creditori.

Efectele apariţiei persoanei declarate dispărută fără urmă.

Principalele efecte ale apariţiei persoanei declarate dispărută fără urmă sunt consemnate la art. 51 din
Codul civil. Dacă persoana declarată dispărută fără urmă apare sau dacă parvin ştiri despre locul unde
se află, instanţa de judecată, la cererea persoanei interesate, anulează hotărârea de declarare a dispariţiei
şi desfiinţează, după caz, administrarea fiduciară a patrimoniului celui dispărut (art. 51 alin. (1)).

Efectele declarării dispariţiei şi decesului unei persoane.

După cum s-a menţionat, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează odată cu moartea
sau cu declararea morţii ei. Evident, moartea şi declararea morţii sunt două lucruri diferite. Declararea
morţii se face în cazul în care moartea nu poate fi constatată fizic din motiv că lipseşte cadavrul ori că
acesta nu poate fi identificat.
Pentru declararea persoanei decedată nu se cere declararea ei anterioară dispărută fără urmă.
Conform art. 52 din Codul civil, persoana fizică poate fi declarată decedată pe cale judecătorească.

Drept temei pentru declararea persoanei declarate poate servi:

a) lipsa ei de la domiciliu sau în decursul a trei ani;

b) lipsa în decursul a şase luni a ştirilor despre ea dacă a dispărut fără urmă în împrejurări ce
prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a murit în urma unui
anumit accident;
c) militarul sau o altă persoană, dispăruţi fără urmă în legătură cu acţiuni militare, pot fi
declaraţi morţi pe cale judecătorească numai dacă au trecut doi ani din ziua încetării acţiunilor
militare.

În aceste trei cazuri este necesar să fie întreprinse toate măsurile pentru aflarea locului unde se
găseşte persoana, dar care nu au dat nici un rezultat şi nu se ştie dacă ea este vie sau moartă.

Termenul de şase luni pentru declararea morţii se aplică, după cum se indică în lege, dacă
persoana a dispărut fără urmă în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a
presupune că a murit în urma unui accident. Declararea persoanei decedată se efectuează conform
prevederilor capitolului XXVII din Codul de procedură civilă. Declarând persoana decedată, judecata,
după cum s-a menţionat, porneşte de la presupunerea (prezumţia) morţii sale. Drept dată a morţii
persoanei declarată decedată se consideră ziua în care hotărârea judecătorească de declarare a decesului
a rămas definitivă.

Dacă persoana dispărută fără urmă în împrejurări ce prezentau primejdie de moarte sau care dau
temei de a presupune că aceasta a murit în urma unui accident a fost declarată decedată, instanţa poate
să declare ca dată a morţii acestui cetăţean ziua morţii lui prezumtive (art. 52 alin. 3 din Codul civil).
Deci, după regula generală, ziua morţii persoanei declarată decedate este ziua în care a rămas
definitivă hotărârea judecătorească de declarare a morţii. Declararea persoanei decedată nu exclude
posibilitatea aflării ei în viaţă. Din acest considerent, hotărârea judecătorească de declarare a persoanei
decedate are efect juridic pentru ea şi pentru alte persoane numai la domiciliul său, adică la locul unde
a fost declarată moartă. Numai în acest loc se fac înscrieri în actele de stare civilă despre moartea ei,
căsătoria cu această persoană se consideră desfăcută, bunurile ce îi aparţineau trec la moştenitor.

Dacă persoana declarată decedată se află undeva în viaţă, hotărârea judecătorească nu

influenţează capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu la locul aflării ei. Toate actele juridice
încheiate de persoana declarată decedată sunt valabile şi au putere juridică datorită faptului că ea are
capacitate de exerciţiu. Declararea morţii ei nu are impact asupra drepturilor sale subiective, dobândite
în locul unde nu se ştia că a fost declarată moartea. Cu alte cuvinte, independent de hotărârea
judecătorească de declarare a morţii persoanei decedată, ea este aptă (capabilă) a fi titular de drepturi şi
obligaţii.

BIBLIOGRAFIE

https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-civil-introducere/
persoana-fizica/ data 20.05.2020 ora 17:10
Drept civil Teoria generală a obligațiilor C Stănescu; C Bîrsan, Editura ALL
Iulian Maftei Drept civil parte generală : Subiectele dreptului civil; Editura Universul
Juridic.