СUPRINS:

CAPITOLUL I .............................................................................................................. 2
EVOLUŢIA INFRACŢIUNII DE ÎNŞELĂCIUNE ........................................................... 2
1.1. Scurt istoric ........................................................................................................... 2
1.2. Infracţiunea de înşelăciune în dreptul penal român - referinţe istorice ........... 4
1.3. Elemente de drept comparat privind infracţiunile contra patrimoniului,
incluzând şi înşelăciunea ............................................................................................ 7
CAPITOLUL II ........................................................................................................... 12
ASPECTE COMPARATIVE ALE INFRACŢIUNII DE ÎNŞELĂCIUNE POTRIVIT
CODULUI PENAL ACTUAL (LEGEA NR.286/2009) ŞI CODUL PENAL DIN 1968 .. 12
2.1. Structura incriminării ....................................................................................... 12
2.2. Înşelăciunea în accepţiunea Curţii Constituţionale şi dezlegări de drept
ale înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie ..................................................................... 18
2.3. Conţinutul infracţiunii de înşelăciune .............................................................. 31
2.3.1. Structura incriminării ................................................................................. 31
2.3.2. Condiţii preexistente ................................................................................. 32
2.3.3. Conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune ................................... 38
2.3.4. Modalităţi. Sancţiuni ................................................................................. 49
CAPITOLUL III .......................................................................................................... 53
CORELAŢII ALE INFRACŢIUNII DE ÎNŞELĂCUIUNE CU ALTE INFRACŢIUNI ...... 53
3.1. TRAFIC DE INFLUENŢĂ VS. ÎNŞELĂCIUNE .................................................. 53
3.2. ÎNŞELĂCIUNE VS. ABUZ DE ÎNCREDERE .................................................. 60
3.3. ÎNŞELĂCIUNE VS. ÎNŞELĂCIUNE PRIVIND ASIGURĂRILE ...................... 61
CAPITOLUL IV .......................................................................................................... 63
ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELĂCIUNE ............ 63
CONCLUZII ............................................................................................................... 64
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................... 66

1
 “Înşelăciunea învăluie întotdeauna delictul într-o aparentă legalitate:
ceea ce se vede este legitim, ceea ce stă ascuns este înşelător” (Seneca)

CAPITOLUL I
EVOLUŢIA INFRACŢIUNII DE ÎNŞELĂCIUNE

1.1. Scurt istoric

Ocrotirea patrimoniului prin normele juridice de drept civil sau

penal a constituit, din totdeauna, un obiectiv prioritar al oricărui sistem
de drept, patrimoniul reprezentând o componentă importantă a vieţii
de zi cu zi a oricărei persoane fizice sau juridice.
Astfel, este important de menţionat faptul că Primul protocol
adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, ratificată de România prin Legea nr.
30/18.05.1994, a fost adoptat în 1950, ca urmare a unor negocieri
dificile între statele-părţi ale Convenţiei şi conţine, în primul său
articol, sediul materiei dreptului de proprietate - „Orice persoană fizică
sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate
fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional”. Prevederile art. 1 din Protocol au reuşit să
reglementeze, vag şi general, principiul respectării dreptului de
proprietate cu indicarea şi a îngrădirilor ce pot fi aduse acestui drept,
în aşa manieră incât acesta să fie garantat într-o măsură din ce în ce
mai mare, cu consecinţa existenţei multor hotărâri de condamnare a
statelor responsabile de încălcări ale dreptului de proprietate.
În terminologia legii penale, noţiunea de “patrimoniu” nu are acelaşi
înţeles ca şi în dreptul civil. Sub aspect civil patrimoniul înseamnă
totalitatea drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane1
sau cu alte cuvinte, patrimoniul reprezentă ansamblul de drepturi şi
obligaţii ale unei persoane, existând obligatoriu la orice subiect de
drept. Din cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale şi
incorporale, consumptibile sau fungibile, mobile sau imobile,
principale ori accesorii etc., adică tot ceea ce reprezintă puteri,
facilităţi, aptitudini ale subiectului privite din punct de vedere al valorii

1
Ion P. Filipescu –“Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale”, Editura Actami, Bucureşti,
1996, pag. 9;
2
 lor economice şi a raporturilor care se nasc din exerciţiul acestor
puteri, facilităţi, aptitudini2.
În dreptul penal noţiunea de patrimoniu în legătură cu infracţiunile
care se pot comite împotriva acestuia are un înţeles mai restrâns şi se
referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor
susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase, ori
de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos etc.3. De
aceea, mai corect ar fi să se denumească aceste infracţiuni ca fiind
îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu4, infracţiunea
putându-se îndrepta numai contra unui bun patrimonial, adică asupra
unei valori care face parte efectiv din activul patrimonial al unei
persoane.
Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului îl
constituie apărarea relaţiilor sociale care sunt vătămate sau puse în
pericol prin actul de conduită al unei persoane, legea având în vedere
protejarea valorilor sociale fundamentale, printre care şi dreptul de
proprietate. Obiectul juridic special, format numai dintr-un manunchi
de relaţii sociale, desprins din fascicolul care constituie obiectul juridic
generic. Obiectul juridic principal, format din relaţiile sociale ocrotite în
principal, întâlnit la infracţiunile complexe (spre exemplu, la
infracţiunea de tâlharie obiectul juridic principal îl constituie relaţiile
sociale de ordin patrimonial). Obiectul juridic secundar (adiacent),
format din relatiile sociale care sunt ocrotite în mod secundar (spre
exemplu, la infracţiunea de tâlharie relaţiile sociale care apăra
persoana). Obiectul material lucrul, animal, persoana etc. împotriva
căruia se îndreaptă infracţiunea şi ca urmare este vătămat sau pus în
primejdie, în pericol5.
Este de observat că incriminând faptele care aduc atingere
patrimoniului, legea penală are în vedere acţiunea ilicită a
făptuitorului, ceea ce presupune ca persoana care a comis o
infracţiune trebuie să dovedească că avea un drept pe care şi-a
întemeiat acţiunea împotriva patrimoniului, acţiune care i se
reproşează şi în raport de care organele de urmărire penală au făcut
dovada caracterului ei ilicit; dacă victima a fost deposedată ilegal de
un bun, aceasta nu este ţinută să facă dovada că avea calitatea de
proprietar sau de posesor ori de detentor legitim al bunului care i-a
fost sustras, însuşit sau distrus prin săvârşirea infracţiunii6.

2
Matei B. Cantacuzino – “Elementele dreptului civil”, Editura Casa Românească, Bucureşti, 1921, pag
36;
3
Uneori activitatea infracţională poate viza şi patrimoniul privit ca universalitate de bunuri (art. 214
C.pen/1968. - gestiunea frauduloasă).
4
Ghe.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, Al.Boroi, I.Molnar, I.Pascu, V.Lazăr –“Drept penal, partea specială”,
Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, pag. 196;
5
C. Bulai –“Drept penal, partea generala, vol. I”, Bucuresti, 1992, pag. 145;
6
V.Dongoroz -“Explicaţii teoretice ale Codului penal roman”, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, vol.
III, pag. 444;
3
 Legea penală a considerat că, pentru a ocroti patrimoniul şi
drepturile legate de acesta, se impune să fie apărate situaţiile de fapt
existente, în sensul că acestea să fie menţinute în starea în care se
aflau până la intervenţia ilicită a făptuitorului, întrucât orice modificare
a lor, prin fapte ilicite, duce la o imposibilă sau dificilă ocrotire reală a
entităţilor patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective. Este
neîndoielnic că, numai atâta vreme cât un bun îşi păstrează situaţia
de fapt stabilită şi cunoscută de cei interesaţi, oricine ar putea
pretinde că are vreun drept asupra acestui bun şi-l va putea valorifica
în mod real. Când bunul şi-a pierdut situaţia de fapt (a fost sustras,
ascuns, distrus etc.) orice valorificare a dreptului privitor la acesta
devine nerealizabil. Aşa se explică şi raţiunea pentru care legea
penală pedepseşte uneori chiar pe proprietar în cazul în care prin
acţiunea sa contribuie la schimbarea situaţiei de fapt al unui bun al
său în dauna intereselor legitime ale altor persoane.
Un alt specific al acestei categorii de infracţiuni este că sub
denumirea globală de “infracţiuni contra patrimoniului” există două
categorii mari de bunuri susceptibile a fi ocrotite prin incriminarea
faptelor contra patrimoniului, în raport cu formele de proprietate. Or,
delimitarea formelor fundamentale de proprietate care fac obiectul
ocrotirii penale este consacrată prin normele constituţionale din
art.135 alin.2 din Constituţie, care prevede “Proprietatea este publică
şi privată”.

1.2. Infracţiunea de înşelăciune în dreptul penal român - referinţe

istorice

Legislaţiile din toate timpurile şi toate orânduirile sociale au incriminat

şi sancţionat sever infracţiunile împotriva averii particulare, deosebirile
de reglementare şi tratament datorându-se perioadei istorice şi
particularităţilor proprii- dintre care nu în ultimul rând tradiţiile religioase
şi juridice - unei societăţi sau alteia.
În perioada sclavagistă, erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria,
jaful; mai puţin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietăţii, cum
ar fi înşelăciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, care erau
considerate ca delicte civile.
În perioada feudală se extinde treptat represiunea penală, cuprinzând
în sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce atingere
patrimoniului. De regulă, furturile mărunte se pedepsesc cu biciuirea,
însă, la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea (tres furtileus).
Dacă furturile erau grave se putea aplica această pedeapsă încă de la
primul furt, dată fiind şi frecvenţa infracţiunilor contra patrimoniului şi
gravitatea lor.
4
 În vechiul drept românesc existau reglementări foarte detaliate
referitoare la aceste infracţiuni. Astfel, Pravilele lui Vasile Lupu- „Cartea
pentru învăţături” din 1646- şi Matei Basarab - „Îndreptarea legii” din
1652, Codicele penale ale lui Alexandru Sturdza în Moldova - 1862 şi ale
lui Barbu Ştirbei - în Muntenia 1850, conţineau dispoziţii cu privire la
infracţiunile contra patrimoniului.
Codul penal român din 1864, deşi copiat în mare parte după Codul
penal francez, cuprindea în capitolele referitoare la „Crime şi delicte
contra proprietăţii”, numeroase incriminări inspirate din Codul penal
prusac - art. 306-380 - privitoare la apărarea patrimoniului menite să
asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.
În Codul penal de la 1864, în grupul infracţiunilor contra proprietăţii,
erau incluse şi unele infracţiuni care aveau numai indirect legătură cu
ocrotirea patrimoniului.
Codul penal român de la 1936 numit „Noul Cod penal Carol II”7 intrat
în vigoare la data de 1 ianuarie 1937 cuprindea această materie în
Cartea II, Titlul XIV intitulat „Crime şi delicte contra patrimoniului” – art.
524-573, fiind preluată înclusiv denumirea titlului din Codul penal
francez. Reglementarea infracţiunilor contra patrimoniului a fost
sistematiză în cinci capitole, astfel cum urmează: Cap. I - Furtul; Cap. II -
Tâlhăria şi Pirateria; Cap. III - Delicte contra patrimoniului prin
nesocotirea încrederii; Cap. IV - Strămutarea de hotare, desfiinţarea
semnelor de hotar, stricăciuni şi alte tulburări aduse proprietăţi; Cap. V -
Jocuri de noroc, loteria, specula contra economiei publice. După cum se
observă, Codul penal din 1936 a grupat toate infracţiunile contra
patrimoniului, în raport de obiectul juridic.
În art. 553 din Codul penal „Carol al II-lea”, inclus în Titlul XIV-„Crime
şi delicte contra patrimoniului”, Secţiunea VII8, era incriminată
înşelăciunea prin cecuri9, ale cărui forme ale actului de executare erau
inspirate din art. 84 pct. 2 din Legea10 nr. 59/1934 asupra cecului.
Atât în timpul cât a fost în vigoare Codul penal de la 1864, cât şi sub
imperiul Codului de la 1936, au existat anumite infracţiuni contra
patrimoniului, care erau prevăzute în legi speciale, ca de pildă, în Codul
Justiţiei Militare, în Codul comercial, în Codul silvic ş.a.
În perioada anilor 1944-1989 s-au produs unele schimbări importante,
din punct de vedere legislativ, în toate domeniile dreptului, dar cu
precădere în domeniul dreptului penal, în conformitate cu ideologia

7
Publicat în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 65 din 18 martie 1936;
8
Traian Pop - Codul penal “Carol al II-lea”, adnotat de G.Rătescu ş. a., partea specială;
9
Art. 553 Codul penal “Carol al II-lea” - “Acela care în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul
un folos material injust, emite un cec asupra unei bănci sau unei persoane, ştiind că nu are provizia
sau acoperirea necesară, ori suficientă, precum şi acela care, în acelaşi scop, după emisiune, retrage
provizia în tot sau în parte, sau interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de
prezentare, cauzând prin aceasta o pagubă posesorului cecului, comite delictul de înşelăciune prin
cecuri…”;
10
Publicată în Monitorul Oficial nr. 100 din 1 mai 1934;
5
vremii şi necesitatea proteguirii avuţiilor sau dreptului de proprietate. În
acest context, a fost adoptat Decretul nr. 192/1950 în conţinutul căruia s-
a definit noţiunea de „obştesc” şi aceea de „avut obştesc”11. Prin acest
act normativ a fost introdus în Titlul XIV al Codului penal din 1936 un nou
capitol cu denumirea „Unele infracţiuni contra avutului obştesc”, căruia,
ulterior, i s-au adus modificări, mai ales în privinţa agravării pedepselor,
făcându-se o discrimirare în raport categoria de bunuri protejate.
Ulterior, prin emiterea Codului penal de la 1968 a fost preluată
concepţia de ocrotire diferenţiată a patrimoniului. De aceea, în Titlul III
au fost prevăzute infracţiuni contra avutului particular, iar în Titlul IV,
infracţiuni contra avutului public sau obştesc.
După 1989, pornind de la necesitatea punerii de acord a legii penale
atât cu principiile constituţionale, cât şi cu realităţile din societatea
românească actuală, s-au adus numeroase modificări Codului penal din
1986, ultima şi cea mai importantă fiind realizată prin Legea nr. 140/1996
de modificare şi completare a Codului penal, prin care se prevede o
reglementare nouă în materia infracţiunilor contra patrimoniului, prin
modificarea şi completarea articolul 215 Cod penal cu aliniatele 4 şi 5.
Astfel, s-a modificat denumirea Titlului III din „Infracţiuni contra avutului
personal sau particular” în „Infracţiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV
„Infracţiuni contra avutului obştesc” a fost în întregime abrogat.
Ulterior, prin actualul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/25 iunie
2009 (Monitorul Oficial nr. 510/ 24 iunie 2009) s-a urmărit crearea unui
cadru legislativ coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor
inutile de norme existente în vechiul Cod penal şi în legile speciale;
simplificarea reglementărilor de drept substanţial, pentru a facilita
aplicarea lor unitară şi cu celeritate în activitatea organelor judiciare;
satisfacerea exigenţelor decurgând din principiile fundamentale ale
dreptului penal consacrate de Constituţie şi de pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte; transpunerea în cadrul legislativ penal naţional a reglementărilor
adoptate la nivelul Uniunii Europene; armonizarea dreptului penal
material român cu sistemele celorlalte state membre ale Uniunii
Europene, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată
pe recunoaştere şi încredere reciprocă; asigurarea previzibilităţii şi
predictibilităţii legii penale, precum şi creşterea încrederii generale în
actul de justiţie penală.
Astfel, potrivit Legii nr.286 din 2009, normele de incriminare a faptelor
contra patrimoniului, ca valoare socială ocrotită indiferent de titular, au
fost sistematizate în cinci capitole: „Capitolul I Furtul, Capitolul II Tâlhăria
şi pirateria, Capitolul III Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea
încrederii, Capitolul IV Fraudele comise prin sisteme informatice şi

11
Ghe.Nistoreanu, V.Dobrinoiu şi colectiv –“Drept penal, Partea specială”, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1997, pag. 190;
6
mijloace de plată electronice, Capitolul V Distrugerea şi tulburarea de
posesie”. În cadrul capitolului III sunt incriminate fapte contra
patrimoniului care se săvârşesc prin nesocotirea încrederii, categorie în
care au fost introduse înfracţiuni reglementate prin Codul penal din 1968,
precum: abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, însuşirea bunului
găsit şi înşelăciunea. Însă, în cadrul aceluiaşi capitol au introduse sau
reintroduse (având în vedere faptul că acestea au fost reglementate în
manieră asemănătoare în Codurile penale mai vechi) şi alte fapte
împotriva patrimoniul: abuzul de incredere prin fraudarea creditorilor,
înşelăciunea privind asigurările, deturnarea licitaţiilor publice şi
exploatarea patrimonială a persoanei vătămate.12
În privinţa infracţiunilor contra patrimoniului s-a urmărit atât o
simplificare a reglementării prin renunţarea la numeroase variante
agravate, cât şi o reconsiderare a limitelor legale de pedeapsă, în
vederea readucerii acestora în limite normale. Soluţia clasificării
infracţiunilor contra patrimoniului în mai multe categorii este promovată şi
în codurile penale ale unor ţări membre ale Uniunii Europene, cum este
cazul Codului penal francez, italian, german sau al Codului penal
spaniol.

1.3. Elemente de drept comparat privind infracţiunile contra

patrimoniului, incluzând şi înşelăciunea

Toate legislaţiile moderne cuprind reglementări ample care aduc

atingere proprietăţii, consecinţă firească a importanţei pe care o au
relaţiile de proprietate pentru dezvoltarea societăţii şi pentru stimularea
interesului individului la progresul acesteia, dreptul de proprietate fiind un
drept fundamental al omului ce se impune a fi protejat în mod deosebit,
mai ales în contextul actual.

Astfel, este interesantă de observat opţiunea legiuitorului italian de

a împărţi, în Codul penal13, faptele contra patrimoniului în două categorii:
„delicte contra patrimoniului prin violenţă împotriva bunurilor sau
persoanelor" şi „delicte împotriva patrimoniului prin înşelăciune”.
Delimitarea infracţiunilor contra patrimoniului este făcută pe criteriul
modului de săvârşire a faptelor - prin violenţă sau prin înşelăciune ori
fraudă. Infracţiunea de înşelăciune şi formele acesteia sunt incriminate în
capitolul intitulat „delicte împotriva patrimoniului prin înşelăciune", în
12
Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca, Ilie Pascu, Ioan Chiş Mirela Gorunescu, Costică Păun, Maxim
Dobrinoiu, Norel Neagu, Mircea Constantin Sinescu – “Noul Cod penal comentat. Partea specială,
ediţia aII-a, revizuită şi adăugită”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pag. 238 şi următoarele;
13
CODUL PENAL ITALIAN, intrat în vigoare în 1930, reglementează în Titlul XIII infracţiunile contra
patrimoniului, fiind incriminate fapte contra patrimoniului comise prin violenţă asupra persoanei şi
bunurilor (furt simplu şi agravat, răpire, sechestrare de persoane în scopul obţinerii de avantaje
material), şi prin fraudă (înşelăciunea, tăinuirea, însuşirea bunului găsit, camăta şi altele).
7
acest fel fiind subliniată importanţa acordată incriminării acestor fapte
datorită pericolului social sporit. Clasificarea, devenită tradiţională, din
legea penală italiană, distinge infracţiunile contra patrimoniului după cum
au la bază violenţa contra persoanei sau asupra lucrurilor şi infracţiunile
contra patrimoniului care au la bază frauda. Ceea ce prezintă un interes
deosebit este faptul că această clasificare a fost preluată de la juriştii
evului mediu care făceau deosebirea între faptele contra patrimoniului
comise prin violenţă şi cele comise prin fraudă, ceea ce denotă
importanţa deosebită a reglementării sub aspect penal a infracţiunilor
contra patrimoniului, în raport de diversitatea lor.
Capitolul II intitulat „delicte împotriva patrimoniului prin înşelăciune"
din Titlul XIII din Codul penal italian include următoarele fapte:
înşelăciunea; înşelăciunea calificată pentru obţinerea de alocaţii publice;
înşelăciune informatică; insolvabilitatea frauduloasă; distrugerea
frauduloasă a bunului propriu şi mutilarea frauduloasă a propriei
persoane în scopul obţinerii preţului unei asigurări; înşelăciunea asupra
persoanelor incapabile; camătă; camătă improprie etc.14
Potrivit art.640 din Codul penal italian, înşelăciunea constă în fapta
aceluia care prin diferite manopere frauduloase induce pe altul în eroare
pentru a-şi procura lui sau altuia un profit injust, producând o daună altei
persoane.
Plecând de la prevederiile care definesc infracţiunea de înşelăciune în
Codul penal italian, doctrina italiană subliniază că tendinţa legislaţiei
moderne este de a apropia înşelăciunea cu relevanţă penală de cea
civilă, astfel fiind suficientă simpla afirmaţie mincinoasă sau orice altă
modalitate de a induce în eroare sau a amăgi persoana
vătămată/prejudiciată pentru existenta infracţiunii. Acestă interpretare
este îmbrăţisată de către instanţele italiene care admit faptul că, în
prezent, că există infracţiunea de înşelăciune chiar cu privire la orice
acte de natură să inducă în eroare sau să surprindă buna-credinţă a
altuia, fiind suficientă inducerea în eroare. Aşadar, jurisprudenţa admite
faptul că manevrele frauduloase sau mijloacele dolosive care să
consolideze afirmaţiile mincinoase nu sunt necesare pentru a se
constata existenţa infracţiunii de înşelăciune şi, de urmare, sancţionarea
săvârşirii acesteia. Cu toate acestea, in jurisprudenta italiană se arată că
nu este suficientă o simplă tăcere, chiar dacă făptuitorul avea obligaţia
juridică de a informa, nici exploatarea unei stări anterioare de eroare,
nicio minciună neînsoţită de argumente înşelătoare.

Codul penal francez15, incriminează faptele contra patrimoniului în

Cartea a III-a „Crime şi delicte contra bunurilor”, care cuprinde două
14
George Antoniu – “Ocrotirea penală a patrimoniului în dreptul comparat”, Revista de drept penal nr.
2/2001, pag. 125.
15
CODUL PENAL FRANCEZ, intrat în vigoare la 01.10.1994., consacră în Cartea a III-a infracţiunile
contra patrimoiului denumită generic: “Crimele şi delictele contra bunurilor”.
8
titluri, titlul I „Însuşirea frauduloasă de bunuri" şi titlul II „Alte atingeri
aduse bunurilor", fiecare structurate pe 4 capitole. Infracţiunea de
înşelăciune este incriminată în primul titlu (art 313-1 - art. 312-2),
existând incriminări distincte pentru infracţiunile înrudite cu aceasta (art.
312-5 - art. 312-6- 1).
Potrivit legii penale franceze, comite infracţiunea de înşelăciune
(escroquerie) acela care, fie „prin folosirea unui nume fals sau a unei
calităţi false, fie abuzând de o calitate adevărată, fie prin folosirea de
manopere frauduloase, înşeală o persoană fizică sau juridică
determinând-o ca, în prejudiciul său ori a unui terţ, să remită bani, valori
sau un bun, oricare ar fi, să-i presteze un serviciu sau să consimtă la un
act referitor la o obligaţie sau o descărcare”16. Pedeapsa pt înşelăciune
în forma simplă este de 5 ani închisoare şi 2,5 milioane franci amendă,
iar pentru forma agravată pedeapsa este mai aspră – 7 ani închisoare şi
5 milioane franci amendă- “atunci când este săvârşită de o persoană
care este investită cu exerciţiul autorităţii publice, de o persoană care
apelează la public în vederea emiterii de titluri sau colectării de fonduri în
scopul întrajutorării umane şi sociale, în prejudiciul unei persoane a cărei
vulnerabilitate deosebită, boală, infirmitate, deficienţă fizică sau psihică
sau stare de graviditate, este aparentă sau cunoscută de autorul ei, sau
este săvârşită în bandă organizată”.
În viziunea doctrinei franceze, actuala reglementare a infracţiunii de
înşelăciune (în forma simplă) prevăzută de art.313 din Cod penal, deşi
nu mai reproduce ipotezele existente în reglementarea anterioară (art.
405), acestea sunt subînţelese ca scopuri ale acţiunii de înşelăciune şi
anume: pentru a convinge victima asupra existenţei unei întreprinderi
care în realitate nu există, pentru a convinge victima asupra existenţei
unor puteri sau a unui credit imaginar, sau pentru a face să se nască
speranţa unui succes sau teama de un accident sau producerea oricărui
alt eveniment himeric.

În ceea ce priveşte Codul penal german17, arăt că nici acesta nu

împărtăşea soluţia adoptată în vechiul Cod penal de către legiuitorului
român de a cuprinde într-un singur titlu toate infracţiunile contra
patrimoniului, ci alege soluţia de a grupa incriminările privind faptele
contra patrimoniului pe mai multe secţiuni (cum sunt secţiunea 19 „furtul
şi sustragerea", secţiunea 20 „tâlhăria şi şantajul", secţiunea 22
„înşelăciunea şi abuzul de încredere", secţiunea 25 „infracţiuni comise în
interes personal", secţiunea 27 „distrugerea de bunuri").

16
Ilie Pascu – “Infracţiunile contra patrimoniului. Drept comparat”, Revista de drept penal nr. 1/2007,
pag. 146-147.
17
CODUL PENAL GERMAN, adoptat la 15.05.1971, cu modificările aduse până la 01.10.1989,
reglementează în capitole diferite, atacurile asupra proprietăţii. Astfel, în capitolul XXII sunt incriminate
înşelăciunea simplă, înşelăciunea prin computer, înşelăciunea în acordarea subvenţiilor, înşelăciunea
în acordarea creditului, încălcarea încrederii şi altele.
9
 Datorită importanţei acordate şi a consecinţelor grave provocate,
pentru infracţiunea de înşelăciune, legiuitorul german a consacrat o
secţiune distinctă, intitulată „înşelăciunea şi abuzul de încredere" din
care fac parte următoarele fapte: înşelăciunea (art. 263), înşelăciunea
prin intermediul computerului (art. 264), înşelăciunea privind subvenţiile
(art. 264); înşelăciunea privind investiţiile de capital (art. 264 a),
infracţiunile privind asigurările (art. 265), obţinerea prin înşelăciune a
unui serviciu (art. 265 a), înşelăciunea privind creditele (art. 265 b),
abuzul de încredere (art. 266), reţinerea fără drept şi însuşirea salariilor
(art. 266 a) şi folosirea abuzivă a carnetelor de cecuri şi cărţilor de credit
(art. 266 b).
Potrivit art. 263 din legea penală germană, comite infracţiunea de
înşelăciune acela care, în scopul obţinerii pentru sine sau altul a unui
folos patrimonial ilicit, prejudiciază patrimoniul altuia inducându-l sau
menţinându-l în eroare prin crearea unor reprezentări false sau prin
denaturarea şi nesocotirea faptelor reale, iar pedeapsa este închisoarea
până la 5 ani sau amendă18.

Codul penal spaniol19 incriminează faptele contra patrimoniului

împreună cu cele împotriva ordinii socio-economice în Titlul XIII şi le
sistematizează pe capitole, astfel: în Capitolul I este incriminat furtul (art.
234-236); în Capitolul II - furtul cu folosirea forţei (art. 237-242); în
Capitolul III - extorcarea (art. 243); în Capitolul IV - furtul şi sustragerea
de vehicule în vederea utilizării (art. 244); în Capitolul V -uzurparea (art.
245); în Capitolul VI - frauda, care include: înşelăciunea (art. 248-251),
însuşirea necuvenită (art. 252), fraudarea fluidului energetic sau a altora
analoage (art. 255); în Capitolul VII este incriminată insolvabilitatea
pedepsibilă (art. 257-261); în Capitolul VIII - denaturarea preţului în
cadrul concursurilor şi licitaţiilor publice (art. 262); în Capitolul IX -
cauzarea de daune (art. 263-267), Capitolul X - cuprinde dispoziţii
comune (art.268-269)20; în Capitolul XI, sunt incriminate faptele privind
proprietatea intelelectuală şi industrială, piaţa şi consumatorii, în care se
includ: delicte privind proprietatea intelectuală (art. 270-272), delicte
privind proprietatea industrială (art. 273-277), delicte privind piaţa şi
consumatorii (art. 278-286), în Capitolul XII - sustragerea unui bun public
de utilitate socială sau culturală (art. 289); în Capitolul XIII - delicte

18
George Antoniu, Ocrotirea penală a patrimoniului în dreptul comparat, Revista de drept penal nr.
2/2001, pag. 158.
19
CODUL PENAL SPANIOL, în vigoare din 1973, cu modificările aduse până în anul 1992,
reglementează în Titlul XIII delictele contra proprietăţii. Printre incriminările cuprinse în acest titlu
figurează furtul sub toate formele lui – art. 500-506, înşelăciunea – art. 528, infracţiunea contra
dreptului de autor şi de proprietate industrială - art. 534- şi altele.
20
G. Antoniu, op. cit., pag. 143.
10
privind societăţile (art. 290-297) şi în Capitolul XIV - tăinuirea şi spălarea
banilor (art. 298).21

Codul penal model american22 enumera sub titlul „Infracţiuni contra

proprietăţii" toate incriminările care au ca obiect juridic relaţiile sociale
privitoare la proprietate, acestea fiind grupate pe mai multe categorii:
infracţiuni de distrugere a bunurilor aparţinând altei persoane prin
incendiere - foc sau explozie (art. 220.1, art. 220.2 şi art. 220.3), faptele
de spargere (burglary) şi de pătrundere ilicită (art. 221), tâlhăria (robbery,
art. 222.1), furtul şi infracţiunile corelative acestuia (fapte de furt cu
violenţă; faptele de furt simplu; furtul de servicii; folosirea neautorizată a
unui autovehicul; art. 223), faptele de contrafacere (forgery) şi alte
activităţi frauduloase (art.224; înşelăciunea şi contrafacerea; folosirea de
cecuri fără acoperire şi altele).
Prin această ultimă categorie, din care face parte şi înşelăciunea, de
exemplu, art. 224.14 care incriminează fapta aceluia care, prin amăgire,
determină pe altul să semneze orice document de natură să influenţeze
sau cu scopul de a influenţa interesele băneşti ale unei persoane, dar şi
prin celelalte texte care sancţionează diferite forme de procedee
frauduloase, legiuitorul american a urmărit incriminarea acelor fapte
realizate prin fraudă sau amăgire.

De asemenea, şi Codul penal portughez23 reglementează

infracţiunile contra patrimoniului, în Titlul IV sub denumirea de „Crime
contra proprietăţii”, fiind incriminate fapte de furt simplu, furt calificat,
abuz de încredere, înşelăciune, şantajul etc.

21
Ilie Pascu – “Infracţiunile contra patrimoniului. Drept comparat”, Revista de drept penal nr. 1/2007,
pag. 148.
22
Codul penal American din ediţia 1985, a fost elaborat de Institutul american de drept în vederea
orientării legislaţiei penale în statele americane.
23
Codul penal portughez, intrat în vigoare la 23.09.1982 cu modificările aduse până la 03.18.1992.
11
 CAPITOLUL II
ASPECTE COMPARATIVE ALE INFRACŢIUNII DE ÎNŞELĂCIUNE
POTRIVIT CODULUI PENAL ACTUAL (LEGEA NR.286/2009) ŞI
CODUL PENAL DIN 1968

2.1. Structura incriminării

Titlul destinat infracţiunilor contra patrimoniului prezintă o structură

asemănătoare celei din Codul penal din 1936 (Carol al II-lea), structură
adaptată însă la particularităţile societăţii actuale. Astfel, Titlul II
(Infracţiuni contra patrimoniului) cuprinde tot cinci capitole, după cum
urmează: I. Furtul; II. Tâlhăria şi pirateria; III. Infracţiuni contra
patrimoniului prin nesocotirea încrederii; IV. Fraude comise prin sisteme
informatice şi mijloace de plată electronice; V. Distrugerea şi tulburarea
de posesie. Faţă de cele 16 articole dintre care 15 prevăd infracţiuni (un
articol fiind destinat sancţionării tentativei), din reglementarea veche
(Titlul III din Codul penal/1968), noua reglementare (Titlul II din Cod
penal) cuprinde 29 de articole dintre care 25 prevăd infracţiuni (patru
articole fiind destinate sancţionării tentativei).
Spre deosebire de modul de reglementare din Codul penal din 1968,
care reglementa infracţiunile contra patrimoniului în cadrul unui aceluiaşi
titlu, prin Legea nr. 286 din 2009, care priveşte actualul Cod penal al
României, în cadrul infracţiunilor contra patrimoniului sunt incriminate, în
mod distinct, în Capitolul III intitulat “Infracţiuni contra patrimoniului prin
nesocotirea încrederii”, acele faptele contra patrimoniului care se
săvârşesc prin nesocotirea încrederii, categorie în care au fost incluse, în
primul rând: abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, însuşirea
bunului găsit şi înşelăciunea. În acelaşi timp, la acestea au fost adăugate
şi alte fapte împotriva patrimoniului ale căror acţiuni ilicite se întemeiază
pe nesocotirea încrederii şi anume: abuzul de încredere prin fraudarea
creditorilor, înşelăciunea privind asigurările, deturnarea licitaţiilor publice
şi exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, dar şi
infracţiunile de bancrută simplă şi bancrută frauduloasă preluate din
legislaţia specială, datorita opţiunii legiuitorului de a cuprinde în cod
unele dintre actualele incriminări din legile speciale.
Art. 244 Cod penal reglementează infracţiunea de înşelăciune, fiind
definită ca „(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte
adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos
patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.” Alin.2 al aceluiaşi articol reglemntează
forma agravată, astfel „Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau
calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu
12
închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el
însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni”, iar
ca element de noutate este că deşi acţiunea penală este pusă în mişcare
din oficiu, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală (conform alin.3
din art.244 Cod penal).
Aşadar, infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art.244 Cod
penal păstrează în totalitate forma anteriară a art.215 alin.1 şi alin.2 Cod
penal/1968 şi conţinutul constitutiv.
Au fost eliminate variantele calificate referitoare la comiterea
infracţiunii cu prilejul încheierii încheierii sau executării unui contract (în
actual Cod penal fiind incriminată într-o formă specială, numai cu privire
la cumpărarea sau achiziţionarea de bunuri sau servicii – sub forma
abuzului de incredere în fraudarea creditorilor, infracţiune prevăzută de
art.239 Cod penal)24. Mai mult, cecul fără acoperire fiind un instrument
fraudulos, sunt incidente dispoziţiile variantei agravate prevăzute şi în
noul text. În acelaşi timp, fapta ca atare (fără condiţia inducerii în eroare)
continuă să fie incriminată prin art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934
– Legea asupra cecului (articol modificat, dar neabrogat prin Legea nr.
187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal). Alte modificări semnificative intervin, ca şi în cazul celorlalte
infracţiuni patrimoniale, la nivel sancţionator. Este şi în acest caz o
revenire la pedepse echilibrate, fireşti. În plus, legiuitorul dă şi în acest
caz posibilitatea soluţionării conflictului pe baza înţelegerii dintre
protagoniştii acestuia, fiind prevăzută înlăturarea răspunderii penale prin
împăcare.
Conform art. 245 Cod penal, înşelăciunea privind asigurările constă în
distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare (au
semnificaţia acţiunilor descrise la art.253 Cod penal), ascunderea25 sau
înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii,
pierderii sau furtului, în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul,
suma asigurată; alin. 2 incriminează fapta persoanei care, în scopul
prevăzut în alineatul precedent, simulează, îşi cauzează sau agravează
leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat. Astfel, în
ceea ce priveşte înşelăciunea privind asigurările, ca variantă de specie a
înfracţiunii de înşelăciune, se remarcă faptul că, în condiţiile dezvoltării
susţinute a pieţei asigurărilor, a creşterii numărului şi ponderii asigurărilor
obligatorii, a crescut şi tentaţia unor persoane de a frauda asigurătorii în
scopul obţinerii unor foloase patrimoniale injuste. Cu toate acestea,
înşelăciunea privind asigurările reprezintă o preluare adaptată a
delictului de înșelăciune contra asigurătorului prevăzut în art. 554 Cod
24
Raluca Moroşanu şi Florin Streteanu – “Instituţii şi infracţiuni in noul cod penal, manual pentru uzul
formatorilor Scolii Naionale de Grefieri”, Bucureşti, 2010, pag.293;
25
Ascunderea bunului asigurat înseamnă dosirea tăiunuirea sau punerea bunului într-un loc ferit,
astfel încât să dea aparenţa dispariţiei ori sustragerii acestuia) – Norel Neagu – „Noul Cod penal
comentat, ediţia a II-a, partea Specială”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pag.301;
13
penal din 1936, realitatea socială impunând reglementarea ei, fiind
necesară forţa coercitivă a statului care să sancţioneze faptele cele mai
frecvente din ultimii ani. La fel ca la înşelăciunea prevăzută de art.244
Cod penal, legiuitorul dă aceaşi posibilitate de stingere a conflictului ivit
prin voinţa şi înţelegerea părţilor, împăcarea înlătură răspunderea
penală.26
Aşadar, înşelăciunea privind asigurările a fost reglementată ca o
formă distinctă a infracţiunii de înşelăciune, în raport de evoluţia socială.
Fapta prevăzută de art.245 Cod penal poate fi comisă prin: a.
distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun
asigurat; b. ascunderea bunului asigurat; c. înstrăinarea bunului asigurat;
d. simulare, cauzarea sau agravarea unor leziuni sau vătămări corporale.
Obiectul material al infracţiunii îl constituie un bun asigurat împotriva
distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului. În varianta prevăzută
de alin. 2, leziunile sau vătămările corporale trebuie să fie acelea care ar
fi cauzate de riscul asigurat (spre exemplu, un accident sau o boală.
Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă
penal, iar în varianta prevăzută de alin.2, subiectul activ este calificat
fiind persoana asigurată. Participaţia este posibilă sub toate formele. În
ceea ce priveşte subiectul pasiv, acesta este calificat indiferent de
variantă fiind vorba de asigurator.
În cazul asigurării de bunuri, asiguratorul se obligă să plătească o
despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau persoanei
îndreptăţite, la momentl producerii riscului asigurat27. Bunul trebuie să
asigurat impotriva distrugerii, degradării, uzării, pierderii sau furtului, iar
acţiunea făptuitorului trebuie să dea aparenţa realizării riscului asigurat.
Astfel, ar putea săvârşi infracţiunea prevăzută de art.245 Cod penal în
această variantă o persoană care, pe fondul crizei finainciare imobiliare,
îşi incendiază casa, pentru a primi suma asigurată mai mare decât
valoarea de piaţă a imobilului. Un alt exemplu, îl prezintă situaţia în care
o persoană îşi înscenează furtul maşinii pentru a dobândi suma
provenită din asigurarea furtului.28
Consumarea infracţiunii de înşelăciune privind asigurările are loc în
momentul în care se execută în întregime acţiunea incriminată, moment
în care se produce urmarea imediată care constă în crearea unei stări de
pericol pentru patrimoniul asiguratorului prin producerea sau similarea
producerii riscului asigurat. În atari condiţii, este corectă poziţia doctrinei
cu privire la faptul că infracţiunea de înşelăciune privind asigurările nu ar
subzista în situaţia în care făptuitorul, ulterior producerii riscului asigurat,

26
Valerian Cioclei – „Infracțiunile contra patrimoniului în Noul Cod penal – principalele modificări față
de reglementarea actuală în Noul Cod penal (Legea nr. 286/2009)”, Revista Curierul Judiciar nr.
7/2013;
27
A se vedea art.2199 Cod civil, privind contractul de asigurare;
28
Norel Neagu – „Noul Cod penal comentat, ediţia a II-a, partea Specială”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, pag.302;
14
nu întreprinde demersuri pentru plata de către aigurator a sumei
asigurate, fapta sa nefiind de natură a produce o pagubă în patrimoniul
asiguratorului.
Totodată, menţionez faptul că, în raport de conţinutul infracţiuni de
înşelăciune privind asigurările, se poate afirma că aceasta reprezintă o
sancţionare ca infracţiune distinctă a tentativei la infracţiunea de
înşelăciune, comisă într‐un caz special, faptă a cărei consumare nu este
condiţionată de producerea unui rezultat material constând într‐o
pagubă; astfel „tentativa” ajunge să fie sancţionată între limite mai mari
(închisoare de la unu la 5 ani - art. 245 alin. 1) decât faptul consumat
(închisoare de la 6 luni la 3 ani - art. 244 alin. 1)29.

Deturnarea licitațiilor publice (art. 246 NCP) este de asemenea o

reglementată anterior, aceasta fiind reglementată atât în Codul penal din
1864 la art. 351 sub denumirea generică „împiedicarea sau tulburarea
liberei concurenţe la licitaţiuni”, cât şi în Codul penal Carol al II-lea care
prevedea la art. 266 „delictul de împiedicare a concurenţei în licitaţiile
publice”. De asemenea, prin Legea nr. 301/2004 se incrimina o variantă
specială de înşelăciune, prin folosirea de mijloace frauduloase, „pentru a
îndepărta de la licitaţie publică o persoană sau de a limita licitaţiile ori
numărul participanţilor” (art. 260 alin. 5).30
Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile (art. 247 NCP)
reprezintă o reluare a delictului prevăzut de art. 542 Cod penal/1936,
mai exact delictul de exploatare a slăbiciunilor persoanelor incapabile
(art. 542); reglementarea infracţiunii prezintă asemănări alte legislaţii
penale europene, precum cu art. 157 Cod penal elvețian și art. 644 Cod
penal italian.
Potrivit art. 246 Cod penal, deturnarea licitaţiilor publice constă în
fapta de a îndepărta, prin constrângere sau corupere, un participant de
la o licitaţie publică, ori înţelegerea între participanţi pentru a denatura
preţul de adjudecare. În ceea ce priveşte deturnarea licitaţiilor publice,
practica ultimilor ani a demonstrat că, nu în puţine cazuri, participanţii la
o licitaţie publică au recurs a diferite manopere frauduloase, în scopul
îndepărtării de la licitaţie a unor potenţiali participanţi, alterând astfel
preţul de adjudecare. Faptele de această natură sunt incriminate şi de
alte legislaţii, cum este cazul art.313-6 C. pen. francez, art.230 C. pen.
portughez, art.262 C. pen. spaniol31.

Potrivit art. 247 Cod penal, exploatarea patrimonială a unei persoane

vulnerabile constă în fapta creditorului care, cu ocazia dării cu împrumut
29
Observaţiile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la proiectul Codului
Penal, http://www.mpublic.ro/Cp/observatii_piccj_cp.pdf, paragraf 23 b;
30
A se vedea, în acest sens C. Duvac –“Deturnarea licitaţiilor publice în Noul Cod penal”, în Revista
Dreptul nr. 12/2008, pag. 84 şi urm.;
31
Expunerea de motive a Proiectului noului Cod Penal, pag. 30;
15
de bani sau bunuri, profitând de starea de vădită vulnerabilitate a
debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii, ori relaţiei de
dependenţă în care debitorul se află faţă de el, îl face să constituie sau
să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de creanţă de
valoare vădit disproporţionată faţă de această prestaţie; alin. 2
sancţionează, ca formă agravată, punerea unei persoane în stare de
vădită vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicaţii cu alcool sau
substanţe psihoactive în scopul de a o determina să consimtă la
constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să
renunţe la un drept, dacă s-a produs o pagubă. Prin incriminarea
exploatării patrimoniale a unei persoane vulnerabile se doreşte
reprimarea unor fapte care au proliferat în ultimii ani şi care au produs
uneori consecinţe sociale devastatoare pentru persoanele care le-au
căzut victimă, fiind aproape zilnic semnalate în presă cazuri ale unor
persoane în vârstă sau cu o stare de sănătate precară care au ajuns să
îşi piardă locuinţele în urma unor asemenea înţelegeri patrimoniale
disproporţionate. Acest gen de fapte sunt incriminate în majoritate
legislaţiilor europene: art.157 C. pen. elveţian, art.226 C. pen. portughez,
care au inspirat redactarea prevederii, dar şi art.644 C. pen. italian,
art.313-4 C. pen. francez, § 295 C. pen. norvegian.

Apreciez că o multiplicare a variantelor de incriminare a înşelăciunii,

nu va conduce la o reducere a fenomenului în acest domeniu, dar va
realiza o mai riguroasă individualizare legală a pedepselor în raport cu
pericolul social diferit al faptelor şi, implicit, o mai bună corelare a
normelor de incriminare cu realitatea vieţii sociale într-un stat democratic
şi în care funcţionează economia de piaţă.
În dispoziţiile articolului 244 din actualul Cod penal este menţinută, ca
formă agravată, doar înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau
calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase, renunţându-se la
forma agravată a infracţiunii din art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1986
- fapta de înşelăciune care a avut consecinţe deosebit de grave. În
acelaşi timp, ca element de noutate sub aspect procesual, în cazul
infracţiunii de înşelăciune s-a prevăzut că împăcarea înlătură
răspunderea penală, aspect pe care îl regăsim şi în cazul înşelăciunii
privind asigurările.32 Aşadar, la infracţiunea de înşelăciune33,
32
MIRELA CARMEN IACOB - ANALELE ŞTIINłIFICE ALE UNIVERSITĂłII „AL.I.CUZA” IAŞI Tomul
LV, ŞtiinŃe Juridice, 2009, REGLEMENTAREA INFRACłIUNII DE ÎNŞELĂCIUNE ÎN NOUL COD
PENAL, IN CONTEXTUL UNOR ASPECTE DE DREPT COMPARAT;
https://laws.uaic.ro/files/docs/articole/2009/Anale2009_art04MirelaIacobInfractiuneaDeInselaciune.pdf
33
Art. 244 din Legea nr.286/2009 “Înşelăciunea: (1) Inducerea în eroare a unei persoane prin
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în
scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o
pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. (2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de
nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la unu
la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind
concursul de infracţiuni. (3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.”
16
reglementată în actualul Cod penal la articolul 244, putem observa că
incriminarea reţinută a primit o redactare mai generală şi, în acelaşi timp,
mai cuprinzătoare, prin aceea că legiuitorul a ţinut să circumscrie
această sferă a infracţiunii de înşelăciune acele fapte care presupun
inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a
unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în
scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust,
cu imediata consecinţă a păgubirii acestei persoane. Opţiunea
legiuitoruluia fost aceea de a renunţa la incriminarea formelor speciale în
cadrul vechii reglementări, renunţând atât la forma specială de
înşelăciune în convenţii (art. 215 alin. 3 Cod penal/1986), cât şi a
înşelăciunii prin emiterea de cecuri fără acoperire (art. 215 alin. 4 Cod
penal/1986). Actuala reglementare priveşte o formă simplă a textului de
lege, prin care se includ automat şi formele speciale prevăzute de
vechiul Cod penal, voinţa legiuitorului fiind aceea de a evita enunţarea a
unor situaţii particularizate ale infracţiunii, tocmai ca printr-o exprimare
generală a conţinutului infracţiunii să cuprindă într-un mod vast toate
situaţiile în care se poate săvârşi infracţiunea.
Potrivit art.244 Cod penal, inşelăciunea constă în inducerea în eroare
a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase
sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru
sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o
pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Cu toate
acestea, legiuitorul a înţeles să menţină varianta agravată a infracţiunii
de înşelăciune, fapta de înşelăciune fiind mai gravă atunci când este
săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte
mijloace frauduloase. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o
infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
Astfel, în varianta tip a infracțiunii, mijloacele și modalitățile concrete
prin care subiectul activ îl face pe subiectul pasiv să creadă
neadevărurile prezentate, adică îl induce sau îl menține în eroare ori îi
produce iluzia adevărului, pot fi foarte diferite, ca de exemplu: viclenie,
șiretenie, prefăcătorii, ademeniri, amăgiri, trucaje, intrigi etc. Prin urmare,
aceste mijloace sau moduri prin care se realizează inducerea în eroare a
subiectului pasiv nu pot fi decât sub forma unor simple minciuni, întrucât
dacă sunt frauduloase, adică susținute sau întărite și prin alte mijloace,
cum ar fi nume, calități, înscrisuri, înscenări de fapte etc., astfel ca
minciuna să fie mai convingătoare, fapta va fi încadrată în varianta
agravată. Varianta agravată a infracțiunii de înșelăciune se deosebește
de varianta tip numai prin mijloacele prin care a fost săvârșită
infracțiunea de amăgire, de inducere în eroare a subiectului pasiv și care
sunt de natură să asigure mai ușor reușita acestei acțiuni. Odată cu
varianta agravată a infracţiunii de înşelăciune, legiuitorul a înţeles să
menţină dispoziţia potrivit căreia dacă mijlocul folosit este de natură a
17
constitui el însuşi infracţiune, se va face aplicare dispozițiile legale cu
privire la existența concursului formal sau ideal care există atunci când o
acțiune sau inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor
în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează
conținutul mai multor infracțiuni - a se vedea art. 38 coroborat cu art.244
alin.2 teza finală din Codul penal., astfel va exista concurs între
infracțiunea de înșelăciune varianta agravată și infracțiunea care se
referă la mijlocul fraudulos (de exemplu, infracţiunea de fals în înscrisuri
sub semnătură privată, prevăzută de art.322 din Codul penal,
infracţiunea de fals informatic, prevăzută de art.325 din Codul penal,
infracţiunea prevăzută de art. 258 din Codul penal - uzurparea de calități
oficiale, infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități,
prevăzută de art. 348 din Codul penal).

Prin maniera în care legiuitorul român a înţeles să definească

infracţiunea de înşelăciune în actualul Cod penal, se revine la modelul
îmbrăţişat de Codul penal de la 1968, în forma sa iniţial adoptată, potrivit
căruia infracţiunea de înşelăciune prin cecuri, nu a mai fost prevăzută în
mod separat, considerându-se că ea constituie o înşelăciune şi poate fi
sancţionată ca atare. Un argument în plus, este acela că noile incriminări
referitoare la înşelăciunea privind asigurările, deturnarea licitaţiilor
publice şi exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, deşi
reprezintă forme speciale de înşelăciune, reglementarea lor separată
este justificată în contextul realităţii sociale, fiind necesară riguroasa
individualizare şi sancţionare a acestor fapte care au devenit din ce în ce
mai frecvente în ultimii ani.
Or, deşi voinţa legiuitorului a fost aceea de a cuprinde în conţinutul
infracţiunii prevăzute de art.244 actualul Cod penal şi formele speciale
prevăzute de art.215 alin.3-5 Cod penal/1968, în practică s-au ivit o serie
de probleme în ceea ce privea eventuala dezincriminare a acestor forme
speciale.

2.2. Înşelăciunea în accepţiunea Curţii Constituţionale şi dezlegări

de drept ale înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie

Înşelăciunea, în oricare din variantele sale, este o infracţiune contra

patrimoniului, constând în înşelarea încrederii participanţilor la raporturile
juridice patrimoniale, fapt absolut intolerabil în cadrul acestora. Aşa cum
am arătat, în capitolul anterior, în toate sistemele de drept, înşelăciunea
ori escrocheria este o faptă incriminată şi sever sancţionată. Scopul
acestei reglementări este acela de a-i proteja pe cei ce îşi exercită cu

18
bună-credinţă drepturile şi libertăţile economice, comerciale, inclusiv pe
cele contractuale.
Potrivit dispoziţiilor art. 215 alin. 2 din Codul penal/1968,
înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori
de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15
ani, iar dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se
aplică regulile privind concursul de infracţiuni, această agravantă a
infracţiunii de înşelăciune fiind preluată şi în Codul penal actual, în
conţinutul art.244 al.2 – „Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume
sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el
însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni”. În
sensul reţinerii concursului de infracţiuni, conform art. 38 Codul penal în
vigoare, în cazul în care „mijlocul fraudulos” constituie el însuşi o
infracţiune s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a României, după cum
vom arăta în cele ce urmează. Atunci când mijlocul fraudulos constituie
el însuşi infracţiune există nimic care să contrazică art. 4 din Protocolul
nr. 7 al Convenţiei privind Convenţiei Europene pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi Libertătilor Fundamentale34, deoarece acesta
interzice ca o persoană să fie judecată de două ori pentru aceeași
infracțiune, în timp ce, în cadrul concursului ideal de infracțiuni, același
fapt comportă o analiză în cadrul a două infracțiuni distincte35.
Cu toate acestea, există o excepţie în care nu se aplică concursul
de infracţiuni, ci se face aplicarea legii speciale. În acest sens, arăt faptul
că s-a pronunţat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie un recurs în
interesul legii, respectiv decizia nr. 4/201636, prin care a examinat
recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin recursul în interesul legii formulat s-a arătat că, în practica
judiciară națională nu există un punct de vedere unitar cu privire la
interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 181 alin. (1) din Legea nr.
78/2000 și art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal anterior, respectiv art.
306 din Codul penal în vigoare, în ipoteza unui prejudiciu produs în
34
Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(semnată la Roma la 4 noiembrie 1950), protocol semnat la Strasbourg, 22. XI.1984 - Art. 4. “Dreptul
de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori 1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către
jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat
printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui Stat. 2. Dispoziţiile
paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a
Statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii
precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. 3. Nicio derogare de la prezentul articol
nu este îngăduită în temeiul art. 15 din convenţie”.
35
A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 30 iulie 1998, pronunțată în Cauza
Oliveira împotriva Elveției, paragrafele 26-27.
36
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4 din 4 aprilie 2016 prin care Completul competent să
judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 418 din 3 iunie a.c. Decizia Înaltei
Curți de Casație și Justiție nr. 4 din 4 aprilie 2016 prin care Completul competent să judece recursul în
interesul legii.
19
aceeași cauză atât bugetului general al Uniunii Europene sau bugetelor
administrate de aceasta ori în numele ei, cât și bugetului de stat,
respectiv dacă infracțiunea de folosire sau prezentare de documente ori
declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea
pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din
bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se va reține, într-o
primă ipoteză, singură, ca infracțiune unică, sau, într-o a doua ipoteză, în
concurs ideal cu infracțiunea de înșelăciune, în cazul în care legea
veche este mai favorabilă, respectiv cu infracțiunea de obținere ilegală
de fonduri, în cazul în care legea nouă este mai favorabilă sau fapta
a fost săvârșită sub imperiul ei.
ÎCCJ a constatat că soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești
evidențiază câte două orientări cu privire la fiecare dintre cele două
ipoteze și, prin urmare, un caracter neunitar al practicii judiciare.
Pe de o parte, atunci când legea veche a fost considerată mai
favorabilă, s-a conturat existența a două orientări: încadrarea faptei ca
unică infracțiune, prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000,
considerându-se că ar fi fost necesar ca inculpatul să aibă reprezentarea
faptului că există raporturi contractuale cu bugetul statului, în dauna
căreia se reține producerea unui prejudiciu37 pentru a se putea reține în
sarcina inculpatului infracțiunea de înșelăciune. Pe de altă parte, au fost
instanţe care au apreciat că din modul de incriminare a faptei de obținere
pe nedrept de fonduri europene, infracțiunea prevăzută de art. 181 din
Legea nr. 78/2000 este o formă atipică a infracțiunii de înșelăciune,
neputându-se susține existența a două infracțiuni, atât cea prevăzută de
art. 181 din Legea nr. 78/2000, cât și cea de înșelăciune, prevăzută de
art. 215 din Codul penal anterior, întrucât ne aflăm în prezența unor
raporturi contractuale desfășurate cu o singură autoritate contractantă38.
În considerentele deciziei privind recursul in interesul legii, Înalta
Curte de Casație și Justiție consideră ca fiind lipsit de relevanță faptul că
din suma totală primită de inculpat, o parte a fost plătită din bugetul de
stat, iar împrejurarea că sumele au fost primite din două patrimonii
distincte nu este de natură a determina existența a două infracțiuni aflate
în concurs ideal, întrucât obținerea pe nedrept a sumei de bani constituie
prejudiciu cauzat în paguba autorității contractante. De asemenea, s-a
evidenţiat faptul că fapta prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție este
incriminată de o normă legală cu caracter special, care devine incidentă
ori de câte ori norma cu caracter general – reprezentată de dispozițiile
art. 215 alin. 1, 2 și 3 din Codul penal anterior – nu este aplicabilă, din
modalitatea de redactare a normei menționate rezultând că infracțiunea
37
Decizia penală nr. 8/AP din 28 ianuarie 2014 a Curții de Apel Brașov, Secția penală și pentru cauze
cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 4.750/119/2010;
38
Decizia penală nr. 761 din 5 iunie 2014 a Curții de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu
minori, pronunțată în Dosarul nr. 21.377/63/2011;
20
de obținere pe nedrept a fondurilor europene este o formă atipică
a infracțiunii de înșelăciune. Aşadar, elementul material al infracțiunii de
obținere pe nedrept a fondurilor europene se poate realiza fie prin
prezentarea unor documente ori declarații false, inexacte sau incomplete
(prin acţiune), fie omisiunea furnizarea unor date cerute de lege, care
dacă ar fi cunoscute ar conduce la neacordarea fondurilor, cu intenţia de
a induce în eroare autoritatea competentă să decidă asupra eligibilității
unui proiect și să acorde fonduri bănești din bugetele comunitare.
Aşadar, s-a concluzionat că, fiind o formă atipică a infracțiunii de
înșelăciune, infracțiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 nu
poate fi reținută în concurs ideal cu infracțiunea de înșelăciune prevăzută
de art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal anterior.

De asemenea, în situaţia în care legea nouă a fost considerată mai

favorabilă, s-au conturat două opinii: unele instanțe au încadrat fapta în
infracțiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, în concurs ideal
cu cea prevăzută de art. 244 din Codul penal (cu aplicarea art. 5 din
Codul penal), iar alte instanțe au încadrat fapta în infracțiunea prevăzută
de art. 181 din Legea nr. 78/2000, în concurs ideal cu cea prevăzută de
art. 306 din Codul penal (apreciind că sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de obținere ilegală de fonduri prevăzută în art.
306 alin. 1 din Codul penal, prin raportare la prejudiciul adus fondurilor
din bugetul de stat). Şi în ceea ce priveşte infracțiunea de obținere
ilegală de fonduri, se apreciază ca ar fi o formă specială de înșelăciune,
prin utilizarea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte sau
incomplete, corespunzând infracțiunii de înșelăciune în formă calificată
prevăzute de art. 244 alin. (2) din Codul penal în vigoare, însă, dat fiind
caracterul special și complex al infracțiunii prevăzute de art. 306 din
Codul penal în vigoare, această din urmă infracțiune trebuie reținută în
mod prioritar39.
În ceea ce mă priveşte, apreciez că dispozițiilor art. 181 alin. 1 din
Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea
faptelor de corupție este o variantă a înşelăciunii, reglementată prin lege
specială, dat fiind faptul că latura obiectivă a infracţiunii priveşte
inducerea in eroare cu privire la furnizarea de documente sau
completarea de declaraţii inexacte, incomplete sau necorespunzătoare,
în scopul de a obţine un folos material injust reprezentat de sume de
bani din fondurile bugetul Uniunii Europene sau din bugetele
administrate de aceasta ori în numele ei, precum și de fonduri din
bugetul național. Forma de vinovătie este intenţia indiferent dacă latura
obiectivă a infracţiunii este comisă printr-o acţiune sau prin omisiune.

39
Decizia penală nr.1.313 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală,
pronunțată în Dosarul nr. 9.630/62/2012;
21
 Reiterez faptul că soluţia Înaltei Curte de Casație și Justiție este de
admitere a recursului în interesul legii, dispunând că „fapta de a folosi, în
cadrul autorității contractante, printr-o acțiune a autorului, documente ori
declarații inexacte, ce a avut ca rezultat obținerea, pe nedrept, de fonduri
din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta
ori în numele ei, precum și de fonduri din bugetul național întrunește
elementele constitutive ale infracțiunii unice prevăzute de art. 181alin. (1)
din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea
faptelor de corupție, indiferent dacă legea penală mai favorabilă este
legea veche sau legea nouă”.
De asemenea, dispoziţiile art. 215 alin. 3 din Codul penal cuprind
expresia “în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat
sau executat contractul în condiţiile stipulate” care reprezintă o cerinţă
esenţială a laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, în această
variantă. Fapta nu constituie infracţiune dacă această condiţie nu este
îndeplinită, iar acest aspect îl stabileşte numai instanţa de judecată prin
hotărârea pe care o pronunţă în cauză. Cu titlu exemplificativ, arăt faptul
că într-o speţă privind obținerea unui credit cu documente false, instanta
a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile necesare pentru atragerea
răspunderii penale pentru inşelăciune, reţinând că „în cauză nu sunt
întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, sub aspectul laturii
obiective întrucât manopera frauduloasă exercitată în mod direct de
către inculpat nu a fost aptă să realizeze inducerea în eroare a
reprezentantului societăţii bancare. Aceasta deoarece, astfel cum s-a
arătat în doctrină și s-a statuat în jurisprudență, capacitatea acțiunii
inculpatului de a induce în eroare partea vătămată comportă o evaluare
variabilă, corespunzătoare nivelului de inteligență, pregătire, etc. al
subiectului pasiv. Or, în cauză, partea vătămată este o bancă, iar
pretinsa infracțiune a fost săvârșită față de reprezentantul acesteia, care
în calitatea sa de angajat al unei societăți comerciale multinaționale, de
anvergură, specializată în domeniul bancar, putea și trebuia să
întreprindă o minimă verificare a cererii de creditare și a actelor anexe
acesteia. Potrivit adresei din dosarul de urmărire penală inculpatul nu a
figurat niciodată ca având contract individual de muncă la angajatorul
stipulat, care să fi fost înregistrat în baza de date a ITM. Reprezentantul
băncii putea și trebuia să efectueze această verificare, însă a preferat să
nu procedeze astfel, conduită ce a condus – alături de cea a inculpatului,
la acordarea creditului în speță. Situația nu se schimbă cu nimic nici în
eventualitatea existenței, la timpul respectiv, a vreunei politici bancare de
acordare rapidă de credite și în condiții simplificate. Această ușurință a
părții vătămate a fost echivalentă, în opinia instanței, cu asumarea unei
eventuale erori de politică bancară”40 (menţionez faptul că ulterior, în
calea de atac, sentința a fost desființată cu privire la soluția de achitare
40
Judecătoria Cluj Napoca, Sentința penală nr. 766/2015, www.rolii.ro;
22
pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prin Decizia nr. 580/2016 a
Curții de Apel Cluj).
Drept urmare, prin încriminarea ca infracţiune de înşelăciune a
faptei săvârşite prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte
mijloace frauduloase, precum şi a faptei de inducere sau menţinere în
eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract,
săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat
sau executat contractul în condiţiile stipulate, textul de lege criticat nu
încalcă prevederile art. 11 şi 20 din Legea fundamentală, referitoare la
“dreptul internaţional şi dreptul intern”, respectiv, la “tratatele
internaţionale privind drepturile omului”.
Cu privire la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 45
referitoare la libertatea economică şi ale art. 135 alin. 2 lit. a) referitoare
la asigurarea de către statul român a libertăţii comerţului, este de
observat că elementul material al infracţiunii de înşelăciune are drept
premisă o acţiune şi, respectiv, o omisiune, care induce persoana cu
care contractează într-o eroare determinantă la încheierea ori
executarea actului. Dacă eroarea nu ar fi existat, contractul nu s-ar fi
încheiat sau executat în condiţiile respective. Prin urmare, nu poate fi
confundată infracţiunea de înşelăciune cu neexecutarea unei obligaţii
contractuale.41 De aceea, invocarea dispoziţiilor constituţionale
menţionate, precum şi a celor ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 4 la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, privitoare la interzicerea privării de libertate pentru datorii,
este nepertinentă (Decizia nr. 566 din 27 octombrie 200542).
În privinţa alin. 3 şi alin. 4 al art. 215 din Codul penal/1986, în
raport de modul de reglemtare ale acesora reprezintă o variate agravate
ale înşelăciunii, prezentată ca o gravă faptă antisocială contra
patrimoniului, constând în înşelarea încrederii participanţilor la raporturile
juridice patrimoniale, fapt absolut intolerabil în cadrul acestora (Decizia
Curţii Constituţionale nr. 215 din 14.04.200543; Decizia nr. 855 din
24.04.201044).
Codul Penal actual45, reglementează înşelăciunea în art. 244 ca
fiind inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată
a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în
scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust
şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni
la 3 ani.

41
http://dorin.ciuncan.com/documentare/infractiunea-de-inselaciune-in-acceptiunea-curtii- constitutionale/;
42
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 982 din 4 noiembrie 2005.
Decizia nr. 1372 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801
din 30 noiembrie 2010.
43
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 07.06.2005.
44
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 03.08.2010.
45
Legea nr. 286/2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009.
23
 De la intrarea în vigoare a Legii nr.286/2009, în ceea ce priveşte
infracţiunea de înşelăciune s-au ridicat o serie de probleme de ordin
practic, în doctrină şi în jurisprudenţă existând opinii diferite în raport de
modul de interpretare al conţinutului art.244 Cod penal comparativ cu
prevederile art.215 Cod penal/1986. Astfel, prin Decizia nr. 146 din 28
ianuarie 2015 pronunţată în recurs de Secţia penală a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie având ca obiect infracțiunea de înșelăciune, Înalta
Curte de Casație și Justiție a statuat faptul că soluţia legislativă potrivit
căreia în cuprinsul art. 244 Cod penal nu este prevăzută nicio dispoziţie
specială referitoare la emiterea de cecuri fără acoperire nu poate
conduce la concluzia că a operat o dezincriminare a faptei de emitere de
cecuri fără a exista provizia necesară, aceasta regăsindu-se în
dispoziţiile art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, astfel cum au fost
modificate prin Legea nr. 187/2012, potrivit cărora „constituie infracţiune
şi se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni până la un an sau cu
amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă, emiterea unui
cec fără a avea la tras disponibil suficient sau dispunerea în tot sau în
parte de disponibilul avut mai înainte de trecerea termenelor fixate
pentru prezentare.” În contextul actualei reglementări, neexistând
identitate între faptele prevăzute ca infracţiuni în cele două dispoziţii (art.
84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 şi art. 244 Cod penal), raportul dintre
infracţiunea prevăzută în Legea nr. 59/1934 şi infracţiunea de
înşelăciune este stabilit de dispoziţiile finale ale alin. (2) al art. 244 Cod
penal, conform cărora, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o
infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni”46.
În motivarea acestei soluţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut
că soluţia legislativă potrivit căreia în cuprinsul art. 244 Cod penal nu
este prevăzută nicio dispoziţie specială referitoare la emiterea de cecuri
fără acoperire nu poate conduce la concluzia că a operat o
dezincriminare a faptei de emitere de cecuri fără a exista provizia
necesară, aceasta regăsindu-se în dispoziţiile art. 84 pct. 2 din Legea nr.
59/1934, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 187/2012. Aşadar,
fapta prevazuta de art. 215 alin.1, 4 din Codul Penal din 1969 are
corespondent în dispoziţiile art.244 alin.1 şi 2 noul Cod penal, deoarece
emiterea de cec-uri fără a avea acoperirea necesară reprezintă un mijloc
fraudulos în înţelesul alin.2 al art.244 din noul Cod penal47.
De asemenea, având în vedere dispoziţiile art. 3 şi art. 448 actualul
Cod penal şi Decizia IX/24.10.2005 pronunţată de ÎCCJ – Completul
pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în jurisprudenţă s-a
statuat că infracţiunea prevăzută la alin. 4 al art. 215 din Codul penal din
46
www.scj.ro.
12
Curtea de Apel Craiova, Sectia penala, Decizia nr. 481/2014, portal.just.ro.
48
Potrivit dispoziţiilor art.4 din noul Cod penal referitoare la aplicarea legii penale de dezincriminare,
legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea
nouă.
24
1969 (emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau a unei
persoane ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau
acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere,
provizia, în totul sau în parte, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit
o pagubă posesorului cecului), ca şi conţinut se regăseşte atât în alin. 2
al art. 244 din noul Cod penal, cât şi în legea specială – Legea CEC-ului
(art. 84 alin.2 din Legea nr.59/1934), iar potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. 2
din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal,
dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta
este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o
altă denumire. Or, în cazul formei agravate a infracţiunii de înşelăciune
prevăzute de art. 215 alin. 1 şi 4 din Codul penal din 1969, aceasta
constituia o incriminare distinctă a faptei de înşelăciune săvârşită printr-
un mijloc fraudulos specific, respectiv prin emiterea de cec-uri fără
acoperire, şi, astfel, se regăseşte incriminată în noul Cod penal în forma
agravată a infracţiunii de înşelăciune săvârşită prin mijloace frauduloase,
formă prevăzută de art. 244 alin. 1 şi 2. Un alt argument este şi faptul că
cerinţa esenţială pentru emiterea cecului constă în existenţa
disponibilului financiar în contul băncii, Legea nr. 59/1934 prevăzând că
„cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are disponibil la tras,
asupra căruia are dreptul de a dispune prin cec, pe baza unei convenţii
exprese sau tacite” (art. 3 alin. 2), iar consemnarea unei sume fără ca
trăgătorul să aibă disponibil ar constitui un mijloc fraudulos prin care a
fost indus în eroare posesorul cecului. Mai mult, Legea nr. 59/1934 a
incriminat distinct, în art. 84 alin. 1, pct. 2, ca infracţiune „emiterea un cec
fără a avea la tras disponibil suficient, sau după ce a tras cecul şi mai
înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, de a dispune
altfel, în total sau în parte de disponibilul avut”, afară de cazul când faptul
constituie un delict sancționat cu o pedeapsă mai mare. Prin Decizia în
interesul legii cu nr. IX/24.10.200549 s-a decis că, întrucât infracţiunea de
înşelăciune prev. de art. 215 alin. 4 din Codul penal din 1969 prevede o
pedeapsă mai mare, atunci când este întrunit elementul constitutiv al
inducerii în eroare fapta de a emite unui cec fără acoperire va fi constitui
infracţiunea de înşelăciune, iar, în caz contrar, va constitui infracţiunea
prev. de art. 84 alin. 1, pct. 2 din Legea nr. 59/1934. Cum, fapta de
emitere a unui cec fără acoperire este incriminată, în continuare, ca
infracţiune în legea specială, respectiv Legea nr. 59/1934, astfel cum a
fost modificată prin Legea 187/2012, la art. 84, pct. 2, este evident faptul
că această faptă nu a fost dezincriminată, iar, în condiţiile în care sunt
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, ne aflăm
în faţa unui mijloc fraudulos, care constituie prin el însuşi o infracţiune,

49
Decizia nr. IX/2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în
interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din data de 9 februarie
2006).
25
urmând a se aplica, potrivit disp. art. 244 alin. 2, teza finală din noul Cod
penal, regulile de la concursul de infracţiuni.50

Totodată, au apărut şi alte controverse în practică ca urmare a

modificării Codului penal, dat fiind faptului că în prevederile legale privind
înşelăciunea nu se mai regăseşte sub forma unor alineate distincte, cu
consecinţe asupra încadrării juridice, înşelăciunea în convenţii şi cea cu
cecuri. Or, din punctul meu de vedere, lipsa reglementării exprese a
acestora nu echivalează cu o dezincriminare a faptelor de acest gen, ele
rămânând incluse în forma tip sau agravată a infracţiunii urmând a fi
avute în vedere în procesul de individualizare judiciară a pedepsei. De
asemenea, similar altor infracţiuni contra patrimoniului, înşelăciunea cu
consecinţe deosebit de grave nu mai constituie formă agravată a
infracţiunii.51
Astfel, fapta de înşelăciune prevăzută de art.215 al.3 Cod penal/1986
privind forma înşelăciunii în convenţii – „Inducerea sau menţinerea în
eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract,
săvârşită în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat
sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile arătate
acolo” subsistă, fiind încadrată corespunzător în dispoziţiile art.244 al.2
Cod penal actual.
În acest sens, s-a pronunţat şi instanţa supremă, sens în care
enunţăm cu titlu exemplicativ Decizia nr. 64/A din 23 februarie 2015,
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală
„Înşelăciunea săvârşită prin folosirea unui contract de vânzare-
cumpărare ce atesta dreptul de proprietate al făptuitorului asupra unui
imobil, care a constituit garanţia unui contract de împrumut, deşi anterior
momentului încheierii contractului de împrumut şi al constituirii garanţiei
făptuitorul transmisese dreptul de proprietate asupra imobilului printr-un
nou contract de vânzare-cumpărare, determină incidenţa dispoziţiilor art.
244 alin. (2) C. pen. referitoare la varianta agravată a infracţiunii de
înşelăciune constând în săvârşirea faptei prin folosirea de mijloace
frauduloase.”52
În ceea ce priveşte înşelăciunea cu consecinţe deosebit de grave,
reiterez faptul că, deşi nu mai constituie formă agravată a infracţiunii,
fapta prevăzută de lege există în continuare, nu este vorba despre o
dezincriminare conform legii penale în vigoare.
În susţinerea punctului meu de vedere, arăt faptul că acest aspect a
fost pe deplin lămurit, în prezent, în practică nu se mai pune această
problemă (deşi jurisprudenţa era divizată între două puncte de vedere),

50
Curtea de Apel Iași, Decizia penală nr. 429/2014, portal.just.ro.
51
https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2014/06/ncp.pdf.
52
www.scj.ro.
26
ca urmare a faptului că în sensul celor arătate s-a pronunţat o dezlegare
de drept din care rezultă că modificarea noţiunii de „consecinte deosebit
de grave” în Codul penal nu conduce la dezincriminarea infracţiunii de
inşelăciune, sens în care indic Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție
nr. 30/19 noiembrie 2015.
Aşadar, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept penal al a luat în examinare
sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov, Secția penală, prin
Încheierea din data de 16 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr.
121/62/2014, pentru a se pronunța o hotărâre prealabilă în vederea
dezlegării de principiu a următoarei probleme de drept „dacă în situația
unei infracțiuni de înșelăciune (dar și a altor infracțiuni, de pildă, furtul
calificat), comise sub imperiul legii anterioare, prin modificarea
conținutului noțiunii de «consecințe deosebit de grave» și existența unui
prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei are loc o dezincriminare parțială (a
formei agravate), prin modificarea cerințelor de tipicitate ca trăsătură
esențială a infracțiunii”.
Astfel, până la momentul pronunţării hotărârii 30/2015 privind
dezlegarea unor probleme de drept, jurisprudenta era împărţită, existând
două puncte de vedere: pe de o parte s-a apreciat că în situaţia dată nu
este vorba de o dezincriminare, deoarece această noțiune operează
numai asupra infracțiunii în integralitatea sa și nu doar asupra unei
variante agravate a acesteia, iar analiza unei legi penale mai favorabile
trebuie să se facă in integrum potrivit Deciziei nr. 265/2014 pronunțate
de Curtea Constituțională; iar o altă opinie a fost aceea că în situaţia
dată operează o dezincriminarea parțială în ceea ce privește condițiile
cerute de lege pentru tipicitatea infracțiunii. Potrivit doctrinei, s-a reţinut
faptul că indiferent de cuantumul pagubei produse, fapta se circumscrie
conţinutului infracţiunii şi va atrage, după caz, reținerea formei-tip
a infracțiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) ori a formei agravate
a acesteia din cuprinsul art. 244 alin. (2), fără a mai exista o altă formă
agravată corespondentă celei prevăzute de art. 215 alin. 5 din Codul
penal anterior (în acest sens, a se vedea şi considerentele Deciziei nr.
265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale53). În motivarea sa, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că nu este incident art. 4 din Codul
penal referitor la aplicarea legii de dezincriminare și nici art. 3 alin. (1) din
Legea nr. 187/2012, ambele norme raportându-se la ipoteza în care
o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie
infracțiune potrivit legii noi. Înșelăciunea (ca și furtul) constituie
infracțiune potrivit legii noi, astfel că instanța va avea de verificat
53
Prin Decizia nr. 265 /2014 a Curții Constituționale care s-a arătat că dispozițiile art. 5 din Codul
penal, în interpretarea care permite instanțelor de judecată, în determinarea legii penale mai
favorabile, să combine dispozițiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravine
dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (4) privind separația și echilibrul puterilor în stat, precum și
ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării.
27
incidența art. 5 din Codul penal. Drept urmare, a fost admisă sesizarea
formulată de către Curtea de Apel Brașov – Secția penală şi s-a stabilit
că în situația unei infracțiuni de înșelăciune comise sub imperiul Codului
penal din 1969, care a produs un prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei,
modificarea noțiunii de „consecințe deosebit de grave” în Codul penal nu
produce efectele prevăzute de art. 4 din Codul penal și nici pe cele
prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 și nu conduce la
dezincriminarea infracțiunii de înșelăciune.
În ceea ce priveşte conţinutul art.244 alin.2 Cod penal54 arăt faptul că
acesta a fost supus crriticilor pe motiv că ar încălca normele
constituţionale. Însă, prin Decizia Curții Constituționale nr. 676/201855 cu
privire la criticile aduse dispozițiilor art. 244 alin. (2) Cod penal, în
măsura în care ar fi interpretate în sensul că infracțiunea de înșelăciune
este o infracțiune unică și complexă, care absoarbe în conținutul ei
mijlocul fraudulos folosit, astfel încât acesta nu mai poate fi reținut ca
infracțiune de sine stătătoare și pedepsit în concurs cu infracțiunea
calificată, Curtea a reținut pe de o parte, că legiuitorul Codului penal
român nu a acceptat așa-numita teorie a unității între infracțiunea-mijloc
și infracțiunea-scop în reglementarea infracțiunii de înșelăciune, drept
urmare respinge excepţia.
De asemenea, prin Decizia nr. 49/2019 se respinge excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 244 alin. 2 din Codul penal56 cu
privire la criticile aduse conţinutului textului legal antemenţionat privind
expresia "orice alte mijloace frauduloase" despre care se susține că ar fi
imprevizibilă, iar cealaltă critică are în vedere consecința unei duble
incriminări prin articolul criticat. Curtea apreciază in motivarea deciziei de
respingere faptul că dispozițiile legale criticate reglementează cu privire
la infracțiunea de înșelăciune săvârșită prin folosirea de nume sau
calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase și cu privire la faptul
că, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se
aplică regulile privind concursul de infracțiuni, iar pe de altă parte cu
privire la criticile privind neîndeplinerea exigențele de claritate, precizie,
previzibilitate și accesibilitate necesare unei legi în privinţa sintagmei „ori
de alte mijloace frauduloase” că dacă o noțiune nu are înțeles autonom,
înseamnă că se aplică înțelesul său din limbajul uzual, care trebuie
aplicat prin corelare cu întreg ansamblul legislativ aplicabil într-o cauză.
De aceea, nu se poate impune legiuitorului să definească prin lege
practic fiecare noțiune folosită în definirea altei noțiuni, cu atât mai mult
54
Art. 244 alin. 2 din Codul penal: Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi
mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă
mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de
infracţiuni.
55
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1115 din 28 decembrie 2018;
56
https://lege5.ro/Gratuit/gmzdqnbsga4a/decizia-nr-49-2019-referitoare-la-respingerea-exceptiei-de
neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-244-alin-2-din-codul-penal;

28
cu cât, potrivit dicționarului explicativ al limbii române, termenul
"fraudulos" desemnează ceva bazat pe o fraudă, iar prin "fraudă" se
înțelege hoție, act de rea-credință făcut cu scopul de a realiza profituri
personale, înșelătorie.

Totodată, arăt faptul că infracţiunea de înşelăciune a avut un rol

deosebit, în argumunentarea unei încălcări a drepturilor omului, a
încălcărrii unor norme constituţionale ca urmare a modificărilor legislative
adoptate cu ocazia punerii în aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul
penal actual şi datorită noutăţilor pe care legiuitorul a înteles să le
prevadă, conducând la pronunţarea unei decizii corespunzătoare a
instanţei de contencios constituţional.
În noul Cod penal, pentru infracţiunea de înşelăciune este posibilă
împăcarea părţilor, limitele de pedeapsă au fost semnificativ reduse, însă
până la pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr.368/2017,
săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.244 conducea la pronunţarea
unor soluţii de condamnare surprinzătoare. Reiterez faptul că
infracţiunile contra patrimoniului sunt cele mai des întâlnite, modalitatea
de comitere a acestora evoluează odată cu dezvoltarea economică şi
socială, iar în raport de fiecare speţă în parte, săvârşirea acestora putea
să conducă un inculpat la condamnarea la pedepse deosebit de mari,
uneori mai mari decât in cazul săvârşirii unei infracţiuni care ar avea ca
scop protejarea relaţiilor sociale privind dreptul perosoanei la viaţă (spre
exemplu, omorul, faptă prevăzută de art.188 Cod penal, care se
pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 ani și interzicerea exercitării
unor drepturi).
În aceste condiţii, consider că Decizia nr.368 din 30 mai 2017
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.35 alin. 1
și ale art.39 alin.1 lit.b) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de
instanța de judecată în Dosarul nr.3422/108/2015 al Tribunalului Arad -
Secția penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale
nr.64D/2016, vine să refacă echitatea juridică şi securitatea sistemului
judiciar.
Curtea Constituţională a României a fost sesizată prin încheierea din
16.12.2015, pronunţată în Dosarul nr.3422/108/2015, Tribunalul Arad -
Secția penală cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.35
alin.1 și ale art.39 alin.1 lit.b) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată,
din oficiu, de instanța de judecată cu ocazia soluționării unei cauze
penale referitoare la stabilirea vinovăției unui inculpat sub aspectul
săvârșirii a 46 de infracțiuni de înșelăciune (art.244 alin.2 din Codul
penal), a 46 de infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată
(art.322 din Codul penal) și a 46 de infracțiuni de fals informatic (art.325
din Codul penal). În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanța
de judecată, autoare a excepției, susține că sintagma „împotriva
29
aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art.35 alin.1 din Codul
penal - care exclude compatibilitatea infracțiunii continuate cu
pluralitatea de subiecți pasivi, încalcă prevederile art.1 alin. 3 - 5 din
Constituţie ale privind statul de drept, separația și echilibrul puterilor și
principiul legalității, ale art.16 alin. 1 referitor la egalitatea cetățenilor în
fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, ale
art.44 alin.2 teza întâi privind garantarea și ocrotirea proprietății private
în mod egal de lege, indiferent de titular, ale art.53 referitor la
restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art.126
alin.1 și 3 privind înfăptuirea justiției prin instanțele judecătorești.
În acest sens, potrivit Codului penal din 1969, practica judiciară a fost
în sensul compatibilității infracțiunii continuate cu pluralitatea de subiecți
pasivi, mai ales în cazul infracțiunilor împotriva patrimoniului. Instanţa nu
avea posibilitatea, în speța enunţată, să reţină în sarcina inculpatului 3
infracțiuni în formă continuată (fiecare infracțiune fiind săvârșită prin câte
46 de acte materiale, având în vedere că sunt 46 de subiecți pasivi),
care au fost comise în realizarea unei rezoluții infracționale comune,
deoarece nu era îndeplinită condiția unității de subiect pasiv, conform
art.35 alin.1 din Codul penal. Astfel, instanţa a arătat în sesizarea
formulată că dacă ar stabili pentru fiecare infracțiune în parte câte o
pedeapsă cu închisoarea egală cu minimul special redus cu o treime
(făcând aplicarea art.396 alin.10 Cod procedură penală), aceasta
înseamnă stabilirea unor pedepse minime cu închisoarea de câte 8 luni
pentru fiecare infracțiune de înșelăciune, de câte 4 luni pentru fiecare
infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată și de câte 8 luni
pentru fiecare infracțiune de fals informatic. Potrivit dispozițiilor art.39
alin.(1) lit.b) din Codul penal, la pedeapsa cea mai grea - de 8 luni - se
adaugă un spor de o treime din totalul - de 912 luni - al celorlalte
pedepse cu închisoare stabilite, ceea ce înseamnă 304 luni, adică un
spor obligatoriu de 25 de ani și 4 luni, astfel că pedeapsa rezultantă este
de 26 de ani, pentru un prejudiciu total de 22.801 lei. La aceasta ar
adăuga o pedeapsă anterioară de 2 ani închisoare, ca urmare a revocării
suspendării condiționate a executării pedepsei sub supraveghere,
inculpatul urmând să execute 28 de ani de închisoare. Aşadar, exista o
disproproporţie vădită, între pedeapsa individuală cea mai grea și
pedeapsa rezultantă, iar, pe de altă parte, între pedeapsa rezultantă și
ansamblul activității infracționale a inculpatului, inclusiv din perspectiva
interesului societății de a-l pedepsi suplimentar pentru perseverența sa
infracțională.
În mod corect, a reţinut Tribunalul Arad că sintagma „și împotriva
aceluiași subiect pasiv” cuprinsă în dispozițiile art.35 alin. 1 din Codul
penal poate duce la aplicarea pedepsei maxime de 30 de ani pentru
infracțiuni de mic pericol social (infracțiuni contra patrimoniului) săvârșite
în mod repetat, în timp ce, în cazul uciderii mai multor persoane ca
30
urmare a unei infracțiuni unice de omor calificat, făptuitorul poate primi,
în temeiul art.189 alin.1 lit.f) din Codul penal, o pedeapsă de la 15 la 25
de ani.57 Aşadar, în măsura în care nu ar fi fost sesizată Curtea
Constituţională a României cu privire la prevederile art.35 alin. 1 Cod
penal sau ar fi respinsă sesizarea Tribunalului Arad, am fi revenit la
soluţii de condamnare drastice cu privire la infracţiunile contra
patrimoniului, ca în perioada feudală.

2.3. Conţinutul infracţiunii de înşelăciune

2.3.1. Structura incriminării

Infracţiunea de înşelăciune este incriminată de art.244 Cod

penalîntr-o variantă tip şi o variantă agravată, având şi are următorul
conţinut: „(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte
adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos
patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani. (varianta prezentată de alin. 1 reprezintă
forma tip a infracţiunii de înşelăciune, care vine să reia prevederile
art.215 Codul penal din 196858), iar alin. 2 prezintă varianta agravată a
infracţiunii, legiuitorul reţinând faptul că atunci când înşelăciunea este
săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori alte mijloace
frauduloase, fapta este mai gravă – „Înşelăciunea săvârşită prin folosirea
de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos
constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul
de infracţiuni”59.
Având în vedere modul de reglementare al infracţiunii se poate
observa că atât forma tip, cât şi forma agravată prevăzute de art.244
Cod penal, nu face decât să preia intocmai dispoziţiile vechiului Cod
penal, singura noutate reprezentând reducerea drastică a pedepsei în
cazul aceste infracţiuni contra patrimoniului – în varianta tip, pedeapsa
prevăzută de vechea reglementare era de la 6 luni la 12 ani, pe când în
actuala reglementare pedeapsa este cuprinsă intre 6 luni-3 an; iar în
varianta agravată art.215 alin.2 Cod penal/1968 prevedea o pedeapsă
de la 3 la 15 ani, iar în Codul penal actual pedeapsa este între 1 şi 5 ani.
57
https://www.ccr.ro/files/products/DECIZIA_368.pdf
58
Art. 215 Înşelăciunea – “(1) Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a
unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine
sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de
la 6 luni la 12 ani”.
59
Art.215 alin.2 Cod pena/1968 – “înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase
ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos
constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni”.
31
 Aşadar, prin Noul Cod penal se reduce semnificativ maximul
special prevăzut de lege pentru sancţionarea infracţiunii, atât pentru
forma tip cât şi pentru cea agravată a acesteia, în cazul formei agravate
fiind redus şi minimul special, prin urmare aceasta reprezintă legea mai
favorabilă. Caracterul de noutate în cazul infracţiunii de înşelăciune îl
constituie introducerea unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, şi
anume împăcarea părţilor. De asemenea, nu se mai regăsesc sub forma
unor alineate distincte, cu consecinţe asupra încadrării juridice,
înşelăciunea în convenţii şi cea cu cecuri, care aveau pedepse . Aceasta
nu echivalează cu o dezincriminare a faptelor de acest gen, ele
rămânând incluse în forma tip sau agravată a infracţiunii urmând a fi
avute în vedere în procesul de individualizare judiciară a pedepsei.
Similar altor infracţiuni contra patrimoniului, înşelăciunea cu consecinţe
deosebit de grave nu mai constituie formă agravată a infracţiunii.60
Raţiunea incriminării înşelăciunii este de a asigura încrederea şi
buna credinţă în relaţiile cu caracter patrimonial şi de a evita producerea
unui prejudiciu persoanei fizice sau juridice.

2.3.2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii de înşelăciune.

Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului îl

constituie relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt
asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor
reale privitoare la bunuri şi implicit sub aspectul obligaţiei de a menţine
poziţia fizică a bunului în cadrul patrimoniului, acesta făcând parte din
gajul general al creditorilor chirografari61.
Patrimoniul ocrotit prin normele juridice din această incriminare are
ca titular persoana fizică sau persoana juridică. Acestea nu sunt
neapărat proprietarul bunurilor asupra căreia fapta se săvârşeşte. Legea
nu ocroteşte numai dreptul de proprietate. Posesia este ocrotită în
aceeaşi măsură, iar din punctul de vedere al legii penale, detenţia
precară se bucură de acelaşi regim de protecţie. Aceasta înseamnă că
posesia sau detenţia legitimă este ocrotită chiar împotriva
proprietarului62.

Obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune îl formează

relaţiile sociale de ordin patrimonial apărate de norma penală şi bazate
60
https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2014/06/ncp.pdf;
61
Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, I.Molnar, V.Dobrinoiu, I.Pascu, V.Lazăr – “Drept Penal-partea specială”,
Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 193;
62
O.Loghin, A.Filipaş – “Drept Penal Român-partea specială”, Editura Şansa, Bucureşti, 1992, pag
91;
32
pe buna-credinţă şi încredere reciprocă a subiecţilor acestor relaţii63.
Buna-credinţă şi încrederea celor două părţi sunt necesare pentru
formarea şi desfăşurarea unor relaţii patrimoniale normale, ele
constituind atribute pentru valoarea socială a patrimoniului, fără de care
această valoare nu mai poate genera relaţii sociale normale. Or, tocmai
asigurarea acestor relaţii face obiectul de ocrotire al infracţiunii de la
articolul 244 Cod penal (art.215 Cod penal64).
Pe baza acestor atribute, care formează obiectul juridic special al
infracţiunii de înşelăciune, se face deosebire între infracţiunile contra
patrimoniului săvârşite prin sustragere şi cele comise prin fraudă.
Totodată, se face distincţie între infracţiunea de înşelăciune şi cea de
abuz de încredere, în sensul că la înşelăciune încrederea este obţinută
prin amăgire, în timp ce la abuzul de încredere se încalcă, prin abuz,
încrederea acordată65, în mod licit.
În practica judiciară se ţine seama de acest element de delimitare.
De aceea, Tribunalul Suprem a statuat că fapta inculpatului care a intrat
în posesia unei delegaţii semnate în alb de conducerea unităţii şi pe care
a completat-o s-a prezentat la o altă întreprindere, pretinzând că este
delegat să ridice o parte din aparatura electronică pe care şi-a însuşit-o,
constituie infracţiunea de înşelăciune, întrucât în cazul abuzului de
încredere intrarea în posesia bunului se face licit, ceea ce în speţă nu s-
a realizat66.

Obiectul material în cazul infracţiunii de înşelăciune îl constituie

bunurile mobile sau imobile, precum şi înscrisurile cu valoare
patrimonială care atestă drepturi, obligaţii sau acţiuni cu caracter
patrimonial aflate în momentul săvârşirii la dispoziţia, în posesia sau
detenţia victimei. Poate fi obiect material al infracţiunii de inşelăciune un
înscris care incorporează o valoare patrimonială (libret sau obligaţiuni
CEC, adeverinţă de câştigare a unui premiu la loterie, acţiune la o bancă
etc.)
A fost exprimat punctul de vedere potrivit căruia obiectul material al
infracţiunii de înşelăciune trebuie să întrunească anumite trăsături.
Acestea se referă la existenţa unui bun material sau corporal; în general
bunul trebuie să fie mobil, excepţie făcând câteva infracţiuni unde
bunurile pot fi şi imobile (de exemplu înşelăciunea în cadrul unui contract
care are ca obiect un imobil); bunurile mobile sau imobile să aibă o
valoare social-economică sau de întrebuinţare; să se afle în posesia sau
detenţia cuiva şi să aparţină domeniului public sau privat.

63
Vasile Dobrinoiu – “Noul cod penal comentat. Partea Specială”, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2014, pag.295;
64
Ion Gorgăneanu, Infracţiunea de înşelăciune, Editura Scaiul, 1993, p. 20.
65
Vasile Dongoroz, S.Kohone, I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, C.Bulai, R.Stănoiu, V.Roşca –“Explicaţii
teoretice ale Codului penal roman”, Editura Academiei, 1971, vol. III, p. 526.
66
Gorgăneanu, Op. cit., p.64.
33
 Sub aspectul obiectului material, al infracţiunii de înşelăciune,
există deosebiri faţă de cel al infracţiunii de abuz de încredere.
Astfel, sfera de bunuri ce pot forma obiectul material al abuzului de
încredere este mai limitat decât la înşelăciune. Constituie obiect material
al infracţiunii de abuz de încredere numai bunurile mobile, ca de pildă:
bani, titluri de credit, obligaţii CEC, haine de protecţie67, echipament
sportiv etc., bunuri mobile prin destinaţie68 (utilaje, agregate de muncă cu
utilizări specifice agriculturii), bunuri mobile prin încorporare69 (ţigle, ţevi,
recolte).
Deşi sunt mobile, bunurile consumptibile şi cele fungibile, nu pot
forma obiect material al acestei infracţiuni datorită caracteristicilor lor.
Bunurile ce pot forma obiect material al infracţiunii de abuz de încredere
au, în principiu, o valoare mai mică decât cele ce constituie obiect al
înşelăciunii. De aceea, la abuzul de încredere legiuitorul nu a prevăzut
forme agravante care se raportează de fapt, la valoare bunului ce a
format obiectul infracţiunii70.
Un alt criteriu de deosebire îl constituie locul unde se află obiectul
material în momentul săvârşirii activităţii infracţionale.
Astfel, la infracţiunea de abuz de încredere, bunul se află la
făptuitor, în virtutea unei operaţii legale, de transmitere a deţinerii acestui
bun. Deci, bunul trece la făptuitor ca efect al înţelegerii intervenite între
victimă şi făptuitor. Ulterior, are loc însuşirea bunului de către făptuitor
care, profitând de împrejurarea că bunul se află în mâinile sale, pune
stăpânire pe el. În cazul infracţiunii de înşelăciune, bunul ce formează
obiectul material al acesteia, se afla, de regulă, la persoana vătămată, el
urmând să treacă la făptuitor numai după ce întreprinde acţiunea de
inducere în eroare.

B. Subiecţii infracţiunii de înşelăciune

Subiect activ al infracţiunii de înşelăciune poate fi orice persoană

responsabilă penal, care săvârşeşte acţiunea de inducere în eroare a
victimei căreia îi proguce o pagubă. Autor al infracţiunii de înşelăciune
poate fi numai persoana care, prezentând nemijlocit ca adevărate fapte
mincinoase sau ca mincinoase fapte adevărate, induce în eroare o altă
persoană, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos
material injust.
Când subiectul a avut o calitate în raport cu partea vătămată,
această calitate va putea fi reţinută ca o circumstanţă, după caz,

67
I.Gorgăneanu, Op. cit., p.65
68
Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, I.Molnar, A.Boroi, I.Pascu, V.Lazăr – “Drept penal, partea specială”,
Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.216
69
V.Dongoroz şi colectiv, Op. cit., p.508
70
I.Gorgăneanu, Op. cit., p.65
34
agravantă (un superior ierarhic al celui amăgit) sau atenuantă (rudă
apropiată a celui amăgit)71.
Dacă făptuitorul are calitatea de funcţionar, funcţionar public sau alt
salariat, iar acţiunea de amăgire se săvârşeşte în exerciţiul atribuţiilor
sale, fapta constituie abuz în serviciu. Ne aflăm însă în prezenţa
infracţiunii de înşelăciune şi nu a abuzului în serviciu, dacă făptuitorul
având calitatea de funcţionar, face victima să creadă că se află în
exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, deşi, în realitate, nu se află în
exerciţiul acestor atribuţii72.

Infracţiunea de înşelăciune poate fi săvârşită şi în participaţie,

participanţii putând avea calitatea de coautori, instigatori sau complici.
Orice alte acţiuni prin care nu se realizează nemijlocit acţiunea de
inducere în eroare prin prezentarea denaturată a realităţii, dar prin care
se contribuie la comiterea fapte, pot constitui acte de înlesnire sau de
ajutor, în vederea săvârşirii acestei infracţiuni, deci acte de complicitate
şi nu de coautorat73.

Arăt faptul că şi sub aspectul subiectului activ, infracţiunea de

înşelăciune şi cea de abuz de încredere se aseamănă considerabil,
există particularităţi care le diferenţiază.
La infracţiunea de abuz de încredere, subiectul activ nu poate fi
decât persoana care are în detenţie, cu orice titlu, un bun al altuia
făptuitorul primeşte în mod licit bunul în detenţie, dar abuzează de
încrederea celui ce l-a predat şi şi-l însuşeşte, dispune de el pe nedrept
ori refuză a-l restitui; pe când la infracţiunea de înşelăciune se
deosebeşte de abuzul de încredere şi prin faptul că forma de participaţie
a coautoratului la abuz e posibilă numai dacă toţi făptuitorii au în detenţie
licită bunul respectiv74.
Dacă infracţiunea de înşelăciune se săvârşeşte frecvent în
coautorat, abuzul de încredere deşi susceptibil de coautorat, în realitate,
se comite foarte rar în această formă de participaţie.
Pentru a se reţine coautorat la infracţiunea de înşelăciune, este
necesar să se constate că făptuitorii, intenţionat şi pe baza unei
înţelegeri, au executat în mod nemijlocit acţiunea de inducere în eroare,
în scopul obţinerii unui folos material injust, pricinuind o pagubă. De
aceea, s-a apreciat corect că există coautorat la infracţiunea de
înşelăciune, în cazul în care inculpaţii, după ce s-au înţeles, împreună,
au indus în eroare o perosonă, afirmând că este al lor geamantanul altei
71
V.Dongoroz şi colectiv, Op. cit., p.568.
72
George Antoniu, Nicolae Volonciu – coordonatori – “Practică judiciară penală”, Editura Academiei
Române, Institutul de cercetări juridice, Bucureşti, pag.133.
73
V.Papadopol, N.Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară penală pe anii 1969-1975,
Editua stiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.273, speţa 5, Tribunalul Suprem, secţia penală,
dec.nr.5850/1970.
74
I.Gorgăneanu, Op. cit., pag. 66.
35
persoane şi, prin această inducere în eroare l-au obţinut însuşindu-şi
lucrurile75. De asemenea există coautorat în cazul săvârşirii înfracţiunii
prin modalitatea ,,şmen”, atunci când unul dintre coautori aflându-se în
derularea unei operaţiuni de schimb valutar ilegal, celălalt distrage
atenţia părţii vătămate chiar în timpul înmânării banilor de către primul
inculpat dându-i acestuia posibilitatea să introducă printre bancnotele
reale mai multe bucăţi de hârtie de aceeaşi dimensiune înşelând astfel
partea vătămată . Bineînţeles, în acest caz trebuie să existe anterior o
înţelegere între cei doi, aşa încât fiecare să aibă reprezentarea de
ansamblu a întregii activităţi infracţionale şi să dorească să acţioneze
pentru atingerea scopului propus.
Există complicitate la infracţiunea de înşelăciune ori de câte ori o
persoană, cu intenţie, ajută sau înlesneşte, în orice mod, pe autor să
efectueze inducerea în eroare, act specific acestei infracţiuni. În practica
judiciară s-a statuat că acela care procură adeverinţe fictive de vechime
în muncă unor persoane care, servindu-se de aceste adeverinţe, obţin
pensii superioare celor la care ar fi avut dreptul, este complice la
infracţiunea de înşelăciune săvârşită de beneficiarii adeverinţelor fictive.
Infracţiunea de înşelăciune, cât şi cea de abuz de încredere, pot fi
comise şi sub forma instigării, dar în practica judiciară penală această
formă a participaţiei penale se întâlneşte rar.
Deşi participaţia improprie este posibilă la ambele infracţiuni, în
realitate este întâlnită numai la infracţiunea de înşelăciune.

Subiectul pasiv al infracţiunii de înşelăciune este persoana fizică

sau juridică privată sau publică al cărei patrimoniu a fost lezat, păgubit în
mod nemijlocit.
Există situaţia când o persoană dispune în mod licit de un bun
aparţinând altuia, dar a fost în această împrejurare victima unei induceri
în eroare, situaţie în care avem un subiect pasiv secundar al înşelăciuni,
subiectul pasiv primar fiind persoana al cărei patrimoniu a fost lezat prin
actul efectuat de către victima amăgirii, deoarece infracţiunea de
înşelăciune este îndreptată contra patrimoniului, nu contra persoanei.
Spre exemplu, mandatarul care fiind indus în eroare, a făcut o plată
pentru mandantul său76.
Prin compararea infracţiunii de înşelăciune cu cea de abuz de
încredere sub aspectul subiectului pasiv, se constată că la ambele
infracţiuni se pot întâlni, uneori, un subiect pasiv principal şi un subiect
pasiv secundar sau subsidiar.
Astfel, în cazul abuzului de încredere, există subiect pasiv
secundar atunci când persoana care a încredinţat bunul făptuitorului este

75
V.Papadopol, Op. cit., speţa 9, pag. 274.
76
Vasile Dobrinoiu – “Noul cod penal comentat. Partea Specială”, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2014, pag.297;
36
alta decât proprietarul, însă aceasta a fost victima directă a abuzului de
încredere.
Într-o speţă77 s-au pus în discuţie mai multe aspecte care
prezintă un vădit interes teoretic şi practic. Prima chestiune este
aceea dacă minora de zece ani poate fi subiect pasiv al infracţiunii de
înşelăciune săvârşită asupra sa, din moment ce ea nu poate să exprime
un consimţământ valabil pentru a transfera de bună voie în urma
înşelăciune, detenţia unui bun asupra făptuitorului. S-ar putea susţine că
legea apară împotriva înşelăciunii orice persoană, chiar pe nevârstnici,
deoarece ceea ce se urmăreşte este să se împiedice obţinerea pe
această cale, de către făptuitor, a unui bun, prin inducerea în eroare a
celui care îl are asupra sa; nu este necesar ca subiectul pasiv să
stăpânească bunul în baza unui titlu juridic şi nici să existe, în momentul
transmiterii, capacitatea acestuia de a consimţi la predarea bunului, fiind
suficient să existe o stăpânire de fapt a bunului de către subiectul pasiv,
iar acesta să-l predea de bună voie făptuitorului. Împrejurarea că
subiectul pasiv a fost uşor convins, datorită vârstei fragede, va fi avută în
vedere la individualizarea pedepsei.
A doua chestiune se referă la înşelăciunea comisă de inculpat prin
determinarea fetiţei să aducă din casă bijuterii care aparţineau altor
persoane. În acest caz, situaţia este oarecum schimbată. Aşa cum s-a
arătat, subiectul pasiv al infracţiunii de înşelăciune transmite autorului
bunurile care îi aparţin (care se află în sfera sa de dispoziţie). El ar putea
să remită şi un bun al altei persoane, cu condiţia ca dispoziţia sa cu
privire la acest bun să fie licită78, adică să fi avut loc cu consimţământul
cel căruia îi aparţine bunul ori făptuitorul să fi avut un mandat din partea
acestuia ca să-i administreze bunurile: în această situaţie, subiectul
pasiv principal al infracţiunii devine persoana în patrimoniul căreia s-a
produs paguba, deoarece infracţiunea de înşelăciune este îndreptată
contra patrimoniului, nu contra persoanei79. Dacă făptuitorul amăgeşte o
persoană pentru a o determina să-i dea bunuri ce nu-i aparţin şi asupra
cărora ea nu poate dispune în mod licit, s-ar părea că nu ne aflăm în faţa
unei infracţiuni de înşelăciune, ci a unei instigări la furt (în speţă, cel
instigat fiind un minor de zece ani, va răspunde numai inculpatul ca
instigator, nu şi autorul nemijlocit al furtului). Consider că există
infracţiunea de furt atunci când, de exemplu, infractorul convinge o fetiţă
de 4 ani, ca în schimbul remiterii unor jucării, să-l lase să-i ia cerceii din
urechii sau o convinge pe minoră ca aceasta să-i dea cerceii de bună
voie urmând apoi ca infractorul să şi-i însuşească în sensul art. 228 Cod
penal.
77
Săvârşeşte infracţiunea de înşelăciune cel care, promiţând unei fetiţe că îi va da jucării în schimbul
cerceilor din ureche şi a altor bijuterii luate de copil din casă, obţine astfel bunurile respective”,
judecătoria Piteşti, secţia penală, decizia nr.3143/1987, în G.Antoniu şi N.Volonciu, Op. cit., p.133
78
Dongoroz, Op. cit., pag.527.
79
Ibidem.
37
2.3.3. Conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune

A. Latura obiectivă

a) Elementul material

Elementul material al infracţiunii de înşelăciune constă în acţiunea

de inducerea în eroare, deci o acţiune frauduloasă de amăgire a
persoanei faţă de care se îndeplineşte acea acţiune, prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte
adevărate.
În literatura de specialitate80, se susţine că elementul material în
cazul infracţiunii de înşelăciune poate consta drintr-o acţiune, însă şi
dintr-o inacţiune, situaţie întâlnită întra-adevăr mai rar.
Acţiunea de amăgire poate fi realizată prin orice mijloace apte să
provoace o inducere în eroare. Simpla minciună sau afirmaţie, cât şi
simpla reticenţă sau omisiunea de a releva, pot fi mijloace de amăgire
atunci când se produc în corelaţie cu împrejurări sau fapte care fac ca
ele să capete aparenţă de veridicitate, de concordanţă cu realitatea81.
Nu are importanţă dacă subiectul pasiv s-a lăsat uşor convins.
Legea pedepseşte acţiunea ilicită a celor care induc pe alţii în eroare în
scopul de a trage profit, pentru a apăra pe cei imprudenţi şi încrezători82.
Folosirea mijloacelor de inducere în eroare depinde de abilitatea şi
experienţa autorului infracţiunii, de locul şi timpul săvârşirii faptei, de
gradul de credulitate al victimelor etc. Deşi locul şi timpul săvârşirii faptei
sunt irelevante pentru existenţa infracţiunii, totuşi interpuse pe anumite
fapte contribuie la săvârşirea infracţiunii şi trebuie să se ţină cont de ele
la individualizarea pedepsei. De exemplu săvârşirea infracţiunii de
înşelăciune prin metode diverse, raportate la contextul actual în care ne
aflăm, spre exemplu „metoda accidentul” denotă îndrăzneala autorului
de a acţiona pentru obţinerea unor sume de bani, prin prezentarea unei
situaţii nereale/neadevărate ca fiind adevărate. Prezentarea frauduloasă,
denaturată sau alterată a realităţii trebuie să fie aptă a inspira încrederea
victimei şi a induce în eroare, a amăgi sau a o menţine în eroarea
produsă anterior83. Or, în cazul înşelăciunii prin „metoda accidentul”,
persoanelor vătămate li se prezintă situaţia mincinoasă potrivit cărora o
persoană apropiată lor a fost implicată într-un accident rutier, soldat cu
80
Vasile Dobrinoiu – Op.cit, pag.299;
81
V.Dongoroz şi colaboratorii, Op. cit., pag. 528
82
Idem.
83
O.A.Stoica, Drept penal, partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, pag.
169.
38
victime şi pentru a se evita arestarea este necesară o sumă de bani
pentru avocat sau pentru ca persoana vătămată să nu formuleze
plângere penală.
Într-o speţă84, s-a reţinut că fapta inculpatului constând în aceea că la
data de 04.12.2017, pretinzând că este avocatul Tudor Ion - al nepotului
persoanei vătămate a indus în eroare persoana vătămată, prezentându-i
ca adevărată situaţia imincinoasă conform căreia nepotul său a avut un
accident rutier, soldat cu accidentarea unui minor în scopul de a obţine
pentru sine, un folos patrimonial injust, determinând persoana vătămată
să remită o sumă de bani consistentă complicelui său, presupus consilier
al procurorului, pentru ca părinţii minorului să nu formuleze plângere
penală, iar nepotul să nu fie arestat, realizează conţinutul constitutiv al
infracţiunii de inşelăciune, prevăzut de art.244 alin.1 şi alin.2 Cod penal.
Pornind de la speţa enunţată, vom analiza elementul material în
cazul infracţiunii de înşelăciune în forma tip, prevăzută în art.244 alin. 1
Cod penal, reapectiv art.244 alin. 2 Cod penal. Elementul definitoriu al
acestei modalităţi de săvârşire îl reprezintă folosirea mijloacelor
frauduloase. În acest context se pune problema diferenţierii mijloacelor
,,simple” de inducere în eroare, de mijloacele caracterizate de lege ca
fiind frauduloase.
În literatura de specialitate, s-a arătat că deosebirea dintre aceste
două categorii de mijloace este mai mult cantitativă sau de intensitate85,
că un mijloc trebuie considerat fraudulos atunci când este de natură să
asigure mai uşor reuşita acţiunii făptuitorului, când are aparenţa unui
mijloc veridic adică atunci când inspiră încredere şi înlătură orice
bănuială86 fără să mai fie nevoie de o activitate ulterioară de lămurire cu
privire la un anumit aspect.
Astfel, instanţa de judecată a că sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, în forma agravată, inculpatul a
indus în eroare o persoană prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase, prin folosirea de nume şi calităţi mincinoase, în scopul de a
obţine pentru sine un folos patrimonial injust, determinând-o prin
acţiunea lui pe persoana vătămată să îi remită o sumă consistentă de
bani. Instanţa a constat că inculpatul a acţionat cu intenţie directă,
prevăzând şi urmărind rezultatele vătămătoare ale faptei sale. De
asemenea, instanţa a avut în vedere situaţia personală a inculpatului
care a dovedit perseverenţă infracţională, fiind condamnat în numeroase
rânduri pentru aceaşi categorie de fapte şi nu numai, dovedind o

84
A se vedea în acest sens dos.pen.nr.8615/197/2017 al Judecătoriei, respectiv al Curţii de Apel
Braşov;
85
Tr.Pop, comentariu, Cod penal adnotat, Bucureşti, 1973, vol.III, pag. 551.
86
V.Dongoroz şi alţii, Op. cit., vol. III, pag.532.
39
specializare în comiterea faptelor de înşelăciune prin metoda
accidentul.87

Dintre mijloacele considerate frauduloase, legiuitorul indică cu titlu

de exemplu nume şi calităţi mincinoase. Prin “nume mincinoase” se
înţelege un nume care nu aparţine făptuitorului, indiferent dacă a fost
inventat sau dacă aparţine altei persoane. Prin “calităţi mincinoase” se
înţeleg calităţile pe care şi le atribuie făptuitorul, fără a le avea în
realitate.
Legea nu face nicio distincţie, ceea ce înseamnă că aceste calităţi
pot fi de orice natură (de exemplu, în speţă, făptuitorul şi-a atribuit atât o
o identitate, cât şi o falsă calitate profesională etc.)88. Dacă mijlocul
folosit prezintă o mare aparenţă de veridicitate, legea îl caracterizează
ca fiind “fraudulos”, iar folosirea unui astfel de mijloc determină
agravarea infracţiunii. Astfel într-o speţă89 instanţa de judecată a reţinut
că, în martie 1997, aflând că mai multe persoane doresc să meargă la
muncă în Israel, inculpatul le-a promis că le va facilita obţinerea vizelor
necesare, în schimbul sumei de 800 D.M. primite de la două persoane;
procedând în acelaşi mod, în perioada octombrie-noiembrie 1998,
inculpatul a contactat 4 persoane care doreau să lucreze în Germania şi
le-a promis că va obţine vizele necesare, primind de la aceştia câte un
avans de 100 U.S.D., iar în noiembrie 1997 a promis altor persoane,
atribuindu-şi calitatea de reprezentant al firmei "NIRONA" din Bucureşti,
că prin intermediul firmei respective le va facilita plecarea la muncă în
Israel, primind 100 U.S.D. de la fiecare. Atribuindu-şi mincinos calitatea
de reprezentant al unei firme reale ce se ocupa cu plasarea forţei de
muncă în străinătate, pentru înşelarea unor persoane care i-au dat bani
pentru obţinerea de contracte de muncă şi a vizelor necesare, inculpatul
a săvârşit infracţiunea de înşelăciune calificată prevăzută de art. 215
alin. 2 din Codul penal.
Sunt situaţii dese în practica judiciară când infracţiunea prevăzută
la acest alineat este comisă în concurs cu alte infracţiuni, atunci când
mijlocul de inducere în eroare să constituie prin el însuşi o infracţiune. În
acest caz, se aplică regulile de la concursul de infracţiune. Astfel, s-a
decis că, constituie infracţiunea de înşelăciune calificată (şi nu şantaj90),

87
A se vedea Sentinţa penală nr.2424/11.12.2017, în dos.pen. nr.2424/11.12.2017, pronunţată în
dos.pen.nr.8615/197/2017 de Judecătoria Braşov
88
O.Loghin şi T.Toader, Op. cit., p.274.
89
C.S.J. s.pen., dec. nr. 526 din 9 februarie 2000, LEGIS
90
“Împotriva soluţiei s-ar putea susţine că, prin invocarea calităţii de ofiţer, inculpatul nu a obţinut
decât permisiunea de a pătrunde în locuinţa părţii vătămate. Remiterea bunurilor este rezultatul unei
acţiuni subsecvente – căreia prima i-a servit doar ca mijloc de realizare – şi anume ameninţării cu
întocmirea unui dosar penal sau, cu alte cuvinte, constrângerii psihice a persoanei vătămate.
Persoana vătămată a efectuat actul păgubitor nu pentru că a fost indusă în eroare, ci pentru că, sub
imperiul ameninţării, libertatea sa psihică de a acţiona a fost îngrădită. În consecinţă – cum ceea ce
deosebeşte înşelăciunea de şantaj este modul în care subiectul activ obţine bunul: prin amăgire, în
primul caz, şi prin ameninţare, în al II lea caz – în sarcina inculpatului ar fi trebuit să se reţină şantajul
40
în concurs cu infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale, fapta unei
persoane care, dându-se drept ofiţer de poliţie, a pătruns în domiciliul
unei persoane, sub pretextul efectuării unei percheziţii, şi, ameninţând-o
că-i va face dosar penal şi o va trimite în judecată pentru săvârşirea de
infracţiuni, a determinat-o să-i remită unele bunuri.
Pentru a reţine în sarcina inculpatei infracţiunea de înşelăciune ar fi
trebuit ca aceasta să realizeze manopere de inducere în eroare a părţii
vătămate sau de menţinere în eroare a acesteia. Inducerea în eroare ar
fi trebuit să se realizeze prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, respectiv să se fi
prezentat o faptă care, în realitate, nu există ori o faptă care să existe
într-o cu totul altă realitate decât cea prezentată de făptuitor, iar partea
vătămată să fie determinată să creadă că fapta, inventată sau astfel cum
a fost denaturată de făptuitor, există în realitate. Menţinerea în eroare
există în situaţia în care victima nu cunoaşte anumite fapte, situaţii care
existau în realitate sau le cunoaşte într-o formă denaturată.
Într-o altă speţă, făcând aplicarea prevederilor art.244 alin. 2 Cod
penal a II-a teză, instanţa de judecată a dispus condamnarea inculpatei
pentru mai multe fapte săvârşite în concurs, având in vedere că prin
acţiunea sa de inducere în eroare a unor persoane prin prezentarea ca
adevărată a unei situaţii nereale s-a făcut prin mijloace frauduloase care
constituie prin ele însele infracţiuni, fiind necesară reţinerea concursului
şi condamnarea după cum urmează: la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni
închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de “înşelăciune”, prev. şi ped.
de art. 244 alin. 1 şi 2 Cod penal (faptă din noiembrie - decembrie 2014,
persoană vătămată Raiffeisen Bank - Agenţia Câmpulung Muscel); - la
pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de “fals în
înscrisuri sub semnătură privată”, prev. şi ped. de art. 322 alin. 1 Cod
penal (falsificarea adeverinţei de venit; persoană vătămată Raiffeisen
Bank - Agenţia Câmpulung Muscel); - la pedeapsa de 6 luni închisoare,
pentru săvârşirea infracţiunii de “uz de fals”, prev. şi ped. de art. 323 alin.
1, teza I Cod penal (folosirea cărţii de identitate falsificate; persoană
vătămată Raiffeisen Bank - Agenţia Câmpulung Muscel); - la pedeapsa
de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de “uz de fals”, prev.
de art. 323 teza a II - a Cod penal (folosirea facturii de utilităţi falsificate;
persoană vătămată Raiffeisen Bank - Agenţia Câmpulung Muscel); - la 3
pedepse de câte 1 an închisoare, pentru săvârşirea a 3 infracţiuni de

în concurs cu infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale. În justificarea punctului de vedere adoptat

de instanţă s-ar putea susţine că atât pătrunderea făptuitorului în locuinţa persoanei vătămate, în
vederea însuşirii unor bunuri, cât şi ridicarea efectivă a bunurilor s-au făcut prin inducere în eroare.
Eventualitatea caracterizării faptelor ca infracţiune de şantaj s-ar lovi, se poate susţine, de două
obstacole: inculpatul a ameninţat-o pe victimă cu trimiterea în judecată, adică cu folosirea unei căi
legale de restabilire a adevărului, ceea ce nu poate constitui, în sensul legii, o ameninţare; pe de altă
parte, remiterea unui bun mobil, concomitent cu ameninţarea, ar fi putut constitui (dacă ameninţarea
era reală şi nu s-ar fi referit la folosirea unor mijloace legale), infracţiunea de tâlhărie”, G.Antoniu şi
N.Volonciu, Practică judiciară penală, Editura Academiei, vol. III, 1997, pag. 138
41
“complicitate la tentativă la înşelăciune”, prev. de art. 48 Cod penal,
coroborat cu art. 32 alin. 1 Cod penal şi cu art. 244 alin. 1 şi 2 C.pen.
(fapte din noiembrie 2014); - la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru
săvârşirea infracţiunii de “complicitate la uz de fals”, prev. de art. 48 Cod
penal, coroborat cu art. 323 teza I Cod penal (înlesnirea folosirii cărţii de
identitate falsificate pe numele Câmpeanu Sergiu în vederea contractării
creditului de către Moroşanu Florinel de la Raiffeisen Bank Agenţia
Hărmanului); - la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea
infracţiunii de “complicitate la uz de fals”, prev. de art. 48 Cod penal,
coroborat cu art. 323 teza I Cod penal (înlesnirea folosirii cărţii de
identitate falsificate pe numele Câmpeanu Sergiu în vederea contractării
creditului de către Moroşanu Florinel de la Agenţia BRD Valea Cetăţii
Braşov); - la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii
de “complicitate la uz de fals”, prev. de art. 48 Cod penal, coroborat cu
art. 323 teza I Cod penal (înlesnirea folosirii cărţii de identitate falsificate
pe numele Câmpeanu Sergiu în vederea contractării creditului de către
Moroşanu Florinel de la Millenium Bank Braşov); - la pedeapsa de 6 luni
închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de “complicitate la uz de fals” în
formă continuată, prev. de art. 48 Cod penal, coroborat cu art. 323 teza a
II - a Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (2 acte materiale -
înlesnirea folosirii facturii de utilităţi şi a adeverinţei de venit depuse de
martorul Moroşanu în vederea contractării creditului de la Raiffeisen
Bank Agenţia Hărmanului); - la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru
săvârşirea infracţiunii de “complicitate la uz de fals” în formă continuată,
prev. de art. 48 Cod penal, coroborat cu art. 323 teza a II - a Cod penal,
cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (2 acte materiale - înlesnirea
folosirii facturii de utilităţi şi a adeverinţei de venit depuse de martorul
Moroşanu în vederea contractării creditului de la BRD Valea Cetăţii); - la
pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de
“complicitate la uz de fals” în formă continuată, prev. de art. 48 Cod
penal, coroborat cu art. 323 teza a II - a Cod penal, cu aplicarea art. 35
alin. 1 Cod penal (2 acte materiale - înlesnirea folosirii facturii de utilităţi
şi a adeverinţei de venit depuse de martorul Moroşanu în vederea
contractării creditului de la Millenium Bank); - la pedeapsa de 1 an
închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de “tentativă la înşelăciune”,
prev. şi ped. de art. 32 alin. 1 Cod penal, coroborat cu art. 244 alin. 1 şi 2
Cod penal (contractare credit de nevoi personale de la Raiffeisen Bank
Vâlcea pe numele de Lungu Mărioara); - la pedeapsa de 6 luni
închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de “uz de fals” în formă
continuată, prev. şi ped. de art. 323 alin. 1, teza a II a Cod penal, cu
aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (3 acte materiale - două adeverinţe de
venit emise de S.C. SIMON PARIS S.R.L. şi S.C. SIMON PARIS
LOGISTICS S.R.L. şi o factură de utilităţi falsificată pe numele Lungu
Mărioara); - la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârşirea
42
infracţiunii de “uz de fals”, prev. şi ped. de art. 323 alin. 1 teza I Cod
penal (cartea de identitate falsificată pe numele de Lungu Mărioara, în
vederea obţinerii unor credite de la Raiffeisen Bank). Constată că faptele
din prezenta cauză sunt concurente cu faptele pentru care s-a dispus
condamnarea inculpatei ANDRIEŞ URSU ANCA MARIA prin Sentinţa
penală nr. 28/S/31.01.2014 a Tribunalului Braşov, definitivă prin Decizia
penală nr. 83/Ap/06.02.2015 a Curţii de Apel Braşov, prin Sentinţa
penală nr. 1658/2015 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia
penală nr. 315/A/14.10.2015, respectiv prin Sentinţa penală nr. 396/2016
a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 505/23.06.2016,
iar, în baza art.585 Cod pr. pen., descontopeşte pedepsele rezultante
aplicate inculpatei prin Sentinţa penală nr. 1658/2015 a Judecătoriei
Braşov, respectiv prin Sentinţa penală nr. 396/2016 a Judecătoriei
Braşov, repunând în individualitatea lor pedepsele componente şi sporul
de pedeapsă aplicat, după cum urmează: - 6 pedepse de câte 2 ani şi 6
luni închisoare; - pedeapsa principală de 11 ani închisoare şi pedeapsa
complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit.a teza a
II -a, lit. b Cod penal din 1969 pe o durată de 10 ani; - pedeapsa de 2 ani
închisoare; - pedeapsa de 5 ani închisoare; - pedeapsa de 3 ani
închisoare; - pedeapsa de 4 ani închisoare; - pedeapsa principală de 11
ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prevăzută de art. 64 alin. 1 lit.a teza a II - a, lit. b Cod penal din 1969 pe
o durată de 10 ani. - 3 ani închisoare spor de pedeapsă. În baza art. 10
din Legea nr. 187/2012, art. 38 alin. 1, art. 39 alin. 1 lit. b şi art. 65 Cod
penal, contopeşte pedepsele anterior menţionate, aplicând inculpatei
pedeapsa principală rezultantă de 30 ani şi 4 luni închisoare
(compusă din pedeapsa principală cea mai grea, de 11 ani
închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 1/3 din
celelalte pedepse aplicate, respectiv 1/3 din 696 luni închisoare,
adică 232 luni închisoare) şi pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II - a, lit. b Cod
penal din 1969 pe o durată de 10 ani, respectiv aplică inculpatei
pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor a căror exercitare
a fost interzisă ca pedeapsă complementară. Având în vedere dispoziţiile
art. 595 Cod procedură penală, precum şi pe cele ale art. 23 alin. 3 din
Legea nr. 255/2013, considerând că art. 585 Cod procedură penală nu
permite acestei instanţe (necompetentă material, în raport de faptul că
una dintre sentinţele de condamnare a fost pronunţată în primă instanţă
de Tribunalul Braşov), să procedeze şi la analiza incidenţei în speţă a
dispoziţiilor art. 4 şi art. 6 Cod penal în raport de pedepsele
principale/pedepsele complementare aplicate inculpatei prin Sentinţa
penală nr. 28/S/31.01.2014 a Tribunalului Braşov, prin Sentinţa penală
nr. 1658/2015 a Judecătoriei Braşov, respectiv prin Sentinţa penală nr.
396/2016 a Judecătoriei Braşov, instanţa nu va face o asemenea
43
analiză, soluţionând exclusiv solicitarea de modificare a pedepselor în
baza aplicării tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni
reţinută în sarcina inculpatei, fără atingerea autorităţii de lucru judecat a
dispoziţiilor din sentinţele anterioare de condamnare, care, în opinia sa,
nu se poate realiza în baza art. 4 sau art. 6 Cod penal decât pe calea
contestaţiei la executare, de către o instanţă competentă din punct de
vedere material. În baza art. 72 C. pen., deduce din durata pedepsei
închisorii aplicate prin prezenta reţinerea, arestarea preventivă şi
perioada executată, de la 28.08.2012 până la 30.04.2013, respectiv de la
data de 16.12.2014 până la zi. Anulează Mandatul de executare a
pedepsei închisorii nr. 2246/2015 emis de Judecătoria Braşov şi
Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 531/2016 emis de
Judecătoria Brraşov, dispunând emiterea unui nou mandat de executare
a pedepsei închisorii, potrivit prezentei91. Arăt faptul că am apreciat
necesară menţionarea acestei speţe, arătând dispozitivul sentinţei de
condamnare a inculpatei, pentru a se observa perseverenţa
infracţională, cu care inculpata a acţionat, modul în care aceasta a folosit
mijloace frauduloase în scopul inducerii în eroare şi de a obţinere foloase
materiale injuste, în dauna persoanelor vătămate, iar mijloacele folosite
au fost apte a forma conţinutul constitutiv al unor infracţiuni, astfel încât
pedeapsa rezultată este deosebit de mare, fiind mai mare decât in cazul
infracţiunii unice de omor. Or, reiterez faptul că Decizia Curţii
Constituţionale nr.368/2017 este una firească, pentru ca atunci când se
constată că făptuitorul a acţionat în baza aceleiaşi rezoluţiuni
infracţionale să fie condamnat doar pentru o singură infracţiune
continuată, cu indicarea numărului exact de acte materiale.

b) Urmarea imediată

Urmarea imediată sau rezultatul socialmente periculos reprezintă

o componentă a laturii obiective a infracțiunii, fiind definită ca rezultatul
pe care trebuie să-l producă acțiunea sau inacțiunea prin care s-a
realizat elementul material, o urmare de care depinde existența laturii
obiective și deci a infracțiunii. Urmarea imediată la infracțiunile contra
patrimoniului constă într-o atingere adusă relațiilor patrimoniale, de
regulă, sub forma unei daune, a unui prejudiciu. În cazul infracțiunii de
înșelăciune urmarea imediată întregeşte conţinutul laturii obiective a
infracţiunii de înşelăciune, în sensul că acţiunea prin care s-a realizat
elementul material al acesteia trebuie să fi avut drept consecinţă
imediată o urmare patrimonială. Pentru ca urmarea imediată să aibă
eficienţă în conţinutul infracţiunii de înşelăciune, trebuie să fie îndeplinită
o cerinţă esenţială: “să se fi pricinuit o pagubă materială persoanei

91
A se vedea motivarea instanţei în cadrul sentinţei penale nr. 2179/24.11.2016, pronunţată de către
Judecătoria Braşov în dos.pen. 11839/197/2015
44
înşelate”. În absenţa unei acţiuni menite a produce o pagubă, adică un
prejudiciu material, fapta nu contituie infracţiunea de înşeleciune.
Paguba poate fi produsă celui indus în eroare sau altei persoane şi
poate consta în remiterea unui bun, recunoaşterea unui drept, eliberarea
de o obligaţie etc., prin “pagubă” înţelegându-se prejudiciul material
efectiv şi cert cauzat unei persoane fizice sau juridice. Paguba efectiv
produsă va avea caracter determinant în stabilirea pericolului social
concret al faptei92.
Atunci când fapta a produs numai un prejudiciu moral (spre
exemplu compromiterea faţă de colegi)93, urmarea imediată a infracţiunii
lipseşte, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de
inşelăciune. Aşadar, dacă fapta de inducere în eroare este doar de
natură să cauzeze prejudicii şi nu s-a produs o pagubă în mod cert, nu
poate exista fapta de la art.244 Cod penal.
Astfel, nu constituie infracţiunea de înşelăciune fapta inculpatului
care – falsificând unele menţiuni din cartea de muncă – reuşeşte să se
transfere la o altă unitate, într-o funcţie mai bine retribuită decât cea la
care avea dreptul, de vreme ce a îndeplinit în cele mai bune condiţii
atribuţiile specifice acestei funcţii, iar unitatea nu a suferit nicio pagubă94.
Existența pagubei pretinsă de art. 244 C.pen. îmbracă două forme,
alternative sau cumulate: o pagubă materială efectivă (damnum
emergens) sau pierderea ori neproducerea unui venit așteptat în mod
întemeiat și obișnuit (lucrum cessans).
Producerea unei pagube are corespondentul în (îi corespunde)
folosul material injust urmărit de făptuitor prin inducerea în eroare a
victimei[4], iar între folosul material care îl privește pe făptuitor sau pe un
altul și paguba produsă victimei există o intercondiționare. Nu trebuie
făcută confuzie între pagubă și scop material și injust urmărit, chiar dacă
de regulă realizarea lui o implică, deoarece este posibil ca prin inducerea
în eroare să se producă o pagubă, dar să nu existe infracțiunea de
înșelăciune dacă fapta nu a fost săvârșită în scopul obținerii unui folos
material injust pentru făptuitor sau altul.95

Astfel, reiterez faptul că este necesar ca la infracțiunea de

înșelăciune urmarea socialmente periculoasă să fie imediată, adică
paguba să fie rezultatul nemijlocit al acțiunii de inducere în eroare
și nu un rezultat mijlocit. Nu se poate vorbi de pagubă în cazul în care
există doar o stare de pericol pentru patrimoniu, deoarece infracțiunea
de înșelăciune nu este o infracțiune de pericol, ci de rezultat.

92
Ghe.Nistoreanu şi colectiv, Op. cit., p. 225.
93
Ghe.Diaconescu – “Infracţiunea în Codul penal român”, Editura Oscar Print, vol. I, Bucureşti, 1997,
p. 434.
94
I.Gorgăneanu, Op. cit., pag. 71.
95
https://www.legal-land.ro/infractiunea-de-inselaciune/
45
c) Legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material

(acţiunea de inducere în eroare) şi urmarea imediată (paguba materială
produsă) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. Cu alte cuvinte,
existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de cauzalitate dintre
actul de conduită interzis şi urmarea socialmente periculoasă prevăzută
de lege96, cu mențiunea că raportul de cauzalitate răspunde la întrebarea
dacă rezultatul pedepsibil constituie sau nu efectul acțiunii subiectului.
Legătura de cauzalitate există în conținutul oricărei infracțiuni, însă
cercetarea acesteia se impune în cazurile în care, pentru existența
infracțiunii, este necesar ca prin acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să
se producă un rezultat material, cerut expres de norma de incriminare.
Chiar dacă raportul de cauzalitate nu apare menționat explicit în norma
de incriminare a infracțiunii de înșelăciune, necesitatea stabilirii lui se
deduce din cerința ca acțiunea să aducă atingere valorii ocrotite de legea
penală, ceea ce presupune constatarea faptului că vătămarea suferită de
această valoare este consecința acțiunii.
O acțiune ilicită și o urmare socialmente periculoasă, chiar dacă ar
corespunde perfect faptei și urmării prevăzute de conținutul juridic al unei
infracțiuni (în cazul acesta, al infracțiunii de înșelăciune) nu pot fi
elemente constitutive ale acesteia decât dacă sunt unite printr-o legătură
cauzală, iar fără legătura de cauzalitate nu se realizează unitatea
elementelor laturii obiective, nu poate exista latura obiectivă și nici latura
subiectivă a infracțiunii, nu poate exista infracțiune. Astfel, la infracțiunea
de înșelăciune acțiunea de amăgire corespunzătoare elementului
material cerut de norma de incriminare este cauza urmării imediate
prevăzute explicit în normă (paguba produsă), iar aceasta din urmă este
efectul celei dintâi.
Legătura de cauzalitate în cazul infracțiunii de înșelăciune rezultă
din însăși realizarea acțiunilor incriminate, iar dacă situația de fapt
patrimonială este datorată altei cauze decât acțiunii de inducere în
eroare, ea nu este urmarea imediată a acestei acțiuni, fiindcă lipsește
legătura de cauzalitate. Astfel, această legătură de cauzalitate rezultă
din împrejurările de fapt ale infracțiunii. Aprecierea existenței raportului
de cauzalitate în cazul înșelăciunilor depinde foarte mult de situația
concretă care trebuie analizată, având în vedere varietatea situațiilor de
fapt, stabilirea în mod corect a raportului de cauzalitate între fapta și
rezultatul conferind legitimitate hotărârilor pronunțate. Importanța stabilirii
raportului de cauzalitate în cazul infracțiunilor de înșelăciune este cu atât

96
Constantin Mitrache – “Drept penal român, partea generală, ediţia a III-a, revăzută şi adăugată”,
Editura Şansa, Bucureşti, 1997, pag. 93.
46
mai mare cu cât practica a arătat că există foarte multe modalități în care
pot fi aduse atingeri patrimoniului prin astfel de fapte.
Legătura de cauzalitate în săvârșirea infracțiunilor nu se limitează
numai la raportul de cauzalitate fizică, ci se întregește și printr-o legătură
de ordin psihic, inerentă tuturor manifestărilor umane, acest aspect
privind latura subiectivă, iar la infracțiunea de înșelăciune legătura
psihică rezultă din constatarea vinovăției.97

Cercetarea legăturii de cauzalitate este necesară în cazul

infracţiunilor “materiale”98, adică la infracţiunile în care urmarea imediată
se materializează printr-un rezultat, printr-o schimbare în realitatea
obiectivă.
Legătura de cauzalitate exprimă relaţia firească dintre elementul
material – acţiunea de inducere în eroare – şi urmare imediată – paguba
pricinuită -, prima fiind cauza şi cea de a doua efectul. Dacă paguba
pricinuită nu este urmarea acţiunii de amăgire, legătura cauzală nu
există şi deci latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune nu este
realizată.
Drept urmare, nu comite infracţiunea de înşelăciune cel care
solicită şi obţine un împrumut de la o persoană, obligându-se să o
restituie la o anumită dată, fără să întreprindă acţiuni de inducere în
eroare, chiar dacă la data scadenţei nu se achită de obligaţie. Obţinerea
împrumutului nu este, deci, urmarea unei acţiuni de amăgire şi, ca atare,
nu s-a realizat una din componentele laturii obiective a infracţiunii.
În cazul în care paguba produsă se datorează altor cauze decât
acţiunii de amăgire, nu va exista infracţiunea de înşelăciune, deoarece
lipseşte legătura de cauzalitate.
Din această prezentare rezultă că între elementele componente ale
laturii obiective există o legătură indisolubilă, o intercondiţionare, lipsa
unuia influenţând existenţa celorlalte, şi că realizarea ei la infracţiunea
de înşelăciune are loc numai când din situaţia faptică rezultă cumulativ
toate aceste componente99.

B. Latura subiectivă

a) Forma de vinovăţie

Latura subiectivă ca element al conţinutului constitutiv al

infracţiunii cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la

97
https://www.legal-land.ro/infractiunea-de-inselaciune/
98
I.Gorgăneanu, Op. cit., pag. 25.
99
Ibidem, p. 26.
47
atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorilor faţă de faptă şi urmările
acesteia, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune.
În doctrina penală, cercetarea laturii subiective se face prin prisma
elementelor sale componente. Se consideră că un element important,
esenţial al laturii subiective este vinovăţia – care reprezintă atitudinea
psihică a persoanei care a săvârşit o faptă, faţă de faptă şi urmările
acesteia, atitudine exprimată în vinovăţia cerută de lege pentru existenţa
acelei infracţiuni100. Sub acest aspect, infracţiunea de înşelăciune se
comite cu intenţie directă întrucât textul de incriminare cere ca acţiunea
ce formează elementul material să se realizeze în scopul obţinerii pentru
sine sau pentru altul, a unui folos material injust – intenţie calificată
prin scop. Făptuitorul îşi dă seama că desfăşoară o activitate de
inducere în eroare şi că prin aceasta pricinuieşte o pagubă, urmare a
cărei producere o doreşte101.
Conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune nu va fi realizat,
sub aspectul laturii subiective, dacă profitul urmărit nu este de ordin
material (autorul acţiunii de amăgire a urmărit să da în vileag că cel
indus în eroare e traficant de droguri), sau nu este injust.

b) Existenţa mobilului şi scopului

Pe lângă forma de vinovăţie prevăzută de lege în conţinutul unor

infracţiuni sunt prevăzute şi anumite condiţii – cerinţe esenţiale – care
întregesc elementul subiectiv şi pot privi mobilul sau scopul cu care se
săvârşesc faptele.
Mobilul sau cauza internă a actului de conduită, desemnează acel
sentiment (dorinţă, tendinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea
făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite fapte102. În cele mai multe
cazuri, mobilul nu constituie un element necesar pentru existenţa
infracţiunii, cum este cazul infracţiunii de înşelăciune, dar cunoaşterea lui
de către organele judiciare prezintă importanţă pentru individualizarea
pedepsei.
Scopul sau ţelul urmărit prin săvârşirea faptei întregeşte elementul
subiectiv al infracţiunii şi presupune finalitatea urmărită de făptuitor. La
unele infracţiuni, scopul reprezintă o cerinţă esenţială a laturii subiective.
Astfel, în cazul infracţiunii de înşelăciune, pentru realizarea laturii
subiective e nevoie de intenţia de a amăgi, de a induce în eroare, iar
această intenţie trebuie să fie însoţită de o cerinţă esenţială, şi anume:
să fi efectuat acţiunea de amăgire în scopul de a obţine pentru sine sau

100
C-tin Mitrache, Op. cit., p. 96.
101
Prin “folos material” se înţelege orice profit, avantaj, care poate fi evaluat în bani şi care, atunci
când este realizat duce la creşterea sau consolidarea patrimoniului. Folosul este injust atunci când cu
privire la acesta nu există nici o îndreptăţire. În sfârşit, nu interesează dacă făptuitorul urmăreşte să
obţină folosul pentru sine sau pentru altul.
102
Constantin Mitrache, Op. cit., p. 98.
48
pentru altul un folos material injust. Din acest punct de vedere,
înşelăciunea apare ca o infracţiune săvârşită cu intenţie directă,
făptuitorul urmărind obţinerea unui folos material injust103.
Prin acest scop, se atribuie intenţiei caracter calificat, o vinovăţie
calificată. Cerinţa esenţială vizează scopul acţiunii, respectiv un folos, un
profit material injust. Pentru realizarea conţinutului infracţiunii de
înşelăciune este necesar a se verifica – sub aspectul subiectiv –
existenţa scopului urmărit de infractor, de a obţine un folos material
injust…104, nu numai pentru sine, dar şi pentru altul.

2.3.4. Modalităţi. Sancţiuni

A. Formele infracţiunii

a) Actele pregătitoare

În principiu, orice infracţiune intenţionată, pentru a fi comisă în

condiţii optime, presupune o pregătire prealabilă care poate consta în
diferite activităţi în funcţie de natura şi împrejurările în care se săvârşeşte
infracţiunea. Infracţiunea de înşelăciune poate avea, fie o desfăşurare
simplă, fie o desfăşurare pe faze succesive. Formele variate ale
infracţiunii diferă după stadiul în care se află pregătirea sau executarea
elementului material .
Actele pregătitoare sunt posibile şi pot fi foarte diversificate, atât la
varianta simplă, cât şi la varianta agravată, însă nu au relevanţă juridică
decât în măsura în care capătă caracterul unor acte de complicitate
anterioară (atunci când s-a trecut la acte de executare, adică la
săvârşirea infracţiunii şi aceasta s-a consumat, actele pregătitoare
efectuate de terţi pot deveni acte de complicitate anterioară)105.
Actele pregătitoare nu sunt incriminate, cu toate că acţiunea de
inducere în eroare necesită de cele de mai multe ori o atentă pregătire.
Ele se sancţionează numai în măsura în care în partea specială a
codului se prevede acest lucru, fiind asimilate, sub raportul sancţionării,
cu tentativa.

b) Tentativa

Tentativa, fiind o formă atipică, imperfectă, a infracţiunii pe care

subiectul activ şi-a propus să o săvârşească, reprezintă ansamblul
actelor de executare efectuate între momentul terminării actelor

103
I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 74.
104
T. S., secţ. pen., dec. nr. 787/1975, în V. Papadopol, M. Popovici, Op. cit., p. 248, speţa nr. 5.
105
I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 75.
49
pregătitoare, pe de o parte, şi momentul producerii rezultatului, pe de
altă parte106.
Tentativa este posibilă în cazul înşelăciunii, este pedepsită de
107
lege , potrivit art.248 Cod penal. Această formă imperfectă a infracţiunii
există atunci când, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa,
făptuitorul nu a reuşit să ducă la până capăt acţiunea de inducere în
eroare, precum şi atunci când a izbutit să inducă în eroare persoana
vătămată dar nu s-a produs o pagubă. Se va reţine tentativă la
infracţiunea de înşelăciune şi nu tentativă la infracţiunea de furt108 atunci
când inculpatul, cu intenţia de a-şi însuşi o valiză, a solicitat călătorilor
aflaţi în compartimentul unui vagon al unui tren de persoane, o valiză
aparţinând unui călător ieşit din acel compartiment şi lăsată în păstrarea
lor, sub pretextul că a fost trimis de proprietar pentru a i-o duce la
vagonul restaurant. Cei solicitaţi nu i-au încredinţat valiza. Fapta nu
constituie tentativă de furt deoarece, în speţă, nu este vorba de o simplă
încercare neizbutită de luare, fără consimţământ, a unui bun mobil
aparţinând altuia, ci de o încercare de inducere în eroare a călătorilor din
compartiment, cărora inculpatul le-a spus că este trimis de proprietarul
valizei, după ce, în prealabil, discutase cu acesta şi aflase unde îşi
lăsase valiza.
Întrucât mijlocul folosit de inculpat, deşi apt de a induce în eroare,
s-a dovedit totuşi a fi ineficient în situaţia dată, fapta nu poate constitui
decât tentativă la infracţiunea de înşelăciune.

c) Infracţiunea de înşelăciune - fapt consumat

O infracţiune se consideră consumată în momentul în care actele

de executare, fiind duse până la capăt, s-a produs rezultatul specific
acestui tip particular de infracţiune: momentul consumării coincide, deci,
cu realizarea conţinutului integral al infracţiunii şi al producerii pagubei.
La infracţiunile materiale, cum este cazul infracţiunii de înşelăciune,
a cărei latură obiectivă include, în mod obligatoriu, ca rezultat – o
vătămare materială – consumarea are loc în momentul producerii acestei
urmări109.
În cazul înşelăciunii, infracţiunea este considerată consumată din
momentul în care acţiunea de inducere în eroare a reuşit să-l determine
pe cel amăgit să adopte o poziţie patrimonială păgubitoare. Urmarea
tipică trebuie să se fi realizat împreună cu cerinţa sa esenţială:
pricinuirea pagubei110.

106
Gh.Nistoreanu şi colectiv, Op. cit., p. 532.
107
“Tentativa infracţiunilor prevăzute în art. 215…se pedepseşte”, art. 222 Cod penal.
108
Dec. nr. 288/1960 a T. reg. Cluj., col. I, în L.P. nr. 1/1961 cu notă de O.A.Stoica.
109
V.Dobrinoiu şi colectiv, Drept penal, partea generală, Bucureşti, 1998, p. 181.
110
V.Dongoroz, Op. cit., p. 530.
50
 În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune în practica judiciară
într-o părere se consideră că aceasta se consumă la data producerii
pagubei, şi nu la data inducerii în eroare a persoanei vătămate. Astfel,
inculpata a falsificat un act la data de 9 decembrie 1989 prin care s-a
dispus efectuarea unei plăţi la data de 16 decembrie 1989. Având în
vedere că plata s-a făcut la o dată ulterioară – 26 decembrie-
infracţiunea de înşelăciune se consumă la această dată deoarece atunci
s-a produs şi paguba111.
Într-o altă speţă112 s-a constatat că inculpatul a vândut persoanei
vătămate 15 cupoane agricole false încasând suma de 2.025.000 lei.
Încadrarea juridică a faptei este în înşelăciune conform art. 244 alin. 1 şi
2 C.pen (în raport de mijloacele frauduloase folosite) şi se consumă în
momentul în care făptuitorul a vândut cupoanele şi a primit banii. Faptul
că ulterior partea vătămată observă că cupoanele sunt false şi cere banii
înapoi nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte consumarea infracţiunii.
Paguba se produce în momentul efectuării tranzacţiei, iar recuperarea
banilor de către partea vătămată, echivalează cu o recuperare a
prejudiciului care se situează în timp după momentul consumării. În
cauză nu se putea reţine o tentativă la înşelăciune decât dacă, înainte de
a da banii, partea vătămată observa că acele cupoane sunt false şi
refuza efectuarea în continuare a tranzacţiei.
De asemenea într-o altă cauză s-a reţinut infracţiunea de
înşelăciune în formă consumată şi nu ca tentativă, chiar dacă până la
urmă nu s-a produs o pagubă certă. Astfel inculpaţii s-au prezentat la
direcţia de muncă judeţeană cu acte false din care rezulta că nu posedă
terenuri agricole în proprietate pentru a beneficia de ajutor de şomaj.
Sumele constituind valoarea ajutorului de şomaj au fost virate, dar nu au
mai apucat să ajungă la infractori deoarece, faptele inculpaţilor între timp
au fost descoperite113.
Acelaşi raţionament cu privire la consumarea infracţiunii se poate
folosi şi în cazul înşelăciunii prin cecuri, când infracţiunea se consumă în
momentul emiterii(înmânării) cecului ştiind că pentru valorificarea lui nu
există acoperirea necesară. Dacă partea vătămată întârzie încasarea
cecului, iar până la momentul prezentării la bancă pentru încasarea
acestuia, făptuitorul primeşte o sumă de bani de la un debitor al său
astfel încât cecul se poate încasa, considerăm că şi în condiţiile descrise
infracţiunea de înşelăciune s-a consumat încă din momentul încheierii
tranzacţiei şi emiterii cecului ştiind că pentru valorificarea lui nu exista
acoperirea necesară . Faptul că partea vătămată a putut încasa cecul
constituie doar o întâmplare. La fel de bine se putea deplasa mai

111
C.S.J., s.pen., d. Nr. 1143 din 30.04.1992, CENTRUL TERITORIAL DE CALCUL ELECTRONIC P.
NEAMŢ, APLICAŢIA PE CALCULATOR LEGIS, Modulul jurisprudenţă
112
C.S.J., s.pen., d. Nr. 3713 din 29.09.2000, LEGIS
113
Ghe.Ivan – « Momentul consumării infracţiunii de înşelăciune », R.D. nr. 8/1999, p. 95
51
devreme să încaseze cecul şi atunci nu mai era nici un dubiu cu privire la
consumarea infracţiunii, pentru că disponibilul nu exista114.
Consumarea infracţiunii nu trebuie neapărat legată întotdeauna de
producerea pagubei. În general această infracţiune se săvârşeşte în
cadrul încheierii şi derulării contractelor de vânzare –cumpărare. În
cadrul acestor contracte transferul dreptului de proprietate are loc în
momentul formării acordului de voinţă şi al predării mărfii. Ori dacă
acordul de voinţă s-a format, făptuitorul preluând marfa şi înmânând
cocontractantului un cec pentru care nu exista acoperirea necesară
considerăm că paguba, din acest moment este produsă iar infracţiunea
este consumată. În acest caz s-ar putea exprima şi opinia că ar exista o
tentativă la înşelăciune sub forma tentativei perfecte dar această opinie
nu o împărtăşim. Faptul că în exemplul anterior în contul făptuitorului
intră o sumă de bani de la un debitor al său şi se poate încasa cecul
echivalează cu o recuperare a prejudiciului de către partea vătămată. De
asemenea în acest caz s-ar mai putea invoca şi o cauză de nepedepsire
a tentativei – împiedicarea producerii rezultatului115- avându-se în vedere
,,efortul” depus de făptuitor pentru a intra banii în contul său astfel încât
cecul emis anterior să poată fi încasat dar nici cu această părere nu
putem fi de acord.

B. Modalităţile infracţiunii de înşelăciune

a) Modalităţi normative

Potrivit art. 244 din Codul penal, infracţiunea de înşelăciune

prezintă modalitatea normativă simplă prevăzută în alin. 1 în care este
incriminată inducerea în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei
fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de
a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a
pricinuit o pagubă.
De asemenea se prezintă o singură variantă agravată, spre
deosebire de dispoziţiile vechiului cod (art.215 alin. 2, 3, 5), prevăzută la
art. 244 alin. 2 din Codul penal, ce constituie o formă agravantă a
înşelăciunii. Această modalitate agravată este în legătură cu mijloacele
folosite pentru inducerea sau menţinerea în eroare, mijloace ce sunt în
măsură să asigure reuşita acţiunii - în situaţia în care, în latura faptică,
“apar nume ori calităţi mincinoase ori alte mijloace frauduloase”116.

114
În acest sens a se vedea Curtea de Apel Bucureşti, sec. I pen., dec. nr. 65/A/1996, în RDP
nr.2/1997
115
A se vedea Al. Boroi, V. Radu-Sultănecu, N Neagu, Drept penal. Partea specială, Culegere de
speţe pentru uzul studenţilor, Editura All Beck, Bucureşti 2002, Comentariu la speţa nr. 67, pag. 215
116
Idem.
52
 Dacă mijlocul fraudulos folosit constituie prin el însuşi o infracţiune,
se aplică regulile de la concursul de infracţiuni. Astfel, infracţiunea de
înşelăciune poate fi comisă în concurs cu vreuna din infracţiunile
următoare: uzurpare de calităţi oficiale, exercitarea fără drept a unei
profesii, fals, uz de fals.

b) Sancţiuni
Sistemul de sancţionare este cel cuprins în art. 244 Cod penal
pentru toate variantele infracţiunii de înşelăciune. Astfel, pentru varianta
simplă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. În cazul
variante agravate, când s-au folosit mijloace frauduloase, pedeapsa este
închisoare de la 1 la 5 ani.
Pentru fapta prevăzută la alin.2 art.244, potrivit dispoziţiillor
art.1121 Cod penal, instanţa va putea dispunemăsura de siguranţă a
confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condiţiilor legale. De
asemenea, dispoziţiile art. 62 alin. 1 Cod penal117 se vor aplica în mod
corespunzător. Tentativa se pedepseşte, în conformitate cu dispoziţiile
art.248 Cod penal coroborat cu art.32 Cod penal.118

CAPITOLUL III
CORELAŢII ALE INFRACŢIUNII DE ÎNŞELĂCUIUNE CU ALTE
INFRACŢIUNI

3.1. TRAFIC DE INFLUENŢĂ VS. ÎNŞELĂCIUNE

„Faptele inculpatului, în calitate de comisar şef DGIPI de a

pretinde de la părţile vătămate diferite sume de bani, lăsând să se
creadă că în virtutea funcţiei deţinute are influenţă asupra persoanelor
abilitate să decidă angajarea în structurile DGIPI sau după caz, în
transferul la alte structuri de poliţie, promisiuni care nu au fost îndeplinite
ulterior, se circumscriu elementului material al infracţiunii de trafic de
influenţă şi nu celei de înşelăciune aşa cum eronat s-a concluzionat prin
actul de sesizare.
Potrivit art. 257 alin. 1 cod penal anterior (art. 291 alin. 1 noul cod
penal) constituie infracţiunea de trafic de influenţă fapta de a primi,
pretinde bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru
altul, săvârşită de o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă

117
Art. 62 Cod penal - Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii –„(1) Dacă prin infracţiunea
săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi
pedeapsa amenzii”.
118
Art. 32 Cod penal – Tentativa -(1)Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.

53
că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina să
facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. În
consecinţă, există infracţiunea de trafic de influenţă ori de câte ori
făptuitorul are o influenţă reală asupra unui funcţionar sau când lasă să
se creadă că are o astfel de influenţă, deşi influenţa nu există în realitate,
fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că a intervenit sau nu pe lângă
respectivul funcţionar, în vederea îndeplinirii sau neîndeplinirii actului ce
intră în atribuţiile de serviciu ale acestuia, sau că nu a fost indicată în
concret persoana asupra căreia va fi exercitată influenţa, câtă vreme a
fost precizat neechivoc actul a cărui indeplinire sau neîndeplinire o
vizează. Prevalarea de o influenţă inexistentă în realitate asupra unui
funcţionar, sau pretinderea sau primirea de bani urmată de neexercitarea
ulterioară a influenţei pentru îndeplinirea actului, deşi constituie o
prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase, realizează elementul
material al infracţiunii de trafic de influenţă, aceasta având un alt obiect
juridic (relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a raporturilor de
serviciu) faţă de infracţiunea de înşelăciune (relaţiile sociale referitoare la
patrimoniu), această infracţiune existând independent de producerea
unei pagube materiale, aşa cum este în cazul infracţiunii de înşelăciune
(art. 215 CPA sau art. 244 NCP).”119

Inducerea în eroare a unei persoane, săvârşită în anumite

condiţii, poate realiza conţinutul altei infracţiuni, ceea ce este de natură
să ridice uneori dificultăţi în practică, mai ales când se pune problema
încadrării unei fapte ca înşelăciune sau trafic de influenţă. Traficul de
influenţă, care este o infracţiune în legătură cu serviciul, presupune o
acţiune de inducere în eroare, deoarece făptuitorul pretinde că are
influenţă asupra unui funcţionar, deşi în realitate nu are, făcând ca o
persoană interesată în cumpărarea influenţei să-i dea, să-i promită daruri
sau orice alt folos.
Spre deosebire de înşelăciune, pentru existenţa căreia este
suficientă o activitate de inducere în eroare urmată de pricinuirea unei
pagube, în cazul traficului de influenţă, făptuitorul obţine folosul în urma
promisiunii că va interveni la acel funcţionar în legătură cu atribuţiile de
serviciu ale acestuia, ceea ce înseamnă că, traficul de influenţă
presupune condiţii în plus, care îl particularizează şi care constituie, în
felul acesta, tot atâtea criterii de diferenţiere a acestei infracţiuni, de
înşelăciune.
Pe baza acestor criterii, în practica judiciară s-a decis că – de
exemplu, nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă, ci infracţiunea
de înşelăciune, fapta inculpatului care, sub pretextul de a recompensa
un funcţionar, după ce acesta efectuase un act în cadrul atribuţiilor sale
de serviciu, a pretins reclamantului un dar, pe care şi l-a însuşit. Fapta
119
Curtea de Apel Craiova, Decizia penala nr. 739/2014, portal.just.ro
54
nu constituie într-adevăr infracţiunea de trafic de influenţă, deoarece
pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar ca acel act să nu se fi
îndeplinit în momentul săvârşirii faptei de către traficantul de influenţă.
În cazul infracţiunii de trafic de influenţă obiectul juridic special al
acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale a căror formare şi
dezvoltare se întemeiază pe încrederea şi prestigiul de care trebuie să
se bucure orice funcţionar şi orice salariat care exercită o însărcinare în
serviciul unei persoane juridice, cerinţe pentru realizarea cărora este
necesară înlăturarea oricăror suspiciuni care s-ar putea crea cu privire la
activitatea acestora prin săvârşirea faptei prevăzută la art. 257 vechiul
Cod penal.
În schimb, obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune îl
constituie relaţiile sociale privind strict patrimoniul unor persoane fizice
sau juridice, relaţii ce iau naştere şi se desfăşoară pe baza bunei
credinţe a subiecţilor acestor raporturi, a încrederii ce şi-o acordă
reciproc între ei fără a implica în mod real poziţia unor unităţi sau
persoane juridice terţe (ca subiecte pasive secundare) de către ambii
participanţi sau cel puţin de către subiectul activ al inducerii în eroare.
În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, subiectul pasiv este
persoana juridică, sau în subsidiar funcţionarul determinat în a cărui
atribuţie de serviciu intră îndeplinirea unui act anumit sau un funcţionar
care poate fi determinat prin precizarea actului pentru a cărui îndeplinire
urmează a se exercita influenţa: chiar dacă nu a fost indicat expres
subiectul pasiv secundar este suficientă determinarea actului, a sferei de
atribuţii a unui funcţionar anume, singurul care are asemenea atribuţii, şi
deci făcându-se posibilă indicarea – chiar imediată- a funcţionarului.
Interesele traficantului de influenţă intră în conflict cu interesele
sociale, „publice”; în lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim,
fapta va constitui o înşelăciune sau, eventual, un şantaj, în funcţie de
manoperele folosite, respectiv de metodele folosite de autor în scopul
obţinerii folosului material injust120.
Nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă, influenţa afirmată
de infractor asupra unor activităţi ce intră în sfera atribuţiilor legale ale
altor organe121, sau după ce funcţionarul, în cadrul atribuţiilor sale legale,
îndeplinise deja actul122.
În asemenea situaţii, faptele pot constitui infracţiunea de
înşelăciune, dacă cumpărătorul de influenţă nu a avut cunoştinţă de
neconcordanţa dintre relatările traficantului şi realitate, şi deci a fost
indus în eroare prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase123.

120
A se vedea, de exemplu, T.S. secţ. pen., dec. nr. 2287/1970, în CD/1970, p. 412 şi în RRD. nr.
9/1970, p. 159.
121
A se vedea, de exemplu, T.S., col. pen., dec. nr. 41/1970, în CD./1970, p. 381.
122
T. reg. Banat, dec. pen. nr. 2034/1963, în J.N. nr. 1/1965, p. 172.
123
T.reg. Maramureş, dec. pen. nr. 253/1962, în J.N. nr. 8/1963, p. 170.
55
 Elementul determinant de delimitare a celor două infracţiuni, şi
anume crearea unei stări de pericol pentru activitatea persoanei juridice
în serviciul căreia se află subiectul pasiv secundar, stare de pericol ce
constă în atingerea adusă prin expunerea reputaţiei şi corectitudinii
anumitor funcţionari şi a unor persoane juridice determinatem, la
neîncredere şi suspiciuni124.
Ori de câte ori se constată că o persoană care are influenţă sau
lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar primeşte ori
pretinde foloase sau acceptă promisiuni pentru a-l determina pe acel
funcţionar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de
serviciu, vom fi în prezenţa cel puţin a unui trafic de influenţă, acesta
putând coexista cu alte infracţiuni, în concurs.
Astfel, în cazul în care traficantul cumpără favoarea unui funcţionar
pentru îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, el se
face vinovat şi de infracţiunea de dare de mită125, sau de infracţiunea de
primire de foloase necuvenite126.
Dacă traficantul intervine efectiv pe lângă funcţionar pentru a-l
determina la o acţiune ilicită, ne aflăm în faţa unui concurs între un trafic
de influenţă şi o instigare la infracţiunea de abuz în serviciu127.
De asemenea, traficul de influenţă trebuie sancţionat în concurs cu
infracţiunea de înşelăciune dacă traficarea reprezintă un mijloc de
amăgire pentru o inducere în eroare128.
Dar nu orice intervenţie, chiar remuneratorie, este ilicită,
persoanele care intermediază pe lângă autorităţi în virtutea profesiei lor
neintrând în cadrul prohibitiv al legii.
Infracţiunea aduce atingere unor activităţi de interes public, fără a
defini interesul decât prin trimitere la art. 145 Cod penal. Prin interes
public, în sensul art. 145 Cod penal, se înţelege un drept recunoscut de
lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activităţi de
servicii de utilitate colectivă de către autorităţile publice prin mijloace de
drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal,
răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului
şi al societăţii civile.

124
S.Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în V. Dongoroz ş.a., Explicaţii
teoretice ale Codului penal român. Paretea specială, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p.
156.
125
Gh. Dârângă, D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal al R. S. R. comentat şi adnotat. Partea
specială, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 102.
126
Dacă funcţionarul primeşte foloase după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei şi la care era
obligat, dar după ce săvârşise infracţiunea de trafic.
127
Remiterea unei sume de bani unui funcţionar, din partea unei persoane, pentru ca aceasta să
îndeplinească un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, întruneşte elementele complicităţii la
infracţiunea de luare de mită, iar nu ale infracţiunii de trafic de influenţă, întrucât iniţiativa ilicităţii
aparţine funcţionarului (T. S., secţ. Pen., dec. nr. 1435/1983, în C. D., p. 247-248).
128
Peste plata influenţei, pretinde mincinos un folos şi pentru funcţionar, amăgirea prin care s-a
săvârşit şi traficarea constituind prin ea însăşi o înşelăciune, iar traficul serveşte ca mijloc fraudulos
pentru realizare amăgirii.
56
 Considerăm referirea la instituţii ca fiind inutilă, aceste entităţi
operând în sistem de autorităţi publice, de autorităţi autonome ale
administraţiei locale sau în regim de regii autonome sau de societăţi
comerciale129.
În consecinţă, interesul public priveşte orice persoană juridică,
altele decât societăţile comerciale în relaţii civile sau comerciale.
În practica judiciară130 s-a reţinut drept infracţiunea de trafic de
influenţă fapta inculpatei care a susţinut în faţa părţilor vătămate care
aveau nevoie de locuinţe, că are cunoştinţe şi relaţii la Regia Autonomă
URBIS Timişoara, unde cunoaşte o funcţionară cu prenumele de Ana şi
la Primărie, unde cunoaşte un funcţionar, Alexandru şi prin intermediul
cărora le poate obţine apartamente în schimbul unor sume de bani.
Pentru a fi credibilă, a arătat acestora o listă cuprinzând mai multe
apartamente şi case proprietate de stat precum şi o legitimaţie cu antetul
URBIS, din care rezulta că este funcţionară la această unitate.
Prin acest procedeu a primit în luna septembrie 1994 suma de
3.000 D.M., în luna iulie 1996 suma de 2.000 D.M., în luna august suma
de 2.500 D.M. şi în luna octombrie 1996 suma de 2.500 D.M. de la
părţile vătămate.
În literatura de specialitate deseori se pune problema diferenţierii
infracţiunii de înşelăciune de traficul de influenţă. Aceste soluţii teoretice
se fundamentează pe soluţiile instanţelor de judecată . Astfel s-a
apreciat că pentru existenta infracţiunii de trafic de influenta nu este
necesara nominalizarea funcţionarului asupra căruia traficantul are
influenta sau lasă să se creadă că are influenta, fiind suficient ca el să se
refere la pretinsa sau reala influenţă ce o are asupra funcţionarilor dintr-
un serviciu în competenta căruia intră rezolvarea solicitării beneficiarului
traficului de influentă.
Modul asemănător de operare în mai multe cazuri de trafic de
influentă este insuficient pentru a defini o intenţie unică, în condiţiile în
care particularităţile legate de timpul, locul şi împrejurările în care s-au
comis faptele, duc la concluzia ca infracţiunea a fost consumată, în
întregime, în fiecare caz în parte.
Prin sentinţa penală nr. 23 din 11 februarie 1997 a Tribunalului Argeş,
inculpatul B.M. a fost condamnat pentru săvârşirea a cinci infracţiuni
concurente de trafic de influenţă prevăzute de art. 257 Cod penal,
dispunându-se contopirea pedepselor.
S-a reţinut131 că, în perioada 1994-1995, inculpatul a pretins şi
primit diferite sume de bani de la cinci persoane, faţă de care a afirmat
129
Cuprivire la domeniul public a se vedea L.Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, Bucureşti,
1997, p.69.
Cu privire la serviciile publice a se vedea A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira,
Bucureşti, 1996, p.106 şi p.193.
130
C. de Apel Timişoara, s. pen., d. nr. 180 din 12 februarie 1998, Legis
131
A se vedea C.S.J. ,s. pen. , d. nr. 1.040 din 23 aprilie 1998, Legis
57
că, având influenţă pe lângă funcţionarii de la filialele Piteşti, Bucureşti şi
Dolj ale Registrului Auto Român, poate să-i determine să le
înmatriculeze autoturisme, achiziţionate din străinătate, cu o vechime
mai mare de 8 ani de la data fabricării. Mergând pe aceeaşi linie de idei
în practica judiciară s-a statuat regula conform căreia pentru existenţa
infracţiunii nu este necesar a se indica numele funcţionarului, fiind
suficient să se indice, direct sau indirect, calitatea acestuia.
Prin decizia actului la care urmează a fi determinat funcţionarul se
indica, indirect, calitatea acestuia rezultată din competenţa de a îndeplini
acel act, ceea ce este suficient pentru a se reţine existenţa infracţiunii de
trafic de influenţă.
Prin sentinţa penală nr. 17 din 24 ianuarie 1977 a Judecătoriei
Oraviţa, rămasă definitivă prin neapelare, inculpaţii A.G. si L.F. au fost
condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de
art. 215 alin. 1 din Codul penal. Instanţa a reţinut că, la 16 octombrie
1995, inculpaţii au pretins părţilor vătămate şi apoi au primit sumele de
600 de D.M. şi 100.000 de lei pentru a interveni la poliţie şi la parchet în
vederea punerii în libertate a fiului lor aflat în curs de cercetare în stare
de arest132.
Soluţiile prezentate în practica judiciară nu sunt întotdeauna unitare
instanţele superioare pe bună dreptate fiind obligate să pronunţe soluţii
contrare celor pronunţate de instanţele inferioare în grad, care sunt în
concordanţă cu prevederile legale. Într-un caz concret133 instanţa a
reţinut că, în anii 1994 şi 1995, inculpatul a promis mai multor persoane
că va interveni la cunoscuţii pe care pretindea că-i are în cadrul poliţiei,
pentru înmatricularea unor autoturisme mai vechi de 8 ani, pentru
restituirea permisului de conducere ridicat, pentru netrimiterea în
judecată a unor persoane sau punerea în libertate a celor arestaţi.
Tribunalul a motivat că faptele încadrate prin rechizitoriu în infracţiunea
de trafic de influenţă nu întrunesc elementele constitutive ale acestei
infracţiuni, deoarece simpla afirmaţie a inculpatului că ar avea relaţii la
poliţie, fără a indica serviciul la care urma sa apeleze pentru realizarea
actelor la care s-a referit în discuţiile avute cu cele sase persoane
interesate, nu este de natură a crea acestora certitudinea că este în
măsură să intervină pentru îndeplinirea actului dorit, reţinând în cele din
urmă infracţiunea de înşelăciune. În continuare, în speţa prezentată,
procesul penal şi-a urmat cursul ajungându-se până în faza recursului în
anulare, în cele din urmă pronunţându-se soluţia conform prevederilor
legale.

132
C.S.J. . s.pen. , d. nr. 2.383 din 10 iunie 1999, Legis
133
C.S.J., s.pen., d. nr. 15 din 5 februarie 2001, Legis

58
 După cum se ştie potrivit art. 257 alin. 1 C. pen., infracţiunea de
trafic de influenţă constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte
foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru
sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau
pretinde că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să
facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
Este de necontestat că inculpatul a pretins şi primit bani, în toate cele
şase cazuri în care instanţele au reţinut săvârşirea infracţiunii de trafic de
influenţă, pentru a determina lucrători din cadrul poliţiei locale asupra
cărora a lăsat să se creadă că ar avea influenţă, să rezolve într-un
anumit fel situaţiile în care erau interesate persoanele de la care a luat
banii.
În această privinţă este de observat că, aşa cum s-a arătat în deciziile
instanţei de apel şi de recurs, toate cele şase persoane având interese
pentru rezolvarea cărora au intrat în legătură cu inculpatul, au declarat
că i-au dat sumele reţinute în acele hotărâri. În fiecare dintre cazuri,
inculpatul a fost cel care a avut iniţiativa şi a pretins banii, cu care prilej îi
asigura pe cei cărora le lua banii că le va rezolva situaţiile în care erau
interesaţi, asigurându-i că, pentru aceasta, va apela la cunoştinţele pe
care le are la poliţie.
Dar, referirea pe care inculpatul o făcea la sprijinul cunoştinţelor sale
din poliţie nu a avut doar caracter general, cum se arată în recursul în
anulare, ci a prezentat aspecte concrete, de fiecare dată fiind sugerată
implicarea unor persoane care făceau credibile afirmaţiile sale în
legătură cu influenţa de care pretindea că se bucură.
Astfel, pentru restituirea permisului de conducere suspendat,
inculpatul a indicat numele a doi ofiţeri de poliţie şi al unei alte persoane,
pretinzând că-i cunoaşte.
Faţă de aceste probe, din care rezultă că inculpatul a făcut atât
afirmaţii cu caracter general, în sensul că are cunoştinţe la poliţie prin
intermediul cărora poate rezolva situaţiile în care cele 6 persoane sus-
menţionate erau interesate, cât şi referiri concrete la anumiţi ofiţeri de
poliţie, afirmaţii credibile, fiind văzut într-un caz intrând la poliţie şi ieşind
însoţit de un ofiţer, se impune concluzia că inculpatul era cunoscut ca o
persoană aflată în relaţii cu cadre ale poliţiei, încât persoanele de la care
a pretins şi primit banii puteau crede că el avea influenţă asupra cadrelor
din poliţie.
De asemenea, invocarea lipsei de competenţă a lucrătorilor de poliţie
în rezolvarea chestiunilor privind starea de libertate a unor persoane
cercetate sau în legătură cu trimiterea lor în judecată nu are semnificaţia
ce i se atribuie, cât timp modul de efectuare a cercetărilor poate influenţa
asupra luării unor atare măsuri.
Nu se poate considera, deci, că inculpatul s-a limitat la inducerea în
eroare a persoanelor respective, pentru a le determina să-i dea banii
59
pretinşi, ci este dovedit că el a pretins şi luat banii lăsând să se creadă
că are influenţă asupra unor cadre ale poliţiei, pentru a le determina să
rezolve situaţiile în discuţie.
Cum aceste fapte întrunesc, prin conţinutul lor concret, cerinţele
înscrise în art. 257 alin. 1 C. pen., se constată că inculpatul a fost
condamnat corect pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă,
încât criticile formulate nu pot fi primite.
Având în vedere cele spuse până acum concluzionăm că se va
putea reţine infracţiunea de înşelăciune şi nu cea de trafic de influenţă în
următoarele situaţii:
-atunci când actul pentru care se promite intervenţia nu intră in atribuţiile
de serviciu ale funcţionarului pe lângă care făptuitorul afirmă că are
influenţă; va exista tot înşelăciune şi atunci când făptuitorul pretinde că
are influenţă pe lângă un funcţionar ( aspect care dealtfel corespunde
realităţii) care îşi desfăşoară activitatea la o anumită instituţie de stat dar
care conform legii nu are competenţa să rezolve doleanţele
cumpărătorului de influenţă :
- dacă făptuitorul pretinde sau primeşte banii sau foloasele după ce
funcţionarul a îndeplinit actul pentru îndeplinirea căruia cumpărătorul de
influenţă a dat bani sau alte foloase;

3.2. ÎNŞELĂCIUNE VS. ABUZ DE ÎNCREDERE

„Fapta de inducere în eroare a autorităţii contractante în

scopul acordării finanţării din fondurile bugetului de stat al
României, prin utilizarea celor două adeverinţe false, în baza
aceleiaşi rezoluţii infracţionale, nu corespunde infracţiunii de
înşelăciune prevăzute de art. 244 C. pen., ci infracţiunii de obţinere
ilegală de fonduri, prevăzute de art. 306 C. pen. Rezultă, astfel, că
infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri reprezintă o formă specială de
înşelăciune prin utilizare ori prezentarea de documente sau date false,
inexacte sau incomplete, ceea ce corespunde infracţiunii de înşelăciune
în formă calificată prevăzute de art. 244 alin. 2 C. pen., însă, dat fiind
caracterul special şi complex al infracţiunii prevăzută de art. 306 C. pen.
în vigoare, această infracţiune trebuie reţinută în mod prioritar.
Dispoziţiile art. 244 C. pen. reglementează varianta tip a infracţiunii de
înşelăciune, al cărei obiect juridic îl constituie protejarea în general a
încrederii în relaţiile sociale, pe când infracţiunea prevăzută de art. 306
C. pen. are un obiect juridic mai specific ce vizează protejarea relaţiilor
sociale referitoare la corectitudinea solicitării şi obţinerii finanţărilor din
fondurile publice”.134

134
Curtea de Apel Târgu Mureș, Decizia penală nr 282A/2014, portal.just.ro
60
 Din interpretarea textului de lege rezulta ca pentru realizarea
laturii subiective a infractiunii de înselaciune trebuie ca acţiunea de
inducere în eroare să fie făcută de faptuitor cu intenţie. Intenţia trebuie
sa fie caracterizata prin scopul urmarit de faptuitor, întrucât potrivit alin. 1
al art. 244 Cod penal, actiunea de inducere în eroare trebuie savârsita
„în scopul de a obtine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial
injust”. Folosul patrimonial este injust când faptuitorul nu era îndrituit la
obtinerea lui si astfel dobândirea acestui folos apare ilicită. Pentru
caracterizarea laturii subiective a infractiunii de înselaciune, instanta este
obligata sa procedeze la o analiza amanunţită a tuturor împrejurărilor din
care să rezulte ca inculpatul a urmarit producerea unui rezultat pe care l-
a prevazut. Din probele administrate în cauză, nu s-a dovedit că
inculpatul a urmărit scopul realizării pentru sine sau pentru firma sa a
unui folos patrimonial injust, altul decât un profit comercial normal obţinut
în cadrul contraprestaţiilor contractuale derulate cu fiecare dintre părţile
civile, în calitate de furnizori de marfă. Fiind vorba de un angajament de
plata ce conţine asumarea în mod unilateral a unei obligaţii pecuniare
faţă de beneficiar, în caz de neplata este atrasă doar răspunderea civilă
contractuală generata de neexecutarea unei obligaţii asumate într-un
contract, câta vreme nu se face dovada folosirii de manopere dolosive
faţă de creditorul obligaţiei de plata, într-unul din cele doua momente
avute în vedere de legiuitor, respectiv cel al asumării obligaţiei la
încheierea contractului şi/sau neexecutarii obligaţiei de plata contractual
asumate.135

3.3. ÎNŞELĂCIUNE VS. ÎNŞELĂCIUNE PRIVIND ASIGURĂRILE

Sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, iar

nu înşelăciune priind asigurările), în cazul inculpatului care după ce
cumnatul său a pierdut controlul autoturismului care s-a răsturnat la data
de 28.03.1999, i-a propus incupatului să întocmească procesul-verbal de
constatare şi producere al accidentului la o dată ulterioară evenimentului
şi anume 03.04.1999, pentru a se putea încheia asigurarea CASCO
anterior accidentului în scopul obţinerii despăgubirilor de la asigurator,
ceea ce s-a şi întâmplat.136
De asemenea, nu este vorba de înşelăciune privind asigurările, ci
înşelăciune prevăzută de art.244 Cod penal, fapta inculpatului care în
calitate de ofiţer de poliţie in cadrul Biroului Rutier al Poliţiei a întocmit în
fals un proces-verbal constatator al unui accident de circulaţie, precum şi
declaraţiile martorilor şi autorizaţia de reparaţie a autoturismului, iar în
baza actelor întocmite a solicitat indemnizaţia de la societatea de

135
Curtea de Apel Oradea, Sectia penala, Decizia penala nr. 252 din 3 aprilie 2015, portal.just.ro
136
N.Neagu – Op. cit., pag.302
61
asigurare cu titlu de despăgubiri, cu toate că dosarul nu conţine
elemente reale.137
Or, în speţele enunţate, nu prezintă relevanţă că este vorba de
contracte de asigurare de bunuri, nefiind vorba de distrugerea sau
degradarea bunului în vedere obţinerii despăgubirilor de la societatea de
asigurare, ci de o activitate de înşelare a societăţii de asigurări după
producerea accidentului şi distrugerea sau deteriorarea bunului din culpă
sau chiar şi în lipsa unui eveniment rutier. Astfel, spre deosebire de
alin.2 al infracţiunii prevăzute de art.245 Cod penal (unde se permite ca
modalitate de comitere şi simularea producerii riscului asigurat), varianta
prevăzută de art.245 alin. 1 se poate realiza strict prin „distrugerea,
degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau
înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii,
pierderii sau furtului”, în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul,
suma asigurată, astfel că nu sunt intrunite elementele constitutive ale
art.245 alin.1, ci ale art.244 al.2 Cod penal.

137
Idem
62
 CAPITOLUL IV
ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE
ÎNŞELĂCIUNE

Aceste aspecte privesc urmărirea şi judecarea infracţiunilor de

înşelăciune. Astfel, acţiunea penală se exercită din oficiu, competenţa de
cercetare revine organelor de cercetare penală ale poliţiei, sub
supravegherea procurorului din cadrul parchetului de pe lângă
judecătorie, iar judecarea cauzei în primă instanţă revine în competenţă
judecătoriei138.
Acţiunea penală se exercită în condiţiile prevăzute de art.15 şi
art.309 din Codul de procedură penală, de către procuror.
În materia probării faptelor, de multe ori se utilizează înscrisuri, se
efectuează expertize tehnico-contabile, se folosesc mijloace materiale de
probă. Pentru a se recupera pagubele produse prin infracţiune, pot fi
luate măsuri asigurătorii.
Când infracţiunea de înşelăciune este continuată, săvârşită în stare
de recidivă ori de concurs de infracţiuni, se aplică dispoziţiile art. 41 Cod
penal, respectiv art.38-39 Cod penal.
Acţiunea civilă exercitată în procesul penal ca urmare a pagubelor
produse prin infracţiunea de înşelăciune se desfăşoară după regulile
prevăzute în art. 20, 397 din Codul de procedură penală.
Instanţa sesizată cu ambele acţiuni, penală şi civilă, se pronunţă
din oficiu, prin aceeaşi hotărâre, şi cu privire la acţiunea civilă sau la
despăgubiri (art. 396 - art.397 Cod procedură penală).
Se poate dispune confiscarea extinsă, prevăzută de art.1121 Cod
penal şi art.62 alin. 1 C.pen.

138
Ghe.Nistoreanu ş.a., Op. cit., pag.251
63
 CONCLUZII

Scopul tratării infracţiunii de înşelăciune rezidă din faptul că

infracţiunile contra patrimoniului sunt foarte diversivicate, apărând
metode noi prin care se urmăreşte crearea unor prejudicii, cu scopul de
a obţine foloase injuste pentru sine sau pentru alţii şi ridică numeroase
semne de întrebare asupra societăţii în care trăim. Dezvoltarea societăţii
româneşti a determinat apariţia unor fenomene infracţionale care au
cunoscut o dezvoltare fără precedent în istoria omenirii. Creşterea ratei
infracţionalităţii, după 1989 a fost determinată, în primul rând, de
perioada de tranziţie, pe care au fost nevoite să o traverseze statele ex-
comuniste de la economia de tip socialist, fără concurenţă, la cea de tip
capitalist, de piaţă. Populaţia acestor state a perceput foarte greu
această schimbare, iar infractorii au profitat pe deplin de această stare
de letargie a societăţilor, reuşind să ridice rata infracţionalităţii la cote
alarmante.
Promovarea liberei concurenţe, a spiritului competitiv, a avut, pe
lângă efectele pozitive, un revers nedorit. Numeroşi indivizi, unii chiar cu
statut onest bine definit în trecut, au ales calea infracţiunii, a furtului, a
escrocheriei, a delapidării şi abuzului pentru a se îmbogăţi cu orice preţ.
Infracţionalitatea îndreptată împotriva patrimoniului a cunoscut cea
mai mare creştere dintre toate infracţiunile prevăzute de legea penală la
ora actuală în ţara noastră. Tocmai această dorinţă, orbească a unora de
a se îmbogăţi foarte repede şi foarte mult a determinat această creştere
a infracţionalităţii. Modificările aduse legislaţiei şi introducerea sau altfel
spus reintroducerea unor infracţiuni în Codul penal, în special cele
privind infracţiunile contra patrimoniului sunt necesare. Legiuitorul a
încercat în această manieră să aibă posibilitatea de a atrage
răspunderea penală atunci când se încalcă relaţiile sociale cu privire la
patrimoniul persoanei, formularea într-o manieră generală a infracţiunii
de inşelăciune având scopul de a cuprinde într-un mod mai vast
variantele sau modalităţile prin care se poate comite această infracţiune.
Aşadar, prevenirea infracţionalităţii, prezintă importanţă sub diferite
aspecte ce au ca scop menţinerea echilibrului social. Particularizând,
prevenirea infracţiunii de înşelăciune contribuie la limitarea prejudiciului
patrimoniului persoanelor, la normala desfăşurare a relaţiilor privind
acest patrimoniu, contribuind în acelaşi timp la asigurarea siguranţei
circuitului civil. Combaterea infracţiunii de înşelăciune poate contribui,
totodată, la eliminarea fenomenelor care aduc atingere gravă relaţiilor
sociale ce se nasc şi se dezvoltă în jurul acestei valori fundamentale,
ocrotită de către Constituţie şi de către anumite dispoziţii speciale.

64
 Pornind de la o simplă prevedere constituţională, art. 16 alin.2
„Nimeni nu este mai presus de lege”, legislaţia ar trebui armonizată fără
a se mai lăsa loc de interpretări, cum se procedează la ora actuală.

Scopul lucrării de faţă constă în aprofundarea concepţiei de

aplicare a răspunderii penale pentru înşelăciune şi reglementarea
relaţiilor economice de piaţă, fiind metodele coercitive de prevenire şi
combatere a acestei infracţiuni care trebuie să aibă un statut subordonat
în raport cu metodele economice, informaţionale, politice, juridico-civile.
De asemenea, scopul lucrării rezidă în aprofundarea studiului
privind natura juridică a infracţiunii de înşelăciune.
Scopul propus se concretizează prin următoarele obiective:
• relevarea caracterului complex al obiectului juridic special al infracţiunii
prevăzute la art. 244 Cod penal, precum şi a conexiunii dintre acest
obiect şi obiectul juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului;
• analiza modului în care victima îşi aduce concursul la săvârşirea
infracţiunii de înşelăciune;
• explicarea condiţiilor care fac posibilă evoluarea înşelăciunii pasive în
cadrul infracţiunii de înşelăciune;
• identificarea locului şi rolului înşelăciunii în latura obiectivă a infracţiunii
de înşelăciune.

65
 BIBLIOGRAFIE

I. Legislaţie
- Constituţia României;
- Codul Penal
- Cod procedură penală
- Codul comercial
- Codul civil
- Noul Cod Penal Carol al II-lea
- Legea nr.59/1934 asupra C.E.C.-ului
- Decretul nr. 62-273 şi nr. 62-274 din 22 martie 1962 modificate prin
Legea franceză nr. 75-4 din 3 ianuarie 1975 şi Legea nr. 85-695 din
11 iulie 1985
- Credit Card Statute- reglementând infracţiunea de înşelăciune în
Statele Unite ale Americi
- Decizia nr. 9/03.03.1993 a Curţii Constituţionale

II. Doctrină
- Lavinia Valeria Lefterache – „Probe şi prezumţii în procesul penal.
Comentarii din jurisprudenţă”, Editură Universul Juridic, 2015;
- Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, Ilie Pascu ş.a. – „Noul Cod penal
comentat. Partea specială, ediţia aII-a revizuită”, Bucureşti, Editura
Universul Juridic, 2014;
- Alexandru Boroi – „Curs universitar Drept penal.Partea specială”,
ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, 2014;
- Mihail Udroiu – „Drept Penal.Partea specială, ediţia a IV-a revizuită
şi adăugită”, Editura C.H.Beck, Bucureşti 2017;
- Raluca Moroşanu şi Florin Streteanu – „instituţii şi infracţiuni in noul
Cod Penal”, Bucureşti 2010;
- Ghe.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, I.Molnar, A.Boroi, I.Pascu, V.Lazăr,
Drept penal, partea specială, Editura Continent XXI, Bucureşti,
1997;
- Ghe.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, Al.Boroi, I.Molnar, I.Pascu, V.Lazăr,
Drept penal, partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti,
1997;
- Ghe.Nistoreanu, Al.Boroi, I.Molnar, V.Dobrinoiu, I.Pascu, V.Lazăr,
Drept Penal-partea specială-, Editura Europa Nova, Bucureşti,
1999;
- Ghe.Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 2000;
- Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, I.Molnar, A.Boroi, I.Pascu, V.Lazăr,
Drept penal, partea specială, Editura All Beck, Bucureşti, 2002;
- V.Dongoroz, Infracţiuni de fals, în “Explicaţii teoretice ale Codului
penal român”, partea specială, vol. IV, 1972
66
 - V. Dongoroz, S.Kahane, I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, C.Bulai,
R.Stănoiu, V.Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român,
Editura Academiei, 1971, vol. III
- V.Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III,
Editura Academiei, Bucureşti, 1972;
- Constantin Mitrache, Drept penal român, partea generală, ediţia a
III-a, revăzută şi adăugată, Editura Şansa, Bucureşti, 1997;
- Ion Gorgăneanu, Infracţiunea de înşelăciune, Editura Scaiul, 1993;
- O.Loghin, A.Filipaş, Drept Penal Român-partea specială-, Editura
Şansa, Bucureşti, 1992
- O.Loghin, T.Tudor, Drept penal român, partea specială, ediţia a III-
a, revăzută şi adăugită, Editura Şansa, Bucureşti, 1997;
- N.B.Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Alba Iulia, 1944;
- C.Bulai, Drept penal, partea generală, vol. II, Bucureşti, 1981;
- Tr. Pop în Codul penal Carol al II-lea, adnotat de G.Rătescu ş. a.,
partea specială, vol. III;
- Tudor R.Popescu-Brăila, Drept civil, vol. I, imprimat la Romcart,
Bucureşti, 1993;
- O.A.Stoica, Drept penal, partea specială, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1971;
- O.A.Stoica, Drept penal, partea specială, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1976;
- Gh.Diaconescu, Infracţiunea în Codul penal român, Editura Oscar
Print, vol. I, Bucureşti, 1997;
- Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi
reale, Editura Actami, Bucureşti, 1996;
- Gh. Diaconescu, Infracţiuni în codul penal român, Editura Oscar
Print, vol. I, Bucureşti;
- I.Ghe.Gorgăneanu, Aspecte teoretice şi practice privind
infracţiunea de înşelăciune, Serviciul editorial şi cinematografic,
Bucureşti, 1984;
- M.Zolyneak, Drept penal, partea generală, vol. II, Iaşi, 1976.;
- Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul
de Lingvistică Iorgu Iordan, Ediţia a II-a, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1996;

III. Studii. Articole.Jurisprudenţă. Site-uri de specialitate

- Marin Susman, Încadrarea juridică a faptei de emitere de cecuri fără

disponibil în cont şi competenţa de cercetare penală, în Dreptul nr.
9/1997;
- Costel Băbălău, Elemente constitutive ale infracţiunii de înşelăciune
prevăzută în art. 215 alin. 4 Cod Penal, în Dreptul nr.9/1997;

67
- I.Dumitru, Infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4
Cod penal, în Dreptul nr. 1/1998;
- Horaţius Dumbravă, Infracţiunea de înşelăciune. Controverse, în
Revista de Drept Penal nr.4/1998;
- Elisabeta Ciocârlă, Înşelăciunea.Gaj fără deposedare. În Revista de
Drept Penal;
- G.Antoniu, N.Volonciu – coordonatori, Practică judiciară penală, vol.
III;
- George Antoniu, NicolaeVolonciu – coordonatori, Practică judiciară
penală, Editura Academiei Române, Institutul de cercetări juridice,
Bucureşti;
- V.Papadopol, Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică
judiciară pe anul 1997, Bucureşti, 1997;
- V.Papadopol, N.Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară
penală pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977;
- Cas. I dec.876/1946, Practica judiciară în materie comercială, Editura
Lumina, Bucureşti, 1991;
- Dec. nr. 288/1960 a T. reg. Cluj., col. I, în Legalitatea Populară nr.
1/1961 cu notă de O.A.Stoica.;
- Dec. nr. 672/1973 a T.S., col. pen., în Justiţia Nouă nr.6/1953
- T.reg. Maramureş, dec. pen. nr. 253/1962, în Justiţia Nouă nr. 8/1963;
- Dec. nr. 2034/1963 a T.reg.Banat, în Justiţia Nouă nr. 1/1965
- Dec. nr. 1663/1957 a T.S., col. pen., în Culegere de Decizii/1957;
- T.S., col. pen., dec. nr. 41/1970, în Culegere de Decizii/1970
- T. S., secţ. Pen., dec. nr. 1435/1983, în Culegere de Decizii/1983;
- Plenul T.S, dec. îndrumare nr. 1/1970 în Revista Română de Drept
nr. 5/1970;
- T.S. secţ. pen., dec. nr. 2287/1970, în CD/1970 în Revista Română
de Drept nr. 9/1970;
- T.S., secţ. pen., dec. nr. 2099/1970, în Revista Română de Drept nr.
2/1971;
- T. S, secţ. pen., dec. nr. 3959/1970 în Revista Română de Drept nr.
4/1971;
- T.S., decizia de îndrumare nr. 9/1971, în Revista Română de Drept
nr. 2/1972;
- T.S., secţ. pen., dec. nr.3876/1971, în Revista Română de Drept
nr.10/1972;
- Plenul Trib.Suprem, dec. de îndrumare nr. 1/1987, în Revista Română
de Drept nr. 8/1987;
- C.S.J, dec. nr. 1143/1992, în Dreptul nr. 2/1993;
- C.S.J., secţ. pen., dec. nr. 646/1996 şi dec. nr. 787/1994 set III/1994,
în “Jurisprudenţa CSJ”, set II/1996;

68
- C.S.J., secţ. pen., dec. nr. 646/1996, în “Buletinul Jurisprudenţei –
Culegere de Decizii 1996”, Editura Proema, 1997;
- http://www.euroavocatura.ro/dictionar/336245/Obiectul_infractiunii;
- https://legeaz.net/dictionar-juridic/notiune-bun-conventia-
jurisprudenta-cedo;
- https://www.legal-land.ro/codul-penal-adnotat/art-244-inselaciunea/;
- https://www.legalis.ro/2016/01/12/decizia-i-c-c-j-nr-302015-hotarare-
prealabila-in-materia-dreptului-penal/;
- https://www.juridice.ro/623441/inselaciunea-calificata-o-infractiune-
unica-si-complexa-exceptie-de-neconstitutionalitate-respinsa.html;
- www.rolii.ro;
- www.ccr.ro;
- www.scj.ro.

69