II.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

I. Noţiune

Potrivit art. 37 C.civ.:: „capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia

singură acte juridice civile“.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile care
constă în aptitudinea acesteia de a exercita drepturile civile şi de a-şi asuma obligaţiile
civile prin încheierea de acte juridice civile.
Discernământul este o stare de fapt şi constă în aptitudinea persoanei fizice de a fi
conştientă, de a avea reprezentarea consecinţelor actelor şi faptelor sale. Capacitatea de
exerciţiu este o stare de drept reglementată unitar de lege. Discernământul ca stare de fapt
care se apreciază in concreto de la persoană la persoană, în funcţie de aptitudinea şi
posibilităţile acesteia de a recepta şi înţelege faptele şi urmările lor, de a deosebi între bine şi
rău, moral sau imoral, licit şi ilicit etc.

II. Caractere juridice

Principalele caractere juridice ale capacităţii de exerciţiu (deplină sau restrânsă) a

persoanei fizice sunt: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea.
a) legalitatea. Capacitatea de exerciţiu este de domeniul exclusiv al legii excedând voinţei
individuale; legea prevede începutul, conţinutul şi încetarea capacităţii civile de exerciţiu.
Dispoziţiile legale care o reglementează au caracter imperativ, ceea ce înseamnă că persoanele
fizice nu pot deroga de la ele.
b) generalitatea. Acest caracter priveşte conţinutul capacităţii de exerciţiu, în sensul
că persoana fizică are aptitudinea de a exercita toate drepturile subiective civile şi de a-şi
asuma orice obligaţii civile, prin încheierea oricăror acte juridice civile în afara celor
prohibite de lege.
c) inalienabilitatea. Caracterul este consacrat expres în art. 29 alin. 2 C.civ. „nimeni nu poate
renunţa, în tot sau în parte (...) la capacitatea de exerciţiu“. Astfel, capacitatea de exerciţiu nu poate
face obiectul nici unui act de renunţare sau înstrăinare.
d) intangibilitatea. Nicio persoană nu poate fi lipsită în întregime sau în parte de
această capacitate. O eventuală lipsire, totală sau parţială, de capacitatea de exerciţiu
intervine numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege. În acest sens art. 29
alin.1 C.civ. precizează: „nimeni nu poate fi... lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de
exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege“.
e) egalitatea. Egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este consacrată,
împreună cu egalitatea capacităţii de folosinţă de art. 30 C.civ.: „Rasa, culoarea,
naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia,
convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o
categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă
situaţie similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile“.
III. Forme
În raport de inexistenţa, de existenţa şi calitatea discernământului, distingem:
- lipsa capacităţii de exerciţiu.
- capacitatea de exerciţiu restrânsă
- capacitatea de exerciţiu deplină.

A. Lipsa capacităţii de exerciţiu

1. Reglementare

Art. 43 alin. 1 C.civ. care enumeră categoriile de persoane fizice lipsite de capacitate de
exerciţiu. „În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu:
- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
- interzisul judecătorescI”. Potrivit art. 170 C.civ. „Prin hotărârea de punere sub
interdicţie, instanţa de tutelă numeşte, de îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus
sub interdicţie judecătorească”.

2. Conţinutul lipsei capacităţii de exerciţiu

1. Reprezentarea legală a persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu

Noţiunea de reprezentare. Art. 43 alin. 2 teza I C.civ. dispune: „Pentru cei ce nu au

capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor
legali în condiţiile prevăzute de lege “.
Astfel, pentru cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie de către
reprezentanţii lor legali, şi anume:
- părinţii pentru copilul minor;
- tutorele, pentru minorul al cărui ocrotitor legal este. În acest caz, tutorele îl reprezintă
pe minorul lipsit de ocrotire părintească întocmai ca şi părintele.
- tutorele, pentru cel pus sub interdicţie. Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu
datorită punerii sale sub interdicţie judecătorească din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale
este reprezentată pentru încheierea actelor juridice de către tutore.

2. Categorii de acte juridice civile pe care cel lipsit de capacitate de exerciţiu le poate
încheia singur

Art. 43 alin. 3 şi 4 C.civ. reglementează aceste categorii de acte juridice, dispunând: „(3)
Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu poate încheia singură actele
anume prevăzute de lege, actele de conservare precum şi actele de dispoziţie de mică
valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor. (4). Actele pe care
minorul le poate încheia singur pot fi făcute şi de reprezentantul său legal, afară de cazul în
care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru”.
 Din cuprinsul textului legal, deducem că persoana lipsită de capacitate de exerciţiu poate
încheia în mod valabil singur, următoarele acte juridice civile:
a) acte de conservare a patrimoniului, care au drept scop păstrarea unui drept pe cale de
a se pierde, nefiind vătămătoare pentru titularul lor (somaţia, inventarul bunurilor la care o
persoană are dreptul, înscrierea unei ipoteci, întreruperea unei prescripţii prin cererea de
chemare în judecată);
b) acte juridice mărunte, de mică importanţă, cu valoare redusă, care se încheie în mod
curent (cumpărarea de rechizite şcolare, cumpărarea de bilete pentru transportul în comun sau
pentru spectacole, cumpărături obişnuite din magazine).
Precizări:
- interpretând, per a contrario art. 43 alin. 3 C.civ., cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu nu
vor putea încheia acte de dispoziţie de mare valoare, şi nici acte de dispoziţie de mică valoare
dacă sunt afectate de termen sau condiţie ori sunt cu executare succesivă.
- Textele legale menţionate nu precizează printre actele permise celui lipsit de capacitate
de exerciţiu şi actele de administrare.
- Art. 42 alin. 1 C.civ. „Minorul poate să încheie acte juridice privind munca,
îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor
sau tutorelui (s.n.), precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale dacă este cazul”.
Acelaşi art. 42 C.civ., după ce în prealabil a stabilit regula încheierii acestor acte în mod
personal, dar cu încuviinţările legale, stabileşte în alin. 2 că în aceste cazuri „minorul
exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate
dispune singur de veniturile dobândite”.
-art. 43 alin. 4 C.civ. îl abilitează pe reprezentantul legal să încheie acte juridice pe care
minorul le poate încheia singur, cu excepţia celor care, prin natura lor sau în temeiul legii, nu
pot fi încheiate decât personal de către minor. Astfel, „Actele pe care minorul le poate
încheia singur pot fi făcute şi de reprezentantul său legal, afară de cazul în care legea ar
dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru”. Deşi nu prevede expres,
apreciem că textul are în vedere actele nepatrimoniale pe care minorul lipsit de capacitate de
exerciţiu le poate încheia personal fără posibilitatea ca reprezentantul legal să le încheie în
numele lui, şi anume:
- darea consimţământului la adopţie de către minorul care a împlinit 10 ani (art. 463 alin.
1 lit. b) C.civ.);
- ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani în procedurile administrative sau
judiciare care-l privesc. Prin excepţie, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de
10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru ese necesar pentru soluţionarea
cauzei (art. 264 C.civ.).

3. Încetarea lipsei capacităţii de exerciţiu

- în cazul minorului, prin împlinirea vârstei de 14 ani, când dobândeşte capacitate de

exerciţiu restrânsă, sau prin decesul minorului;
- în cazul persoanei pusă sub interdicţie judecătorească, prin ridicarea interdicţiei în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive sau prin decesul acesteia;
 - la data decesului minorului sau celui pus sub interdicţie, încetează şi capacitatea de
folosinţă (indiferent dacă decesul a fost fizic constatat sau declarat judecătoreşte)

B. Capacitatea de exerciţiu restrânsă

1. Noţiune. Reglementare

Noţiune. Capacitatea de exerciţiu restrânsă este aptitudinea minorului de 14-18 ani de

a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin
încheierea, personal, de acte juridice civile, însă cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorilor
legali.
Reglementare. art 41 C.civ. „(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are
capacitate de exerciţiu restrânsă. (2) Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se
încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile
prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă“.

2. Persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă

Capacitatea de exerciţiu restrânsă începe la data la care minorul împlineşte vârsta de 14

ani.
Dacă faţă de minorul lipsit de capacitate de exerciţiu, deci până la împlinirea vârstei de 14
ani s-a luat măsura punerii sub interdicţie, acesta, până la împlinirea vârstei de 14 ani nu
dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă iar dacă interdicţia se ridică în intervalul cuprins
între 14-18 ani, capacitatea de exerciţiu restrânsă începe la data ridicării interdicţiei.
În concluzie, pentru dobândirea capacităţii de exerciţiu restrânsă este necesară
îndeplinirea cumulativă a două condiţii:
- minorul să fi împlinit efectiv vârsta de 14 ani;
- la data împlinirii vârstei de 14 ani minorul să nu fie pus sub interdicţie
judecătorească.

3.Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânsă

1. Determinarea conţinutului capacităţii de exerciţiu restrânsă

- minorul între 14 şi 18 ani poate încheia acte juridice personal, iar nu prin reprezentant legal,
însă cu încuviinţarea ocrotitorului legal (asistat). Prin urmare, minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă este ocrotit (asistat), nu reprezentat. Ocrotirea legală se realizează de către părinţi, de
tutore sau de curator şi de instanţa de tutelă.
- se au în vedere numai actele juridice civile, nu şi acte juridice privind alte domenii de drept
(administrativ, comercial), pentru care capacitatea juridică este reglementată în mod distinct.
.- încuviinţarea se va da pentru fiecare act în parte atât de părinţi, tutore, iar când este
cazul se va da şi autorizarea instanţei de tutelă. Codul civil prevede că încuviinţarea tutorelui
trebuie să îmbrace formă srisă (art. 146 alin. 1 C.civ.). Încuviinţarea sau autorizarea instanţei
de tutelă, în cazurile prevăzute de lege, trebuie date pentru fiecare caz în parte, cel mai târziu,
în momentul încheierii actului, astfel cum stabileşte art. 41 alin. 2 teza finală C.civ. şi art. 145
alin. 2 C.civ.
O serie de legi speciale prevăd posibilitatea pentru minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă de a încheia acte juridice, altele decât de drept civil, dar cu relevanţă în această
materie:
- religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul
acestuia. Copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul de a-şi alege singur religia (art.
30 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului). În
schimb art. 491 alin. 2 C.civ. prevede: „Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să
îşi aleagă liber confesiunea religioasă.
- la cererea adoptatului, identitatea părinţilor săi fireşti poate fi dezvăluită de către Oficiul
Român pentru Adopţii înainte de dobândirea de către acesta a capacităţii depline de exerciţiu
numai pentru motive medicale (art. 68 alin. 3 din Legea nr. 273 /2005 privind regimul juridic
al adopţiei)
- persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani. Prin
excepţie, poate încheia un contract de muncă şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul
părinţilor şi al reprezentanţilor legali. Cu toate acestea, încadrarea în muncă în locuri de
muncă grele, vătămătoare sau periculoase se face după împlinirea vârstei de 18 ani (art. 13
alin. 1, 2 şi 5 din Codul muncii).

2. Categorii de acte juridice civile pe care le încheie minorul între 14 şi 18 ani

Capacitatea de exerciţiu restrânsă conferă minorului între 14 şi 18 ani posibilitatea de a

participa la viaţa juridică în mod diferit, astfel:
- el încheie personal şi singur acte juridice civile (art. 41 alin. 3 C.civ.);
- el încheie personal, dar cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinţi,
tutore) acte juridice civile (art. 41 alin. 2 C.civ.);
- el încheie personal, dar cu încuviinţare prealabilă a ocrotitorului legal şi autorizarea
instanţei de tutelă acte juridice civile (art. 41 alin. 2 C.civ.);
- el nu poate încheia anumite acte juridice chiar dacă ar exista încuviinţarea ori
autorizarea.
a) Acte juridice civile pe care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă le poate
încheia valabil, personal şi singur, fără nicio încuviinţare prealabilă:
1. actele de conservare şi actele mărunte pe care le poate încheia şi minorul de până la
14 ani;
2. acte de administrare a patrimoniului, sub condiţia ca minorul de 14-18 ani să nu fie
prejudiciat.
În acest sens, art. 41 alin. 3 C.civ. precizează: „ … minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă poate face singur actele de conservare, acte de administrare care nu îl
prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se
execută la data încheierii lor”.
3. acte de dispoziţie de mică valoare, curente şi care se execută la data încheierii lor;
b). Acte juridice pe care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă le poate încheia
personal, dar cu încuviinţarea ocrotitorului legal:
 1. actele de administrare a unui bun individual determinat (ut singuli): închirierea unui
bun, repararea unui bun, contractul de asigurare a unui lucru contra daunelor.
2. acte de administrare a patrimoniului care, raportate la un bun determinat, apar ca
acte de dispoziţie, dar privite în raport cu întreg patrimoniul, tind la exploatarea normală a
acestuia: contractarea unor lucrări de întreţinere a bunurilor proprii; înstrăinarea bunurilor ce
au devenit nefolositoare minorului; înstrăinarea bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii.
acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la
profesia sa (art. 42 alin. 1 C.civ.).
3. În schimb, exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor izvorâte din contractul de
muncă sau din actele juridice referitoare la îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia
minorului se va face personal de acesta, fără nicio încuviinţare. Tot astfel, minorul va putea
dispune singur de veniturile dobândite din executarea respectivelor acte juridice.
c) Acte juridice civile pe care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă le poate
încheia personal, dar cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi a şi autorizarea instanţei de
tutelă.
Anumite acte juridice pot fi încheiate de minorul între 14 – 18 ani numai cu prealabilă
încuviinţare a ocrotitorului legal şi instanţei de tutelă. Potrivit art. 41 alin. 2 C.civ. „actele
juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta, cu
încuviinţarea părinţilor sau, după caz a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu
autorizarea instanţei de tutelă”.
Din această grupă de acte juridice civile fac parte actele de dispoziţie:
- înstrăinarea bunurilor
- grevarea bunurilor cu o sarcină reală (ipotecă, gaj). În schimb, gajarea sau ipotecarea
bunurilor minorului este permisă numai pentru garantarea unor obligaţii proprii ale
acestuia, iar nu şi pentru garantarea obligaţiilor altor persoane;
- renunţarea la un drept
- tranzacţia
- închirierea unui imobil pe o durată mai mare de 5 ani1
- renunţarea, respectiv acceptarea unei succesiuni.

d) Acte juridice civile interzise minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă

Doar un număr limitat de acte juridice sunt interzise minorului de 14-18 ani, ele fiind
permise numai persoanei majore:
- contractul de donaţie şi testamentul (liberalităţi);
- acte juridice prin care se garantează obligaţia altuia (ipoteca, gajul, fidejusiunea) (art.
146 alin. 2 C.civ.).
e) Aceste acte juridice nu pot fi încheiate de minor nici chiar cu încuviinţarea
ocrotitorului legal şi autorizarea instanţei de tutelă.
- art. 146 alin. 1 C.civ. statuează „Minorul nu poate să facă donaţii, altele decât darurile
obişnuite potrivit stării materiale şi nici să garanteze obligaţia altuia”. De asemenea, conform
art. 988 alin. 1 C.civ. „Cel (…) cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune de bunurile
sale prin liberalităţi cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

1
Soluţia se deduce din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 1784 alin. 3 C.civ.
 - actele juridice încheiate cu tutorele său, soţul acestuia, o rudă în linie dreaptă ori fraţii şi
surorile acestuia.Potrivit art. 147 alin. 1 C.civ. „Este interzisă, sub sancţiunea nulităţii relative,
încheierea de acte juridice între tutore sau soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile
tutorelui, pe de o parte, şi minor, pe de altă parte”.
4. Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânsă

Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează când survine unul dintre următoarele cazuri:
a) minorul dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu, adică la împlinirea majoratului
adică a vârstei de 18 ani, ca regulă art. 38 C.civ.), şi la data încheierii căsătoriei de către
minorul de 16 ani ca excepţie (art. 39 şi art. 272 alin. 1 C.civ.).
Aart. 39 alin. 2 C.civ. „În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de
bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu”.
b) minorul este pus sub interdicţie judecătorească devenind incapabil, fiind total lipsit de
capacitate de exerciţiu.
c) minorul de 14-18 ani decedează, indiferent dacă este vorba de moartea fizic constatată
ori de o hotărâre declarativă de moarte definitivă şi irevocabilă.
. În cazul morţii fizic constatată, încetarea acestei capacităţi este definitivă. În situaţia
declarării judecătoreşti a morţii, dacă minorul de 14-18 ani declarat mort reapare înainte de a
împlini vârsta majoratului, iar hotărârea judecătorească de declarare a morţii se anulează,
acesta redobândeşte capacitatea de exerciţiu restrânsă.
d) în cazul dobândirii capacităţii de exerciţiu anticipate. Pentru motive temeinice
instanţa de tutelă îi poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitate
deplină de exerciţiu, cu ascultarea părinţilor sau tutorelui sau, după caz şi cu avizul
consiliului de familie (art. 40 C.civ.).

C. Capacitatea de exerciţiu deplină

1. Noţiune. Reglementare

. Noţiune. În dreptul civil român, capacitatea de exerciţiu deplină constituie regula, iar
lipsa capacităţii de exerciţiu şi capacitatea de exerciţiu restrânsă constituie excepţii de la
regulă.
Capacitatea de exerciţiu deplină constă în aptitudinea persoanei fizice de a dobândi
şi exercita drepturile subiective civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin
încheierea, personal şi singură, a tuturor actelor juridice civile îngăduite de lege.
Reglementare. Capacitatea de exerciţiu deplină îşi găseşte reglementarea de principiu în
dispoziţiile art. 37 C.civ.: „Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia
singură acte juridice“.

2. Începutul capacităţii de exerciţiu deplină

- potrivit art. 38 C.civ.: „(1) Capacitatea de exerciţiu deplină începe de la data când
persoana devine majoră. (2) Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani. “;
 - în temeiul art. 39 alin. 2 C.civ. „Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitate deplină
de exerciţiu“;
- conform art. 40 C.civ., „Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte
minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitate deplină de exerciţiu. În acest scop, vor
fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului
de familie”.
Prin urmare se disting trei moduri de dobândire a capacităţii de exerciţiu depline:
- prin împlinirea majoratului civil, adică la data dobândirii vârstei de 18 ani (situaţia
regulă de dobândire a deplinei capacităţi de exerciţiu).
- prin încheierea căsătoriei de către minor înainte de a împlini 18 ani (prima excepţie).
- prin recunoaşterea capacităţii depline de către instanţa de tutelă (a capacităţii de
exerciţiu anticipate), în cazul minorului care a împlinit vârsta de 16 ani (a doua
excepţie).
Trebuie precizat că în afara cazurilor reglementate, capacitatea de exerciţiu deplină se
dobândeşte şi prin ridicarea interdicţiei judecătoreşti, dacă persoana în cauză este majoră.

Cazuri speciale de dobândire a capacităţii de exerciţiu

Codul civil instituie două cazuri speciale de dobândire a capacităţii depline de exerciţiu: prin
căsătoria minorului înainte de vârsta majoratului şi prin recunoaşterea capacităţii anticipate
de exerciţiu de către instanţa de tutelă.
 dobândirea prin efectul legii (ope legis, de drept) a capacităţii depline de exerciţiu
ca urmare a încheierii căsătoriei. Astfel, potrivit art. 39 C.civ. alin. 1 „Minorul
dobânziște, prin căsătorie, capacitatea deplină de exercițiu”, iar în completare art.
272 alin. 2 C.civ. precizează: „Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit
vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea
părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a
cărui circumscripţie minorul îşi are domiciliul”.
În măsura în care căsătoria este anulată, minorul care nu a împlinit 18 ani, dar a fost de
bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu. În acest
sens, art. 39 alin. 2 C.civ. dispune: „În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a
fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu”.
Interpretând per a contrario textul menţionat, minorul care a fost de rea-credinţă revine la
capacitatea de exerciţiu restrânsă. Buna credinţă presupune necunoaşterea de către soţ a
cauzei de nulitate a căsătoriei. Buna credinţă este prezumată şi trebuie să existe la momentul
încheierii căsătoriei.
 A art- 40 C.civ., instituind capacitatea de exerciţiu anticipată „Pentru motive
temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de
16 ani capacitate deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau
tutorele minorului, luându-se când este cazul, şi avizul consiliului de familie”. În
acest caz, incapacitatea minorului este înlocuită cu o capacitate de exerciţiu
anticipată, cu autorizarea instanţei de tutelă. Mai precis, capacitatea de exerciţiu
anticipată asimilează minorul de 16 ani majorului şi îi acordă o capacitate de
exerciţiu deplină
 Capacitatea de exerciţiu anticipată nu operează de plin drept ci trebuie pronunţată de
instanţa de tutelă, în urma unei cereri a minorului în acest sens (oricare minor care a împlinit
16 ani). Competenţa de soluţionare aparţine instanţei de tutelă unde minorul îşi are
domiciliul.

3. Conţinutul capacităţii de exerciţiu deplină

a) persoana fizică cu capacitate deplină are aptitudinea de a încheia orice fel de act
juridic civil (de conservare, de administrare şi de dispoziţie), cu excepţia celor prohibite de
lege.
b) persoana fizică are posibilitatea de a încheia contracte individuale de muncă în
calitate de angajator, din momentul dobândirii capacităţii depline de exerciţiu (art. 14 alin. 3
din Codul muncii).
c) adoptatul cu capacitate de exerciţiu deplină poate solicita tribunalului în a cărui rază
teritorială se află domiciliul său ori, în cazul în care el nu are domiciliul în România,
Tribunalului Bucureşti, să-i autorizeze accesul la informaţiile aflate în posesia oricăror
autorităţi publice cu privire la identitatea părinţilor săi fireşti (art. 68 alin. 4 din Legea nr.
273/2004 privind regimul adopţiei, cu modificările ulterioare).

4. Încetarea capacităţii de exerciţiu deplină

a) prin moartea fizic constatată, capacitatea de exerciţiu deplină încetează definitiv. În

cazul declarării judecătoreşti a morţii, încetarea capacităţii de exerciţiu deplină poate fi
definitivă dar şi temporară dacă se anulează hotărârea declarativă de moarte.
b) prin punerea sub interdicţie judecătorească.
c) prin declararea nulităţii sau anulării căsătoriei înainte ca minorul să fi împlinit 18
ani, dacă a fost de rea-credinţă la încheierea căsătoriei (adică, a cunoscut cauza nulităţii sau
anulabilităţii căsătoriei).
Potrivit art. 39 alin. 2 C.civ., „În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost
de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu”.
Rezultă deci că, faţă de soţul de bună credinţă nulitatea sau anularea căsătoriei nu are nicio
influenţă asupra capacităţii.

D. Sancţiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de exerciţiu

- art. 44 C.civ.: „(1) Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă (...) precum şi actele făcute de tutore fără
autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege,
sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu. (2) Cel lipsit de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur, în apărare,
anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din
punerea sub interdicţie”.
 - art. 46 C.civ. alin. 2-3 dispune: „(2) Acţiunea în anulare poate fi exercitată de
reprezentantul legal, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum şi de
ocrotitorul legal. (3) Atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de
tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării
acţiunii în anulare”.
- Persoana cu care s-a încheiat actul juridic nu poate cere anularea lui, deoarece nu este o
persoană ocrotită de dispoziţia legală, iar art. 46 alin. 1 C.civ. îi interzice o asemenea acţiune:
„persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdicţie
judecătorească incapacitatea acestuia”.
- Potrivit art. 48 C.civ. „Minorul devenit major poate confirma actul făcut singur în
timpul minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat (s.n.). După
descărcarea tutorelui, el poate, de asemenea, să confirme actul făcut de tutorele său fără
respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea lui valabilă”.
- potrivit art. 47 C.civ. „persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă nu este obligată la restituire decât în limita folosului realizat”.
- Art. 45 C.civ. instituie o excepţie de la regulile aplicate anulării actului juridic pentru
incapacitate dispunând: „Simpla declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit
de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea
actului. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare,
poate menţine contractul atunci când apreciază că acesta ar constitui o sancţiune civilă
adecvată”.- frauda comisa de un incapabil,
 III. IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE

1. Noţiune.

Prin identificarea persoanei fizice se înţelege individualizarea fiinţei umane ca parte

în raporturile juridice civile.

2.Categorii. În dreptul civilatributele care contribuie la identificarea persoanei fizice

sunt: numele, domiciliul, starea civilă şi codul numeric personal.
Numele cuprinde: numele de familie, prenumele şi pseudonimul.
Domiciliul poate fi de drept comun, domiciliul legal şi domiciliul ales sau convenţional,
iar în strânsă legătură cu domiciliul se află reşedinţa.
Starea civilă se înfăţişează ca un complex de raporturi juridice cu caracter personal
nepatrimonial, prin care se individualizează persoana fizică în societate şi în familie.

3 Caractere juridice. Sub aspectul naturii juridice, atributele de identificare sunt drepturi
personal nepatrimonial. Ele nu au un conţinut economic şi nu pot fi evaluate în bani, fiind
indisolubil legate de fiinţa umană ca subiect al raporturilor juridice civile.
Fiind drepturi personal nepatrimoniale, atributele de identificare a persoanei fizice
prezintă toate caracterele juridice specifice acestor drepturi, astfel:
- sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes, cărora le corespunde obligaţia generală
şi negativă a tuturor persoanelor de a se abţine să le aducă vreo atingere;
- sunt drepturi inalienabile, neputând fi înstrăinate prin acte juridice şi nici transmise
prin moştenire;
- sunt drepturi insesizabile;
- sunt drepturi imprescriptibile extinctiv (cu excepţia acţiunilor de stare civilă) şi
achizitiv, ceea ce înseamnă că nu se pot stinge prin neuz şi nici dobândi prin folosinţă
îndelungată;
- sunt drepturi strict personale, intim legate de persoana titularului său şi, în consecinţă, nu
sunt susceptibile de a fi exercitate prin reprezentare (unele excepţii există în privinţa
numelui şi stării civile);
- aparţin oricărei persoane fizice, dar nefiind evaluabile în bani, nu pot fi incluse în
patrimoniul acesteia.
 A. Numele persoanei fizice

1. Noţiune.
- lato sensu, prin „nume“ se înţelege numele de familie (în legislaţia veche denumit şi
nume patronimic) şi prenumele (în vorbirea curentă denumit şi nume de botez). Astfel, art. 83
C.civ. prevede: „numele cuprinde numele de familie şi prenumele“,
- stricto-sensu, prin nume se înţelege numai numele de familie

2.Dobândirea numelui de familie

- art. 84 alin. 1 C.civ. „numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei (…)”. Prin
urmare, modul de dobândire a numelui de familie este filiaţia, ceea ce înseamnă că numele de
familie al părinţilor va fi dobândit şi de copil.
- În situaţia în care filiaţia unei persoane nu poate fi determinată (copii care sunt găsiţi,
născuţi din părinţi necunoscuţi) numele de familie va fi stabilit pe cale administrativă.
Practic, există două moduri de dobândire a numelui de familie:
- dobândirea numelui prin filiaţie;
- dobândirea numelui pe cale administrativă.

A. Dobândirea numelui prin filiaţie

Deosebim astfel după cum copilul este născut din căsătorie sau din afara căsătoriei.

a) Stabilirea (dobândirea) numelui de familie al copilului din căsătorie

- Dacă părinţii au un nume de familie comun, copilul din căsătorie ia acest nume comun.
Regula este instituită de art. art. 449 alin. 1 C.civ.: „copilul din căsătorie ia numele de familie
comun al părinţilor.“
- Dacă părinţii nu au nume de familie comun, deoarece cu ocazia căsătoriei fiecare şi-a
păstrat numele avut înainte de căsătorie, copilul va lua de familie al unuia din părinţi, ori
numele lor reunite. În acest sens, art. 449 alin. 2-3 C.civ. dispune: (2) „dacă părinţii nu au un
nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor
reunite. În acest caz numele copilului se stabileşte prin acordul părţilor şi se declară odată
cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilă. (3) În lipsa acordului părinţilor, instanţa de
tutelă hotărăşte şi comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul de stare
civilă unde a fost înregistrată naşterea”.

b)Stabilirea (dobândirea) numelui de familie al copilului din afara căsătoriei

Pentru această ipoteză art. 450 C.civ. reglementează trei situaţii:
1. În cazul în care filiaţia a fost stabilită numai faţă de unul din părinţi, copilul din afara
căsătoriei va dobândi numele de familie al aceluia dintre părinţii săi faţă de care filiaţia a fost
mai întâi stabilită (art. 450 alin. 1 C.civ.).
De regulă, filiaţia copilului din afara căsătoriei se stabileşte mai întâi faţă de mamă, astfel
încât acesta dobândeşte ca nume de familie numele mamei.
 2. Dacă filiaţia se stabileşte ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul are vocaţie de a
purta numele acestuia din urmă. În acest caz se pune problema modificării numelui de familie
avut iniţial, şi nu pe cea a dobândirii sale. Pentru această ipoteză, art. 450 alin. 2 C.civ.
prevede două posibilităţi:
- prin acordul părinţilor, copilul poate lua numele de familie al părintelui faţă de care
şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele lor renuite, sens în care amândoi vor declara
împreună noul nume la serviciul de stare civilă unde iniţial a fost înregistrată naşterea;
- în lipsa acordului părinţilor, numele copilului va fi decis de instanţa de tutelă, iar
hotărârea definitivă cu privire la nume se comunică de îndată la serviciul de stare
civilă unde a fost înregistrată naşterea.
Faţă de modul de redactare a art. 450 alin. 2 C.civ., apreciem ca fiind eronată opinia
conform căreia, numai instanţa de judecată este competentă să dispună înlocuirea numelui
copilului cu numele de familie al părintelui faţă de care filiaţia a fost stabilită mai pe urmă.
3. În situaţia în care copilul a fost recunoscut de ambii părinţi, se aplică dispoziţiile art.
449 alin. 2 C.civ. (la care face trimitere art. 450 alin. 3 C.civ.). Numele de familie al copilului
se va stabili prin învoiala părinţilor (numele unuia dintre ei sau numele lor reunite), iar dacă
aceştia nu se înţeleg cu privire la nume, va hotărî autoritatea tutelară, după ce i-a ascultat şi
pe părinţi.

B. Dobândirea numelui pe cale administrativă

Art 84 alin. 3 C.civ.: „Numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi
necunoscuţi, precum şi cele ale copilului care este părăsit de mamă în spital, iar identitatea
acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia primarului
comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază
teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui, în condiţii speciale”.

3. Modificarea numelui de familie

Modificarea numelui de familie a persoanei fizice reprezintă înlocuirea acestuia datorită

unor schimbări intervenite în starea civilă a persoanei respective.
- art. 84 alin. 1 teza II: „Numele de familie (…) poate fi modificat prin efectul
schimbării stării civile în condiţiile legii”.
Modificarea numelui de familie nu trebuie confundată cu schimbarea acestuia, deoarece,
deşi ambele au ca efect înlocuirea numelui de familie, cauzele care determină această
înlocuire sunt diferite. Astfel, modificarea numelui presupune în mod necesar modificarea
stării civile, fiind o consecinţă directă a acesteia, în timp ce schimbarea numelui se face pe
cale administrativă, fiind determinată de existenţa unor motive temeinice, fără nicio legătură
cu starea civilă a persoanei care solicită schimbarea. De asemenea, modificarea priveşte
numai numele de familie, iar schimbarea poate viza atât numele de familie cât şi prenumele.
Schimbările în starea civilă a unei persoane care determină sau pot determina
modificarea numelui de familie pot fi grupate în: a) schimbări rezultate din filiaţie; b)
schimbări generate de instituţia adopţiei; c) schimbări generate de instituţia căsătoriei
 A. Modificarea numelui de familie determinată de instituţia căsătoriei

1. Modificarea numelui la încheierea căsătoriei

Art. 282 C.civ. prevede posibilităţile pe care le au soţii în privinţa numelui de familie pe
care urmează să-l poarte: „viitorii soţi pot conveni să-şi păstreze numele lor dinaintea
căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea un soţ poate
să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite”.
Legea oferă viitorilor soţi mai multe posibilităţi în ceea ce priveşte numele de familie:
- o primă posibilitate este ca fiecare dintre ei să-şi păstreze numele de familie pe care l-a
avut înainte de căsătorie. În această situaţie, deşi persoana îşi modifică starea civilă,
încheierea căsătoriei nu va avea nici o influenţă asupra numelui de familie.
- a doua posibilitate este ca amândoi soţii să poarte un nume comun. Astfel va opera o
modificare a numelui de familie pentru ambii soţi atunci când aceştia decid să poarte, ca
nume comun, numele lor reunit2 respectiv doar pentru unul din aceştia când numele comun
constă în numele unui soţ.
- a treia posibilitate, care în reglementarea anterioară nu era îngăduită, are în vedere
situaţia în care un soţ păstrează numele, iar celălalt soţ va lua numele lor reunite (în acest
caz operând modificarea numelui).
Alegerea numelui de familie pe care viitorii soţi s-au învoit să-l poarte în căsătorie trebuie
făcută înainte de încheierea acesteia, fie în chiar cuprinsul declaraţiei de căsătorie, fie printr-o
declaraţie scrisă, separat, care se anexează la declaraţia iniţială (
După încheierea căsătoriei, soţii nu mai pot reveni asupra numelui de familie pe care s-au
învoit să-l poarte. Astfel, nu este posibil ca soţii să încheie o convenţie prin care să
stabilească un alt nume comun decât cel declarat, şi nici să revină, prin învoiala lor, la numele
purtat de fiecare anterior căsătoriei. Prin urmare, învoiala soţilor cu privire la numele de
familie pe care-l vor purta în timpul căsătoriei este irevocabilă.
Dacă viitorii soţi nu declară până la încheierea căsătoriei numele de familie pe care s-au
învoit să-l poarte, se consideră că au înţeles ca fiecare dintre ei să-şi păstreze numele de
familie dinainte de căsătorie.

2. Modificarea numelui la desfacerea căsătoriei prin divorţ

Art. 383 C.civ.reglementează trei ipoteze:
- Regula stabilită de art. 383 alin. 3 C.civ., conform căruia, după divorţ „fiecare dintre foştii
soţi poartă numele dinaintea căsătoriei“
- Conform art. 383 alin. 1 C.civ. „soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul
căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ”. Învoiala soţilor
trebuie să intervină înainte de pronunţarea divorţului, instanţa de judecată trebuind să ia act
de această învoială chiar prin hotărârea de divorţ.

2
În cadrul acestei posibilităţi nu este îngăduit ca viitorii soţi să-şi aleagă un nume de familie pe care nici unul
dintre aceştia nu l-a avut înainte de căsătorie şi nici să schimbe numele între ei (femeia să ia numele de familie
al bărbatului, iar bărbatul numele de familie al femeii).
 - Art. 383 alin. 2 C.civ. permite instanţei de judecată ca, „Pentru motive temeinice,
justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate
să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei
înţelegeri între ei”.

Motivele temeinice“ care să justifice încuviinţarea purtării şi după divorţ a numelui de

familie nu sunt precizate de lege, fiind lăsate la aprecierea instanţei. Totodată trebuie adăugat
că acest interes priveşte atât pe unul dintre soţi cât şi pe copilul minor.

3. Păstrarea numelui de către soţul supravieţuitor ca urmare a încetării căsătoriei prin

decesul unuia dintre soţi
In caz de deces al unui soţ, celălalt are dreptul să poarte în continuare numele comun,
deoarece dacă în caz de divorţ există posibilitatea păstrării numelui de familie luat la
încheierea căsătoriei, indiferent din vina cui s-a pronunţat divorţul, cu atât mai mult trebuie
să se ajungă la aceeaşi concluzie atunci când căsătoria a încetat prin moartea unuia dintre soţi.

4. Modificarea numelui ca urmare a nulităţii căsătoriei

- revenirea soţilor la numele de familie pe care l-au purtat înainte de încheierea căsătoriei.
Nici chiar soţul de bună-credinţă care potrivit art. 304 alin.1 C.civ. păstrează situaţia unui soţ
dintr-o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între încheierea căsătoriei şi desfiinţarea acesteia,
nu va putea păstra, pe viitor, numele dobândit prin căsătorie.