De asemenea, potrivit art. 6 din Legea nr.

213/1998 din domeniul public sau privat al statului sau

al unităţilor administrativ-teritoriale mai fac parte şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945
- 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea
Constituţiei, a tratatelor
internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Potrivit prevederilor legale bunurile din domeniul public sunt inalienabile (adică nu pot fi
înstrăinate, ele putând fi date în administrare, concesionare sau închiriere), insesizabile (în sensul că nu
pot fi executate silit şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale) şi imprescriptibile (adică nu pot fi
dobândite prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună credinţă a bunurilor mobile) 1.
Dimpotrivă, bunurile proprietate privată sunt în principiu: alienabile, sesizabile şi prescriptibile,
în condiţiile legii.
Proprietatea cooperatistă este reglementată prin Legea nr.1/2005, cu modificăruile și completările
ulterioare, şi potrivit art. 64 alin. (1) „Proprietatea societăţii cooperative este privată”, iar în alin. (2) se
precizează că patrimoniul societăţii cooperative se compune din partea divizibilă şi partea indivizibilă
(partea divizibilă este parte a patrimoniului societăţii cooperative care cuprinde valoarea părţilor sociale
emise în schimbul aportului membrilor cooperatori la capitalul social precum şi dividendele cuvenite
membrilor cooperatori; partea indivizibilă este parte a patrimoniului societăţii cooperative, acumulat de
aceasta în decursul activităţii, mai puţin partea divizibilă care nu poate face obiectul distribuirii sau
dobândirii între membrii cooperatori, [art. 6 lit. i) şi j)].
În art. 65 alin. (1) se precizează că: „Orice înstrăinare sau transmitere a folosinţei imobilizărilor
corporale, care sunt proprietatea societăţii cooperative, se poate realiza numai cu plată, cu aprobarea
adunării generale”.

5.1.2. Principiul egalităţii în faţa legii civile

Referire la acest principiu cu trimitere la persoanele fizice se face în art.16 alin. (1) din
Constituţie potrivit căruia „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi
discriminări”.
Principiul egalității este un principiu care se aplică în toate ramurile dreptului. În dreptul civil
acest principiu presupune faptul că subiectele raporturilor juridce civile, adică persoanele fizice și
persoanele juridice, au o capacitate juridică egală, o aptitudine egală de a avea drepturi și obligații și o
posibilitate egală de a exercita aceste drepturi. Toate persoanele fizice și juridice sunt egale în fața legii
civile.
În art. 30 C. civ., se dispune că „Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba religia,
vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o
categorie socială ori la o categorie defavorizată, avere, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice
altă situaţie similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile” 2.
Pe de altă parte, conţinutul principiului egalităţii în faţa legii are în vedere şi faptul că toate
persoanele juridice dintr-o anumită categorie se supun, în mod egal, actelor juridice edictate pentru
categoria repectivă de persoane juridice, care au acele drepturi și obligații ce corespund scopului lor
stabilit prin lege, actul constirutiv sau statut 3.

1
Detalii privind proprietatea publică se regăsesc în : C. Jora, I. Ciochină-Barbu, op. cit., 2019, pp. 94-146; M. Nicolae,
Considerații asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în Dreptul nr. 9/1999, pp. 3-
21; G. Boroi, C.A. Angelescu, B. Nazat, Curs de drept civil . Drepturile reale principale conform noului Cod civil, Editura
Hamangiu, București 2013, pp. 40-62;V. Stoica, Drept civil.Drepturile principale. Ediția 2. Ed. C.H. Beck, București, 2013, pp.
191-223; C. Jora, I. Ciochină-Barbu, Unele repere privind proprietatea publică, în Dreptul nr. 1/2017, pp.84-106.
2
Gh. Beleiu, op. cit., p. 31; P. Truşcă, op. cit., p. 20; G. Boroi, op. cit., p. 8; G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., pp. 5-7; ; I.
Ciochină-Barbu, op. cit., 2012, p. 12.
3
P. Truşcă, A.M. Truşcă, op. cit.,2012, p. 22 ; C.T. Ungureanu, op.cit. 2013, p.9,I. Ciochină-Barbu, C. Jora, op. cit. 2015,
p.27; M. Fodor, S. Popa, op. cit.,2018, p. 24; C. T. Ungureanu, I. Al.Toader, op, cit. 2019, pp.12-13.
 5.1 3. Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale
Acest principiu se desprinde din prevederile Legii fundamentale în sensul că art. (1) prevede
obligaţia tuturor cetăţenilor să „respecte Constituţia, supremaţia sa şi legile”, iar în art. 57 din acelaşi act
normativ, se dispune că aceştia trebuie „să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-
credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 14 alin.(1) C. civ. „Orice persoană fizică sau juridică
trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi execute obligaţiile civile cu bună – credinţă, în acord cu ordinea
publică şi cu bunele moravuri”. Exercitarea drepturilor civile cu încălcarea acestui principiu constituie
abuz de drept şi este sancţionat prin lege. În acest sens art. 15 C. civ. prevede că „Nici un drept nu poate
fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar
bunei-credinţe”4.

5.1.4. Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile

Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile îşi găseşte consacrarea atât în
Constituţia României, cât şi în legislaţia civilă precum şi în unele convenţii internaţionale.
Astfel, în art. 44 din Legea fundamentală se prevede că: „Dreptul de proprietate, precum şi
creanţele asupra statului, sunt garantate. Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular.”
În art. 26 C. civ. se dispune că „Drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum
drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege”.
Potrivit art. 26 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului 5, „Toate
persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii”.
Garanţii cu privire la drepturile subiective civile sunt prevăzute şi în Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale6.
Convenţia cu privire la drepturile copilului 7 consacră acest principiu prin art. 2 pct. 1, care
prevede: „Statele părţi se angajează să respecte şi să garanteze drepturile stabilite în prezenta convenţie
tuturor copiilor din jurisdicţia lor, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă
opinie, de naţionalitate, apartenenţă etnică sau originea socială, de situaţia materială, incapacitatea fizică,
de statutul la naştere sau de statutul dobândit al copilului ori al părinţilor sau al reprezentanţilor legali ai
acestuia”.
Atunci când drepturile civile subiective nu sunt respectate, cei ce se fac răspunzători de aceasta
sunt obligaţi la restabilirea lor. În cazul în care titularul dreptului încălcat nu poate să obţină această
reparaţie pe cale amiabilă, el poate apela la forţa de constrângere a statului, (instanţa de judecată) prin
introducerea unei acţiuni în justiţie8.

4
Pentru comentarii pertinente pe această temă a se vedea: I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea V Despre
obligaţii, art. 1164-1649. Comentarii şi explicaţii. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 51; C.T. Ungurenu, op. cit. p. 10-11;
A. P. Dimitriu, în Noul cod civil. Note Corelaţii. Explicaţii. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 5-6; P. Perju, în Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, art. 1-2664, Coordonatori: Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Editura,
C.H. Beck, Bucureşti 2012, pp. 14-16; S. Neculaescu, Abuzul de drept-sancţiune sau remediu?, în lucrarea Noul Cod civil.
Studii şi comentarii. Volumul I Cartea I şi Cartea a II-a (art.1-534),coordonator, M. Uliescu, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, pp. 103-132;
5
România a aderat la acest Pact prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr.146 din 20 noiembrie 1974.
6
Ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994. Convenţia a fost
amendată prin Protocoalele nr.3, 5 şi 8 şi completată prin Protocolul nr. 2.
7
Aprobată prin Decretul Preşedintelui României nr. 47/1990 şi ratificată prin Legea nr. 18/1990 publicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 109 din 28 septembrie1990.
8
Noțiunea de proces civil a fost definită ca fiind „activitatea desfășurată de către instanță, părți, organe de executare și de alte
persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanțele judecătorești a justiției în pricinile civile, în vederea realizării
sau stabilirii drepturilor și intereselor civile deduse judecății și executării silite a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri
executorii, conform procedurii prevăzute de lege” ( V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol.I, Editura
Național, București, 1996, pp. 148-149).
 5.1.5 Principiul bunei- credinţe

În literatura juridică9 buna-credinţă (bona-fides) a fos definită ca ,,stare psihologică a unui subiect
de drept individual, care se manifestă pe plan juridic, pe de o parte, sub forma intenţiei drepte, a
diligenţei, a licietăţii şi a abţinerii de la producerea vreunui prejudiciu în executarea obligaţiilor, în
general şi a contractelor în special. Pe de altă parte, buna credinţă îmbracă forma erorii scuzabile, adică a
convingerii eronate şi neculpabile a unei persoane care are un drept şi că acţionează potrivit legii.( ...) În
ambele cazuri, buna credinţă are principalul rol de apreciere a raporturilor juridice care se clădesc pe
intenţia dreaptă şi nu pe neincredere sau înşelăciune’’
Principiul bunei-credinţe este consacrat în ar. 57 din Constituţie potrivit cu care ,,Cetăţenii
români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-si exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-
credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi’’. De asemenea, art. 14 alin.(1) din Codul civil
consfinţeşte acest principiu atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru cele juridice dispund că: ,,Orice
persoană fizică sau persoană juridică trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi execute obligaţiile civile cu
bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri’’ În alin. (2) al aceluiaşi articol se instituie
o prezumţie relativă, în sensul că ,,buna- credinţă se prezumă până la proba contrară’’.
Codul civil face în dese rânduri trimitere la buna-credinţă în cuprinsul său, exemplificând aici
doar câteva situaţii cuprinse în: art. 142 alin. (1) (administrarea bunurilor minorului); art. 293 alin. (2),
(cazuirle de nulitate absolută a căsătoriei); art. 557 alin. (1), (dobândirea dreptului de proprietate); art. 936
(opozabilitatea faţă de terţi); art. 937 (dobândirea propreităţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă);
art. 1170 (buna-credinţă la negocierea şi încheierea contractului); art. 1212 (invocarea erorii cu bună-
credinţă), etc.

§ 2. Delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept

1. Necesitatea şi criteriile delimitării
La baza delimitării dreptului civil faţă de alte ramuri de drept stau raţiuni atât teoretice cât şi
practice.
În practică aplicarea corectă a legii depinde de problema calificării juridice a unui anumit raport
de drept, adică de stabilirea corectă a apartenenţei unui raport juridic concret la o ramură sau alta de drept.
Teoretic, această problemă a delimitării dreptului civil de alte ramuri de drept, este determinată de
multitudinea asemănărilor (nu numai a deosebirilor) între diferitele ramuri de drept.
Aşa cum am mai precizat, numai o parte dintre raporturile patrimoniale şi cele personale
nepatrimoniale sunt reglementate de dreptul civil, o parte însemnată din aceste categorii de drepturi sunt
reglementate şi de alte ramuri de drept.
Numai printr-o operaţiune de delimitare a acestor categorii de raporturi juridice având la bază
anumite criterii se pot determina în concret care dintre acestea aparţin dreptului civil şi care aparţin altor
ramuri de drept.

9
I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, pp. 108-110 şi 210-211; P. Perju în
Noul Cod civil. Comentariu pe articole, art. 1-2664, Coordonatori: Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei,
Editura, C.H. Beck, Bucureşti 2012, pp. 14-15;M. Uliescu, Buna-creduinţă în noul Cod civil, în lucrarea Noul Cod civil. Studii şi
comentarii. Voumul I Cartea I şi Cartea a II-a (art.1-534),coordonator, M. Uliescu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012,
pp. 90-102.
 În doctrină10 s-a admis unanim că pentru delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept se
utilizează următoarele criterii: obiectul de reglementare; metoda de reglementare; calitatea subiectelor;
caracterul normelor; specificul sancţiunilor şi principiile proprii.
- Obiectul de reglementare a unei ramuri de drept este o categorie omogenă de relaţii sociale care
sunt reglementate de un ansamblu (o totalitate) de norme juridice unitare şi uniforme.
De precizat că acest criteriu – al obiectului de reglementare este criteriul determinant şi hotărâtor
în constituirea şi delimitarea ramurilor de drept.
Aşa după cum am mai arătat, obiectul de reglementare a dreptului civil îl formează raporturile
sociale patrimoniale şi nepatrimoniale care se stabilesc între persoanele fizice și juridice, ca subiecte de
drept civil.
În obiectul de reglementare a dreptului civil nu intră toate raporturile patrimoniale, ci numai cele
reale (care au în conţinutul lor drepturi reale) şi obligaţionale (care au în conţinutul lor drepturi de
creanţă). Restul raporturilor patrimoniale fac obiectul de reglementare a altor ramuri de drept (dreptul
familiei, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul securităţii sociale, dreptul financiar etc.).
De asemenea, nu toate raporturile nepatrimoniale constituie obiect de reglementare pentru
dreptul civil, ci numai cele care se referă la: existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei fizice;
identificarea persoanelor fizice şi juridice; creaţia intelectuală realizată de persoanele fizice şi juridice.
- Metoda de reglementare – constă în modalitatea de influenţare a raporturilor sociale de către
societate, prin stat, care edictează (elaborează) normele de drept. Acest criteriu de delimitare a dreptului
civil este unul subsecvent (secundar).
Egalitatea juridică a părţilor este o metodă specifică şi generală, pentru dreptul civil, astfel că
într-un raport de drept civil, întotdeauna părţile se situează pe o poziţie juridică egală.
Această metodă este folosită şi în alte ramuri de drept (ex. dreptul familiei).
De asemenea, sunt ramuri de drept care folosesc o metodă opusă – (total diferită) aceea a
subordonării părţilor (de exemplu – dreptul administrativ).
În sistemul de drept românesc există şi ramuri de drept care folosesc conjugat cele două metode
de reglementare ( de exemplu, dreptul muncii).
- Calitatea subiectelor este criteriul secundar prin care se realizează o delimitare a ramurilor de
drept în funcţie de cum acestea impun subiectelor raporturilor juridice o calitate specială.
Specific dreptului civil este faptul că normele sale nu pretind o calitate specială subiectelor, fiind
suficientă şi necesară calitatea de persoană fizică (fiinţa umană, luată în individualitatea sa) şi de
persoana juridică (orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de
drepturi şi de obligaţii civile).
Alte ramuri de drept impun subiectelor o calitate specială; organ al puterii legislative,
administrative ori judecătoreşti, profesionist, rudă etc.
- Caracterul normelor juridice – este un alt criteriu secundar. Unele ramuri de drept sunt
dominate de norme imperative,11 iar altele sunt dominate de norme dispozitive12.
Dreptului civil îi sunt caracteristice normele dispozitive.
10
A se vedea în acest sens: T. Pop, op. cit., 1993, p. 19; G. Boroi, op. cit., 2005, p. 9; Gh. Belei, op. cit., 1999, p. 40; P. Truşcă,
op. cit., p. 22; Şt. Rauschi, op. cit., pp. 8-12; I. Dogaru, op. cit., pp. 23-24; P. M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul
civil, Editura All, Bucureşti, 1994, pp. 17-20; G. Poenaru, op. cit., pp. 13-16; I. Ciochină-Barbu, op. cit.2008. p. 11; I.
Ciochină-Barbu, op. cit.,2012, p. 14. P. Truşcă, A.M. Truşcă, op. cit.,2012, pp. 25 şi urm. ; C.T. Ungureanu, op.cit. 2013,
pp.3-7; I. Ciochină-Barbu, C. Jora, op. cit. 2015, pp.29 și urm.; M. Fodor, S. Popa, op. cit., 2018, pp. 26 și urm.; C. T.
Ungureanu, I. Al. Toader, op, cit. 2019, pp.5-10.

11
Normele juridice sunt: imperative – adică subiectele nu pot deroga de la conduita impusă. Ele sunt: onerative atunci când
prevăd expres obligaţia pentru părţi de a avea o anumită conduită [ex.: art.449 alin (1) C. civ.: „Copilul din căsătorie ia numele de
familie comun al părinţilor săi”] sau prohibitive – cele care interzic expres o anumită conduită a părţilor. [ex.: - art. 21 alin. (5)
din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv, modificată şi completată ulterior – „ Sub sancţiunea
nulităţii absolute, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea,
precum şi orice închiriere sau subînchiriere a beneficiului unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a
bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi”].
 - Criteriul sancţiunii
Încălcarea oricărei norme juridice atrage în mod firesc o sancţiune, o consecinţă negativă pentru
autorul încălcării, dar această sancţiune are un conţinut diferit de la o ramură de drept la alta.
Specific dreptului civil este restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat – care constă, fie în
repararea prejudiciului cauzat, fie în încetarea acţiunii de vătămare a dreptului personal nepatrimonial.
- Principiile proprii contribuie, alături de celelalte criterii, la delimitarea ramurii de drept civil de
alte ramuri de drept.
După cum am arătat, dreptul civil are propriile principii fundamentale (principiul proprietăţii,
egalitatea în faţa legii civile, garantarea dreptului subiectiv) şi atunci când, într-un caz determinat, pot fi
individualizate, se poate concluziona că ne aflăm în prezenţa unui raport de drept civil.

2. Ramurile de drept faţă de care se delimitează dreptul civil

2. 1. Dreptul civil şi dreptul constituţional
Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului care conţine norme ce reglementează forma de
guvernământ, organele statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor şi
simbolurile naţionale.
Raporturile dintre dreptul constituţional şi dreptul civil se pot identifica pe mai multe planuri
astfel:
- Constituţia prin normele sale consacră principii fundamentale pentru dreptul civil (principiul
proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii);
- principalele drepturi şi libertăţi ale omului consacrate în Legea fundamentală sunt şi drepturi
subiective civile ale persoanelor fizice;
- organele de stat reglementate de Constituţie sunt în marea lor majoritate şi persoane juridice;
- garanţiile juridice ale drepturilor subiective civile sunt stabilite prin Constituţie.
Dreptul constituţional şi dreptul civil prezintă unele asemănări şi deosebiri prin prisma criteriilor
de delimitare13, astfel:
- în dreptul civil majoritatea raporturilor juridice au un caracter patrimonial, iar în dreptul
constituţional predominante sunt raporturile personale nepatrimoniale;
- de regulă - subiectele raporturilor juridice de drept constituţional se află pe poziţii de
subordonare, - în dreptul civil subiectele raporturilor juridice se află pe poziţie de egalitate juridică;
- dreptul constituţional pretinde subiectelor sale o calitate specială – de organ de stat sau de
cetăţean român – normele de drept civil nu cer o asemenea calificare a subiectelor – fiind suficientă
calitatea de persoană fizică sau persoană juridică;
- în dreptul civil predominante sunt normele dispozitive, iar în dreptul constituţional – normele
imperative;
- sancţiunile specifice în dreptul constituţional (de exemplu: suspendarea din funcţie, conform art.
95 din Constituţie) nu presupune un proces, pe când restabilirea dreptului civil încălcat se realizează
printr-un proces civil;
- atât dreptul constituţional, cât şi dreptul civil au o serie de principii comune, dar şi principii
proprii, specifice fiecărei ramuri de drept civil sau constituţional.

12
Normele juridice dispozitive sunt acelea de la care se poate deroga prin voinţa părţilor. Ele sunt permisive atunci când permit
părţilor alegerea conduitei dorite din mai multe posibile (ex. art.1661 C. civ.: „Vânzarea făcută pe un preţ care nu a fost
determinat în contract este valabilă dacă părţile au convenit asupra unei modalităţi prin care preţul poate fi determinat ulterior,
dar nu mai târziu de data plăţii şi care nu necesită un nou acord de voinţă a părţilor”) sau supletive – adică cele care suplinesc
voinţa părţilor dacă n-a fost exprimată expres, (ex.: art.1666 C. civ.: „În lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile pentru încheierea
contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului”).
13
A se vedea pentru detalii în acest sens: I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Bucureşti, 1993, pp. 5 şi
urm.; I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală., Bucureşti, 1994, pp. 5 şi urm.; A. Iorgovan, Drept
constituţional şi instituţii politice. Teoria generală., Bucureşti, 1994, pp. 32-25; A. Amititeloaie, Drept constituţional şi instituţii
politice, Editura Junimea Iaşi, 2009, pp. 7 şi urm.
 2.2. Dreptul civil şi dreptul administrativ
Dreptul administrativ este acea ramură a dreptului care reglementează raporturile sociale născute
în cadrul realizării puterii executive a statului.
Între cele două ramuri de drept sunt o serie de asemănări şi deosebiri 14 şi anume:
- în dreptul civil predomină raporturile patrimoniale, în dreptul administrativ majoritare sunt
raporturile nepatrimoniale;
- părţile în dreptul civil sunt pe poziţii de egalitate juridică, în dreptul administrativ subiectele se
află pe poziţii de subordonare – de regulă;
- în raporturile de drept administrativ este necesar ca măcar una din părţi să fie organ al
administraţiei publice, iar în dreptul civil raporturile pot fi numai între persoane fizice, numai între
persoane juridice sau între persoane fizice şi juridice.
În situaţia în care un organ al administraţiei publice se află în raporturi de drept civil, calitatea lui
este aceea de persoană juridică şi nu ca purtător al autorităţii publice, împrejurare în care îl situează într-o
poziţie de egalitate juridică cu cealaltă parte.
- normele dispozitive sunt specifice dreptului civil, pe când cele imperative caracterizează dreptul
administrativ;
- dreptul administrativ are sancţiuni specifice, amenda contravenţională şi confiscarea care sunt
diferite de cele ale dreptului civil.
În practică, delimitarea dreptului civil faţă de dreptul administrativ este întâlnită în materia
contenciosului administrativ15.

2.3. Dreptul civil şi dreptul financiar

Dreptul financiar este ramura de drept ale cărei norme juridice reglementează raporturile sociale
născute în procesul constituirii, repartizării şi utilizării sumelor cuprinse în bugetul de stat.
Asemănările şi deosebirile între aceste două ramuri de drept sunt:
- majoritatea raporturilor de drept financiar sunt raporturi patrimoniale, ca şi în dreptul civil;
- subordonarea caracterizează subiectele din raporturile de drept financiar;
- în raportul de drept financiar una din părţi este obligatoriu un organ al statului cu atribuţii
fiscale;
- în dreptul financiar predomină normele imperative, pe când în dreptul civil predomină normele
dispozitive;
- dreptul financiar dispune de sancţiuni proprii datorate pentru întârzierea sau neplata impozitelor;
- în afară de principii comune, în dreptul financiar şi în dreptul civil întâlnim principii specifice 16.

24. Dreptul civil și dreptul comercial17

Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile
raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor, considerate de lege
14
A se vedea şi A. Iorgovan, Drept administrativ, vol. I, Editura Hercules, 1993, p. 130.
15
V. Prisacaru, Contenciosul administrativ român, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura All Beck, 1998, pp. 76 şi urm.;
Dec. nr. 35/1992 a Secţiei Contencios Administrativ a Curţii Supreme de Justiţie în Dreptul nr.10/1992, p. 87.
16
Pentru detalii a se vedea I. Gliga, Drept financiar public, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 11; I. Condor, Drept financiar,
Bucureşti, 1994, p. 46; N. Niţă, Drept financiar şi fiscal, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2010, pp. 32-33.
17
A se vedea :St. D. Cărpenaru, Dreptul comercial în condițiile Noului Cod civil, în Curierul Judiciar nr, 10/2010, pp. 543-546;
Gh. Piperea, Dreptul comercial-specie a dreptului civil, în Curierul Judiciar nr. 7-8/2011, pp. 363-367.; Gh. Buta, Noul Cod
civil și unitatea dreptului privat, în volumul Noul Cod civil. Comentarii. Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul
juridic, București, 2011, p. 65;S. Popa, Drept comercial. Persoana fizică. Persoana juridică, Editura Universul Juridic,
București, 2014; M. Duțu, Noul Cod civil român, recodificare, reformă, progres juridic, Editura Universul Juridic, București,
2013;S. Angheni, Drept comercial. Profesioniștii-comercianți, Editrua C.H. Beck, București, 2013; M. Fodor, S. Popa, op. cit.,
2018, pp. 29-32.
fapte de comerţ, precum şi raporturile juridice la care participă persoanele care au calitatea de
(comerciant), profesionist18. Discuția care se face cu privire la delimitarea dreptului civil față de dreptul
comercial privește și delimitarea dreptului civil în raport cu dreptul afacerilor.

18
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 3; A. Amititeloaie, Dreptul afacerilor, Editura
Junimea, Iaşi, seria Jus, 2011, pp. 26 şi urm.