Mihai Eminescu (1841-1912)

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15

iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de
cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce
poetică din literatura română. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII
și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui
romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a
recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și
pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un
Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și
cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană
descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane
Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind
influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la
Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui
Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la
traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu
Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la
Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Titu Liviu Maiorescu  (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) academician, avocat,
critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României
între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era

conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la
Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva lideri importanți din acest mare partid
care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”.
Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice,
parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și
cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de
mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Ziarul Timpul  din 29 iunie 1883 – foto: ro.wikipedia.org

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor

la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la
vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului
Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite
Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu
a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost
transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4
dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a
fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales
post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Inmormantarea lui Mihai Eminescu – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

 
Biografie
 Statuia lui Mihai Eminescu din Cernăuţi – foto: ro.wikipedia.org

 
Data și locul nașterii
Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca
fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a
studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu,
în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui
N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai
Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe
surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia
(Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15
ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este
confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul
nașterii trebuie considerat satul Ipotești.
 
Familia Eminescu

Familia Eminescu - foto: ro.wikipedia.org

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului

Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul
Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești.
Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina
din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor
religioase.Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din
Țara Făgărașului, unde mai există și astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi,
Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna
întemeiată de emigranții transilvăneni. Bunicii paterni mor din cauza epidemiei
de holeră din 1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă
în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din
Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie. Este
ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul
Botoșanilor.
Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se
îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, se
va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din
Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate
în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n.
1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în
1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăiește doar șapte
ani și jumătate. Mihai a fost cel de-al șaptelea copil. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost
căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala
Basedow-Graves. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a
poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul
care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a
devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să
împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și
jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.
O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40
de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis
nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.
Copilăria
 
Copilăria
Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin
împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu
natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau
O, rămâi).
Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule
(Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a
în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare,
probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan
Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență,
învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină
școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de
învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale
Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat
clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de
gimnaziu.

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În
prezent clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4 – foto: ro.wikipedia.org
Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți
înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina
anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna
organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ.
Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la
publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după
1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru
tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în
texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae,
Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la
română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria
bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind
clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În
clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul
lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de
ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime
la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba
latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a
mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot aici a
predat Aron Pumnul. În prezent, școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M. Eminescu, colț cu str. I. Franko –
foto: ro.wikipedia.org

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la

învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la
română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești,
nu s-a mai întors la școală.
 Ion G. Sbiera  (n. 1 noiembrie 1836, Horodnic de Jos, Suceava – d. 22 octombrie 1916, Cernăuți) a fost un
folclorist și istoric literar român, membru fondator (1866) al Academiei Române. A fost profesor de limba și
literatura română la Cernăuți, una dintre personalitățile proeminente ale culturii românești din Bucovina –
foto: ro.wikipedia.org

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din

București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost
refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa
nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la
ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile
concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny
Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat
ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la
comitetul permanent județean.
La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe
luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M.
Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în
gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația
lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul
tom.
 Aron Pumnul  (n. 27 noiembrie 1818, satul Cuciulata, județul Brașov; d. 12 ianuarie 1866) a fost un cărturar
român, lingvist, filolog și istoric literar, profesor al lui Mihai Eminescu, fruntaș al Revoluției de la 1848 din
Transilvania – foto: ro.wikipedia.org

 
Debutul în literatură

Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul
nr. 19) – foto: ro.wikipedia.org

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie
moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură,
Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului
lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată
M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista
Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl
convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți
membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Iosif Vulcan  (n. 31 martie 1841, Holod, Bihor – d. 8 septembrie 1907, Oradea) publicist și scriitor român,
animator cultural, membru al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org
 
Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu –
București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii,
a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor
moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele
epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât
de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o
«împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost – în
fond – încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității
naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu
strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii
ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a
părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe
studiile. În perioada 27 – 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a
ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost
prezentat lui N. Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.

Nicolae Densusianu  (scris uneori Densușianu; n. 18 aprilie 1846, Densuș, Hunedoara – d. 24 martie 1911,
București) a fost un jurist și istoric român, membru corespondent al Academiei Române, care este cunoscut mai
ales prin lucrarea sa “Dacia preistorică” – foto: ro.wikipedia.org

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi
secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și
copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă
face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a
scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în
manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th.
Rötscher).
Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească,
astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) dramaturg, nuvelist, pamfletar,
poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român – foto – ro.wikipedia.org

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai
multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui
Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj,
Timișoara, Arad și alte orașe bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui
turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure,
publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând
aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său,
rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L.
Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară
și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul
legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă,
se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice – Dezvoltată
științific și în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher
(după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini,
se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu
pustiu.
 Mihail Pascaly  (n. 1830, București – d. 30 septembrie 1882, București) a fost un actor român, regizor,
director de teatru, profesor, traducător, autor dramatic și publicist – foto: ro.wikipedia.org

 
Student la Viena și Berlin

Casa din Viena  în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3) – foto: ro.wikipedia.org

 Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3) – foto: ro.wikipedia.org

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar”

Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți).
Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea
unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de
ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan
Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri
literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale
„bolii”.

Veronica Micle, n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română.
A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în
special datorită relației cu Mihai Eminescu – foto: ro.wikipedia.org

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o
bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două
semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
La 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care
avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a
documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se
fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele
provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește
întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia
legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în
turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu
familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri
universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2
octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar,
ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu
Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat
legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două
societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură – România
jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru
trimiterea banilor de întreținere.

Ioan Slavici  (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17 august 1925, Crucea de Jos, Județul Putna) a
fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române – foto:
ro.wikipedia.org

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe

fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-
1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta,
Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două
semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu
mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea
să iasă în publicistică.
 Mihai Eminescu  în prima jumătate a anilor 1870 – foto: ro.wikipedia.org

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia

puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile
publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor
să se stabilească la Iași.
 Iacob Negruzzi (n. 31 decembrie 1842, Iași – d. 6 ianuarie 1932, București), scriitor, dramaturg, critic
literar, jurist, profesor, politician, președinte al Academiei Române – foto:
cersipamantromanesc.wordpress.com

La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare
relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți
activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul
Ciprian Porumbescu.

Ciprian Porumbescu; născut Ciprian Golembiovski (n. 14 octombrie 1853, Șipotele CSucevei, Bucovina – d.
6 iunie 1883[1], Stupca, azi Ciprian Porumbescu, județul Suceava) compozitor român – foto: ro.wikipedia.org

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România
jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi
sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă,
Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui
Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest
an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla
în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la
birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o
altă universitate, în provincie.

Convorbiri literare este o revistă literară lunară care apare la Iași. În primul număr al revistei, Iacob
Negruzzi preciza că: Sub numele de “Convorbiri Literare” va apare la doue septemâni o revistă în formatul
stinsei “România Literară” – foto: ro.wikipedia.org

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10

februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav,
din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste
primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un
an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani
pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.
În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a
înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de
10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca
student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la
care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din
domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea
mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la
Universitate pentru semestrul de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie – 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între
Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență
doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași.
Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru
depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru
statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui
Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Samson L. Bodnărescu (n. 27 iunie 1840, satul Voitinel, județul Suceava – d. 3 martie 1902, Pomârla,
județul Botoșani) a fost un scriitor și poet român, membru al societății culturale „Junimea” – foto:
ro.wikipedia.org

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie

a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile
de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în
locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului
agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de
ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al.
Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă
doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră
de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse
semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției
române din Berlin.
 Alexandru Dimitrie Xenopol  (n. 23, după alte surse 24 martie 1847, Iași – d. 27 februarie 1920,
București), academician, istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog și scriitor român – foto: ro.wikipedia.org

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a

promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o
poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat
moartea lui Șerban, fratele poetului.
 
Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei
cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din
germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea
Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al
părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate
de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele
Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la
București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica
Micle a rămas, însă, idolul său.
 Ion Creangă  (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași), scriitor român. Recunoscut datorită
măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii
literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie – foto: ro.wikipedia.org

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a

înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în
14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a
tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă
asupra românilor din principate.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice
alcătuită de Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a
fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit
scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru
districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul
Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit
pentru obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din
Iași.
Dimitrie Petrino (n. 1838, Rujnița, Soroca, azi Republica Moldova – d. 29 aprilie 1878, București) a fost un
poet, membru corespondent al Academiei Române din 1877 – foto: ro.wikipedia.org

În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua
următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de
Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și
la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat
Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu
învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr.
2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului,
Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din
județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului
înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare”. În 20
septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar
în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”. În a
doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul,
Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.
 Mihai Eminescu în 1878 – foto: ro.wikipedia.org

În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a
rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de
căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și
că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit
numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici
dispoziție să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a
publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o
colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.
S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii
Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor
la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit
bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la
Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit
mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache
Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei multisecular
din Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui
Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele
nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său
prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la București, ieșenii au
botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.

Teiul lui Eminescu este un tei argintiu (Tilia tomentosa Moench) cu o vârstă de aproximativ 500 de ani,
aflat în Parcul Copou din Iași. Arborele, asociat istoric cu poetul Mihai Eminescu, reprezintă unul dintre cei mai
importanți arbori monument din România și constituie un simbol pentru orașul Iași – foto: ro.wikipedia.org

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-
șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională,
care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile,
Luceafărul etc.).
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai
multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în
ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la
Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un
comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său
polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să
scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc
„iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
 Mite Kremnitz (4 ianuarie, 1852, Greifswald – 18 iulie, 1916 în Berlin), născută Marie Charlotte von
Bardeleben (pseudonime George Allan, Ditto and Idem), a fost o scriitoare și traducătoare germană, care a
locuit în România. Este eroina romanului biografic al lui Eugen Lovinescu, Mite. A fost căsătorită cu doctorul
Wilhelm Kremnitz, medic al familiei regale române, și cumnat al lui Titu Maiorescu – foto: ro.wikipedia.org

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În
lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.
 
Moartea
Teoria îmbolnăvirii

Poesii - 1884 – foto: ro.wikipedia.org

La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de

alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost
internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform
părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihica”
(1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă – opinie adoptată și de
criticul Nicolae Manolescu.
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului
(locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din
vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor
pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și
internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi
prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C.
Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8
ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie
Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a
scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a
recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26
februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.
În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin
împușcare.
Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A
plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în
postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost
prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul
Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuță, care l-a gasit in
deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.

Alexandru Vlahuță (n. 5 septembrie 1858, Pleșești, azi Alexandru Vlahuță, județul Vaslui — d. 19 noiembrie
1919, București) scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale fiind România Pitorească, despre
care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară” – in
imagine, pictură de Ipolit Strâmbescu – foto: ro.wikipedia.org
În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a
scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu
venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

Mihai Eminescu  în 1885 – foto: ro.wikipedia.org

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse:
a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru
restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15
martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat
poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă
și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea
Neamț.
În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost
internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat
comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru
întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult
medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall, iar în 15
iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul
Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub
îngrijirea doctorului Iszak și a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților
Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol
în beneficiul bolnavului.

Mihai Eminescu în 1887 – foto: ro.wikipedia.org

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a
lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în
manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui
Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă
nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera
Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării,
pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie
viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un
ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe
Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit
definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23
noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane
ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

Nicolae Gane (n. 1 februarie 1838, Fălticeni — d. 16 aprilie 1916, Iași), cunoscut și ca Nicu Gane, a fost un
scriitor și om politic român, care a fost ales ca membru titular al Academiei Române (în 1908) – foto:
ro.wikipedia.org

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și

apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună
cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889.
Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este
atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă
șederea sa într-un institut”.  În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru
asistența judiciară a bolnavului.
 Mănăstirea Mărcuța este un lăcaș de cult, situat în estul orașului București. Este monument istoric.
Mănăstirea a fost construită de Dan vel Logofătul, în timpul domniei lui Mihnea Turcitul, mai exact în anul
1587. Numele provine de la al doilea ctitor al mănăstirii, Marcu Armașu. Din complexul monahal face parte
Biserica Mărcuța. La Mărcuța a fost internat și poetul Mihai Eminescu – foto: ehartabucuresti.ro

 
Teoria asasinării
Teoria asasinării poetului Mihai Eminescu presupune înscenarea îmbolnăvirii lui
psihice și aplicarea unui tratament cu injecții cu mercur în cadru senatoriului
doctorului Alexandru Șuțu, care să conducă la moartea poetului cu scop politic. În
acest complot se pare că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt
ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”. Conform
lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu mercur
aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a
grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu,
medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”. Diverse
personalități contemporane lui, cum ar fi Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și
George Călinescu, s-au îndoit de boala acestuia, iar A. D. Xenopol chiar a susținut
că acesta nu a fost nebun. Există surse conform căruia, Eminescu datorită poziției
luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării influențelor politice ale
vremii, ar fi fost urmărit de Casa de Austria. Iar în acest caz, Theodor Codreanu
afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta
„condiția de deținut politic”. În această situație Titu Maiorescu, plecat la Viena,
îi trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis la Iași, dar care
este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context A. C.
Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe
deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu,
din cele ce se nasc la câteva secole unul”.

Alexandru C. Cuza, cunoscut ca și A. C. Cuza (n. 8 noiembrie 1857, Iași — d. 3 noiembrie 1947, Sibiu) a fost
un profesor de economie politică la Universitatea din Iași, om politic, militant antisemit și membru titular al
Academiei Române din 1936 – foto: ro.wikipedia.org

Datorită tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15

iunie întoxicat cu mercur.
 
Moartea și serviciul funerar

Mormantul lui Mihai Eminescu, Cimitirul Bellu, parcela 9 – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4
dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa
de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9, București. Ziarul
Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. Corpul
poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu,
împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a
interpretat litania „Mai am un singur dor“. După slujba ortodoxă și discursul lui
Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a
îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs
funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea
Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi
Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri
sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu,
după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.

Inmormantarea lui Mihai Eminescu – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

 
 
Despre moartea poetului, George Călinescu a scris:
 George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar,
scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare,
după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei
mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a
semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică – foto:
cultural.bzi.ro

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care
l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în
albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o
stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și
strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria
parfumurilor sale.”
Tudor Vianu (n. 27 decembrie 1897/8 ianuarie 1898, Giurgiu – d. 21 mai 1964, București), estetician, critic și
istoric literar, poet, eseist, filosof și traducător român – foto: ro.wikipedia.org

Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

Există teorii conspiraționiste care afirmă că ar fi murit ucis.
 
Personalitate

Bustul lui Mihai Eminescu din Constanţa – foto: ro.wikipedia.org

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale
care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În
Nirvana, Ironie și Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai
caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă
neegalitate”. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini
introvertite și extravertite.
Ion Luca Caragiale  (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească,
astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist,
pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. Este considerat a fi cel mai
mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al
Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă
momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru;
mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o
abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de
oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată
nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită
pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii
vieți dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de
poezia sa în două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza
românească(1872), în care va analiza doar cîteva poezii publicate în revista
Convorbiri literare pînă în momentul tipăririi articolului, este vorba
despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după
moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în
studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa
prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe
care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate,
într-un sanatoriu din Viena, asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec
în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii
mahalalei Tirchileștilor cît și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o
altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I
pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti“, refuzată totuși de poet din
motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și
poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui
Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui
visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care
trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind
„seninătatea abstractă”.
 Titu Liviu Maiorescu  (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) academician, avocat,
critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României
între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu

este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic
din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele
bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici
o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le
avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz
individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere,
rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca
persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum
își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri
inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de
diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate
impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la
săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de
mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod
semnificativ, ca legătura cu Veronica, activitatea politică din timpul studenției,
participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu
caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.
„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te
urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc
că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și
nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu
exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână
pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai
putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe
deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te
arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde
numai eu să am intrarea.”
Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la
Viena, a evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din
perioada prieteniei lor vieneze, cît și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna,
organizată la propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte
în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.
Fragmente audio
George Călinescu vorbind despre Mihai Eminescu (1964)

Mihail Sadoveanu recitând „Pe lângă plopii fără soț”

Mihail Sadoveanu recitând „Iar când voi fi pământ”

Mihail Sadoveanu recitând „Revedere”

 
14 ianuarie 2019 – Ziua Culturii/Academia Română lansează
aplicaţia gratuită pentru telefoanele inteligente ‘Mihai
Eminescu, întreaga operă’
Academia Română anunţă lansarea aplicaţiei digitale “Mihai Eminescu, întreaga
operă”, marţi, în cadrul evenimentelor dedicate Zilei Culturii Naţionale, care vor
avea loc la Ateneul Român.
Opera eminesciană va fi disponibilă, în regim gratuit şi într-un format compatibil
cu telefoanele inteligente, în magazinele App Store şi Google Play, precizează
Academia Română, într-un comunicat transmis luni AGERPRES.
Potrivit sursei citate, aplicaţia “Mihai Eminescu, întreaga operă” a fost realizată pe
parcursul a doi ani de o echipă interdisciplinară alcătuită din cercetători de la
Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, membri ai
Asociaţiei Române de Geopolitică, Geoeconomie şi Geocultură şi tineri
informaticieni, cu sprijinul financiar al Asociaţiei NeamUnit.