Sunteți pe pagina 1din 88

Nota : Persoana fizic` (persoana fizic` ) Persoana Juridica

(persoana juridic` ) Exemplu (ex)

TITLUL I

1. CONCEPTE FUNDAMNETALE ALE TEORIEI


DREPTULUI
SI STATULUI

I Originea, înţelesul şi definiţia dreptului

Dreptul, ca şi statul, este o categorie istorică aparută pe o


anumită treaptă de dezvoltare a societaţii omeneşti, şi anume în
orânduirea sclavagistă pentru apărarea intereselor publice ale
formaţiunilor statale, precum şi cele particulare ale cetăţenilor
întemeiate pe proprietatea privată asupra bunurilor.
Cuvântul “drept” are mai multe înţelesuri
a) Prin “drept” înţelegem totalitatea normelor juridice
adoptate de organele statului în scopul reglementării relaţiilor
dintre oameni în cadrul societăţii. Acesta este dreptul obiectiv.
Totalitatea normelor de drept în vigoare la un moment dat
formează dreptul pozitiv, acesta este dreptul obiectiv privit în
dinamica sa.
b) In al doilea rînd prin “drept” se înţelege prerogativa
(facultatea, posibilitatea) unei persoane de a avea o anumita
conduită, de a îndeplinii anumite acte juridice, de a exercita
drepturile prevăzute şi ocrotite de dreptul obiectiv şi de a pretinde
persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare dreptului
său, ce poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a
statului. Acesta este dreptul subiectiv.
c) In a treia accepţiune, cuvântul “drept” desemnează
sintagma “]tiinţa dreptului” - ştiinţă sociala, care studiază legile
existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului, instituţiile politico-
juridice, şi formulează principiile generale de conducere ale
societăţii, studiază fenomenul juridic în toate formele sale de
manifestare.

SISTEMUL DREPTULUI

1
DIVIZIUNEA SI RAMURILE DREPTULUI

Normele juridice sunt legate între ele şi alcătuiesc un


sistem, care reflectă:
- atât unitatea dintre norme;
- cât şi diferenţele dintre ele.

Sistemul de drept

-reprezintă un ansamblu de norme juridice legate între ele


organic prin:
- obiectul de reglementare ,adică grupul de relaţii sociale
supuse reglementării şi
- metoda de reglementare.
In cadrul ramurii de drept, normele juridice sunt legate în
cadrul instituţiilor juridice
Instituţia juridică - cuprinde totalitatea normelor ce
reglementează o anumită categorie de relaţii sociale, ce dau
naştere la raporturi juridice.
Exemplu : - normele juridice care reglementează proprietatea
formează - instituţia dreptului de proprietate, altele alcatuiesc
instituţia precripţiei extinctive, a nulităţii, a contractului etc.

DIVIZIUNEA DREPTULUI

Sistemul dreptului intern se împarte în:


- drept public şi,
- drept privat
Dreptul public se ocupă :
- de organizarea statului şi a autorităţilor publice
- de raporturile dintre stat si cetăţeni şi de actele făcute
de persoanele investite cu atribuţii speciale pentru
realizarea unor interese generale.

Dreptul privat are ca obiect raporturile private dintre cetăţenii


aceluiaşi stat.
Deosebirea dintre ele - consta în natura intereselor ocrotite şi
natura raporturilor sociale reglementate prin normele de drept.
In dreptul public - se regăsesc raporturile
- între individ şi colectivitate
şi

2
- între individ şi organele autorităţii statale.
In dreptul privat - găsim raporturi între indivizi.
Dreptul public cuprinde următoarele ramuri de drept:

1. Dreptul constituţional ce [nsumeaz`:


- principiile şi normele referitoare la - organizarea
- alcatuirea şi
- componentele
autorităţilor statale

- sistemul electoral, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale


cetăţenilor. Principalul izvor de drept al normelor de drept
constituţional este Constituţia - legea fundamentala a statului.
2. Dreptul administrativ - cuprinde norme care privesc
organizarea şi desfăşurarea activităţii organelor administraţiei de
stat, a serviciilor publice.
3.Dreptul financiar - cuprinde norme care reglementeaza
relaţii referitoare la : - întocmirea
- aprobarea şi
- executarea bugetului de stat.
4.Dreptul penal - cuprinde totalitatea normelor care stabilesc
faptele sociale cu un grad de pericol social ridicat - infracţiuni,
precum şi pedepsele ce se aplică infractorilor.
5.Dreptul procesual civil - cuprinde norme juridice ce
reglementeaza activitatea de judecare a cauzelor civile, şi de
executare a hotărârilor pronunţate în aceste cauze.
6.Dreptul procesual penal - cuprinde ansamblu normelor
juridice ce reglementează desfăşurarea procesului penal atât în
faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii.
Ramuri ale dreptului privat
1. Dreptul civil - cuprinde norme ce reglementează :
a)- raporturile patrimoniale dintre persoane fizice, dintre
persoane juridice ori între persoanele fizice şi juridice;
- raporturi în care subiectele se află pe poziţii de egalitate
juridică,
b)-raporturi personale nepatrimoniale referitoare la nume,
domiciliu, onoare, libertate etc.
2. Dreptul comercial cuprinde normele ce reglementează
raporturile patrimoniale având caracte comercial izvorât din natura
actelor şi faptelor juridice (acte şi fapte de comerţ), ori din calitatea

3
specială a participanţilor (comercianţi) la raporturile juridice
respective.
3. Dreptul familiei - cuprinde normele care reglementează
raporturile decurgând din instituţia juridica a căsătoriei, a rudeniei,
filiaţiei, iniţierii precum şi a normelor privind ocrotirea minorilor şi a
celor lipsiţi de capacitatea (alienaţii şi debilii mintali).
Dreptul muncii - cuprinde norme ce reglementează
- raporturi sociale de muncă dintre patroni şi salariaţi;
- raporturi dintre cel ce angajează (de regulă persoana juridic`
]i angajat privind: felul ]i natura muncii, locul de muncă, drepturile
şi obligaţiile părţilor, răspunderea materială şi disciplinară, protecţia
şi igiena muncii - jurisdicţia muncii.

Noţiunea de stat
Statul de la apariţia sa a fost şi rămâne principala instituţie
publică a societăţii.Criteriul dominant al organizării sociale
prestatale îl reprezintă criteriul legăturilor de sânge.
Statul are la bază trei criterii: - teritoriu
- populaţia
- forţa publică (puterea de stat)
Voinţa este esenţa dreptului.
Forţa este esenţa statului.
TIPUL DE STAT - cuprinde totalitatea trăsăturilor caracteristice
tuturor statelor din cadrul aceleiaşi orânduirii sociale (tip de stat
sclavagist, feudalist, capitalist, socialist).
FORMA DE STAT - se referă la modul de organizare şi
funcţionare a puterii de stat.

FORMA DE STAT - cuprinde trei componente:


a) forma de guvernământ
b) structura de stat
c) regimul politic.
Forma de guvernământ este de două feluri:
- monarhie - absolută - puterea absolută aparţine
monarhului
- constituţională - puterea monarhului este limitată
prin constituţie
- republică - democratică - poporul deţine suveranitatea
- autocratică - puterea aparţine unei părţi din
popula\ie.

4
Structura de stat - exprimă organizarea puterii de un teritoriu.
In acest sens se disting mai multe puteri statale:
1. Statul unitar în care exist` un singur parlament
exist` un singur guvern
-România este stat unitar exist` un singur rând de
organe judecătoreşti
exist` o singură constituţie
exist` o singură cetăţenie
2. Statul compus - care poate fi:
a) federaţie - pe plan intern statul îşi păstrează o relativă
independenţă.

b) confederaţia - statele din confederaţia îşi păstrează -


independenţa şi
suveranitatea, iar pentru anumite interese îşi aleg
anumite organe comune.
Legătură între state se realizează pe bază de tratat.

3. Uniunea de state poate fi:


a) uniunea reală - două sau mai multe state au aceleaşi şef de
stat şi îşi crează anumite - organe comune
- statele au constituţii proprii, legi proprii, dar pe plan
extern apar ca un singur stat (exemplu Uniunea Austro-Ungară
1967/1918 Muntenia şi Moldova 1862-1864).

b) uniunea personală - două sau mai multe state se unesc sub


conducerea unui singur şef de stat (Anglia şi Regatul Hanovrei
1714-1837).
REGIMUL POLITIC - reprezintă ansamblul metodelor şi
mijloacelor de conducere a societăţii, cu referire la echilibrul
existent între stat şi drepturile asigurate şi garantate cetăţenilor.
Acesta, îmbracă forme diferite:
- regimuri politice democratice (sau regimuri politice
constituţionale, specifice:
- monarhiilor constituţionale şi
- republicilor democratice

cum sunt - regimul politic parlamentar şi


- regimul politic prezidenţial
- regimuri politice nedemocratice - sunt:

5
a) autoritare (prin care se restrâng drepturile cetăţeneşti
şi sporeşte puterea personală a şefului statului.
b) autocratice (despotism, absolutism, tiranie puterea
nelimitată aparţine şefului statului rege ori monarh.
c) fasciste (dictatură teroristă)
d) militare
e) socialiste.

Regimurile democratice sunt clădite şi dezvoltate pe


existenţa parlamentului ce are la bază principiile reprezentativităţii
, separaţiei puterilor , şi legalităţii sunt în măsură să asigure
existenţa statului de drept
Reprezentativitatea - presupune că poporul titular al
suveranităţii, deleagă întreaga putere organului reprezentativ.
Deputaţii şi senatorii apar ca reprezentanţi ai naţiunii.
Separaţia puterilor o găsim în Anglia lui John Locke, iar
Charles Louis Montesquieu este adevăratul teoreticial al concepţiei
separaţiei puterilor în stat). In cartea sa “Despre spiritul legilor”
arată că suveranitatea poporului trebuie exercitată de trei puteri:
- puterea legislativă
- puterea executivă
- puterea judecătorească.
{n acest sens subliniaz` Montesqui: “puterea trebuie limitată
prin putere”. Astfel, nu ar exista libertate dacă puterea
judecătorească nu este separată de cea legislativă şi de cea
executivă.
Legalitatea - este cel de-al treilea pilon al regimurilor
democratice - înseamnă că întreaga activitate economică - socială şi
politică statală trebuie aşezate pe norme legale.

Concepţia statului de Drept


Statul de drept exprimă, istoriceşte, o simbioză dintre “stat” şi
“drept” ca forţe ce acţionează intercondiţionat pentru guvernarea
societăţii pe baza democraţiei.
Statul de drept desemnează un sistem de organizare socială
în care relaţia dintre stat şi drept este într-un echilibru favorabil
majorităţii populaţiei.
Statul este forţa:
- care edictează regulile juridice, adică dreptul
- şi garantează aplicarea dreptului.

6
Dreptul limitează puterea statului şi menţine un echilibru între
puterea statului şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

CAPITOLUL II

Caracterizarea generală a dreptului civil român


Noţiunea şi obiectul dreptului civil

Dreptul civil este acea ramură a dreptului care reglementează


raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane
fizice şi persoane juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică.
Câteva explicaţii sunt necesare
a) Dreptul civil este o ramură a dreptului privat
b) Dreptul civil este principala ramură de drept privat şi ocupă
un loc central în sistemul dreptului (exemplu folosirea sintagmei
“drept comun” ).
c) normele de drept civil sunt grupate pe instituţii de drept
civil.

Instituţiile dreptului civil sunt în ordinea studiului,


următoarele:

1. raportul juridic civil - ce reune]te norme care


stabilesc:părţile, conţinutul şi obiectul acestui raport; principalele
norme din această instituţie sunt cele care reglementează
drepturile subiective civile şi obligaţiile civile (adică conţinutul
raportului juridic ( şi bunurile ce intră în obiectul acestui raport).
In această instituţie încadrăm şi normele dreptului civil ce
reglementează izvoarele raportului juridic civil concret (adică
actele şi faptele juridice) şi proba (dovada raportului juridic civil).

2. actul juridic civil - care reuneşte norme ce stabilesc:


- categorii de acte juridice civile
- condiţiile actului juridic civil
- efectele actului juridic civil
- nulitatea actului juridic.

3. prescripţia extinctivă - reuneşte norme ce reglementează:


- efectul, domeniul, termenele şi cursul prescripţiei extinctive
în dreptul civil.

7
4. subiectele dreptului civil - această instituţie are două
componente:
- persoana fizic` (subiect individual de drept civil)
- persoana juridic` (subiect colectiv de drept civil)

5. drepturile reale principale – institu\ia reglementează


principalul drept real - dreptul de proprietate - în diferitele sale
forme (publică şi privată) şi dezmembramintele dreptului de
proprietate - uzul
- uzufructul
- abitaţia
- superficia
- servitutea
- administrarea (folosinţa)
6. obligaţiile civile - instituţia reuneşte normele care privesc
izvoarele obligaţiilor civile- contractul civil
- actul juridic civil unilateral
- fapta juridică licit`
- răspunderea civilă delictuală (fapta ilicită)
- stingerea obligaţiilor civile
- transmiterea şi tranformarea obligaţiilor civile
- garantarea obligaţiilor civile.

7. contractele civile speciale


(îndeosebi cele reglementate de (Codul civil).

Obiectul dreptului civil este format din raporturi patrimoniale


şi raporturi nepatrimoniale numite şi (“personale nepatrimoniale ”)
stabilite între persoane fizice şi persoane juridice.
Este patrimonial acel raport al cărui conţinut poate fi evaluat
în bani adică pecuniar (exemplu raportul ce are în conţinut dreptul
de proprietate).
Este nepatrimonial - acel raport al cărui conţinut nu poate fi
evaluat în bani (exemplu raport ce are în conţinutul său dreptul la
nume ori denumire, dreptul la domiciliu ].a.).
Raporturile patrimoniale civile sunt alcătuite din:
-raporturi reale - adică raporturi ce au în conţinutul lor
drepturle reale (dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale
principale).
- raporturi obligaţionale (sau de obligaţii - raporturi ce conţin
drepturile de creanţă indiferent de izvorul lor - act sau fapt juridic).

8
Raporturile nepatrimoniale sunt formate din:
- raporturi ce privesc existenţa şi integritatea subiectelor de
drept civil (dreptul la viaţă, sănătate, reputaţie)
- raporturi de identificare cuprind în conţinutul lor: dreptul la
nume, domiciliu, reşedinţă, denumire)
- raporturi generatoare de drepturi de creaţie intelectuală (au
în conţinut drepturile personale nepatrimoniale ce au ca izvor
opera ştiinţifică literară sau artistică - exemplu dreptul la
paternitatea operei).
Raporturile civile pot fi grupate în :
- raporturi numai între persoana fizic`
- raporturi numai între persoana juridic`
- raporturi mixte - între persoana fizic` şi persoana
juridic`
Al treilea element al definiţiei priveşte subiectele raporturilor
de drept civil -persoana fizic` şi persoana juridic` .
Al patrulea element - se referă la poziţia juridică a subiectelor
care este de egalitate juridică care reprezint` - atât metoda de
reglementare specifică dreptului civil
- cât şi o trăsătură caracteristică a raportului
de drept civil.

Principiile dreptului civil


Sunt : a) principiile fundamentale ale dreptului civil şi
b) principiile instituţiilor dreptului civil
a) sunt - principiul proprietăţii
- principiul egalităţii în faţa legii civile
- principiul îmbinării intereselor personale,
individuale cu cele obşteşti generale
- principiul ocrotirii drepturilor subiective civile ori
al garantării lor
b) Principiile instituţiilor dreptului civil - evocăm numai câteva:
- principiul consensualismului, care priveşte forma actului
juridic civil
- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanta)
- principiul irevocabilităţii
- principiul relativităţii (res inter alios acta, alüs neque nocere,
neque prodesse potest) care prive]te efectele actului juridic civil
- principiul ocrotirii bunei credinţe întâlnit în materii de drep
civil drepturi reale, răspundere civilă.

9
Delimitarea dreptului civil de unele ramuri de drept

Vom evidenţia - corelaţii, asemănări şi deosebiri existente între


diferitele ramuri de drept.

Delimitarea faţă de dreptul constituţional


- principalele drepturi şi libertaţi, înscrise în Constituţie sunt
drepturi subiective civile ale persoana fizic`
- organele de stat menţionate în Constituţie sunt în marea lor
majoritate persoane juridice , subiecte ale raportului juridic civil.

Asemănările şi deosebirile sunt:

- în dreptul constituţional predomină raporturile personale


nepatrimoniale
- în dreptul civil majoritatea raporturilor juridice au caracter
patrimonial.

- normele dreptului constituţional pretind subiectelor sale o


calitate specială - de organ de stat sau cetăţean român
- normele dreptului civil nu cer o calitate specială ci numai
simpla calitate de persoana fizic` sau persoana juridic`

- majoritatea normelor de drept constituţional sunt


imperative
- majoritatea normelor de drept civil sunt sispozitive.

Ambele conţin sancţiuni specifice, dar sancţiunile civile se


aplică în cadrul unui proces civil.

Delimitarea faţă de dreptul administrativ

- dreptul civil reglementează în cea mai mare parte raporturi


patrimoniale
- dreptul administrativ reglementează în majoritate raporturi
personale nepatrimoniale

- în dreptul civil subiectele se află pe poziţie de egalitate


juridică
- în dreptul asministratic părţile se află în relaţie de
subordonare

10
- în dreptul civil - subiectele nu au o calitate specială
- în dreptul administrativ - este necesar măcar un subiect să
aibă calitatea de organ al administraţiei publice.

- în dreptul civil sunt preponderent norme dispozitive


- în dreptul administrativ sunt preponderent norme
imperative

- sancţiunile în dreptul civil sunt : repararea prejudiciului


cauzat, nulitatea, rezilierea contractelor etc.
- în dreptul administrativ - amenda contravenţională şi
confiscarea.

Delimitarea faţă de dreptul financiar

- în dreptul ∗ financiar majoritatea raporturilor au caracter


partimonial (ca în dreptul civil)
∗ subiectele raportului juridic sunt în poziţie de
subordonare
∗ obligatoriu, cel puţin o parte are o calitate
specială, fiind un organ financiar
∗ majoritatea normelor sunt imperative
∗ are sancţiuni proprii: majorările sumelor stabilite
cu titlu de impozit sau taxă, amenzi.

Delimitarea faţă de dreptul comercial

- ambele reglementează raporturi patrimoniale şi personale


nepatrimoniale între persoane fizice şi persoane juridice.
- ambele au instituţia centrală - contractul, dar cu deosebiri
de regim juridic între contractul civil şi contractul comercial
- subiectele au poziţie de egalitate juridică (în ambele )
- în ambele, subiectele sunt persoana fizic` şi persoana
juridic` , iar în dreptul comercial, cel puţin una dintre părţi are
calitatea de comerciant
- ambele cunosc sancţiunea răspunderii - însă cu deosebiri de
regim juridic
- în ambele, majoritatea normelor au caracter dispozitiv.

Delimitarea faţă de dreptul muncii şi securităţii sociale

11
- ambele reglementează atât raporturi patrimoniale cât şi
nepatrimoniale
- în dreptul civil poziţia de egalitate există atât la încheierea
contractului cât şi la executarea lui
- în dreptul muncii această poziţie este prezentă numai la
încheierea contractului, iar în cadrul executării trebuie să
existe o disciplină a muncii care implică - răspunderea
materială
- răspunderea disciplinară

- în dreptul civil majoritatea normelor sunt dispozitive


- în dreptul muncii majoritatea normelor sunt imperative

- în dreptul muncii, sfera obiectelor este mai restrânsă


- decât în dreptul civil deoarece minorii sub 14 după caz 15
ani nu pot încheia contracte de muncă

Delimitarea faţă de dreptul familiei

- în dreptul familiei preponderente sunt raporturile personale


nepatrimoniale
- deşi părţile se găsesc pe poziţie de egalitate juridică, în
raporturile părţi-copii-poziţia subiectelor este de subordonare
- în dreptul familiei, subiectele trebuie să aibă o calitate
specială: soţ, părinte, rudă, înfiat etc
- în dreptul familiei majoritatea normelor sunt imperative
- în dreptul familiei sancţiunile sunt proprii sunt decăderea din
drepturi părinteşti, îndepărtarea tutorelui de la exercitarea tutelei
etc.

Delimitarea faţă de dreptul internaţional privat

Acesta are ca obiect de reglementare raporturi de drept civil,


dar care cuprind - un element de extremitate care poate fi:
cetăţenia străină, naţionalitatea străină etc.
Deosebirea dintre cele două ramuri - constă în faptul că
dreptul internaţional soluţionează - conflictul de legi ori conflictul
de jurisdicţii precum şi condiţia juridică a străinului.

12
Conflictul de legi - situaţia în care - cu privire la un raport
juridic cu element străin - sunt susceptibile să se aplice două sau
mai multe legi aparţinând unor state diferite.
Situaţia se rezolvă, prin indicarea normei conflictuale, care
este legea aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate.

Delimitarea faţă de dreptul procesual civil


Dreptul procesual civil cuprinde un ansamblu de norme
juridice care reglementează:
- modul de judecată şi de soluţionare a cauzelor civile, şi
- modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti
pronunţate în aceste cauze.
Intre ele există o legătură de la conţinut la formă, pentru că
dreptul material (dreptul civil) ar fi ineficient dacă nu s-ar asigura
realizarea lui pe calea procesului civil.

CAPITOLUL III
Despre norma juridică

Noţiune şi trăsături specifice


Cuvântul “normă” desemnează în general o regulă de conduită
pe care oamenii trebuie să o aibă în relaţiile dintre ei sau în relaţiile
lor cu natura.
Normele care se adresează conduitei oamenilor în raporturile
dintre ei sunt denumite norme sociale.
Normele sociale după care oamenii îşi desfăşoară activitatea în
societate sunt de mai multe feluri : norme morale, politice,
juridice, religioase, cu caracter de obicei etc.
Normele juridice nu sunt decât - o varietate a normelor
sociale care se deosebesc de acestea din urmă prin carcterul lor
imperativ.
Defini\ie : Norma juridică reprezintă o regulă de conduită,
generală, impersonală şi obligatorie, expresie a voinţei de stat, ce
poate fi îndeplinită la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Din această definiţie se pot desprinde trăsăturile caracteristice
ale normei juridice.
a) este generală - prescrie o conduită tipică care se adresează
tuturor persoanelor, unor grupuri sociale, şi se aplică pe întregul
teritoriu al ţării.
b) este impersonală - nu se adresează unei persoane
individuale (concrete) ci unui cerc nedeterminat, (norme ce

13
privesc pe Preşedintele României, Procurorul general, Preşedintele
Curţii Supreme de Justiţie, etc) - norma are în vedere instituţia nu
persoana care ocupă funcţia respectivă
c) este obligatorie - conţine prevederi ce pot fi impuse
subiectului prin diferite mijloace Obligativitatea este asigurată, în
caz de nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Structura normei juridice


a) Structura sa logico-juridică cuprinde trei elemente:
** - ipoteza normei juridice, indică domeniul situaţiilor, al
împrejurărilor în care se aplică norma juridică
** - dispoziţia - prescrie conduita oamenilor, indicând
acţiunile care
sunt - impuse
- interzise
- permise în cadrul condiţiilor prevăzute de ipoteză.
** - Sancţiunea - precizează consecinţele nerespectării
dispoziţiei, adică măsurile ce pot fi luate împotriva celor ce au
nesocotit dispoziţia.

b) Structura tehnico-legislativă
Normele juridice apar sub forma de texte concise, redactate
pe articole şi alineate.
In cazul actului normativ, articolele pot fi grupate: paragrafe,
secţiuni, capitole, titluri, părţi, cărţi).
- Elementul structural de bază al actului normativ îl constituie
articolele
- Un singur articol poate conţine mai multe norme juridice,
după cum o normă juridică poate fi cuprinsă în mai multe articole.
Norma juridică este cuprinsă deci într-un act normativ: lege,
decret etc. elaborat după o metodologie specială.
Referitor la structura logică juridică - ordinea elementelor de
structură este indiferentă.
Poate lipsi din structura ei ipoteza sau sancţiunea, niciodată
dispoziţia.

Clasificarea normelor juridice

- se face după mai multe criterii:

14
a) După obiectul de reglementare : norma juridică se clasifică
în tot atâtea categorii de norme câte ramuri de drept există; adică
norme de drept constituţional, civil, penal etc.
b) Din punct de vedere al forţei juridice, clasificarea se face
în raport cu natura şi locul organului de la care emană norma
juridică
- Se poate vorbi chiar de o ierarhie a normelor juridice, ce
corespunde ierarhiei organelor de stat. Deci normele sunr
exprimate în: legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului,
ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor.
c) După caracterul conduitei pe care o prescrie pot fi:
- imperative - care exclud orice derogare, trebuiesc
aplicate întocmai şi pot fi
- onerative - care prevăd în mod expres obligaţia de a
săvârşi anumite acţiuni (exemplu vânzătorul cu două
obligaţii principale, a preda lucrul şi a răspunde de
dânsul - art. 1313 Codul.civil)
- prohibitive - interzic săvârşirea unor acţiuni sunt prin
excelenţă norme de drept penal)

2. - n. dispozitive - sunt acelea a căror aplicare este lăsată la


aprecierea (dispoziţia ) persoanei respective. Deci părţile hotărăsc
conduita. Acestea sunt de două feluri:
- n. permisive (de împuternicire) - prevăd anumite
drepturi în beneficiul persoanelor fizice sau juridice. Deci nici nu
impun, nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni (“proprietarul poate
face asupra pământului toate plantaţiile şi clădirile ce găseşte de
cuvinţă” art.490 Codul civil)
- n supletive , sunt acele norme care permit subiectelor
să-şi aleagă singure conduita, de urmat, şi numai dacă acestea nu
şi-au determinat singure conduite se va aplica prevederea normei
care va suplini voinţa părţii. Deci înlocuiesc manifestarea de voinţă
a părţilor.
Cele mai multe norme de acest fel le întâlnim în dreptul civil,
unde se face aplicare principiul fundamental, potrivit căruia
“convenţiile legale făcute au putere de lege între părţile
contractante” art.969 Codul civil (vezi art.1317-1320 Codul civil)
Din punct de vedere al sferei de aplicare, normele juridice
pot fi împărţite în : - norme generale
- norme speciale
- norme de excepţie

15
Normele juridice generale - se aplică tuturor relaţiilor sociale
din ramura respectivă, şi este cea mai cuprinzătoare
Norme juridice speciale - curprind o anumită categorie de
relaţii din cadrul aceleiaşi ramuri , se referă deci la o sferă mai
restrânsă de relaţii sociale.
Totuşi o normă juridică poate să apară generală în raport cu o a
doua normă, dar poate fi specială în raport cu o a treia normă.
In cazul aplicării normelor de drept pot fi situate când sunt
susceptibile de aplicare două norme în acest caz va avea prioritate
norma specială.
- normele de excepţie - admit derogări de la conduita
prescrisă de normele generale sau normele speciale. Ele sunt de
strictă interpretare şi aplicare, deci nu pot fi extinse prin
interpretare.
Ca exemplu art.4 din Codul familiei.
“Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit 18 ani, iar
femeia numai dacă a împlinit 16 ani - este normă permisivă, - în
continuarea negăsirii în prezenţa unei norme de excepţie pentru
motive temeinice se poate încuvinţa căsătoria femeii care a împlinit
15 ani”.

Din punct de vedere al tehnicii de alcătuire normele pot fi:


- n determinate - când conţinutul lor este exprimat clar în
actul normativ şi cuprind cele trei elemente ipoteză, dispoziţie,
sancţiune)
- complete (cu toate elementele de structură)
- de trimitere (fac trimitere la un alt act normativ sau la
altă normă)
- n. în alb - urmează a fi întregite printr-un act normativ ce va
fi adoptat în viitor, în vederea aplicării lor.
Criteriile de clasificare nu au fost epuizate, această opertaţie
de clasificare poate să aibă în vedere şi alte criterii.
Stiinţa dreptului deosebeşte normele juridice de cele tehnice.
Normele tehnice încorporează reguli de conduită ale
oamenilor în procesul de producţie ( Giosan).
Uneori acestea dobândesc valoarea juridică când statul este
interesat în respectarea cu stricteţe a prescripţiilor lor - când fiind
desconsiderate sunt urmate de accidente de muncă şi drept
urmare atrag după sine sancţiunii de natură juridică.

16
IZVOARELE DREPTULUI CIVIL

Sensurile expresiei “izvor de drept civil”


Intr-un prim sens, prin izvor de drept civil înţelegem condiţiile
materiale de existenţă - în sens material.
In cel de al doilea sens, juridic, expresia “izvor de drept civil”
desemnează formele specifice de exprimare a normelor de drept
civil - în sens formal.
Prima noţiune priveşte actele normative , cea de a doua se
referă la actele şi faptele juridice (individuale) (Belein).

Formele de exprimare a izvoarelor dreptului


In dreptul civil, normele sale îmbracă forma - generică - de
acte normative, adică acte ce emană de la organele de stat
investite cu prerogativa legisferării.
Legea fundamentală - Constituţia - stabileşte prerogativele
legisferării.
Astfel, în art.64 se prevede că: “Camera deputaţiilor şi Senatul
adoptă legi, hotărâri şi moţiuni în prezenţa majorităţii deputaţilor”
- art.72(1) dispune “Parlamentul adoptă legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare”.
- art.78: “Legea se publică în Monitorul Oficial al
României şi intră în vigoare la data prevăzută în textul ei”.
- sau art.7 din aceiaşi lege se dispune “Guvernul adoptă
hotărâri în exercitarea atribuţiilor proprii, şi regulamente de
aplicare a legilor, când prin lege s-a prevăzut aceasta - acestea se
publică în M.O”.
- art. 107 (1) (2) şI (3) Constituţie “Guvernul adoptă
hotărâri şi ordonanţe”.
Constituţia şi L.69/1991 privind autorităţile administraţiei
publice locale sunt : - a) consiliile locale
- b) primarii aleşi şi
- c) prefecţii numiţi de guvern
a) adoptă hotărâri
b), c) emite dispoziţii, respectiv ordine

Deci principalele forme juridice în care se exprimă izvoarele


de drept civil sunt:
- legile - acte normative adoptate de Parlamentul României şi

17
- hotărârile Guvernului României.
Amintim că potrivit art.99(1) din Constituţie “In exercitarea
atribuţiilor...., Preşedintele României emite decrete ” (sunt izvoare
de drept acele decrete care conţin norme generale ( nu şi decrete
individuale) şi dacă are ca obiect relaţii sociale care intră în
“obiectul dreptului civil”.
- Caracter de izvor al dreptului civil îl are şi actul
normativ adoptat de - ministru ori
- şeful unui alt organ al administraţiei de stat - indiferent
de denumire: ordin, instrucţiune, regulament etc. (dacă
are ca obiect de reglementare rel. sociale ce intră în
“obiectul dreptului civil”.
- Constituie izvoare ale dreptului civil şi actele normative
anterioare Revoluţiei din 1989 în măsura în care n-au fost abrogate
- care reglementau raporturi civile : legi, decrete, oridne,
instrucţiuni.
- In categoria izvoarelor de drept civil trebuie încadrate şi
reglementările internaţionale - convenţii, pacte, acorduri, etc. - cu
condiţia ca România să fie parte la ele ( prin aderare sau ratificare)
şi binenţeles să privească relaţii sociale ce intră în obiectul dreptului
civil român.
- Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale
omului (ratificat prin Decretul nr.212/1974 şi Convenţia cu privire
la drepturile copilului (aprobată prin Decretul 47/1990 şi ratificată
prin Legea nr.18/1990).
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare
la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte
şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.

Acte normative în vigoare care sunt izvoare de drept civil

1. Legile
2. Decretele
3. Hotărârile şi ordonanţele Guvernului
4. Acte normative emise de conducătorii organelor centrale
ale administraţiei de stat şi
Acte normative adoptate de organele locale executive.

1. Legile

a) Constituţia

18
In doctrină se face deosebire între legea fundamentală
care este Constituţia şi legile celelalte numite ordinare, care includ
şi codurile (Belein)
Deşi este principalul izvor de drept constituţional,
Constituţia este şi izvor important pentru dreptul civil.

b) Codul civil român


- Are ca model Codul civil francez din 1804 (numit şi
Codul Napoleon)
- A fost adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1
Decembrie 1865,
- Acesta reprezintă principalul izvor al dreptului civil.
Ca structură, Codul civil este alcătuit dintr-un titlu preliminar
“Despre efectele şi aplicarea legilor în genere” şi trei cărţi
- Cartea I “Despre persoane (în prezent abrogată)”
- Cartea II - “Despre bunuri şi despre deosebitele
modificări ale proprietăţii (ce are 4 titluri)”.
- Cartea III - “Despre diferitele moduri prin care se
dobândeşte proprietatea (cu XX titluri)”.
Codul civil a suferit unele abrogări (exprese sau implicate)
sau modificări, în decursul celor 128 ani.

c. Alte legi civile


- Codul familiei (L.nr.4/1954, cu modificările suferite).
- L.nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor
ec.de stat ca R.A şI S.C cu modificările
ulterioare (M.Of.98/90).
- L.nr.31/90 privind soc.com.republicată
(M.Of.33)
- L. fondului funciar 18/1991 republicată
(m.Of.1/1998)
- L. privind brevetele de invenţie, nr.64/1991
d) Decrete legi - cu titlu de exemplu
- Decretul 66/1990
- Decretul 61/1990
- Decretul 100/1990

2. Decretele
- Stricto sensu - termenul Lege desemnează actul normativ ce
emană de la puterea legislativă - Parlamentul României.

19
- Lato-sensu, prin lege se desemnează şi celelalte acte
normative: decrete, hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor
etc.
Exemplu de decrete:
D.31/1954 privitor la persoana fizic` şi persoana juridic`
D.32/1954 de punere în aplicare a Codului familiei şi Decretul
nr.31/1954
D.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă
D.975/1968 cu privire la nume
D.212/1974 de ratificare a Pactelor internaţionale privind
drepturile omului.

3. Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului României


Cu titlu de exemplu, menţionăm:
a) H.nr.280/1990 privind vânzarea de mărfuri, prestarea de
servicii şi executarea de lucrări, cu plata în rate (M.Of.46/1990).
- H.nr.216/1990 pentru aprobarea normelor metodologice -
cadru de aplicare a Legii nr.219/1998 privind regimul consecinţelor
(M.Of.140/1999).
H.nr.525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de
urbanism (M.Of.149/1996).

b) Ordonanţe ale Guvernului României


- pot fi simple (în temeiul unei legi abilitate)
- sau de urgenţă (în lipsa unei legi de abilitare emise de
Parlament, în cazul ivirii unor împrejurări excepţionale).
- Ord.68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural
naţional, cu modificările ulterioare (M.Of.247/1994).
- Ord.de urgenţă 25/1997 cu privire la regimul juridic al
adopţiei, cu modificările ulterioare (M.Of.120/1991).

4. Acte normative
- Ordinul 710/C./1995 al ministrului justiţiei pentru adoptarea
Regulamentului de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a
activităţii notariale nr.36/1995 (M.Of.176/1995).

Problema altor izvoare de drept civil


In mod concret, problema care se pune este aceea dacă s-ar
atribui sau nu calitatea de izvoare ale dreptului civil : -
obiceiului
- moralei

20
- jurisprudenţei
- doctrinei şi
- principiilor de drept
1. Obiceiul (cutuma) reprezintă o regulă de conduită stabilită
în practica vieţii sociale şi respectată un timp îndelungat, în
virtutea deprinderii, ca o normă socotită obligatorie (Belein)
(Longa, inveterata, diuturna consuetudo, opinia necessitatis).
Trebuie să se facă următoarea distincţie:
- obiceiurile la care trimit anumite texte din acte normative în
mod expres, nu pot fi socotite ca izvoare de drept distincte de
aceste acte normative, ele fac prin încorporare parte din dispoziţia
normelor juridice respective.
- obiceiurile la care normele juridice cuprinse în acte
normative nu fac trimitere, dar au valoare de izvor de drept,
distinct şi pot fi folosite în interpretarea unor acte juridice.
Exemple de obiceiuri din prima categorie se găsesc în
legislaţia cerută în vigoare (Codul civil).
Dintre acestea amintim:
- art.970 alin.2 C.civil convenţiile “obligă nu numai la ceea ce
este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul
sau legea dă obligaţiei, după natura sa”.
- art.980 C.civil, “Dispoziţiile îndoioase se interpretează după
obiceiul locului unde s-a încheiat contractul”.
- în privinţa gardului şi zidului comun, art.600 C.civil,
precizează că înălţimea se hotăreşte după “regulamentele
particulare”.
Exemple de obiceiuri din a doua categorie - adică cele care au
valoare de izvor de drept - se găsesc, îndeosebi în, dreptul maritim
şi se numesc “uzuri interpretative”. Acestea din urmă se manifestă
în două moduri :
- fie prin explixarea expresiilor şi termenilor din contract
- fie prin completarea clauzelor contractului cu ceea ce în
mod obişnuit se presupune că părţile au voit.

2. Morala (regulile de convieţuire socială) urmează soluţia de


la obicei. Nu sunt izvor de drept distinct, dar în măsura în care
legea face trimitere la ele, atunci sunt încorporate sau notificate
de actul normativ respectiv (Belein).

3. In principiu nici jurisprudenţa nu reprezintă izvor al


dreptului civil, deoarece organul de judecată nu are atribuţia de a

21
edicta norme ci de a soluţiona cauza cu care a fost sesizat prin
aplicarea normelor de drept.
Hotărârile judecătoreşti produc efecte numai între părţile din
proces, potrivit principiului relativităţii, pe când izvorul de drept
reprezintă o normă generală, opozabilă tuturor.
Dar un judecător poate să ia în consideraţie, în speranţa pe
care o judecă, o soluţie pronunţată anterior de aceeaşi instanţă, într-
un proces analog, însă această soluţie, nu se transformă într-o
normă obligatorie.

4. Doctrina - este formată din lucrările scrise prin care se


comentează sau interpretează normele juridice, sunt opinii
formulate de specialişti de tehnicieni ai dreptului care contribuie la
perfecţionarea normelor de drept.

5. Principiile de drept - în general, iar cele de drept civil în


special, nu pot fi considerate izvoare de drept, ele se aplică în
calitatea lor de dispoziţii ale actelor normative.

APLICAREA LEGII CIVILE

Aplicarea legii în timp


Ca orice lege, legea civilă acţionează concomitent sub trei
aspecte:
1) o anumită durată în timp
2) pe un anumit teritoriu
3) aplicarea legii civile asupra persoanelor.
Deci legile, se succed, coexistă şi au determinate categoriile
de subiecte la care se aplică.
Legea civilă se aplică cât timp este în vigoare.
Legea civilă intră în vigoare:
** - la data precizată în cuprinsul ei
** - sau la data publicării ei în M.Of.al României.
Prin abrogare. legea iese din vigoare şi nu se mai aplică.
Abrogarea poate fi expresă - atunci când se precizează expres că
legea se abrogă.
Abrogarea expresă poate fi: - directă şi
- indirectă
Abrogarea directă - este aceea care nominalizează legea sau
capitolele sau articolele dintr-o lege care se abrogă.

22
Abrogarea indirectă - prevede ieşirea din vigoare a legilor sau
actelor normative, contrare legii noi, formulându-se “orice alte
dispoziţii contrare se abrogă”.
Abrogarea implicită (tacită) când legea nouă conţine dispoziţii
incompatibile cu legea veche fără să prevadă care dispoziţii
contrare se abrogă.
Desuectudnea nu este mod de ieşire din vigore, şi intervine în
acele situaţii în care datorită dispariţiei raţiunilor pentru care actul
normativ a fost adoptat, acesta nu mai este aplicat, fără a fi
abrogat.
O situţie specială priveşte legile temporare pentru care nu
este necesară abrogarea, fiind suficientă scurgerea perioadei de
timp pentru care au fost adoptate.

- Principii şi excepţii privind acţiunea legii civile în timp

Sunt două principii care guvernează aplicarea legii în timp:

1) principiul neretroactivităţii legii civile noi;


2) principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Ele se presupun şi se completează reciproc.


1) este regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică
numai situaţiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor
anterioare.

Constituţia dispune în art.15 (2) că “Legea dispune numai


pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.
Acest principiu, este consacrat şi în Codul civil în art.1. “Legea
dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”.

2. Principiul aplicării imediate a legii civile noi - adică, de


îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor
ivite după intrarea ei în vigoare, excluzându-se astfel aplicarea legii
vechi.
Acest principiu nu este consacrat expres, el este o consecinţă
firească a principiului neretroactivităţii.
Excepţiile de la aceste principii sunt:
1. retroactivitatea legii civile noi, adică legea civilă nouă se
aplică şi pentru situaţii anterioare adoptării ei.

23
- această excepţie se aplică dacă este consacrată expres în
legea nouă, deoarece excepţiile nu se prezumă, ele fiind de strictă
interpretare şi aplicare.
In prezent este inadmisibilă această excepţie datorită textului
imperativ al art.15 (2) dinConstituţie.
2. ultraactivitatea legii civile vechi, adică legea veche îşi mai
produce efectele un timp oarecare, deci a intrat în vigoare o lege
nouă, binenţeles la situaţii determinate, precizate de legea nouă.
Aceasta trebuie prevăzută expres în legea nouă fiind o excepţie.
Referitor la retroactivitatea legii - legea penală mai favorabilă,
retroactivează.
Dacă de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a
faptei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea
cea mai favorabilă (Angheni).
Un alt aspect al retroactivităţii îl reprezintă legile
interpretative. Legea interpretativă se integrează în actul normativ
interpretat care este anterior.
Legile interpretative au caracter retroactiv, deoarece se
aplică din momentul intrării în vigoare a legii pe care o
interpretează.

Aplicarea legii în spaţiu - principiul teritorialităţii


Există două aspecte ale problemei:
** - unul intern, vizează situaţia raporturilor civile stabilite între
subiecte de drept civil de cetăţenie ori naţionalitate română, pe
teritoriul României.
** - unul internaţional, care are în vedere ipoteza raporturilor
civile cu un element de extraneitate - cetăţenie, naţionalitate, locul
încheierii şi executării contractului etc.
Aspectul intern ţine seama de regula: actele normative civile
care emană de la organele centrale de stat se aplică pe întregul
teritoriu al ţării, iar cele ce emană de la un organ de stat local se
aplică doar pe teritoriul respectivei unităţii aministrativ-teritoriale
(judeţ).
Aspectul internaţional se rezolvă de către “normele
conflictuale” ale dreptului internaţional privat, care presupun aşa
zisul “conflict de legi” în spaţiu. Normele conflictuale sunt conţinute
în prezent în Legea 105/1992.
Cu titlu de exemplu amintim (Belein):
- imobilele sunt supuse legilor ţării pe teritoriul căreia se află:
lex rei sitae;

24
- starea civilă şi capacitatea civilă a persoana fizic` sunt
supuse legii cetăţeniei - lex personalis este lex patriae, iar
capacitatea persoana juridic` este supusă legii naţionalităţii,
determinată de sediul său ca regulă.
- formarea actului juridic este cârmuită de legea locului unde
se încheie: locus regit actum.
Aplicarea legii civile asupra persoanelor
Legile civile pot fi împărţite în trei categorii, din punct de
vedere al sferei subiectelor la care se aplică:
- legi civile cu vocaţie generală de aplicare: adică se aplică atât
persoana fizic` cât şi persoana juridic` , exemplu Codul civil,
D.31/1954 privitor la persoana fizic` şi persoana juridic` şi
D.167/1958 - prescripţia extinctivă.
- legile civile cu vocaţia aplicării numai persoana fizic` ;
exemplu L.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de
stat ca RA şi SC, sau Decretul 66 şi L.109/1996 privind organizarea
şi funcţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti şi cooperaţiei de consum
şi de credit sau L.31/1990 privind soc.comeriale, republicată.
INTERPRETAREA LEGII CIVILE

Definiţie - Prin interpretarea legii civile “înţelegem


operaţiunea logico-raţională de lămurire, explicare a conţinutului şi
sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări prin
corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică” (Belein).
Această definiţie - conţine trei elemente:
- interpretarea legii este o etapă a procesului de aplicare a
legii civile.
- conţinutul interpretării este lămurirea sau explicarea
sensului.
-scopul interpretării - este corecta încadrare a diferitelor
situaţii din circuitul civil, ceea ce asigură justa aplicare a legii civile.
Clasificarea interpretării civile
1. In funcţie de forţa sa (obligatorie sau neobligatorie)
se distinge : - interpretarea oficială (obligatorie)
- interpretarea neoficială (neobligatorie)

2. In funcţie de rezultatul interpretării deosebim:


- interpretarea literală (declarativă)
- interpretarea extensivă
- interpretarea restrictivă

25
3. După metoda de interpretare folosită
- interpretarea gramaticală
- interpretarea sistematică
- interpretarea istorico teleologică
- interpretarea logică

Interpretarea oficială - este realizată, în exercitarea atribuţiilor


ce-i revin potrivit legii de către un organ de stat ce aparţine puterii
legislative, executive sau judecătoreşti.
Dacă interpretarea provine chiar de la organul de stat care a
editat actul normativ - interpretarea oficială se numeşte autentică
şi se caracterizează în norme interpretative.
Tot interpretare autentică este şi cea care provine de la un
organ obştesc (exemplu art.15 din Decretul lege 66/90: Uniunea
Centrală a Cooperativelor Meşteşugăreşti emite, în condiţiile legii ,
norme obligatorii pentru toate organizaţiile cooperaţiei
meşteşugăreşti cu privire la....).”
Interpretarea oficială este şi cea realizată de organele puterii
judecătoreşti -
numită şi interpretare juridică; care este obligatorie numai la speţă.
Este neoficială interpretarea care se dă legii civile în doctrină
(literatura de specialitate) ori de un avocat în pledoariile sale.
Această interpretare nu are putere juridică obligatorie.

Interpretarea literală, extensivă, restrictivă

Interpretarea “literală este determinată de faptul că între


formularea textului legal interpretat şi cazurile din practică ce se
încadrează în ipoteza sa există concordanţă. Această interpretare
este impusă de texte clare, ori de dispoziţii ce conţin enumerări
limitative.
Interpretarea “extensivă” - este necesară atunci când între
formularea textului legal intepretat şi cazurile din practică la care
se aplică acest text nu există concordanţă, în acest caz textul
trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera
textului; deci când un text legal este formulat prea restrictiv faţă de
intenţia reală legiuitorului.
Interpretarea restrictivă - este impusă de faptul că între
formularea unui text legal şi cazurile de aplicare în practică, există
neconcordanţă, în acest caz formularea textului legal este prea
largă faţă de situaţiile care se pot încadra în text (exemplu art.1 din

26
L.31/1990 : “Societăţile comerciale cu sediul în România sunt
persoane juridice române”; în sensul că priveşte doar societăţile
comerciale înfiinţate potrivit acestei legi.

3. Interpreatera gramaticală , sistematică şi istorico-teologică

Interpretarea gramaticală - presupune lămurirea înţelesului


unei dispoziţii legale civile pe baza regulilor gramaticii, ţinându-se
seama de sintasca şi morfologia propoziţiei ori frazei, ca şi de
semnele de punctuaţie.
Interpretarea sistematică - presupune lămurirea înţelesului
unei dispoziţii legale ţinându-se seama de legăturile sale cu alte
dispoziţii din acelaşi act normativ ori din alt act normativ (Belein).
Această interpretare este întâlnită frecvent în practică, -
plecînd de la calificarea unei dispoziţii ca normă generală ori normă
specială, prin respectarea următoarelor două reguli:
- norma generală nu derogă de la norma specială
- norma specială derogă de la norma generală. Intre aceste
reguli, “norma generală” reprezintă regula, iar norma specială
constituie excepţia.
Interpretarea istorico teleologică presupune stabilirea
sensului unei dispoziţii legale, ţinându-se seama de finalitatea
urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face
partea acea dispoziţie, într-un context istoric dat.

Interpretarea logică a legii civile


Această interpretare a normelor juridice a dobândit o înflorire
aparte în dreptul român, ceea ce a dus la formularea unor reguli şi
argumente de interpretare logică, adesea exprimate în adogii.
1. Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare.
In interpretarea sistematică a legii civile se "ţine seama de
raportul dintre legea generală (regula) şi legea specială (excepţia).
Sunt supuse aceste interpretări:
- textele legale care conţin enumerări limitative;
- textele legale care institue prezumţii legale;
- textele care conţin o excepţie.
2. Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să
distingă. Această regulă ţine seama de faptul că, unei formulări
generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot
generală, fără a introduce distincţii pe care legea nu le conţine.

27
3. Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu
în sensul neaplicării. Această regulă de interpretare este conţinută
în art.978 Codul civil pentru interpretarea convenţiilor, dar, pentru
identitate de raţiune ea este extinsă şi la interpretarea normei de
drept civil.

Argumente de interpretare logică


- Argumentul per a contrario. Acest argument înseamnă că
ori de câte ori un text de lege prevede un anumit lucru, se poate
prezuma că el neagă contrariul (Angheni).
- Argumentul a fortiori. Pe baza acestui argument se ajunge
la extinderea aplicării unei norme, edictată pentru o anumită
situaţie, la un caz neregulamentar expres, deoarece raţiunile care
au fost avute în vedere la adoptarea acelei norme se regăsesc, şi
mai evident, în cazul dat Belein p.72).
- Argumentul de analogir. Acest argument are în vedere
faptul că, unde există aceleaşi raţiuni trebuie aplicată aceeaşi
soluţie. Acest argument este folosit îndeosebi, pentru rezolvarea
“lacunelor legii” ceea ce se realizează prin aplicarea “prin
analogiei” a normelor de drept civil (Belein).
4. Argumentul reducerii la absurd. Pe baza acestui argument
se are în vedere că numai o anumită soluţie este admisibilă raţional,
soluţia contrară fiind o absurditate, care nu poate fi acceptată.

TITLUL II

Raportul juridic civil


Cap.I Noţiune, caractere şi structură

“Raportul juridic civil” este o specie de “raport”(social)


(Belein).
Raportul juridic civil este o relaţie socială-patrimonială ori
nepatrimonială - reglementată de norma de drept civil. Dacă orice
raport juridic civil este o relaţie socială, nu orice relaţie socială este
un raport juridic civil.
O condiţie a raportului juridic civil o reprezintă reglementarea
unei relaţii sociale prin norme ce intră în conţinutul dreptului civil.
Caractere
a) Raportul juridic civil are caracter social, evident, care nu
trebuie demonstrat, doarece toate raporturile juridice se stabilesc
între oameni, fie priviţi ca persoane fizice, fie priviţi ca persoane

28
juridice. Chiar dacă “legea vorbeşte” despre “regimul juridic al
bunurilor”, în realitate se are în vedere conduita oamenilor cu
privire la bunuri sau lucruri (Nicolae Titulescu, Observaţiuni asupra
reorganizării facultăţilor de drept, Bucureşti, 1904, p.47-48).
b) Raportul juridic civil are caracter voliţional . Se poate vorbi
de un caracter dublu voliţional (doctrine). Pe lângă voinţa exprimată
de legiuitor din norma de drept civil care reglementează actul
juridic civil, există şi voinţa autorilor sau autorului actului juridic
civil după cum suntem în prezenta unui act bilateral sau
unilateral).
c)Raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de
egalitate juridică a părţilor.
Această poziţie de egalitate este nu numai metoda de
reglementare a dreptului civil, ci şi un caracter propriu raportului
juridic civil.
Aceasta se exprimă în nesubordonarea unei părţi faţă de
cealaltă.
Elementele de structură ale raportului juridic civil
Raportul juridic cuprinde în structura sa trei elemente: părţile,
conţinutul şi obiectul.
1. Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele
fizice şi persoanele juridice care sunt titulare de drepturi şi obligaţii
civile.
2. Conţinutul raportului juridic este dat de totalitatea
drepturilor subiective şi obligaţiilor civile pe care le au părţile.
3. Obiectul raportului juridic civil - constă în conduita părţilor,
adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile.
Aceste elemente trebuie să fie întrunite cumulativ.

Cap.II Părţile raportului juridic - noţiuni


generale
Definiţia persoanei fizice
“Persoana fizică” este subiectul individual de drept, adică
omul, privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile.
Definiţia persoanei juridice
“Persoana juridică” este subiectul colectiv de drept, adică un
colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este
titular de drepturi subiective şi obligaţii civile.
Aceste expresii de “persoană fizică şi persoană juridică” sunt
folosite de legea de bază în materia subiectelor de drept civil, care

29
este Decretul 31/1954 (“privind persoanele fizice şi persoanele
juridice)”.
Rezultă că există două mari categorii de subiecte de drept
civil:
- persoanele fizice;
- persoanele juridice expresie echivalentă cu persoanele
morale.
In categoria persoanelor fizice se pot deosebi următoarele
subcategorii:
- minorii sub 14 ani, persoane fizice lipsite de capacitate
de exerciţiu.
- minorii între 14 şi 18 ani, persoane fizice cu capacitate
de exerciţiu restrânsă.
- majorii care sunt persoane fizice peste 18 ani, cu
capacitate de exerciţiu deplină.
După criteriul cetăţeniei, persoanele fizice mai pot fi împărţite
în:
- persoana fizic` de cetăţenie română;
- persoana fizic` de cetăţenie străină; aici includem şi:
- persoana fizic` fără cetăţenie - apatrizii
- persoana fizic` cu cetăţenie dublă - din care nici una nu
este română.
In categoria persoanelor juridice, deosebim:
- persoana juridic` particulari sau private;
- persoana juridic` cooperatiste sau obşteşti;
- persoana juridic` mixte;
- persoana juridic` de stat.
După criteriul naţionalităţii, deosebim:
- persoana juridic` de naţionalitate română (în principiu,
cu sediul în România)
- persoana juridic` de altă naţionalitate, străină.
Pluralitatea de subiecte
Raportul juridic civil de regulă se stabişte între două persoane
(raport juridic simplu), care presupune “determinarea” subiectele
raportului juridic civil.
Această determinare presupune cunoaşterea părţilor acestui
raport, şi se realizează diferit după cum este vorba de raporturi
civile ce au în conţinutul lor: - drepturi absolute ori
- drepturi relative
In primul caz (al dreptrului absolut) după cum vom vedea într-
un capitol ulterior, numai subiectul activ care este titularul

30
dreptului subiectiv civil este determinat sau cunoscut (exemplu
proprietarul unui bun). Subiectul pasiv este nedeterminat şi este
format din toate celelalte subiecte de drept civil (Belein).
In al doilea caz este determinat atât subiectul activ ( numit
creditor), cât şi subiectul pasiv (debitorul) (exemplu raportului
juridic născut din contractul de vânzare-cumpăre cele două părţi
sunt determinate: vânzătorul şi cumpărătorul.
Există însă cazuri în care raportul juridic civil este stabilit între
mai multe persone, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive,
fie sub ambele aspecte. In acest caz deosebim:
- pluralitate activă - mai mulţi creditori,
- pluralitate pasivă - mai mulţi debitori,
- pluralitate mixtă - mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.
Capacitatea civilă a persoanelor
Capacitatea civilă este expresia care desemnează capacitatea
în dreptul civil (Belein).
In structura capacităţii civile intră două elemente:
- capacitatea de folosinţă
- capacitatea de exerciţiu
Capacitatea de folosinţă a persoana fizic` este aptitudinea,
generală şi abstractă, a omului, de a avea drepturi şi obligaţii civile
(art.5 alin.2 din D.nr.31/2954).
Inceputul şi sfârşitul acestei capacităţi sunt stabilite, de art.7
din D.31/1954: “Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea
persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea
omului de a-şi exercita drepturuile civile şi de a-şi îndeplini
obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile (art.5 alin.3
D.31/1954).
Capacitatea civilă a persoanelor juridice
Capacitatea de folosinţă a persoana juridic` este aptitudinea
subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii
civile.
Capacitatea de exerciţiu a persoana juridic` este o aptitudine
a sa de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile
civile, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de
conducere.

Cap. III
Conţinutul raportului juridic civil

31
După cum am arătat conţinutul raportului juridic civil este
alcătuit din:
- drepturi subiective civile
- obligaţii civile
Drepturile subiective civile formează latura activă iar
obligaţiile civile formează latura pasivă a raportului juridic civil.
Oricărui drept subiecti civil îi corespunde o anumită obligaţie
civilă.
Definiţia dreptului subiectiv civil (Beleiu)
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea
civilă subiectului activ - persoana fizic` sau persoana juridic` în
virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului şi moralei, să
aibă o anumită conduită, să pretindă, o conduită corespunzătoare -
să dea, să facă, ori să nu facă ceva - de la subiectul pasiv, şi să ceară
concursul forţei coercetive, statului, în caz de nevoie.

Clasificarea drepturilor subiective civile

Criterii de clasificare
- în funcţie de opozabilitate - drepturile subiective sunt: -
absolute şi
- relative
- în funcţie de natura conţinutului lor: - patrimoniale
- nepatrimoniale
- după corelaţia dintre ele: - principale
- accesorii
- în funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor:- pure
şi simple
- afectate de
modalităţi
Drepturile subiective civile - absolute şi
- relative
Dreptul subiectiv civil absolut - este acel drept în virtutea
căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a face apel
la altcineva pentru a şi-l realiza (Beleiu).
Sunt absolute - drepturile personale nepatrimoniale
- drepturile reale
Dreptul subiectiv civil relativ - este acel drept în virtutea
căruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o conduită
determinată, fără care dreptul nu se poate realiza (Beleiu).
Tipic, relativ, sunt drepturile de creanţă.

32
Caracteristicile dreptului absolut

- titularul dreptului absolut este cunoscut


- titularul obligaţiei corelative este necunoscut, format din
toate celelalte subiecte de drept civil
- dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă
de a nu i se aduce atingere - a nu face.
- este opozabil era omnes - tuturor persoanelor
- sunt prevăzute de lege, limitate.

Caracteristicile dreptului relativ

- sunt cunoscute atât titularul dreptului, cât şi al obligaţiei


(subiectul activ şi subiectul pasiv).
- îI corespunde o obligaţie ce are ca obiect: a da, a face ori a
nu face (ceva ce s-ar fi putut face în lipsa obligaţiei pe care şi-o
asumă subiectul pasiv determinat)
- este opozabil numai subiectului pasiv determinat
- sunt nelimitate ca număr.

Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale

Este patrimonial dreptul subiectiv ce are conţinut exprimat


băneşte, precuniar
sunt - drepturile reale
- drepturile de creanţă
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept
subiectiv ce nu are conţinut bănesc

Clasificare
Dreptul real - jus in re - este acel drept în virtutea căruia
titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun fără
concursul altcuiva.
Dreptul de creanţă - jus ad personam - este acel drept în
temeiul căruia subiectul activ - creditorul - poate pretinde
subiectului pasiv - debitor - să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Asemănările dintre cele două drepturi


- sunt patrimoniale
- au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active

33
Deosebiri
- sub aspectul subiectului pasiv
- în cazul dreptului real - nu este cunoscut
- în cazul dreptului de creanţă - este cunoscut.
- sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative
- în cazul dreptului real - îi corespunde obligaţia generală
şi negativă de nonfacere
- în cazul dreptului de creanţă - îi corespunde obligaţia :
- de a da
- de a face
- de a nu
face

- ca număr - drepturile reale sunt limitate


- drepturile de creanţe - nelimitate
- numai dreptul real - are prerogativele:
a) urmăririi = care constă în posibilitatea titularului de drept
real (exemplu creditor ipotecar) de a urmări bunul în mâinile oricui
s-ar găsi.
b) preferinţei = constă în posibilitatea titularului dreptului real
cu a-şi realiza drepul său cu întâietate ori preferinţă.

Categoriile de drepturi personale nepatrimoniale

1. Drepturi care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi


morală) ale persoanei: dreptul la viaţă, la sănătate, onoare,
reputaţie etc.
2. Drepturi care privesc identificarea persoanei
- pentru persoana fizic` : dreptul la nume, pseudonim,
domiciliu, la stare civilă
- pentru persoana juridic` ; dreptul la denumire, la sediu, etc.
3. Drepturi decurgând din creaţia intelectuală - adică numai
drepturile nepatrimoniale ce izvorăsc din opera literară, artistică ori
ştiinţifică.

Drepturile subiective civile principale şi accesorii

este principal - dreptul subiectiv civil care are o existenţă de


sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.

34
Este accesoriu - dreptul subiectiv civil a cărui soartă juridică
depinde de existenţa altui drept subiectiv civil cu rol principal.
Această clasificare are importanţă pentru că dreptul accesoriu
depinde de dreptul civil principal potrivit adagiului: accesorium
seqmtur principale.
Drepturile nepatrimoniale, sunt drepturi principale.

Drepturile reale principale sunt:


- dreptul de proprietate
a) dreptul de proprietate publică ce E statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale-asupra bunurilor din domeniu public.
b) dreptul de proprietate privată în toate formele sale:
- dreptul de proprietate privată E persoana fizic`
- dreptul de proprietate privată persoana juridic` de
stat.
[ntre (ca exemplu regiile autonome şi societ`\ile comerciale cu
adaos unic statul Român potrivit 45/90).
- dreptul de proprietate al persoana juridic`
cooperatiste sau obşteşti potrivit L.66/90 şi 109/1996.
- dreptul de proprietate al persoana juridic` particulare
(potrivit L.31/90 republicată).
- dreptul de proprietate al persoana juridic` mixte cum
sunt societăţile comerciale cu participare străină în România (art.6
din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 92/1997 combinat cu
art.65 din L.31/90).
- dreptul de proprietate al statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat (art.4
din L.213/1998).

2. drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de


proprietate privată : dreptul de uz, de uzufruct, de servitute, de
superficie, de abitaţie.

3. dreptul de administrare (folosinţă) al RA şi instituţiilor publice


( ca dreptul real corespunzător dreptului de proprietate publică al
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale - L.213/1998 art.12.

4. dreptul de folosinţă al cetăţenilor care şi-au construit locuinţe


proprietate personală pe terenuri atribuite de stat - prin efectul
L.nr.18/1991, a.c. - dr. s-a tranformat la cerere în drept de
proprietate privată ( art.36).

35
5. dreptul de folosinţă gratuită al persoana fizic` fără scop lucrativ
care-şi desfăşoară activităţi de binefacere asupra unor imobile
proprietate publică sau privată de stat ori a unităţilor adminstrativ-
teritoriale (art.17 din L.213/1998).

6. dreptul de folosinţă , conferit de stat persoana juridic`


cooperatiste, obşteşti asupra unor bunuri proprietate de stat.

7. dreptul de folosinţă conferit de persoana juridic` cooperatiste,


obşteşti, particulare ori mixte persoana juridic` anexe.

8. dreptul de concesiune reglementat de Constituţie (art.135)


L.18/1991 (art.17 al.3 şi art.26 al.1); L.50/1991 (art.10);
L.219/1998 privind regimul concesiunilor.

9. dreptul de p..... reglementat de art.5-10 din L.54/1998 privind


articulaţia juridică a terenurilor sau art.52 din Codul Silvic
(L.26/1996 şi
dreptul de preferinţă reglementat de Legile 64/1991 şi
L.129/1992 (art.5).

Drepturile reale accesorii sunt:


1. dreptul de ipotecă- drept de garanţie reală imobiliară
2. dreptul de gaj - drept de garanţie reală mobiliară
3. privilegiile
4. dreptul de retenţie
Aceste drepturi reale accesorii - presupun ca drept principal -
un drept de creanţă.

Drepturi subiective civile - pure şi simple


- afectate de modalităţi

Dreptul civil pur şi simplu - conferă maximă certitudine


titularului său, deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu
depinde de vreo împrejurare viitoare - el poate fi exercitat imediat
după naşterea lui, necondiţionat (Belein).
Dreptul civil afectat de modalităţi este dreptul civil a cărui
existenţă sau exercitare depinde de o împrejurare viitoare, certă ori
incertă.

36
Modalităţile sunt: termenul, condiţia şi sarcina şi vor fi studiate
într-un capitol viitor.

Obligaţia civilă

Definiţie . Obligaţia civilă este îndatorită subiectului pasiv al


raportului juridic civil de a avea o anume conduită,
corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate
consta în a da, a face ori a nu face ceva şi care poarte fi impusă la
nevoie prin forţa coercitivă a statului.
Obligaţia civilă are trei sensuri:
1. - îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face, a nu face
ceva (sensul definiţiei de mai sus)
2. - raport obligatoriu ce conţine sensul definiţiei de mai sus
3. - obligaţie - înscris constatator al unei creanţe (obligaţiunea
CEC).

Clasificarea obligaţiilor civile

In funcţie de obiectul lor se fac trei subclasificări:


a) obligaţia de a da, de a face, de a nu face ceva
b) positivă şi negativă
c) obligaţia de rezultat (determinată) şi obligaţia de diligenţă
(de mijloace).
După opozabilitatea lor: obligaţiile se împart în :
1) obişnuite (opozabile numai “între părţi ”)
2) opozabile terzilor (scriptae in rem)
3) reale (propter rem)
In funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor
civile, se disting:
- obligaţia civilă perfectă
- obligaţia civilă imperfectă (naturală).

-Obligaţiile de a da, a face şi a nu face


- de a da = este îndatorirea de a constitui sau a transmite un
drept real (obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de
proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului).
- de a face = este îndatorirea de a executa o lucrare, a presta
un serviciu, ori de a preda un lucru.
- a nu face ceva = are conţinut diferit, după cum este
corelativă unui drept absolut ori unui drept relativ (de creanţă).

37
- corelativă unui drept absolut = este îndatorirea de a nu
face nimic de natură a aduce atingere acelui drept.
- corelativă unui drept de creanţă = a nu face ceva, ce ar
fi putut să facă, dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere.

Obligaţii civile pozitive şi negative

Sunt pozitive - obligaţiile de “a da” şi “a face”.


Este negativă - a nu face ceva.

Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă

Este de rezultat - este obligaţia care constă în îndatorirea


debitorului de a obţine un rezultat determinat (exemplu obligaţia
vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut).
Este de diligenţă (mijloace) - obligaţia ce constă în îndatorirea
debitorului de a depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui
anumit rezultat (exemplu obligaţia medicului de a-l vindeca pe
pacient).

Obligaţii obişnuite, opozabile terţilor şi obligaţii reale

Obligaţia obişnuită este, opozabilă între părţi ca şi dreptul de


creanţă. Marea majoritate a obligaţiilor civile sunt de acest fel.
Această obligaţie i......debitorului faţă de care s-a născut.

Obligaţia opozabilă şi terţilor (scriptae in rem) este acea


obligaţie strâns legată de un bun, astfel încât creditorul nu-şi poate
realiza dreptul său decât cu concursul titularului actual al dreptului
real asupra acelui bun, care este ţinut şi el, de îndeplinirea unei
obligaţii născute anterior, fără participarea sa
(exemplu...cumpărătorul este datorat să respecte locaţiunea făcută
înainte de vânzare).

Obligaţia reală (propter rem), este îndatorirea ce revine


potrivit legii, deţinătorului unui bun, în considerarea importanţei
deosebite a unui astfel de bun pentru societate (exemplu
obligaţia deţinătorului de teren agricol de a-l cultiva L .
18/1991).

Obligaţiii civile perfecte şi imperfecte

38
Majoritatea obligaţiilor civile este formată din obligaţiile
perfecte.
Obligaţia perfectă - este acea obligaţie civilă a cărei executare
este asigurată în caz de neexecutare de către debitor, printr-o
acţiune în justiţie, obţinându-se un titlu executor pentru a fi pusă în
executare silită.
Este imperfectă obligaţia a cărei executare nu se poate obţine
pe cale silită, şi odată executată de bună voie de către debitor, nu
este permisă restituirea ei, această obligaţie se mai numeşte şi
naturală.
Obligaţia imperfectă nu se confundă cu obligaţia morală, care
se realizează din conştiinţă (obligaţia copiilor ajunşi la maturitate de
a-şi întreţine părinţii bolnavi).

CAPITOLUL IV
Obiectul raportului juridic

După cum am precizat, prin obiect al raportului juridic civil


înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea la care este îndrituit
subiectul-activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv.
Deşi este în strînsă legătură obiectul şi conţinutul raportului
juridic civil nu se confundă
Suntem în prezenţa a două elemente ale raportului juridic
civil.
- In raporturile patrimoniale, conduita părţilor se referă deseori
la lucrări cu care oamenii intră în contact, numite şi bunuri. Aceste
bunuri nu intră însă în structura raportului juridic.
“Bunul” este luat în considerare ca obiect derivat al raportului
juridic civil (Beleiu).

Bunurile

In legislaţie nu găsim o definiţie a “bunului”, deşi sunt


numeroase textele care folosesc cuvântul “bun” ori cel de “lucru”.
Doctrina defineşte bunul ca fiind o valoare economică ce este
utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului şi
este susceptibilă de apropriere sub forma dreptului patrimonial.

Corelaţia dintre noţiunile “bunuri” şi patrimoniu

39
In strânsă legătură cu noţiunea de bun, este şi aceea de
patrimoniu.
Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale care aparţin unei persoane fizice ori juridice.
Intre bun şi patrimoniu există legătura de la parte la întreg.
Deci bunul poate fi privit:
- atât individual - ut suiguli
- cât şi ca element activ al patrimoniului.

Clasificarea bunurilor

1. In funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege,


bunurile se împart în:
- mobile (mişcătoare)
- imobile (nemişcătoare)
In dreptul nostru civil, există trei categorii de bunuri mobile, şi
trei de bunuri imobile.

a) Categoriile de bunuri mobile:

- mobile prin natura lor, prevăzute în articolul 473 Codul civil


“Sunt mobile prin natura lor, corpurile care se pot transporta de la
un loc la altul, atât cele care se mişcă de la sine precum sunt
animalele precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât
printr-o putere străină, precum lucrurile neânsufleţite (Belein
p.107)”.
- mobile prin determinarea legii (prevăzute de art.474 Codul
civil “Sunt mobile prin determinarea legii obligaţiile şi acţiunile care
au ca obiect sume exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile sau
interesele unor companii financiare”.
Sunt mobile prin determinarea legii, veniturile perpetue sau
pe viaţă asupra statului sau asupra particularilor.
- mobile prin anticipaţie - este nu-s prevăzute de codul civil, ci
de doctrină, şi se admite că sunt mobile prin anticipaţile acele
bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui
act juridic le consideră mobile în considerarea a ceea ce vor
deveni (exempluM.O.227/1997 - Ord. G.69/97) precizează că
bunurile mobile prin anticipaţie sunt, bunuri care prin natură sunt
imobile, dar părţile contractante le consideră ca fiind mobile cum
sunt recoltele neculese, dar înstrăinate prin act juridic, cu
anticipaţie (Belein p.107).

40
Categoriile de bunuri imobile sunt:
1.imobile prin natura lor (art.462, 464, 465 al.1 Cod civil)
“Fondurile de pământ şi clădirile sunt imobile prin natura lor”.
“Morile de vânt, sau de apă, aşezate pe stâlpi sunt imobile prin
natura lor”.
“Recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori,
neculese încă, sunt asemenea imobile”.
2. imobile prin obiectul la care se aplică (art.417 Codul civil)
“Sunt uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a
revendica un imobil”.
3. imobile prin destinaţie sunt enumerate în art.468-470 din
Codul civil: Obiectul ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru
serviciul şi exploatarea acestui fond. Sunt imobile prin destinaţie,
când ele s-au pus de proprietar pentru serviciu şi exploatarea
fondului:
- animale afectate de cultură;
- instrumente arătoare;
- porumbii din porumbare;
- lapinii ţinuţi pe lângă casă;
- stupii cu roi;
- seminţele date arendaşilor;
- peştele din iaz;
- teascuri, cozi, alambicuri, vase;
- paie şi gunoaie.
Imobile prin destinaţie sunt toate efectele mobiliare cu
proprietarul a aşezat către fond în perpetue (oglinzile într-un
apartament, statuile).
Importanţa clasificării (Belein) 109
- regimul juridic al acestor bunuri este diferit
- în ce priveşte efectele posesiei:
- pentru imobile posesia poate conduce la uzucapiune
(prescripţie achizitivă);
- pentru mobile posesia de bună credinţă valorează
proprietate (art. 1909 Codul civil).
-în ce priveşte drepturile reale accesorii:
- ipoteca are ca obiect un imobil
- gajul priveşte un mobil
-în ce priveşte dreptul internaţional privat
- imobilului i se aplică - legea ţării pe teritoriul căreia este
situat (lex rei sitae).

41
- mobilului I se aplică legea proprietarului bunului lex
personales care este : - ori lex patrie
- lex domiciliu
(Vezi Legea 105/1992 (art.49-65)).
- în ce priveşte competenţa teritorială
- litigiul cu privire la un imobil se judecă de instanţă în
raza căreia se află bunul;
- litigiul cu privire la un mobil este competentă instanţa
domiciliului pârâtului (actor se quitur forum rei);
- în ce priveşte prescripţia extrictivă
- în ce priveşte regimul înstrăinării lor ( Legea 18/1991,
Legea 54/1998, Ordonanţele 27/1992 şi nr.15/1993).

2. Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul


civil

Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi


dobândite şi înstrăinate prin act juridic.
Aceste bunuri formează regula, iar legea trebuie să prevadă
excepţiile, în mod expres. Ca exemplu art.963 Codul civil : “Numai
lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”.
Din această categorie fac parte:
- bunuri care pot circula liber, neângrădit;
- bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate
condiţional (exemplu arme de foc şi muniţii Legea 17/1996;
produse şi substanţe stupefiante Legea 73/69; deşeuri toxice Legea
137/1993 ş.a.)

Bunurile scoase din circuitul civil nu pot forma obiectul


actului juridic civil: se spune că sunt inabinabile.
Exemplu teritoriul României (art.3(1) din Constituţie)
ExempluLegea 18/1991 republicată potrivit art.5 alin.2:
“Terenurile care fac parte din domeniul public inabienabile,
insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul
civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul
public”.
Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind
regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de
nulitate absolută.

42
Importanţa clasificării rezidă tocmai pe planul valabilităţii
actelor juridice civile sub aspectul obiectului lor.

3. Bunuri - determinate individual (res certa)


- determinate generic (res genera)

Bunurile individuale determinate sunt acelea care potrivit


naturii lor sau voinţei exprimată în actul juridic, se individualizează
prin însuşiri proprii, special. Individual determinate sunt, prin
excelenţă, unicatele.
Determinate generic sunt acele bunuri care se
individualizează prin însuşirile speciei ori categoriei din care fac
parte. Individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numărare
etc.

Importanţa juridică a clasificării

- momentul transmiterii dreptului real, în actele translative


de drepturi reale;
- dacă obiectul este res certa, dreptul real se transmite
în momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat
bunul;
- dacă obiectul este res genera, dreptul real se transmite
în momentul individualizării ori predării (în lipsă de stipulaţie
contrară).
- suportarea riscului contractului
- pentru res certa, dacă piere fortuit înainte de predare,
debitorul este liberat de obligaţia predării
- pentru res genera, dacă piere fortuit înainte de
predare, debitorul nu este liberat de obligaţia de predare,
deoarece el trebuie să procure alte bunuri, potrivit regulii - genera
non pereunţ
- locul predării bunului
- bunul res certa trebuie predat în locul unde se găsea la
data contractării (art.1319 Codul civil) (în lipsă de stipulaţie
contrară).
- bunul de gen trebui e predat la domiciliu debitorului,
pentru că plata este cheşabilă, nu portabilă (art.1104 Codul civil).

4. Bunuri fungibile şi nefungibile

43
Bunul fungibil este acel bun care, în executarea unei obligaţii,
poate fi înlocuit cu altul, fără să afecteze valabilitatea plăţii.
Bunul nefungibil este acel bun care nu poate fi înlocuit cu
altul, în executarea unei obligaţii, astfel că, debitorul nu este
liberat decât prin predarea bunului datorat.
Ca regulă:
- bunurile certe sunt nefungibile
- bunurile generice sunt fungibile
Caracterul fungibil ori nefungibil al unui bun este dat atât de
natura bunului, cât şi de voinţa părţilor unui act juridic.
Importanţa clasificării - are semnificaţia juridică practică în
valabilitatea plăţii.

5. Bunuri consumptibile şI bunuri neconsumptibile

Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca


prima lui întrebuinţare să nu implice consumarea substanţei ori
înstrăinarea lui.
Este neconsumptibil - bunul care poate fi folosit repetat fără
ca prin aceasta, să fie necesară consumarea substanţei ori
înstrăinarea lui.
Bunuri consumptibile sunt: banii, combustibilii, alimentele etc
Bunuri neconsumptibile sunt: construcţii, terenuri, maşini etc.
Importanţa clasificării rezidă în materia contractului de
împrumut.
Obiectul împrumutului de folosinţă - se numeşte comodat - şi
este reprezentat de un bun neconsumptibil
Obiectul împrumutului de consumaţie se numeşte mutu.... - şi-
l formează bunuri consumptibile.

6. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

** Este frugifer bunul care poate produce periodic, fără


consumarea substanţei sale, alte bunuri sau produse, numite
fructe.
Este nefrugifer bunul care nu are însuşire de a da naştere,
periodic, la produse fără consumarea substanţei sale.
Se disting trei categorii de fructe potrivit art.483 Codul civil.
Potrivit art.522 Codul civil:

44
- Fructele naturale sunt acelea ce pământul produce de la
sine: producţia şi praşila (sporul animalelor);
- Fructele industriale ale unui fond sunt acelea care se
dobândesc prin cultură.
Potrivit art.523:
- Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor
exigibile, venitul rentelor, arende.
Fructele nu se confundă cu productele
** Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea
substanţei sale, exemplu piatra dintr-o căruţă, nisipul dintr-o albie.
Fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin
culegere; pe când cele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla
scurgere a timpului).
Importanţa clasificării:
- în materie de uzufruct - izufructuarul are dreptul doar la
fructe, nu şi la producte care se cuvin .....proprietar
- posesia de bună-credinţă conduce numai la dobândirea
proprietăţii fructelor, nu şi a productelor.

7. Bunuri divizibile şi bunuri nedivizibile

Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit, fără să-şi


schimbe, prin aceasta, destinaţia sa economică.
Bunul indivizibil este acela care nu poate fi împărţit fără a nu-şi
schimba, prin aceasta destinaţia sa economică.
Exemplu: o bucată de stofă poate fi împărţită - fiind bun
divizibil, pe când un autoturism este un bun indivizibil.
Importanţa clasificării se găseşte în materie:
- de partaj şi
- de obligaţii
Bunul indivizibil fie se atribuie unei singure părţi, cu obligaţia
la o sultă către cealaltă, fie scos la vânzare prin licitaţie.
Bunul indivizibil, care formează obiectul unei obligaţii cu mai
multe subiecte (pluralitate pasivă) determină o indivizibilitate
naturală.

8. Bunuri principale şi bunuri accesorii

Bunul principal este acela care poate fi folosit independent


fără a servi la întrebuinţarea altui bun.

45
Bunul accesoriu este acela care este destinat să servească la
întrebuinţarea unui alt bun, principal.
Ca bunuri accesorii menţionăm: cureaua pentru ceas, antena
pentru televizor, cutia pentru vioară.
Importanţa clasificării se regăseşte în materia executării
obligaţiilor civile : în cazul cînd se datorează un bun, debitorul
trebuie să predea atât bunul principal, cât şi pe cel accesoriu (în
lipsă de stipulaţie contrară) conform principiului (accesorium
sequitur principale).

9. Bunuri corporale şi bunuri necorporale

Este corporal acel bun care are o existenţă materială, fiind


uşor perceptibil simţurilor omului.
Este incorporal acel bun ce nu are o existenţă materială
ideală, abstractă, putând fi percepută cu ochii minţii. Drepturile
patrimoniale sunt asemenea bunuri, făcând excepţie dreptul de
proprietate care în vorbirea obişnuită se confruntă cu bunul care
formează obiectul său.

Pe lângă drepturile reale (altele decât drepturile de


proprietate, se disting trei categorii de bunuri incorporale)
- proprietăţile incorporale (fondul de comerţ, drepturile de
proprietate industrială, drepturile de autor);
- titlurile de valoare ( valorile mobiliare, acţiunile,
obligaţiunile);
- creanţele.

Importanţa clasificării

- dobândirea proprietăţii mobiliare ca efect al posesiei de bună


credinţă operează doar pentru bunurile mobile corporale (art.1909
Codul civil)
- dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţie (remitere),
operează pentru bunurile corporale nu pentru cele incorporale.
- titlurile de valoare, se transmit diferit după cum sunt:
- la purtător - prin tradituine
- nominale - prin cesiune
- la ordin - prin gir sau andosare.

10. Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile

46
Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a
debitorului (enumerarea făcută de art.409 Codul proc.civ.).
Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata
unei datorii.

CAPITOLUL V
PROBELE IN DREPTUL CIVIL
Noţiune
Cuvîntul probă are ca sinonim pe acela de dovadă.
Termenul “probă” este folosit cu mai multe sensuri:
1 - este mijloc folosit pentru stabilirea existenţei unui fapt
juridic, a existenţei drepturilor subiective şi obligaţiilor civile.
2. - este operaţiunea de prezentare în faţa justiţiei a
mijloacelor de probă: înscrisuri, mărturii, mărturisiri, probe
materiale exptertixe.
3. - este folosit pentru a desemna rezultatul obţinut al acestui
demers.

Obiectul probei şi sarcina probei

a) Obiectul probei îl constituie elementul de dovadă pentru a


demonstra existenţa unui drept subiectiv civil şi a obligaţiei
corelative (Belein p.121).
Obiectul probei este reprezentat de toate împrejurările - acte
ori fapte juridice - care au dat naştere la dreptul subiectiv civil şi
obligaţia corelativă.
b) Sarcina probei este reglementată în art.1169 Codul civil
“Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să se
dovedească. Reclamantul este cel căruia îI revine mai întâi sarcina
de a dovedi cele pretinse. După ce reclamantul s-a conformat, în
apărare revine rândul pârâtului să dovedească faptele pe care-şi
sprijină cererile sale”.
In apărare, pârâtul devine reclamant.

47
A treia regulă privind sarcina probei se referă la judecător care
trebuie să aibă rol activ în stabilirea completă a adevărului care
poate să ordone din oficiu administrarea probelor necesare.

Condiţiile de adminsibilitate a probei


Proba trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele
condiţii:
- să nu fie oprită de lege;
- să fie verosimilă (adică să tindă la dovedirea unor fapte
credibile);
- să fie utilă;
- să fie pertinentă - să aibă legătură cu pricina;
să fie concludentă - să conducă la rezolvarea cauzei.

Convenţiile asupra probelor

Se admite în general, în lumina principiilor judiciare, că sunt


admisibile (valabile) convenţiile asupra probelor dacă nu se aduce
atingere unor norme imperative.

MIJLOACE DE PROBA

1. Inscrisurile

Codul civil defineşte speciile de înscrisuri: autentic, sub


semnătură privată, începutul de probă scrisă, fără să conţină o
definiţie generală.
In sens juridic, prin înscris se desemnează consemnările făcute
pe: hârtie, sticlă, carton, scândură, peliculă sau bandă magnetică.
Prin înscris se înţelege consemnarea, de date despre acte şi
fapte juridice, cu un mijloc adecvat pe un anumit suport material
(Beleiu p.123).

Clasificarea mijloacelor de probă

- După scopul urmărit la întocmirea lor, înscrisurile se împart


în:
- preconstituite - întocmite special pentru a servi ca
probe;
- nepreconstituite - sunt celelalte înscrisuri.
- După efectul lor:

48
- originare - întocmite pentru a dovedi încheierea,
modificarea ori încetarea unui act juridic civil;
- recognitive - întocmite pentru a recunoaşte a existenţei
înscrisurilor originare pierdute ori distruse;
- confirmative - prin aceste înscrisuri se înlătură
anulabilitatea unui act juridic civil (făcându-l valabil).

După raportul dintre ele, se împart în:


- originale;
- copii.
După criteriul semnăturii:
- semnate;
- nesemnate.
Cele mai importante înscrisuri sunt: înscrisul autentic şI
înscrisul sub semnătură privată.

Inscrisul autentic

Art.1171 Codul civil: “Actul autentic este acela care s-a făcut
cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are
drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut.”
Principalele categorii de acte autentice sunt:
- înscrisurile autentice notariale (potrivit L.36/1995);
- hotărârile organelor jurisdicţionale (exemplu hotărârile
judecătoreşti).
- actele de stare civilă (potrivit L.119/1996).
Intocmirea înscrisului autentic are de cele mai multe ori un
caracter facultatic, afară de cazurile expres prevăzute de lege când
se cere forma autentică (exemplu contractul vânzare-cumpărare a
bunurilor imobile (case) - nerespectarea cerinţei legale atrage
nulitatea actului.
Inscrisul autentic care prin formă şi aparenţă îndeplineşte
cerinţele esenţiale de regularitate se bucură de prezumţia de
autenticitate care operează erga orunes. Documentul este socotit
că provine de la cei care l-au semnat.
Puterea doveditoare este opozabilă tuturor.
In caz contrar, există procedura înscrierii în fals a celui care
contestă înscrisul.

Inscrisul sub semnătură privată

49
Definiţie. Se numeşte “înscris sub semnătură privată” acel
înscris care este semnat de cel, ori cei de la care provine.
Singura condiţie cu caracter general pentru valabilitatea
înscrisului de acest fel este - semnătura autorului ori autorilor
actului, înscrisului.
Semnătura - este numai cea executată de mâna autorului
înscrisului ( nu îndeplineşte această condiţie “semnătura”
dactilografiată, litografiată sau punere de deget.
Condiţii speciale pentru valabilitatea anumitor înscrisuri sub
semnătură privată.
1. Condiţia pluralităţii de exemplare (sau cerinţa multiplului
exemplar).
Codul civil în art.1179 reglementează această condiţie -
“Actele sub semnătură privată, care cuprind convenţii
sinolagmatice trebuie întocmite în atâtea exemplare originale câte
părţi cu interes contrar sunt. Pentru cele care au acelaşi interes
este suficient un singur exemplar original”.
Fiecare exemplar trebuie să facă menţiune de numărul
originalelor ce s-au făcut.
2. Condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei “bun şi
aprobat” înainte de semnare.
Codul civil reglementează această cerinţă în art.1180: “Actul
sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a-i plăti
o sumă de bani sau o câtime oarecare , trebuie să fie scris în
întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte
de a subsemna, să adauge la finele actului cuvintele bun şi
aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi
apoi să iscălească”
Practica judiciară a precizat în legătură cu acet art. (1180)
“Acest text cuprinde dispoziţii de protecţie pentru cel ce se obligă,
împiedicând practica semnăturilor date în alb, care lasă
posibilitatea deţinătorilor de rea credinţă de a nu completa înscrisul
contrar înţelegerii între părţi.
Sancţiunea nerespectării formalităţii cerute de art. 1180 Codul
civil este aceea că înscrisul este lipsit de putere probatoare.

3. Condiţia cerută testamentului olograf: să fie scris, semnat şi


datat de mâna testatorului.
O regulă specială, privind puterea doveditoare a datei
înscrisului sub semnătură privată, este conţinută în art.1182 Codul

50
civil - dată acelui înscris dobândeşte valoarea juridică de dată certă.
Ea poate di dată şi de notarul public.
Puterea doveditoare a datei înscrisului sub semnătură privată,
comportă următoarea distincţie:
a) între părţi ea are aceeaşi valoare ca şi celelalte menţiuni ale
înscrisului
b) faţă de terţi ea face dovadă din ziua în care a devenit “dată
certă”.

Mărturia (Proba cu martori ori testimonială)

Definiţie. Mărturia este relatarea orală, făcută de o persoană, în


faţa instanţei de judecată, cu privire la acte sau fapte litigioase,
săvârşite în trecut, despre care are cunoaştere personal.
Martorul trebuie să fie o persoană străină de proces.
Art.119 Codul civil stabileşte două reguli în primele sale
alineate
“Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce
depăşeşte 250 lei (chiar pentru depozit voluntar) nu se poate face
decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată.
Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau
peste ceea ce cuprinde actul.
Excepţiile de la aceste reguli sunt prevăzute de art.1197:
“Reguli precizate mai sus nu se aplică în cazul când există un
început de dovadă scrisă”.

Puterea doveditoare

Depoziţia martorilor are o putere mai scăzută decât înscrisurile


autentice, deoarece declaraţiile martorilor sunt subiective
(Giosan). Ea este lăsată la libera apreciere a instanţei.
Mărturisirea (recunoaşterea)

Definiţie - Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană


a unui act sau fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o
pretenţie şi care este de natură să producă efecte contra autorului
ei.

Clasificare
- mărturisirea judiciară - se face înaintea judecătorului de
partea prigonitoare

51
- mărturisirea extrajudiciară - nu poate servi de dovadă când
obiectul contestaţiei nu poate fi dovedit prin martori.
După modul de exprimare:
- expresă;
- tacită (art.174 Codul civil; 225 C pro.civ.)
După structură:
- mărturisirea simplă - recunoaşterea pretenţiei
reclamantului, făcută de către pârât recunosc că am împrumutat de
la reclamant 10.000 lei şi nu i-am restituit.
- mărturisirea calificată - recunoaşterea de către pârât a
pretenţiei reclamantului dar şi a altor împrejurări, strâns legate de
faptul invocat, anterioare ori concomitente cu acesta.
- mărturisirea complexă - recunoaşterea de către pârât a
pretenţiei reclamantului dar şi a altei împrejurări ulterioare care o
anihilează pe prima.
Mărturisirea este indivizibilă potrivit art.1206 alin.2
“Mărturisirea nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui
care a mărturisit”.
Intr-o opinie dominantă însă: “după cum se coroborează cu
alte probe administrate în cauză, judecătorul poate diviza
mărturisirea calificată ori complexă, luând numai o parte a ei, care
poate fi în favoarea ” ori “împotriva ”autorului ei.

Interogatoriul
- Este mijlocul procesual de adminstrare a probei mărturisirii
ce numeşte (este reglementat în art.218-225 - Cod proced.civilă)
Mărturisirea poate fi :
- spontană - fără interogator
- provocată - realizată pe calea interogatorului.

PREZUMTIILE

“Prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le


trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”.
In esenţă, prezumţia este o presupunere făcută de legiuitor
sau judecător.

Clasificare
După autorul lor prezumţiile se împart în :

52
- prezumţii legale - care sunt opera legiuitorului (art.1200
Codul civil - “Sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate
prin lege”.
- prezumţii simple - sunt stabilite de magistrat (judecător
art.1203 Codul civil “Prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt
lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului”.
- Prezumţiile legale sunt limitate numeric
- Prezumţiile simple sunt nelimitate sub aspectul numărului
lor.
După forţa probandă:
- prezumţiile absolute - juris et de jure - adică cele ce nu pot fi
răsturnate prin proba contrarie, se mai numesc irefragabile
(exemplu ce a puterii lucrului judecat)
- prezumţiile relative - juris tantum - adică cele ce pot fi
răsturnate prin proba contrară, fie mai uşor, fie mai greu
(majoritatea prezumţiilor legale e formată din prezumţiile relative.

TITLUL II
ACTUL JURIDIC CIVIL

Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile

Definiţie - Manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a


produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori stinge
un raport juridic concret - reprezintă actul juridic civil.

Sensurile expresiei “act juridic civil”

Intr-un prim sens, actul juridic civil - deasemnează tocmai


manifestarea de voinţă cu intenţia de a produce efecte juridice
civile - pentru acest sens se utilizează formula negotium juris -
adică operaţiune juridică.
In al doilea sens - se desemnează înscrisul constatator al
manifestării de voinţă, adică suportul material. Pentru acest al
doilea sens, se foloseşte formula de instrumentum probationis
(adică înscrisul autentic sau sub semnătură privată).

Clasificarea actelor juridice civile


1. După numărul părţilor: - unilaterale
- bilaterale
- multilaterale

53
a) Unilaterale
Este act juridic unilateral cel care rezultă dintr-o singură voinţă
- exemplu testamentul, acceptarea succesiunii, renunţarea la o
moştenire, oferta, promisiunea publică de recompensă.
Este bilateral - actul juridic civil care reprezintă voinţa
concordantă a două părţi. Exemplul tipic de act civil bilateral este -
contractul civil: vânzarea cumpărarea, împrumutul, depozitul etc.
Este multilateral - actul juridic rezultat din acordul de voinţă
ce provine de la trei sau mai multe părţi - exemplu contractul civil
de societate.
Nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în
unilaterale şi bilaterale, cu clasificarea contractelor civile în
unilaterale (ce dau naştere la obligaţii numai pentru una din părţi) -
donaţia, împrumutul şi bilaterale sau sinalagmatice care dau
naştere la obligaţii pentru ambele părţi - vânzarea cumpărarea).

2. Acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit


- Este cu titlu oneros acel act juridic civil în care, în schimbul
folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte
obţinerea altui folos patrimonial. - Art.945 Codul civil “Contractul
oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un
avantaj (exemplu contractul de vânzare cumpărare, antrepriza,
locaţiunea etc).”
Este cu titlu gratuit este acel act juridic civil prin care se
procură un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea altui folos
patrimonial în schimb (exemplu donaţia, comodatul, împrumutul
fără dobândă, mandatul gratuit).

Actele cu titlu oneros se subclasifică în


- act comutativ - la a cărui încheiere părţile cunosc existenţa şi
întinderea obligaţiilor lor (exemplu:contractul de vânzare
cumpărare, contractul de antepriză etc).
- act obligatoriu - la a cărui încheiere părţile nu cunosc
întinderea obligaţiilor, existînd şansa unei pierderi şi a unui câştig.
(exemplu: contractul de rentă viageră, contractul de vânzare cu
clauză de întreţinere).

Actele cu titlu gratuit se clasifică în


- liberalităţii şi
- acte dezinteresate

54
Este liberalitate acel act cu titlu gratuit prin care dispunătorul
îşi micşorează patrimoniul prin folosul patrimonial procurat. Sunt
liberalităţi donaţiile şi legatele.
Este act dezinteresat acel act cu titlu gratuit prin care
dispunătorul procură un avantaj patrimonial fără a-şi micşora
patrimoniul. Sunt acte dezinteresate: mandatul gratuit, depozitul
nerenumerat, comandatul etc.

3. Acte juridice civile:


- constitutive
- translative
- declarative
Este constitutiv - actul juridic civil care dă naştere la un drept
subiectiv civil care n-a existat anterior. exemplu: ipoteca
convenţională, amanetul ori gajul).

Este translativ actul civil care are ca efect strămutarea unui


drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu
(exemplu:donaţia, vânzarea-cumpărarea).

Este declarativ actul civil care are ca efect consolidarea ori


definitivarea unui drept subiectiv preexistent (exemplu: partajul
(împărţeala este un asemenea act.)
O specie aparte de act declarativ este actul confirmativ - este
acel act prin care o persoană renunţă la dreptul său de a ataca cu
acţiunea în anulabilitate un act juridic civil, la a cărui încheiere a
fost încălcată o dispoziţie legală ce ocroteşte un interes personal,
individual.
Actul constitutiv şi cel translativ îşi produc efectele numai
pentru viitor (exemplu.nunc), pe când actul declaraţiei îşi produce
efectele pentru trecut (exemplutunc).

4. Acte juridice de: - conservare


- administrare
- dispoziţie
Este act de conservare - acel act juridic care are ca efect
preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Este avantajos
pentru autorul său deoarece, cu o cheltuială mică, se salvează un
drept de o valoare mai mare (Exemplu: întreruperea unei prescipţii
prin acţiunea în justiţie, somaţia, înscrierea unei ipoteci.).

55
Actul de administare - este acel act juridic prin care se
realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui
patrimoniu (exemplu închirierea unui bun, culegerea fructelor,
asigurarea unui bun etc.).
Actul de dispoziţie este acel act juridic civil care are ca
rezultat ieşirea din patrimonoi a unui bun sau drept ori grevarea
unui bun cu o sarcină reală (ipotecă, gaj).

5. Acte juridice civile patrimoniale şi nepatrimoniale

Este patrimonial actul juridic civil care are un conţinut


evaluabil în bani, asemenea acte sunt cele care privesc drepturile
reale şi de creanţă (Exemplu: contractul de vînzare-cumpărare,
donaţie, îmrumut etc.).
Este nepatrimonial - actul juridic civil care are un conţinut
neevaluabil în bani. (Exemplu: convenţia părnţilor unui copil din
afara căsătoriei, în sensul stabilirii numelui de familie al acestuia).

6. Acte juridice - consensuale


- solemne
- reale
Este consensual actul juridic civil care se încheie prin simpla
manifestare de voinţă. Actul consensual reprezintă regula, din
punctul de vedere al formei în care se încheie actele juridice civile.
Solemn este acel act juridic care trebuie să îmbrace o formă
prescrisă de lege. Forma specială, solemnă pentru un asemenea
act este o condiţie de valitate (de valabilitate) (Exemplu: donaţia,
ipoteca, convenţională, testamentul).
Este real este actul juridic civil care se încheie în mod valabil
dacă manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea( predarea)
bunului. Exemplu: (împrumutul, depozitul, darul manual).
Un act juridic consensual (ca regulă) poate fi uneori solemn
(vânzarea-cumpărarea unui teren).

7.Acte juridice civile între vii şi pentru cauză de moarte

Actul între vii - inter vinos - este actul juridic civil care-şi
produce efectele necondiţionat de moartea autorului ori autorilor.
Majoritatea actelor civile sunt acte între vii..

56
Actul pentru cauză de moarte - mortis cauza - este actul
juridic care nu-şi produce efectele decât la moartea autorului -
exemplutestamentul.

8. Acte juridice civile -subiective


- condiţie

Este act subiectiv - actul juridic civil al cărui conţinut este


determinat prin voinţa autorului sau autorilor lui. Majoritatea
actelor civile intră în această categorie.
Este act condiţie - actul juridic la a cărui încheiere părţile îşi
exprimă voinţa doar în privinţa naşterii actului, conţinutul lui fiind
predeterminat de norme de la care părţile nu pot deroga
(exemplucăsătoria).

9. Acte civile - pure şi simple şi


- acte afectate de modalităţi

Este pur şi simplu actul civil care nu cuprinde o modalitate


(termen, condiţie, sarcină). (Exemplu: acceptarea ori renunţarea la
moştenire).
Este afectat de modalităţi - actul civil care cuprinde o
modalitate (exemplu: contractul de asigurare, donaţia cu sarcini,
vânzarea cumpărarea cu clauză de întreţinere - în care e prezent
termenul).

10. Acte juridice civile -principale


- accesorii
Este principal - actul juridic civil care are o existenţă de sine
stătătoare soarta sa nepretinzând de soarta juridică a altui act
juridic.
Majoritatea actelor juridice intră în această categorie.

Este accesoriu - actul a cărui soartă juridică depinde de soarta


altui act juridic, principal. Exemplu: clauza penală, fidejusiunea,
gajul, ipoteca convenţională, arvuna).

11. Acte cauzale şi acte abstracte

Este cauzal - actul juridic a cărui valabilitate implică analiza


cauzei ori scopului (dacă scopul este imoral actul juridic este lovit
de nulitate).

57
Este abstract (necauzal) actul juridic civil care este detaşat
de elementul cauză, valabilitatea sau neimplicând analiza acestui
element.
Sunt abstracte actele juridice constatate prin titlurile de
valoare - înscrisuri care încorporează operaţiuni juridice
(obligaţiunea CEC).

12. Acte juridice civile - strict personale


- şi acte ce pot fi făcute şi prin
reprezentare

Strict personal este actul juridic civil care nu poate fi făcut


decât personal fără a putea fi încheiat prin reprezentare exemplu:
testamentul.
Majoritatea actelor juridice civile este formată din actele ce
pot fi încheiate personal, dar pot fi încheiate şi prin reprezentant
(mandatar).
Normele care reglementează actul strict personal sunt de
strictă interpretare şi aplicare - deoarece constitue excepţia.

13. Actele juridice civile numite (tipice) şi acte nenumite


atipice

Este numit - actul juridic civil care are o denumire stabilită de


legea civilă, precum şi o reglementare proprie. Majoritatea actelor
juridice civile sunt tipice.

Este nenumit - actul juridic care nu are o denumire şi o


reglementare proprie (exemplucontractul de vânzare cumpărare
cu clauză de întreţinere.

14. Acte juridice civile cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi


cu executare succesivă

Cu executarea dintr-o dată este actul juridic a cărui executare


presupune o singură prestaţie din partea debitorului. Se mai
numeşte şi act cu executare instantanee (darul manual).

Cu executare succesivă este acel act a cărui executare


presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp (contractul de
rentă viageră, contractul de încheiere).

58
- Consecinţele neexecutării culpabile - pentru contractul cu
executare dintr-o dată - a contractului sinalogmatice - se aplică
rezoluţiunea; iar pentru contractele cu executare succesivă -
refilierea.

Cap.II Condiţiile actului juridic

Condiţiile actului juridic sunt elementele care alcătuiesc acest


act.
In funcţie de aspectul la care se referă distingem:
- Condiţii de fond - cele care privesc conţinutul actului juridic
civil.
- Condiţii de formă - cele care se referă la exteriorizarea
voinţei.
In funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, aceste
condiţii se împart în :
- esenţiale - cele cerute pentru valabilitatea actului
- neesenţiale - întâmplătoare, cele care pot fi prezente ori
pot lipsi fără să pună în discuţie valabilitatea actului.
Condiţiile de font, esenţiale ale actului juridic sunt prevăzute
în art.948 Cod civil, care dispune:
1) capacitatea de a contracta
2) consimţământul valabil al părţii ce se obligă
3) un obiect determinat
4) o cauză licită.

1. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Definiţie : Capacitatea de a încheia actul juridic civil


“reprezintă acea condiţie de fond şi esenţială care constă în
aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de
drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor de drept civil.”.
Aceasta reprezintă o parte a capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice.
- In legătură cu această condiţie de fond este de reţinut - că
principiul sau regula este capacitatea de a face actul juridic civil,
excepţia fiind incapacitatea.
Acest principiu se desprinde din D.31/1954 art.6 alin.1
“Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit
în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi
în condiţiile stabilite de lege”.

59
Capacitatea este o stare de drept - de jure (aşa cum o vede
legea (Belein), iar discernământul este o stare de fapt.

Consimţământul

Stim că actul juridic civil este manifestarea de voinţă cu


intenţia de a produce efecte juridice.
Sub aspect juridic, voinţa este complexă, în structura sa
intrând: consimţământul şi cauza sau scopul.

Principiile voinţei juridice în dreptul civil

Codul civil consacră două principii care cârmuiesc voinţa


juridică

- principiul libertăţii actelor juridice civile numit şi


principiul autonomiei de voinţă;
- principiul voinţei reale (principiul voinţei interne).

Principiul libertăţii actelor juridice - poate fi exprimat astfel


(Belein)
- subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act
juridic; civil
- părţile sunt libere să stabilească, conţinutul (clauzele) actului
juridic civil;
- părţile sunt libere, prin acordul lor, să modifice, ori să pună
capăt actului juridic civil pe care l-au încheiat.

Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunt:


a) ordinea publică (norme care reglementează ordinea
economică, socială şi politică de stat)
b) morala (bunele moravuri)
c) normele imperative (de la care nu se poate deroga).

2. Principiul voinţei reale (interne)


In soluţionarea acestei probleme există două concepţii:
- concepţia subiectivă - care dă prioritate voinţei interne, reale
- concepţie obiectivă - preferă voinţa declarată exteriorizată.
Codul civil român a consacrat principiul voinţei interne sau
reale.
In sprijinul acestui principiu se îndemeiază pe argumentele:

60
- art.977 Codul civil “Interpretarea contractelor se face după
intenţia comună a părţilor contractante, nu după sensul literal al
termenului”.
- art 953: “Consimţământul nu este valabil când este dat prin
eroare, smulsul prin violenţă, sau surprins prin dol.”.
- art.1175 : în materie de simulaţie “Actul secret modifică un
act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi
succesoriilor universali”.

Definiţia consimţământului
Consimţământul reprezintă hotărârea de a încheia un act
juridic civil manifestată în exterior.
Condiţiile de valabilitate a consimţământului.
1. Să provină de la o persoană cu discernământ
2. să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice
3. să fie exteriorizat
4. să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

1. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu


discernământ
Această condiţie decurge din caracterul conştient al actului
juridic civil.
Persoana fizică cu deplinătate capacitate cu exerciţiu este
prezumată că are discernământ juridic necesar pentru a încheia
acte juridice civile.
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani
şu cel pus sub interdicţie judecătorească, este prezumată a nu avea
discernământ.
Minorul între 14 şu 18 ani are discernământul juridic în curs de
formare.
Pentru persoana juridică nu se pune probleme deoarece
reprezentantul ei este, o persoană fizică cu deplină capacitate de
exerciţiu.
In afară de incapacităţile legale - cazuri în care legea prezumă
persoana ca lipsită de discernământ există şi cazuri de incapacităţi
naturale - în care se găsesc persoane capabile după lege, în drept
capabile cu discernământ), iar în fapt persoana lipsită temporar de
discernământ, exemplu: beţie, hipnoză, somnambulism, mânie
puternică.

61
2. Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce
efecte juridice
- aceasta decurge din esenţa actului juridic civil.
Această condiţie nu este îndeplinită când:
- manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă, prietenie,
curtoazie;
- când s-a făcut sub condiţie pur potestativă “din partea celui
care se obligă” “mă oblig dacă vreau”;
- când manifestarea de voinţă este prea vagă;
- când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală
(exemplu: actul fictiv în caz de simulaţie.

3. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat


Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este acela al
consensualismului, care înseamnă că părţile sunt libere să aleagă
forma de exteriorizare a voinţei lor.
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată într-o formă
expresă sau tacită (implicată) (acceptării moştenirii art.689 Codul
civil).
Modalităţile de exteriorizare a consimţământului sunt : în scris,
verbal prin gesturi ori fapte concludente, neechivoce.
In principiu în dreptul civil tăcerea nu valorează consimţământ
exteriorizat. Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ:
1. când legea prevede expres aceasta
2. când, prin voinţa expresă a părţilor, se atribuie o anumită
semnificaţie juridică tăcerii
3. cînd tăcerea are valore de consimţământ potrivit obiceiului.

4. Consimţământul trebuie să nu fie alterat printr-un viciu de


consimţământ
Sunt vicii de consimţământ : eroarea, dolul (viclenia), violenţa
şi leziunea.

a) Eroarea
Defini\ie : Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la
încheierea unui act juridic civil
Eroarea este reglementată în art.953 Codul civil, 954.

Clasificare
- După criteriul consecinţelor care intervin, eroarea este de
trei feluri:

62
1. - eroarea obstacol (distructivă de voinţă) este cea mai
gravă formă a erorii - fiind şi ea de două feluri:
2. - asupra naturii actului juridic (o parte crede că încheie
un anumit act juridic, iar cealaltă parte, are greşita credinţă că
încheie alt act juridic) ;
- asupra identităţii obiectului – (o parte crede că
tratează cu privire la un anumit bun pe când cealaltă parte are în
vedere alt bun) .
3. - eroarea viciu de consimţământ - este falsa reprezentare
a realităţii ce cade
- fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului
actului (error in substantiam);
- fie asupra persoanei contractante (error in
personam).
4. - eroarea indiferentă - este falsa reprezentare a unor
împrejurări mai puţin importante care nu afectează valabilitatea
actului.
In cazul erorii obstacol - sancţiunea ce intervine este nulitatea
absolută pentru că nu s-a format acordul de voinţă.
In cazul erorii viciu de consimţământ (în ambele forme) -
sancţiunea este nulitate relativă.
Pentru cazul de eroare indiferentă - sancţiunea este
diminuarea valorică a prestaţiei, fără nici o consecinţă juridică.

După criteriul naturii realităţii fals reprezentată, întâlnim:


- eroare de fapt - este valoarea de o reprezentare falsă a
unei situaţii faptice la încheierea actului juridic (obiectul actului,
valoarea etc);
- eroarea de drept - pentru care se formulează opinia
atât a neadmiterii cât şi a admiterii acesteia ca viciu de
consimţământ. Eroarea de drept este reprezentarea falsă a
existenţei ori consimţământului unei norme de drept civil.

Condiţiile cerute pentru ca eroarea să fie viciu de


consimţământ
- se cer întrunite două condiţii cumulative:
1. elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi
fost hotărâtor, determinant pentru încheierea actului, astfel încât,
dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat.
2. în cazul actelor bilaterale, cu titlu oneros, este
necesar ca şi contractantul să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că

63
elementul asupra căruia cade falsa reprezentare a realităţii este
determinant.
In actele bilaterale, nu e necesar ca fiecare parte să se
găsească în eroare.

2. Dolul sau viclenia


- Def. - Este viciu de consimţământ care constă în inducerea în
eroare a unei persone, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a
o determina să încheie un act juridic
- Dolul este o eroare provocată
După consecinţele pe care le are, ori nu, asupra valabilităţii
actului juridic, distingem:
- dolul principal - care este dolul ce cade asupra unor
elemente importante la încheierea actului şi care atrage anularea
actului
- dolul incident (sau secundar), cade asupra unor
împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic, şi
care nu atrage nevalabilitatea actului.

Elementele dolului
1. un element material, obiectiv - ce constă în utilizarea de
mijloace viclene pentru a induce în eroare, şiretenii, manopere
dolosive)
2. un element subiectiv , intenţional, ce constă în intenţia de a
induce în eroare o persoană, pentru a determina să încheie un act
juridic.

Condiţii
Dolul trebuie să îndeplinească, condiţiile:
- să fie determinant pentru încheierea actului juridic
- să provină de la cealaltă parte.
De reţinut, însă, că aria elementelor determinante, pentru dol,
este mai întinsă decât la eroare unde trebuie să fie vorba ori de
calităţile substanţiale ale obiectului ori de “calităţile persoanei”
contractante.
In doctrină se admite în legătură cu condiţile şi următoarele
două situaţii:
1. dolul să provină de la un terţ, iar cocontractantul are
cunoştinţă de această împrejurare (un fel de complicitate la dol)
2. dolul să provină de la reprezentantul (exemplu
mandatarul acestuia) cocontractantului.

64
Dovada dolului
Potrivit art.960 al.2 Codul civil “Dolul nu se presupune” ceea
ce înseamnă că persoana care-l invocă trebuie să-l dovedească.
Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc de
probă inclusiv martori sau prezumţii simple.

3.Violenţa
Este un viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea unei
persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să
încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Violenţa este reglementată în Codul civil prin articolele 955,
956, 957, 958.

Clasificare
După natura răului cu care se ameninţă, distingem între:
- violenţa fizică - vis - când ameninţarea priveşte integritatea
fizică sau bunurile persoanei;
- violenţa morală - metus - când ameninţarea se referă la
onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.
După caracterul ameninţării, deosebim între:
- ameninţarea legitimă, justă, care nu este viciu de
consimţământ (creditorul îl ameninţă pe debitor cu darea în
judecată în cazul în care nu-şi îndeplineşte îndatorirea pe care o
are).
- ameninţarea nelegitimă, injustă, cu un rău – care are
semnificaţia juridică a viciului de consimţământ.

Elementele violenţei
Violenţa este alcătuită din două elemente:
- un element obiectiv exterior - ce constă în ameninţarea
cu un rău
- un element subiectiv - constă în insuflarea unei bunuri
persoanei ameninţate.

Condiţiile violenţei
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să
întrunească cumulativ, două condiţii:
- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic
civil
- să fie injustă (nelegitimă, ilicită).

65
Leziunea
Def. Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în
dispropor\ia vădită de valoare între două prestaţii. Codul civil
reglementează în numeroase dispoziţii leziunea: art.951, 1157,
1158, 1160, 1162, 1163, 1164, 1165.
Există două concepţii care stă la baza reglementării leziunii:
- concepţia subiectivă - leziunea presupune două
elemente:
- unul obiectiv constând în disproporţia de valoare
între contraprestaţii;
- unul subiectiv - constând în profitarea de stare de
nevoie în care se găseşte cealaltă parte.
- concepţia obiectivă - leziunea are un singur element -
paguba egală cu dispropor\ia de valoare între contraprestaţii.

Condiţiile leziunii
1. leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv
2. leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului
3. disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie
vădită.

Domeniu de aplicare
Leziunea este un domeniu de aplicare mai restrâns atât din punctul
de vedere al persoanelor care o pot invoca drept cauză de anulare,
cât şi din punctul de vedere al actelor susceptibile de anulare
pentru leziune.
Leziunea priveşte minorii între 14 şi 18 ani - adică minorii cu
capacitate de exerciţiu restrânsă.
In legătură cu al doilea aspect, sunt anulate pentru leziune
numai actele juridice civile care, în acelaşi timp:
- sunt acte administrative
- au fost încheiate de minorul între 14 şi 18 ani, singur,
fără încuviinţarea ocrotitorului legal
- sunt lezionare pentru minor
- sunt comutative.

3. Obiectul actului juridic


Definiţie - Prin obiect al actului juridic se înţelege conduita
părţilor stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile ori
inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute

66
art.962 Codul civil face referire doar la convenţii “Obiectul
convenţiiloer este acela la care părţile sau numai una din părţi se
obligă”.
Iar ca obiect derivat al actului juridic considerăm, obiectele,
lucrurile, bunurile. Cu privire la acest înţeles art.963 dispune
“Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”.
Când conduita părţilor priveşte “lucrurile” ori “bunurile” ,
acestea sunt privite ca “obiect derivat” al actului juridic civil. După
cum vom arăta unele “condiţii de modalitate” ale obiectului actului
juridic civil se referă tocmai la “bunuri” .

Condiţii de valabilitate
Pentru a fi valabil, obiectul juridic civil trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- Condiţii generale:
- să existe;
- să fie în circuitul civil;
- să fie determinat sau determinabil;
- să fie posibil;
- să fie licil şi moral.
Condiţiile speciale sunt:
- cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului
subiectiv;
- să existe autorizaţie administrativă prevăzută de lege;
- obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.

Conţinutul condiţiilor de validitate

Obiectul actului juridic civil trebuie să existe:


- este o condiţie primordială pentru valabilitatea obiectului;
- dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii
actului juridic, condiţia nu mai este [ndeplinit`;
- bunul,prezent în momentul încheierii actului juridic
îndeplineşte condiţia “să existe”.
- un bun viitor poate forma obiect valabil al actului juridic
civil, cu o excepţie - cea a succesiunilor viitoare (nedeschise [nc`).
2. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil, este prevăzută
expres de art.963 Codul civil şi reluată de art.1310 Codul civil.
Sintagma “circuit civil” în plan juridic, are două înţelesuri:
- în sens larg, prin circuit civil se înţelege totalitatea actelor şi
faptelor juridice, în virtuţea cărora se nasc raporturi de drept civil;

67
- în sens restrâns “circuitul civil” se reduce la actele şi faptele
juridice succeptibile să conducă la înstrăinarea sau dobândirea
valabilă a unui avut sau bun.

3. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat ori


determinabil (condiţie prevăzută de art.948 pct.3 cât şi de art.964
Codul civil).
- Când obiectul constă în res certa (bun individual
determinat), condiţia este îndeplinită prin ipoteză;
- Când obiectul constă în res genera (bun de gen), condiţia
este îndeplinită numai prin stabilirea unor criterii de determinare a
cantităţii, calităţii, care se vor folosi la momentul executării actului.

4. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil


Este o condiţie impusă de regula de drept potrivit căreia
nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Imposibilitatea trebuie
apreciată dinamic, în funcţie de progresul tehnico-ştiinţific (pentru
că, ceea ce nu este posibil azi, poate fi posibil mâine).

5. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit şi moral


Această condiţie cere ca acţiunea ori inacţiunea părţilor actului
juridic civil să fie în concordanţă cu legea şi morala.
- în actele cu titlu gratuit - scopul imediat îl reprezintă intenţia
de a gratifica;
- în actele reale - scopul imediat îl reprezintă prefigurarea
remiterii lucrului;
- în contractele aleatorii - o cauză imediată este riscul constă
în motivul determinant al încheierii unui act juridic civil.

CAUZA
Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil
a) să existe
b) să fie reală
c) să fie licită şi morală

a) Să existe : Această condiţie a cauzei actului juridic civil -


este consacrată expres, în art.966 Codul civil “Obligaţia fără
cauză....nu poate avea nici un efect”.
Când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, ambele
elemente ale cauzei - scopul mediat şu scopul imediat – lipsesc; iar
lipsa cauzei va atrage nulitatea relativă a actului juridic civil.

68
- Când lipsa cauzeu se datorează:
- lipsei contraprestaţiei (în contr.sinalagmatice);
- lipsei predării bunului (în actele reale);
- lipsei riscului (în contr.aleatorii);
- lipsei intenţiei de a gratifica în contr. cu titlu gratuit).
sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute.
b) Să fie reală prevăzută în art.966 Codul civil
“Obligaţia....fondată pe o cauză falsă...nu poate avea nici un efect”.
Cauza este falsă când există eroare asupra motivului determinant
care este tocmai scopul mediat.
Falsitatea cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic
civil.
c) Să fie licită şi morală prevăzută expres în acelaşi art.966
Codul civil :“Obligaţia nelicită, nu poate avea nici un efect”.
Art.968 Codul civil prevede “Cauza este nelicită când este
prohibită de lege, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii
publice”.
Ilicit poate fi doar scopul mediat.

Proba cauzei
Cauza este prezumată pînă la dovada contrarie art.967 Codul
civil prevede. “Convenţia este valabilă , cu toate că, cauza nu este
expresă”.
Se institue astfel două prezumţii:
- prezumţia de valabilitate a cauzei , indiferent că se
menţionează sau nu
- prezumţia de existenţă a cauzei; cauza nu trebuie dovedită
(ea este prezumată de lege).
Prin urmare, cine invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei
actului juridic, acela trebuie să dovedească aceasta.

FORMA ACTULUI JURIDIC


Forma actului juridic civil
Definiţie. Prin forma actului juridic civil, se înţelege acea
condiţie care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării
de voinţă cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic
civil concret.
In doctrină expresia “forma actului juridic civil” este folosită în
sens restrâns şi în sens larg şi anume:
- în sens restrâns - prin forma actului juridic civil se
desemnează tocmai modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice

69
- în sens larg - prin forma actului .. se desemnează trei
cerinţe de formă:
1. forma cerută pentru însăşi valabilitatea actului - ad
validitatem
2. forma cerută pentru probarea actului - ad probativ
3. forma cerută pentru opozabilitatea actului faţă de ter'e
persoane.

Principiul consensualismului
Acest principiu poate fi definit şi în sensul că este regula de
drept potrivit căreia, pentru a produce efecte juridice,
manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.
Acest principiu nu este consacrat expres, cu caracter general,
de către Codul civil.
Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil
Principala clasificare este în funcţie de consecinţele juridice
ale nerespectării lor:
- forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil -
nerespectarea ei aterage nulitatea actului;
- forma cerută pentru probarea actului juridic civil -
nerespectarea ei atrage imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de
probă;
- forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi -
nerespectarea ei se sancţionează cu inopozabilitatea faţă de terţ ( o
persoană terţă poate să ignore acest act).

Forma cerută ad. validitatem


Caracterele juridice ale acestei forme:
- este un element constitutiv, esenţial al actului juridic - care
atrage nulitatea absolută în caz de nerespectare;
- este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă -
deoarece această formă presupune manifestarea expusă de voinţă;
- este exclusivă - adică pentru un anumit act juridic civil
solemn trebuie îndeplinită o anumită formă, cea autentică
(excepţie face testamentară)
Condiţii ce trebuie respectate pentru asigurarea formei ad
validitatem.
- întregul act trebuie să îmbrace forma cerută pentru
valabilitatea sa;
- actul aflat în interdependenţa cu actul solemn trebuie să
îmbrace şi el forma specială;

70
- actul care determină ineficienţa unui act solemn trebuie, în
principiu să îmbrace şi el forma specială solemnă.

Aplicaţii ale formei ad validitatem


In câmpul larg al actelor juridice civile, sunt acte solemne:
- donaţia art.813 Codul civil;
- subrogarea în drepturile creditorului consimţită de debitor;
- ipoteca convenţională (art.1772 Codul civil);
- testamentul;
- actele juridice între vii de înstrăinare a terenurilor de orice
fel;
- contractele de arendare scrise;
- revocarea expresă a unui legat
- renunţarea expresă la succesiune;
- acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar;
- actele constitutive ale asociaţiilor şi fundaţiilor;
- actul constitutiv al societăţilor comerciale.

Forma cerută ad probationem


Această formă reprezintă acea cerinţă care constă în
întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil.

Caracteristicile formei ad probationem


- este obligatorie, sub acest aspect se aseamănă cu cerinţa ad
validitatem
- nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii
actului cu alt mijloc de probă;
- reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului
(deoarece actul trebuie să îmbrace forma scrisă.
Sancţiunea nerespectării acestei formalităţi cerute de art.1180
Codul civil este aceea că înscrisul este lipsit de putere probatorie,
ceea ce nu afectează convenţia ca act juridic.

Aplicaţii ale formei ad probationem


- art. 1191 alin.1 Codul civil : “” Dovada actelor juridice al
căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar
pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic,
sau prin act sub semnătură privată;
- depozitul voluntar (art.1597);
- tranzacţia (art.1705);
- contractul de închiriere de locuinţe;

71
- acordul petrolier (L.134/1995 art.13 al.4(;
- contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor
(L.8/1996 art.42 şI art.68 al.2);
- contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală
(L.8/1996 art.69 al.1);
- contractul de asigurare (L.136/1996 art.10).

Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi


Această formă înseamnă acele formalităţi care sunt necesare,
potrivit legii, pentru a face actul juridic opozibil şi persoanelor care
n-au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor ori
intereselor lor.
Această cerinţă îşi găseşte justificarea în ideea de protecţie a
terţilor.
Prin nerespectarea acestei cerinţe de formă - sancţiunea
constă în inopozabilitatea actului juridic. Inseamnă că, actul juridic
produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de terţi.

Aplicaţii
- publicitatea imobiliară prin cărţile funciare (L.7/1996 art.21);
- publicitatea constituirii gajului şi a oricărei garanţii reale
(art.3 1.99/1999);
- notificarea cesiunii de creanţă (L.99/1999 art.2);
- darea de dată certă înscrisului sub semnătură privată
(art.1182 Codul civil);
- înregistrarea în materia invenţiilor, desenelor şi modelelor
industriale (L.64/1991, L.129/1992, L.84/1998);
- menţiunile cu caracter de protecţie şi înregistrările în materia
dreptului de autor şi a drepturilor conexe (art.126 şI 148 din
L.8/1996);
- înregistrarea contractelor de arendare (L.16/1994 art.6);

Modalităţile actului civil


Modalităile actului juridic civil sunt :
- termenul;
- condiţia;
- sarcina.

Termenul

72
Termenul - dies - este un eveniment, viitor şi sigur ca
realizare, până la care este amânată fie începerea, fie încetarea
exerciţiului drepturilor subiective şi executării obligaţiilor civile.
Regulile generale privind termenul, se găsesc în Codul civil,
art.1022-1025. Regulile speciale privind această modalitate se
găsesc fie în Codul civil, fie în alte acte normative - izvoare de
drept civil.

Clasificare şi efecte
1. După criteriul efectului său, termenul este:
- suspensiv, şi
- extinctiv.
Termenul suspensiv - amână începutul exerciţiului dreptului
subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la îndeplinirea lui.
Termenul extinctiv - amână stingerea exerciţiului dreptului
subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui.
2. In funcţie de titularul beneficiului termenului distingem:
- termen în favoarea debitorului, care este regula (art.1024
Codul civil);
- termen în favoarea creditorului (în cazul contractului de
depozit, în care termenu este în favoarea deponentului ca regulă;
- termen în favoarea atât a debitorului, cât şi a creditorului
(exemplu termenul dintr-un contract de asigurare).
Importanţa acestei clasificări constă în faptul că - numai cel ce
are de partea sa, beneficiul termenului poate renunţa la acest
beneficiu.
3. In funcţie de izvorul său, termenul este:
- termen voluntar sau convenţional (în această categorie intră
majoritatea termenelor), şi este stabilit de părţi prin actul juridic;
- termen legal, este stabilit prin lege;
- termen judiciar (jurisdicţional); este acordat de instanţă
debitorului.

4. După criteriul cunoaşterii :


- termen cert, a cărui împlinire este cunoscută (îţi împrumut
100.000 lei până la 1 iunie 2001);
- termen incert , a cărui împlinire nu este cunoscută ca dată
calendaristică (dar se va [mplini data morţii creditorului într-un
contract de vânzare cu clauză de întreţinere).
De reţinut este faptul că: termenul afectează numai
executarea actului nu şi existenţa sa.

73
Termenul suspensiv întârzie începutul:
- executării dreptului subiectiv şi
- executării obligaţiei corelative.
termenul extinctiv marchează stingerea:
- dreptului subiectiv şi
- obligaţiei corelative.
Exemplu: împlinirea termenului închirierii marchează
încetarea dreptului de a folosi bunul ce-i formează obiectul şi
[ncetarea obligaţiei de a asigura liniştita folosinţă.

CONDITIA - ca modalitate a actului juridic


Condiţia - este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de
care depinde existenţa (naşterea ori desfiinţarea) actului juridic
civil.
Deci:Condiţia este eveniment - viitor şi
- nesigur
Termenul este eveniment - viitor şi
- sigur
Regulile generale privind condiţia sunt stabilite în Codul civil :
“Despre obligaţiile condiţionale” (Secţiunea I-a Cap.VI din Titlul III -
“Despre contracte şi convenţii.”

Clasificare şi efecte
1. După criteriul efectului, este de două feluri suspensivă şi
rezolutorie.
Este suspensivă acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde
naşterea actului juridic (art.1017 Codul civil prevede : “de care
depinde perfectarea actului”).
“Iţi vând, dacă mă mut cu domiciliul şi serviciul până la
începutul anului viitor, în Ploieşti”.
Este rezolutorie acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde
desfiinţarea actului juridic civil. Exemplu - Prezentul contract se
desface dacă “vânzătorului i se naşte un copil în doi ani de la
încheierea contractului”.
2. După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării
evenimentului condiţia este:
- cauzală;
- mixtă;
- potestativă.
Este cauzală acea condiţie a cărei realizare depinde de
hazard, de întâmplare, independenţă de voinţa părţilor.

74
Este mixtă condiţia a cărei realizare depinde de :
- voinţa uneia din părţi şi
- voinţa unei alte persoane, determinată.

Condiţia potestativă este de două feluri:


1. potestativă pură - a cărei realizare depinde exclusiv de
voinţa unei părţi;
- dacă depinde de voinţa debitorului, condiţia
este nulă (îţi vând dacă vreau).
2. potestativă simplă, a cărei realizare depinde de voinţa unei
părţi şi de un fapt exterior sau de voinţa unei persoane
nedeterminată.
După modul de formulare, condiţia este:
- pozitivă;
- negativă.

Efecte
Două sunt principiile care generează efectele condiţiei:
- condiţia afectează însăşi existenţa actului - adică naşterea ori
desfiinţarea lui (spre deosebire de termen care afectează numai
executarea);
- condiţia îşi produce efectele retroactiv – exemplu tunc.

Sarcina ca modalitate a actului juridic civil


Sarcina este o obligaţie: - de a da
- de a face
- de a nu face
- impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit –
(liberalităţi).
Reglementare - Codul civil nu conţine o reglementare
generală a sarcinii, aşa cum există pentru termen şi condiţie.
Codul cuprinde numai aplicaţii ale acestei modalităţi, în
materia donaţiei şi în cea a legatului.

Clasificare
In funcţie de persoana beneficiarului, sarcina este:
- în favoarea dispunătorului;
- în favoarea gratificatului;
- în favoarea unei terţe persoane.
Efecte

75
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil în caz de
neexecutare a ei, ci numai eficacitatea acestuia.
Neexecutarea sarcinii atrage, în principal, sacţiunea revocării
(mai precis rezoluţiunii) actului juridic cu titlu gratuit.
Cap.III
Efectele actului juridic civil
Noţiunea şi determinarea efectelor actului juridic civil
Definiţie
Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile
subiective şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică
sau stinge un asemenea act.
Intre efectele actului juridic şi conţinutul raportului juridic civil
există identitate.

Determinarea efectelor
Prin “determinarea efectelor actului juridic civil” înţelegem
stabilirea ori fixarea drepturilor subiective şi obligaţiilor civile pe
care le-a generat, modificat ori stins un astfel de act.
Faza prealabilă şi obligatorie a stabilirii efectelor actului juridic
civil este aceea a dovedirii actului.
Următoarea fază constă în interpretarea clauzelor actului.
Principalele reguli de interpretare a actului juridic civil, sunt:
- “Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a
părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor ”
(art.977 Codul civil);
- “Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se
interpretează în sensul ce poate acea un efect, iar nu în acela ce n-
ar putea produce nici unul” (art.978 Codul civil);
- “Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în
înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului” (art.979
Codul civil).
- “Dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului
unde s-a încheiat contractul” (art.980 Codul civil);
- “Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu
sunt exprese într-însul” (art.981 Codul civil);

- “Toate cauzele convenţiilor se interpretează unele prin


altele, dându-se fiecărei înţelesul ce rezultă din actul întreg” (art.
982 Codul civil);
- “Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea
celui care se obligă” (art.983 Codul civil);

76
- “Convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-
însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă
obligaţiei după natura sa”.

Principiile efectelor actului juruidic civil şI eccepţiile lor


Principiile efectelor actului juridic civil sunt regulile de drept
civil care arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte.
Excepţiile de la principii sunt acele situaţii, în care regulile
menţionate nu se aplică.
Principiile efectelor actului juridic civil sunt trei:
- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanta);
- principiul irevocabilităţii;
- principiul relativităţii, (res inter alios, acta, alüs neque
nocere, neque prodesse potest).

Principiul forţei obligatorii


Se defineşte acest principiu pornind de la art.969 alin.1 Codul
civil - “Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante”.

Definiţie. Este acea regulă a efectelor actului juridic civil


potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune autorilor
sau autorului actului întocmit ca legea, sau contractul este legea
părţilor.

Cazuri de restr@ngere a forţei obligatorii


Excepţii
- încetarea contractului de mandat din cauza morţii,
interdicţiei, insolubilităţii şi falimentului mandamtului ori
mandatarului, după caz (art.1552 pct.3 Codul civil);
- încetarea contractului de locaţiune “când lucrul a pierit în
total sau s-a făcut netrebnic spre obişnuita întrebuinţare ”
(art.1439 alin.1 Codul civil);
- prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic, prin
efectul legii, peste termenul stipulat de părţi; exemplu cazul
prelungirii contractelor de închiriere la care se referă art.1 din
Legea nr.17/1994.
- prelungirea efectelor actului cu executare succesivă datorită
suspendării temporare a executării lui (exempluun caz de forţă
majoră, când intervine tot o prelungire, dar forţată a efectelor
actului;

77
- revizuirea efectelor actului juridic din cauza ruperii
echilibrului contractual în schimbarea împrejurărilor avute în
vedere de părţi, la data încheierii actului juridic - exemplu teoria
impreviziunii (rebus, sic non stantibus) a împrejurărilor care nu
mai stau aşa.
Ca aplicaţie legislativă a teoriei impreviziunii cităm
prevederile imperative ale art.43 alin.3 din L.8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe “în cazul unei disproporţii
evidente între renumeraţia autorului operei şi beneficiile celui care
a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita
organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau
urmărirea convenabilă a renumeraţiei”.

Principiul irevocabilităţii actului juridic civil


Acest principiu este prevăzut expres de al.2 art.969 Codul
civil “Convenţiile nu pot fi revocate prin voinţa unei din părţi ci prin
consimţământu mutual (prin acordul părţilor)”.

Principiul irevocabilităţii poate fi deţinut ca regula de drept


potrivit căreia:
- actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a
uneia din părţi,
- iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea
de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului.
Irevocabilitatea este o consecinţă şi o garanţie a principiului
forţei obligatorii a actului juridic civil.

Excepţii de la principiu
Distingem două categorii de excepţii:
- excepţia în categoria actelor bilaterale (sau multilaterale);
- excepţia în categoria actelor unilaterale.
Excepţiile de la irevocabilitate, pentru convenţii, se încadrează
în formula art.969 al.2 Codul civil “Ele se pot revoca....din cauze
autorizate de lege”.
De aici, rezultă că revocarea convenţiei prin consimţământul
mutual al părţilor nu constitu excepţie de la principiul
irevocabilităţii, ci reprezintă un aspect al principiului libertăţii
actelor juridice civile.

Excepţiile de la irevocabilitate în categoria actelor bilaterale

78
- art.937 Codul civil. “Orice donaţie între soţi în timpul
maritagiului este revocabilă ” (alin.1);
- art.1436 Codul civil. “Dacă contractul de locaţiune a fost fără
termen, concediul (adică denunţarea, trebuie să se dea de la o
parte la alta, observându-se termenele defipte de obiceiul locului”
(alin.2);
- art.1523 Codul civil. “Societatea încetează : prin voinţa
expresă de unul sau mai mulţi asociaţi de a nu voi a continua
societatea”;
- art.1616 Codul civil.“Dreptul trebuie să se restituie
deponentului îndată ce s-a reclamat, chiar când s-a fi stipulat prin
contract un anume termen pentru restituirea lui”;
- art.1552 pct.1 şI 2 Codul civil, “Mandatul se stinge:
1. prin revocarea mandatului;
2. prin renunţarea mandatarului la mandat”.
- denunţarea contractului de închiriere a unei locuinţe la
cererea chiriaşului, cu condiţia notificării prealabile într-un termen
de minimum 60 de zile (L.114/1996 art.24 lit.a şi b, republicată);
- denunţarea unor contracte de către judecătorul sindic (art.46
aln.1,3 şi 5 din L 64/1995 privind ponderea reorganizării şi a
falimentului modif. prin L.99/1999);
- încetarea contractului petrolier prin renunţarea titularului
său (art. 19 pct.b şi art.21 din L 134/1995);
- denunţarea de comandă a unei opere viitoare (L.8/1996,
art.46 alin.2);
- încetarea contractului de concesiune prin denunţa
unilaterală de către consesionar (art.35 lit.b L.219/1998).

Excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor unilaterale


- testamentul este esenţialmente revocabil art.922 Codul
civil;
- retractarea (retragerea) renunţării la moştenire (art.701
Codul civil);
- oferta poate fi revocată, până în momentul ajungerii ei la
destinatar (art.37 Codul civil);
- consimţământul părţilor său, după caz, al părintelui exprimat
la adopţia copilului poate fi revocat în termen de 30 de zile de la
data întocmirii înscrisului autentic prin care acesta a fost exprimat
(art.8 alin.2 din O.U.G.nr.25/1997).

79
Principiul obligativităţii şi principiul irivocabilităţii dobândesc
anumite particularităţi în cazul contractelor sinalagmatice,
contracte ce produc următoarele efecte specifice:
1. excepţia de neexecutare (excepţia non adimpleti
contractus)
2. rezoluţiunea sau reziliere pentru neexecutarea culpabilă
3. riscul contractului.
Aceste efecte vor fi analizate în partea a II-a a dreptului civil,
la teoria obligaţiilor.

3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil - res inter


alios acto, alüs neque nocere, neque prodesse potest.
Acest principiu este consacrat în art.973 Codul civil care
prevede “Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”.
Acest act produce efecte numai faţă de autorii sau autorul
actului, el neputând să profite ori să dăuneze actor persoane.
Iar traducerea din latină a principiului = un act încheiat între
anumite persoane nici nu avantajează şi nici nu dezavantajează pe
altcineva.
Inţelegerea acestui principiu ca şi a excepţiilor sale
presupune, precizarea noţiunilor de:
- părţi;
- avânzi cauză ;
- terţi
deoarece în raport cu un anumit act juridic toare subiectele de
drept civil se plasează în una din aceste trei noţiuni.
1. Parte = este persoana care încheie actul, fie personal, fie
prin reprezentare, şi în patrimoniul ori persoana căreia se produc
efectele actului juridic întrucât a exprimat un interes personal în
acel act.
Termenul “parte” desemnează atât una din părţile unu act
bilateral sau multilateral cât şi pe autorul actului unilateral.
“Parte” este persoana nu numai care încheie direct şi
personal actul juridic civil, ci parte este şi persoana care îl încheie
prin reprezentantul său.
2. Având cauză este persoana care, deşi n-a participat la
încheierea actului, totuşi suportă efectele acestuia, datorită
legăturii sale juridice cu părţile actului.

Există 3 categorii de avânzi - cauză:


- succesorii universali şi succesorii cu titlu universal;

80
- succesorii cu titlu particular;
- creditorii durografori.
- Este succesor universal persoana care dobândeşte un
patrimoniu, adică o universalitate (universitas bonorum):
- moştenitorul legal unic;
- legatorul universal;
- persoana juridică ce dobândeşte un patrimoniu prin
efectul comasării (fuziune şi absorbţie).
- este succesor cu titlu universal persoana ce dobândeşte o
fracţiune dintr-un patrimoniu
- moştenitorii legali;
- legatarii cu titlu universal;
- persoana juridic` ce dobândeşte o parte din
patrimoniul unei persoana juridic` divizată (total sau parţial)
Succesorii universali şi cu titlu universal formează o singură
categorie de avânzi-cauză deoarece între ei există numai o
deosebire cantitativă, nu calitativă.
Din punct de vedere juridic, succesorii universali şi cu titlu
universal sunt continuatori ai personalităţii autorului lor.
Calitatea lor de a fi avânzi- cauză constă în aceea că actul
juridic încheiat de autorul lor îşi produce efectele şi faţă de ei.
Aceşti succesorii preiau în principiu toate drepturile şi obligaţiile
autorului, sau o parte a lor (spunem în principiu pentru că nu se
transmit drepturile strâns legate de persoana autorului care sunt
drepturi incesibile).
- Succesorii cu titlu particular - sunt persoane care dobândesc
un anumit drept, privit individual (ut singuli):
- cumpărătorul;
- donatarul;
- legatarul cu titlu particular;
- persoana juridic` ce dobândeşte activul net ca efect al
dizolvării altei persoana juridic` .
Calitatea sa de având cauză nu se apreciează în raport cu
actul prin care a dobândit un anumit drept (în acest caz având
poziţia juridică de parte), ci în raport cu acte anterioare ale
autorului, referitoare la acelaşi drept sau bun, încheiate cu alte
persoane, respectându-se şi cerinţele de publicitate, dacă legea le
cere.
Exemplu prevăzut de art.1441 Codul civil; privindu-l pe
cumpărătorul unui bun ce formează obiectul unui contract de
locaţiune anterior.

81
3. Creditorii chirografori - sunt acei creditori care nu au o
garanţie reală pentru creanţa lor (gaj ori ipotecă). Aceşti creditori
au garantată creanţa doar cu un drept de “gaj general”, potrivit
art.1718 Codul civil care prevede “oricine este obligat personal,
este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale,
mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.
Ei au calitate de avânzi cauză faţă de debitorii lor deoarece ei
suportă influenţa actelor juridice patrimoniale încheiate de debitori
cu alte persoane, prin care activul patrimonial deci “gajul general”,
se măreşte sau se micşorează.
Totuşi, calitatea de având cauză a creditorului încetează faţă de
actele încheiate de debitor în frauda intereselor sale.
Impotriva acestor acte (faţă de care devine terţ), creditorul
chirografor poate intenta acţiunea revocatorie sau pauliană
(potrivit art.975 Codul civil) sau acţiunea în declararea simulaţiei
(art.1175 Codul civil).
Terţii sunt persoanele străine de actul juridic - pentrus
extranei - şi faţă de care nu se produc efectele unui act juridic la
care n-au participat.
Putem menţiona că, între “avânzi cauză” şi “terţi” poate exista
un transfer, în sensul că, aceeaşi persoană poate fi având cauză în
raport cu un anumit act juridic civil al autorului său şi să fie terţ în
raport cu alt act juridic, încheiat de acelaşi autor.

Excepţii de la principiul relativităţii


Excepţiile de acest principiu sunt tocmai cazurile în care
actul juridic civil ar produce efecte şi faţă de alte persoane decât
părţile, prin voinţa părţilor actului.
Excepţiile prevăzute de literatura juridică sunt aparente şi
reale, deşi nu există o unanimitate de opinii cu privire la calificarea
anumitor situaţii ca fiind excepţii reale sau aparente.

Excepţii aparente
1) Situaţia avânzilor cauză
- succesorii universali şi cu titlu universal sunt “continuatori”
ai autorilor lor, fiind, deci, asimilaţi părţilor;
- succesorii cu titlu particular, iau locul (în măsura arătată)
părţii actului juridic;
-creditorii chirografori - pe de o parte, actul încheiat de
debitor nu dă naştere la drepturi şi obligaţii pentru ei, direct ci

82
pentru debitor, şi pe de altă parte, dreptul de a ataca actul
fraudulos izvoreşte lege, iar nu din actul debitorului încheiat cu
terţul.
2. Promisiunea faptei altuia (numită şi convenţie de porte-
fort).
Aceasta constă în convenţia prin care o parte - promitentul -
se obligă faţă de cealaltă parte - creditorul promisiunii - să
determine pe o a treia persoană - terţ - să ratifice actul încheiat în
absenţa sa.
Este o excepţie aparentă, deoarece, ceea ce se promite este
propria faptă a promitentului, de a determina pe cineva să adere la
un act.
Deci terţul va fi obligat numai dacă se obligă personal ori prin
reprezentant, ratificând actul care, până la acel moment, îI era
inopozabil; deci “terţul” devine “parte” în act prin voinţa sa iar dacă
terţul nu ratifică actul, promitentul este ţinut să-l despăgubească pe
creditor.

3. Simulaţia
Simulaţia este operaţiunea în care ptrinr-un act aparent
public, ostensibil, dar mincinos, nereal se crează o altă situaţie
decât cea stabilită printr-un act ascuns, secret, dar adevărat.
Simulaţia îmbracă trei forme:
a) actul fictiv (actul public e încheiat numai de formă, fiind
contrazis de actul secret, numit şi “contraînscris”);
b) actul deghizat (în actul public se indică un anumit act -
spre exemplu vânzare-cumpărare, pe când în actul secret se arată
adevăratul act dorit de părţi - spre exemplu o donaţie);
c) interpunerea de persoane - prete-nom (prin actul secret
se determină adevăratele “părţi”, altele decât cele din actul public -
ambele ori măcar una din ele)
Includem simulaţia printre excepţiile aparent, şi nu reale,
deoarece dreptul terţului de a invoca actul public, ori acela de a
opta între actul public şi cel secret are ca izvor legea, iar nu
convenţia părţilor creatoare de simulaţie.

4. Reprezentarea
Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o
persoană, numită reprezentant, încheie un act juridic în numele şi
pe seama altei persoane numită reprezentat, astfel încât efectele
actului se produc direct şi nemijlocit în persoana reprezentatului.

83
Reprezentarea poate fi:
- convenţională - cea care este generată de contractul de
mandat (dându-se procură);
- legală - cea care izvorăşte din lege, în sensul că
reprezentantul are dreptul de a reprezenta de la lege.
Reprezentarea este o excepţie aparentă deoarece:
1) în cazul reprezentării convenţionale - reprezentantul intră în
noţiunea de parte a actului juridic;
2) în cazul reprezentării legale - dreptul de a reprezenta este
dat de lege, nu prin actul altcuiva, fără voia reprezentantului.

5. Acţiunile directe
Acţiunea directă, reprezintă dreptul la acţiune conferit în unele
cazuri creditorului, printr-o dispoziţie expresă a legii, de a pretinde
executarea creanţei sale direct de la un debitor al debitorului său,
deşi creditorul n-a fost parte la contractul încheiat între debitorul
său şi debitorul acestuia.
Codul civil reglementează două astfel de cazuri:
- în art.1488 Codul civil - în cazul contractului de antepriză de
clădiri, lucrătorii angajaţi de antreprenor (care sunt terţi fără de
contract de antepriză) au dreptul de a acţiona direct pe
beneficiarul construcţiei (client, acesta fiind terţ faţă de contractul
dintre antreprenor şi lucrător) pentru plata sumelor ce li se cuvin,
dar numai în măsura în care clientul s-ar găsi dator către
antreprenor, în momentul intentării acţiunii;
- art.1542 Codul civil alin.2 - dacă prin executarea
contractului de mandat, mandatarul şi-a substituit, pe baza unui
contract separat, o altă persoană, mandantul (în primul contract)
are dreptul de a acţiona în instanţă pe submandatar, deşi este terţ
faţă de contractul prin care s-a produs substituirea.
Sunt excepţii aparente, pentru că izvorul dreptului îl constitue
legea, iar nu actul individual, încheiat de alte persoane decât
titularul dreptului subiectiv de a exercita “acţiunea directă”.
Stipulaţia pentru altul - excepţie veritabilă de la principiul
relativităţii (contractul în favoarea unei terţe persoane).
Stipulaţia pentru altul este actul bilateral prin care o parte -
stipulantul - convine cu cealaltă parte - promitentul - ca acesta din
urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei a treia persoane -
terţul beneficiar, care nu participă la încheierea actului, nici direct,
nici prin reprezentare.

84
Dreptul terţului se naşte direct şI în puterea convenţiei dintre
stipulant şi promitent. Doar exerciţiul dreptului subiectiv astfel
născut depinde de voinţa terţului beneficiar.
O aplicaţie a acestui contract o găsim în Codul civil prin
reglementarea rentei viagere (art.1642) şi a donaţiei cu sarcini
(art.828 şi 830).
Cap.IV
NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
Legislaţia noastră nu cuprinde o definiţie a nulităţii literatura
de specialitate a formulat mai multe definiţii din care amintim:
Nulitatea este acea sancţiune de drept civil, care lipseşte
actul juridic de efectele contrării normelor juridice editate pentru
încheierea sa valabilă
Nulitatea intervine în cazul în care nu se respectă condiţiile de
validitate ale actului juridic civil.
Funcţiile nulităţii:
- funcţia preventivă, constă în efectul inhibitoriu pe care-l
exercită asupra subiectelor de drept civil, tentate să încheie actul
juridic civil cu nerespectarea condiţiilor sale de validitate;
- funcţia sancţionatorie - aceasta presupune tocmai
înlăturarea efectelor contrare legii;
- funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii - apare
ca un mijloc de asigurare a respectării ordinii publice şi bunelor
moravuri.
Delimitarea nulităţii
Pentru o mai bună înţelegere a nulităţii este necesar să o
delimităm de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil cum
ar fi: rezoluţiunea, rezilierea, conducitatea, revocarea,
inopozabilitatea.

a) Nulitate - rezoluţiune
Delimitarea presupune cunoaşterea conceptelor în cauză,
semnalând asemănările şi deosebirile de regim juridic dintre ele.
Nulitatea reprezintă lipsirea de efecte a unui act juridic
încheiat cu nerespectarea normelor privind condiţiile de validitate.
Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract
sinalogmatic, cu executare uno ictu, pentru neexecutarea
culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.

Asemănări
- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;

85
- ambele produc efect retroactiv (exemplutunc);
- ambele sunt (în principiu) judiciare, deoarece presupun o
hotărâre a organului de jurisdicţie competent.

Deosebiri
- dacă nulitatea presupune un act nevalabil;
- dacă rezoluţiunea presupune un act valabil încheiat;
- dacă nulitatea se aplică oricărui act juridic civil;
- rezoluţiunea priveşte doar contrctele sinalogmatice cu
executare uno-ictu;
- dacă la nulitate cauzele sunt contemporane momentului
încheierii actului;
- la rezoluţie cauza - neexecutarea culpabilă de către una
dintre părţi - este ulterioară momentului încheierii;
- prescripţia extinctivă este supusă reguli diferite, în ce
priveşte începutul ei.

b) Nulitate-reziliere
Rezilierea este încetarea - desfacerea - unui contract
sinologmatic, cu executare succesivă, pentru neexecutarea
culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi. Intre nulitate şi
reziliere există, în esenţă aceleaşi asemănări şu deosebiri ca şu în
cazul nulitate-rezoluţiune, cu menţiunea că efectele, de data asta,
nu sunt retroactive, ci numai pentru viitor - exemplununc.

c) Nulitate-caducitate
Caducitatea este o cauză de ineficacitate constând în faptul că
lipseşte actul juridic civil de orice efecte datorită intervenirii unor
cauze ulterioare încheierii sale şI independent de voinţa autorului
actului.
Exemplu - neacceptarea ofertei de către destinatarul şu
determină conducitatea ofertei.
Asemănări
- ambele sunt cazuri de ineficacitate.

Deosebiri
- nulitatea presupune un act nevalabil;
- canducitatea presupune un act valabil;
- nulitatea retroactivează (exemplutunc);

86
- canducitatea produce efecte nuami pentru viitor
(exemplununc) deoarece pentru trecut nu s-au produs nici un fel
de efecte ale actului;
- nulitatea presupune cauze contemporane încheierii actului;
- canducitatea presupune o cauză ulterioară încheierii şi
străină de voinţa autorului actului.

d) Nulitate-revocare
Revocarea desemnează acea sancţiune de drept civil care
constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil datorită
ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii.

Asemănări
- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil
deosebiri
- nulitatea presupune un act nevalabil;
- revocarea presupune un act valabil încheiat;
- nulitatea presupune cauze contemporane momentului
încheierii actului;
- revocarea presupune cauze ulterioare încheierii actului
- nulitatea este aplicabilă oricărui act juridic civil;
- revocarea se aplică, în principiu, actelor cu titlu gratuit
(liberalităţi);
- şu prescripţia extinctivă a acţiunilor (sunt reguli diferite).

Nulitate-inopozabilitate
Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii
unor cerinţe de publicitate faţă de terţi sau a lipsei ori depăşirii
puterii de a reprezenta.

Deosebirile
- nulitatea presupune un act nevalabil;
- inopozabilitatea presupune un act valabil încheiat;
- pentru nulitate - efectele privesc atât părţile cât şi terţii;
- pentru inopozabilitate - efectele actului se produc faţă de
părţi, dar nu se produc faţă de terţi;
- cauzele care determină nulitatea sunt contemporane
încheierii actului;
- cauzele ce determină inopozabilitatea constau în
neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii lui (ca regulă);
- nulitatea relativă poate fi “confirmată”;

87
- inopozabilitatea poate fi înlăturată prin “ratificare” (termenii
nu sunt sinonimi.

88